BASME INDIENE

Cuprins
OALA SCUFUNDATĂ.........................................................................................................................................3

CEAŞCA FERMECATĂ.......................................................................................................................................5

GÂND—BUN ŞI GÂND—RĂU..........................................................................................................................9

CĂMĂTARUL NERECUNOSCĂTOR...............................................................................................................11

CAPRA PREFĂCUTĂ ÎN VÂRCOLAC............................................................................................................13

VACA DIN LUNĂ ŞI BRAHMANII CEI LACOMI..........................................................................................15

SLUGA ŞI ZAMINDARUL................................................................................................................................18

PĂSĂRARUL CEL ISTEŢ.................................................................................................................................22

CU CE SEAMĂNĂ ELEFANTUL.....................................................................................................................24

TONȚII ÎNVĂŢAŢI............................................................................................................................................27

JUDECĂTORUL CEL ISTEŢ.............................................................................................................................29

DOUĂ MINUNI..................................................................................................................................................30

CĂMĂTARUL PEDEPSIT.................................................................................................................................32

NEGUŢĂTORII ȘI MOTANUL.........................................................................................................................35

ŞACALUL CEL ŞIRET......................................................................................................................................38

POVESTEA PRIETENULUI RĂU.....................................................................................................................41

ŞORICELUL CARE—A FOST PISICĂ, DULĂU ŞI TIGRU............................................................................43

BUFNIȚA CEA PIZMAŞĂ.................................................................................................................................45

NEGUȚĂTORUL ŞI TINICHIGIUL..................................................................................................................47

POVESTEA ŞACALULUI ŞI A CROCODILULUI...........................................................................................50

UN NEÎNDEMÂNATIC.....................................................................................................................................54

ŢĂRANUL ŞI SAREA........................................................................................................................................55

CORBII ŞI BUFNIŢELE....................................................................................................................................56

REGELE NERECUNOSCĂTOR ŞI ANIMALELE RECUNOSCĂTOARE......................................................57

MAIMUŢA ŞI BROASCA ŢESTOASĂ.............................................................................................................59

STICLETELE ŞI BROAŞTELE ŢESTOASE.....................................................................................................60

SUPĂRAREA MAIMUŢEI................................................................................................................................61

BROASCA ŢESTOASĂ ŞI RAŢELE SĂLBATICE...........................................................................................62

POVESTEA MOTANULUI MOJONTALI.........................................................................................................63

CELE DOUĂ SURORI.......................................................................................................................................66

CUM S—AU IVIT PE LUME RUBINELE........................................................................................................69

POVESTEA PRINŢULUI SOBUR.....................................................................................................................71

CUM L—A PĂCĂLIT BROSCUŢA PE LEU....................................................................................................75

CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND ASCULȚI CU ADEVĂRAT...................................................................................76

CIOARA CEA ÎNSETATĂ..................................................................................................................................78

VULTURUL SI PRIETENII SĂI........................................................................................................................79

BRAHMANUL ŞI BANCHERUL......................................................................................................................80

IEPURELE DIN LUNĂ......................................................................................................................................81

PRIETENII ȘOIMULUI......................................................................................................................................82

SOARTA VULTURULUI....................................................................................................................................84

DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE....................................................................................................................85

ŞOARECELE ŞI PRIETENII LUI......................................................................................................................87

MANGUSTA, BUFNIŢA, ŞOARECELE ŞI PISICA.........................................................................................89

NESTATORNICIA SOARTEI.............................................................................................................................90

NEGUSTORUL ȘORECILĂ..............................................................................................................................92

OMUL CU TOIAG DE ABANOS.......................................................................................................................93

CROCODILUL ŞI MAIMUŢA...........................................................................................................................98

MĂTUŞA LEOPARDULUI..............................................................................................................................100

ELEFANTUL ŞI BERBECUL..........................................................................................................................101

FATIMA ŞI DERVIŞUL....................................................................................................................................102

GRAURUL SI BOBUL DE MAZĂRE.............................................................................................................105

PAPAGALUL CEL ÎNŢELEPT.........................................................................................................................107

NEGUSTORUL ŞI MAIMUŢELE....................................................................................................................109

POST MONI......................................................................................................................................................110

BĂRBIERUL CEL SĂRAC..............................................................................................................................113

