Ecaterina Teodoroiu (1894-1917)

Născută la 14 ianuarie 1894, în comuna Vădeni, jud.

Gorj (în prezent cartier al municipiului Târgu Jiu),
Ecaterina Teodoroiu a fost fiica agricultorilor Vasile și
Elena, familie numeroasă, din care au mai făcut parte
alți șapte frați.
Ecaterina a urmat cursurile școlii primare din
comuna Vădeni și alte două clase primare în municipiul
Târgu-Jiu, în anul 1909 absolvind Școala româno-
germană din Târgu-Jiu. Documentele vremii o consemnează ca absolventă a Școlii de moașe din
Bucureși, în anul 1915, înscriindu-se între timp în Asociația cercetașilor din România, în anul 1913.
După intrarea României în Primul Război Mondial, la 27-28 august 1916, Crucea Roșie Română a
folosit numeroși cercetași în spitalele în care au fost îngrijiți răniții. Ecaterian Teodoroiu a făcut
parte dintre cercetașii care au fost transferați în spitale, în perioada 10-18 octombrie 1916 pansând
răniții în spitalul din Târgu-Jiu.
La 30 octombrie/12 noiembrie 1916, Ecaterina i-a dus alimente fratelui său, Nicolae, pe
Dealul Sâmbotin, asistând la moartea acestuia, din cauza unui obuz care a căzut în apropiere. După
explozie, Ecaterina și-a sărutat fratele și i-a spus: „La revedere, frate, te voi răzbuna eu”.
Pentru a-și onora promisiunea, Ecaterina s-a prezentat la colonelul Obogeanu, în comuna Dăneasa,
cerând să fie înrolată ca voluntar, iar apoi a mers la colonelul Neagu Savel, solicitându-i același
lucru. Acesta i-a ordonat colonelului Coandă să o includă în Regimentul 18 Infanterie, Batalionul II,
Compania a 8-a, comandată de locotenentul Gheorghițoiu, care a repartizat-o la Grupul II din
plutonul I.
După ce a fost primită ca voluntară în cadrul Regimentului 18 Infanterie, Ecaterina a fost
capturată de germani, evadând după ce a tras cu revolverul în santinela care o escorta: „în urma unei
lupte scurte, survenite din cauza unei surprinderi inamice, ea a fost făcută prizonieră și încolonată
într-un mic convoi, împreună cu alți mulți soldați, a fost pornită spre Bumbești, sub paza unei
santinele germane. Făcându-se noapte și profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver
pe acre-l avea în sân și fără a avea un singur moment de ezitare a împușcat santinela. După această
faptă a fugit imediat, împreună cu ceilalți prizonieri. Alt soldat german însă, auzind foc de armă, a
tras focuri în direcția aceea și unul din gloanțe a lovit-o în piciorul drept, rănind-o ușor”.
Peste numai o zi, la 6/19 noiembrie 1916, a fost rănită de un obuz la ambele picioare, în
apropiere de Filiași, fiind evacuată la București și apoi la Iași, în Spitalul „Regele Ferdinand”.
În ianuarie 1917, Ecaterina s-a reîntors la Regimentul 43/59 Infanterie, îngrijind răniții, iar
generalul Broșteanu a ordonat, la 21 februarie 1917, ca voluntara să facă parte din efectivele
regimentului: „Veți binevoi a cunoaște că Domnișoara Teodoroiu Ecaterina e conformată a-și
continua serviciul ce îl îndeplinește la Corpul 7, comandat de Sublocot. Gh. Mănoiu.
Va fi considerată și tratată cu cea mai mare îngrijire, astfel cum merită un suflet nobil, cinstit, demn
și plin de sentimentul de sacrificiu al D-sale.
a lua masa gratuit la popota ofițerilor, unde i se va da cinstea cuvenită”.
Considerată de către ofițerii români o Jeana D’Arc a noastră, faptele Ecaterinei au fost aduse la
cunoștina Regelui Ferdinand, care prin Înaltul Decret No. 191/10.03.1917 a decorat-o cu Virtutea
militară de război clasa a II-a: „Domnișoarei Teodoroiu Ecaterina, din legiunea de cercetașe
„Domnul Tudor”, pentru vitejia și devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă. S-a distins în toate
luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat, cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de
vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat de la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiași”.