OALA SCUFUNDATĂ
în româneşte de Vl. Colin şi R. Maier

Trăia odată în India un brahman. Cică era cel mai leneş om de pe lume. Nu voia să muncească şi
se hrănea doar cu ceea ce primea de pomană de la oamenii buni la inimă.
Şi a fost odată o zi fericită, când brahmanul a putut strânge de prin fel de fel de case o oală mare,
mare, plină cu orez. în drum spre casa lui, s—a oprit brahmanul cel leneş să—şi tragă sufletul pe malul
unui râu adânc şi, punându—şi dinainte oala cu orez, s—a întins la soare şi a prins a visa:
„Bine—ar fi dacă ar da o secetă şi s—ar prăpădi toată recolta! Atunci s—ar lăţi foametea, şi,
pentru o oală mare şi plină cu orez ca a mea, aş primi nu mai puţin de trei rupii. Cu trei rupii mi—aş
lua o capră. Capra mi—ar face o turmă de iezi. Am să vând apoi iezii să—mi iau o bivoliţă. Bivoliţa va
face viţei, viţeii or creşte bivoli. Iar de bivoli au nevoie cu toţii, de la zamindar 1 şi până la ţăran. Cu
banii pe care—i iau pe bivoli îmi cumpăr nişte cai. Caii mi—or face mânji. Când au să se facă mari,
fireşte, am să—i vând şi am să—mi cumpăr o ditai casă, cu grădină umbroasă. În grădină sub fiecare
pom, au să zburde sumedenie de papagali de toate culorile. Apoi am să mă—nsor cu o fată de
brahman, care are să—mi aducă multă zestre. Şi vom avea un fecior vesel, un fecior frumos. Când va
mai creşte, mă voi aşeza în grădină sub un palmier umbros şi—i voi striga:
— O, copile, vin degrabă să te legăn pe genunchi!
Feciorul va alerga către mine, se va împiedica, va cădea şi se va porni pe plâns. Atunci îi voi
striga neveste—mi:
— Femeie, ridică odată copilul! Oare nu vezi că s—a lovit?
Numai că, vezi, femeia se va fi luat cu vreo treabă şi nu va auzi că am strigat—o. Atunci nu mă
voi putea stăpâni, voi sări şi voi trage un picior: „Na, ţine!”
Şi, uitând de toate, brahmanul sări cât colo şi izbi cu piciorul în oală, din răsputeri. Oala, de bună
seamă, se răsturnă în apă şi căzu la fund. Nici cioburi nu s—au ales din ea.
De atunci se spune că visele leneşului nu fac nici cât o oală scufundată.

1
Zamindar – moşier (n.t.).
CEAŞCA FERMECATĂ
în româneşte de Vl. Colin şi R. Maier

Trăia cândva într—un sat un ţăran sărac, pe care—l chema Somilak. Muncea zi şi noapte pentru
zamindar, dar de mâncat mânca doar frunze tocate şi rădăcini.
Şi—ntr—un rând, i—a spus femeia lui:
— Du—te—n pădure şi caută niscai rădăcini bune de mâncat, că eu, de foame, nici pe picioare
nu mă mai pot ţine.
Şi s—a dus Somilak în pădure, s—a căţărat într—un smochin şi—a prins a culege smochine,
când a văzut deodată două ceşti atârnând de crengi; una era de lemn, cealaltă de lut, şi amândouă erau
acoperite cu nişte capace.
„Ia să iau eu o ceaşcă, şi—a zis Somilak. A mea s—a hârbuit de tot.”
A luat el ceaşca de lemn şi şi—a vorbit singur:
— Dinspre ceaşcă, puţin s—o bucura femeia. Dacă i—aş aduce în ceaşcă şi o pâinişoară, atunci
da, ar fi altceva.
Şi bine nu şi—a sfârşit vorba, că odată s—a ridicat capacul şi Somilak a văzut în ceaşcă o lipie
de orez.
— Ăsta noroc! a strigat el, sărind din copac. Am să—i duc femeii lipia şi s—o mai înzdrăveni şi
ea. Păcat doar că nu mai e încă o lipie în ceaşcă. Atunci ştiu că aş fi mâncat şi eu pe cinste!
Şi bine nu şi—a sfârşit vorba, că odată s—a ridicat din nou capacul şi—a văzut în ceaşcă încă o
lipie.
„Într—adevăr, e o ceaşcă fermecată! pricepu atunci Somilak. Trebuia să nu—i fi cerut o
pâinişoară, ci un picior de gâscă friptă.”
Şi bine nu şi—a sfârşit vorba, că odată s—a ridicat capacul şi Somilak a şi văzut în ceaşcă
piciorul de gâscă friptă.
S—a ospătat Somilak cu pâinişoara, s—a ospătat cu piciorul de gâscă şi—a pornit—o spre casă.
Mergea, se bucura şi cânta.
Drumul trecea pe lângă casa zamindarului. Şi, auzindu—l zamindarul pe Somilak cântând
cântece de voie bună, straşnic s—a mirat. Vezi că nicicând nu—ntâlnise ţărani veseli în satul lui.
— Ei, tu, de colo! a strigat zamindarul. Vreau să—ţi vorbesc!
Şi dacă ţăranul i—a intrat în casă, l—a întrebat zamindarul:
— Ce—ai de te veseleşti şi ce—ţi veni să cânţi?
— A dat fericirea peste mine: am găsit în pădure o ceaşcă fermecată!
— Ia arată—mi—o şi mie!
A aşezat Somilak ceaşca pe un covor şi—a zis:
— Doresc o prepeliţă friptă!
 A sărit capacul ceştii şi a văzut zamindarul în ceaşcă prepeliţa friptă. De lăcomie, au prins a—i
tremura mâinile şi—un singur gând a pus stăpânire pe el: „Cum să fac să am o ceaşcă dintr—asta?”
Atunci a luat prepeliţa şi—a grăit:
— Ia adu tu din cămară o cană cu vin, că vreau să mă pun la masă!
Până să caute Somilak cana în cămară, a pitit zamindarul ceaşca fermecată şi—a aşezat în
schimb, pe covor, una de rând, dar întru totul asemănătoare.
A adus Somilak cana cu vin, a pus—o pe covor şi—a zis:
— Cu voia ta, stăpâne, acum mă duc acasă. Mi—i femeia flămândă.
A luat ceaşca şi tot într—o fugă a ţinut—o până ce a ajuns la coliba lui. Acolo, lihnită, femeia de
—abia mai avea putere să—l aştepte.
— Bucură—te, nevastă! Vei mânca, în sfârşit, tot ce pofteşti.
Şi, punând ceaşca jos, a rostit cu glas tare:
— Vreau o prepeliţă friptă!
Dar capacul ceştii nici că s—a clintit.
S—a mirat Somilak:
„De ce oare nu mă mai ascultă? Ia să mai încerc o dată!”
Şi din nou a poruncit:
— Vreau o prepeliţă friptă!
Dar capacul tot nu s—a clintit.
— Ce—i cu ceaşca mea? s—a supărat Somilak. Când eram la zamindar asculta de tot ce—i
spuneam, şi—acu' nu mă mai ascultă de fel.
— I—ai arătat—o zamindarului, va să zică? a întrebat femeia.
— I—am arătat—o şi l—am şi cinstit cu o prepeliţă.
Femeia a prins a plânge.
— Zamindarul ţi—a furat ceaşca şi ţi—a strecurat în locul ei una de rând!
Atunci Somilak a zis:
— Nu plânge! Pe craca smochinului mai atârnă o ceaşcă şi, iacă, îndată mă reped după ea.
Şi s—a repezit el în pădure, a luat din smochin ceaşca de lut şi—apoi, hai acasă. Iar mergea vesel
şi din nou cânta.
Auzind zamindarul cântecele, a privit pe fereastră, şi când colo, iacă, acelaşi ţăran! Doar că nu
mai ţinea—n mână o ceaşcă de lemn, ci una de lut, acoperită şi ea c—un capac.
 „Cum de are încă o ceaşcă fermecată? s—a întrebat hoţomanul de zamindar. Fermecată, fireşte,
că altminteri nu i—ar arde de cântat.”