Referitor la luptele la care a participat Ecaterina Teodoroiu în cadrul Regimentului 18
Infanterie, menționarea datei de 16 octombrie 1916 în Înaltul Decret Regal este eronată, în contextul
în care Ecaterina s-a prezentat la regiment, aflat la Dănești, la data de 2 noiembrie 1916.
O altă decorație pe care a primit-o Ecaterina, în perioada în care s-a aflat la Iași, a fost
„Virtutea Cercetășească de aur”.
 Deși colonelul Pomponiu a menționat într-un memoriu că Ecaterina ar fi primit și o a treia
decorație („Bărbăție și Credință”), verificările efectuate la nivelul Ministerului Apărării nu au
confirmat, prin comunicările primite de la „Biroul Decorațiilor” și de la „Marea Legiune a
Cercetașilor”, că eroina ar fi fost distinsă și cu medalia „Bărbăție și Credință”.
Singurii care au susținut verbal că Ecaterina Teodoroiu a fost avansată la gradul de
sublocotenent onorific (sic!) au fost coloneii Pomponiu și Jipa. Astfel, colonelul Pomponiu a
precizat că „Prințul Carol a intervenit la M.S. Regele, care i-a conferit gradul de sublt. Onorific”
sau că „în spitalul de la Iași, M.S. Regina, vizitând răniții și găsind acolo pe Ecaterina Teodoroiu, în
Înalta Sa clemență, i-a conferit gradul de sublt. onorific”.
În schimb, colonelul Jipa a susținut varianta acordării gradului de subloconenet onorific de către
Regele Ferdinand: ‹‹La 19 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe eroină cu medalila „Virtutea
Militară” și i-a acordat gradul de sublt. onorific în Reg. 43/59 Inf, plătindu-i-se solda
corespunzătoare din Casa Palatului››.
Pentru fapta sa de arme, Ecaterina Teodoroiu a fost citată prin Ordin de Zi al Regimentului
„Lupeni” ‹‹În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său,
lovită-i în inima-i generoasă, de două gloanțe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu , din
Compania a 7-a.
Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o
pe drept cuvânt „Eroina de la Jiu” şi-a da şi-a dat suprema jertfă, lipsită de orice trufie, de orice
deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul Țării noastre, cotropit de duşmani.
Ecaterina Teodoroiu a fost pilda celor mai viteji apărători ai Țării, pe care i-a întrecut prin puterea
cu care-și înfrângea slăbiciunea femeiască, știind să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de
suflet și calitățile întregi ale unui ostaș neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositor în așa
preț.
Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Tg. Jiu, aceea care și-a desfășurat o energie rară
împotriva morții albe, care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornindu-se în
luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a răzbunării, de a
cărei pregătire a luat și ea parte activă.
A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea ostașului, nu pentru
a obține apoteoza de vorbă, ci pentru că așa cerea inima ei, că i se împlinește datorită victoriei.
Aceia care în vitejia-i comunicativă se descoperă, spre a-și îndema oștenii, vorbindu-le: „Înainte,
băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, are drept în clipa aceasta la cinstirea veșnică a atuturor
Românilor.
Pentru dragostea-i de Țară, pentru sentimentu-i rar al datoriei, pentru energia și avântul cu care și-a
împlinit ceea ce socotea o misiune, până la jertfa supremă, o citez prin ordin de zi pe regiment,
dând-o ca pildă tuturor ostașilor››.
Osemintele eroinei au fost exhumate din Valea Glodului, la 4 iunie 1921, fiind depuse în
cavoul din fața Primăriei Târgu Jiu, la 9 iunie 1921, cu prilejul Centenarului Tudor Vladimirescu.
Ulterior, cavoul a fost decorat cu un sarcofag sculptat în piatră, de către sculptorița Milița
Pătrașcu, inaugurarea acestuia având loc la 8 septembrie 1935.