Şi—a poftit zamindarul să pună mâna şi pe ceaşca asta. L—a chemat el, aşadar, pe Somilak şi i
—a zis:
— Ce fel de ceaşcă—i aia? Vinde—mi—o mie...
I—a răspuns Somilak:
— Nu pot, stăpâne. Ceaşca asta—i mai de preţ decât banii, mai scumpă decât mărgăritarele.
S—a încruntat zamindarul:
— Aşa, nu vrei s—o vinzi? Atunci ai să mi—o dai de pomană!
Şi, grăind aşa, s—a năpustit şi—a ridicat capacul ceştii. Şi douăzeci de pumni zdraveni au zburat
atunci îndată din ceaşcă şi s—au zvârlit asupra hoţului. L—au izbit pumnii pe zamindar în frunte, în
ceafă, în spinare, în nas, în burtă, în piept. Cu chiu, cu vai a fugit zamindarul în curte, dar pumnii nu—l
slăbeau şi, neobosiţi, izbeau într—una.
— Iartă—mă, Somilak! a bolborosit el, căzând. Rogu—te, porunceşte—le pumnilor să nu mă
mai izbească!
— Dă—mi înapoi ceaşca şi pumnii s—or duce.
— Ţi—o dau, ţi—o dau, numai strânge—ţi pumnii ăştia cumpliţi!
— Pumni, la loc! a poruncit Somilak.
Ascultători, pumnii au intrat în ceaşcă. Mai mult mort decât viu, s—a târât zamindarul până—n
casă, a scos ceaşca din locul unde—o pitise şi i—a dat—o în silă lui Somilak. Fericit şi bucuros, s—a
întors Somilak la nevastă. în seara aceea s—au culcat şi ei pentru întâia oară sătui. O ducea bine acum
Somilak şi o duceau destul de bine şi vecinii lui. Când nevoiaşii cunoşteau zile de foamete, scotea
Somilak ceaşca de lemn în uliţă şi da fiecărui flămând să mănânce pe săturate.
Aşa a trecut vara.
 Când, s—a răspândit odată prin ţară vestea că padişahul 2 îşi mărită fata. Auzind una ca asta, s—a
repezit zamindarul la palat şi i—a spus padişahului:
— O, stăpâne al lumii, porunceşte ca ţăranul Somilak să se înfăţişeze la palat! Că are o ceaşcă
fermecată. Şi ceaşca fermecată a lui Somilak îţi va aşterne pe masa de nuntă tot ce pofteşti.
Dacă a auzit aşa, i—a poruncit padişahul lui Somilak să vină cu ceaşca fermecată la palat.
— Ia arată—mi ceaşca! Drept e, cum se vorbeşte, că—i fermecată?
— Lungă să—ţi fie domnia, o, scut al lumii, da, e drept!
— Atunci pune—o să—mi aştearnă pe masă cele mai alese bunătăţi de pe pământ.
Bine nu şi—a sfârşit vorba, că—ndată capacul ceştii s—a ridicat şi padişahul a văzut—o plină de
bunătăţi. Gustând din ele, nu se mai putea padişahul dezlipi de ceaşcă. A mâncat şi—a tot mâncat, până
ce—a golit ceaşca.
— Asemenea bunătăţi alese n—a mai mâncat nici un muritor! a cuvântat el. Lasă—mi pentru trei
zile ceaşca asta fermecată. Oaspeţii—mi pleacă peste trei zile şi atunci am să ţi—o dau înapoi.
S—a plecat Somilak înaintea padişahului şi s—a întors la coliba lui.
Trei zile s—a tot nuntit la palat. Vreme de trei zile s—au îndulcit oaspeţii cu bunătăţile fermecate
şi n—a fost unul să nu grăiască:
— Asemenea bunătăţi nici zeii n—au mâncat!
Iar dacă s—au împrăştiat oaspeţii, a venit Somilak după ceaşcă.
— Ce cauţi aici, mistreţ murdar? a strigat la el padişahul.
— Am venit să—mi iau ceaşca, o, stăpâne!
— Tot ce se află în palatul ăsta e al meu! Cară—te, sau dau poruncă să fii zvârlit sub picioarele
elefanţilor!
— O, stăpâne, l—a rugat Somilak, ceaşca—i a mea...
— Nenorocitule, te târguieşti cu mine? Hei, străjeri! Luaţi—l şi zvârliţi—l sub picioarele
elefanţilor!
Dacă s—a năpustit straja asupra lui Somilak, a scos el din sân ceaşca de lut şi i—a ridicat
capacul.
Îndată au zburat din ceaşcă, unul după altul, cei douăzeci de pumni, care—au prins a—l izbi pe
padişah. După cea dintâi lovitură, padişahul s—a pomenit trântit la pământ. Şi, fără a osteni, pumnii—l
izbeau, îl tot izbeau.
— Potoleşte—i, Somilak! l—a rugat padişahul. Potoleşte—i, rogu—te!
— Au să se facă nevăzuţi doar dacă—mi înapoiezi ceaşca fermecată!
— Aduceţi ceaşca fermecată! le—a strigat padişahul curtenilor. Grăbiţi, că altminteri pumnii
ăştia mă omoară—n bătaie!
Venind curtenii cu ceaşca, a poruncit Somilak:
— Pumni, la loc!
Apoi şi—a adunat mâinile la piept, s—a plecat şi—a spus:
— Rămâi cu bine, o, cel mai drept dintre stăpâni! Mă—ntorc la coliba mea. De mult mă aşteaptă
acolo flămânzii, cu ceaşca!
O vorbă nu i—a răspuns padişahul: unul dintre pumni îl lovise atât de zdravăn în frunte, încât
bietul stăpân a rămas pentru toată viaţa fără grai.

2
Padişah — împărat musulman (n.t.).
GÂND—BUN ŞI GÂND—RĂU
în româneşte de Vl. Colin şi R. Maier

Se ştie de mult, că pe cel ce năzuieşte la moartea unui prieten, îl paşte nenorocirea.

Într—un sat trăiau doi oameni, Dharmbudhi – ceea ce înseamnă Gând—bun – şi Papabudhi –
Gând—rău. Şi iacă, Gând—rău i—a spus odată vecinului său Gând—bun:
— Am citit eu în cărţi că viaţa omului n—are rost dacă el nu cunoaşte obiceiuri străine, limbi
străine, dacă a îmbătrânit fără a vedea oraşe şi aşezări străine...
— Cam aşa am auzit şi eu ades, a dat cuvânt Gând—bun.
— Dacă—i aşa – s—a bucurat Gând—rău – hai să ne luăm chiar mâine rămas bun de la părinţi şi
să plecăm în ţări străine. Şi să—mpărţim pe din două tot ce vom câştiga printre străini.
Zis şi făcut. în zorii zilei şi—au luat rămas bun de la cei ce le erau mai apropiaţi şi—au pornit—
o către soare—apune, spre ţări străine.
Mult au rătăcit pe meleaguri necunoscute! Pe unde s—a dus, Gând—bun a găsit de lucru şi
oamenii de inimă l—au hrănit şi i—au plătit pentru munca lui. Cât despre Gând—rău, acesta toată
vremea se prefăcea bolnav, nu făcea nimic şi nimic n—a învăţat.
Şi, iacă, dacă a adunat Gând—bun un sac cu bănet, a grăit Gând—rău:
— Prietene, nu mai pot trăi departe de meleagurile mele. Să ne întoarcem la casele părinţilor
noştri!
— Mă—ntorc cu bucurie, i—a răspuns Gând—bun. Mai bine—i acasă în nevoi, decât mulţumit
printre străini.
Şi, grăind aşa, s—au îndreptat către casă.
Ajungând aproape de satul lor, a spus Gând—rău:
— Dragă prietene, aş vrea să te rog ceva; dar tare mi—i ruşine să—ţi spun ce.
— Dacă—mi eşti prieten, n—ai de ce te ruşina, i—a răspuns Gând—bun. Nutreşti oare gânduri
rele împotriva cuiva?
— O, nu! dădu Gând—rău cuvânt. Iacă ce voiam să—ţi spun: Mă ruşinez că mă întorc acasă fără
bani, în vreme ce tu ai un sac cu arginţi. Ascunde—ţi banii undeva, ca nimeni să nu ştie de ei.
— Bine, a zis Gând—bun. Iacă, ţine o sută de rupii, uite că tot o sută de rupii îmi iau şi eu, iar pe
celelalte ajută—mă să le—ngrop la rădăcina stejarului de colo. Om lua în fiece lună câte zece rupii şi
banii ne—or ajunge pentru multă vreme...
Şi Gând—bun şi—a îngropat averea la rădăcina copacului.
În aceeaşi noapte s—a furişat Gând—rău în pădure, a găsit copacul şi—a furat banii.
Au trecut câteva zile şi un cunoscut de—al lui Gând—bun a venit la el, spunându—i, tare
mâhnit;
— O, Gând—bun, mi s—au îmbolnăvit femeia şi copilul! Ajută—mă!... Dă—mi nişte bani să—l
pot plăti pe vraci...
Ducându—se Gând—bun în pădure, s—a îndreptat către stejarul cunoscut, dar nici un ban nu se
mai afla acolo. A priceput Gând—bun cine—i furase banii, a dat o goană până la Gând—rău şi—a
prins a—l mustra:
— Oare nu ţi—e ruşine? Ai ajuns un hoţ vrednic de dispreţ!
Dar ticălosul de Gând—rău nu s—a arătat mişcat şi—a strigat aşa încât toţi să—l poată auzi:
— Tu, tu eşti cel ce mi—ai furat banii! Acu', pe loc, să—mi dai jumătate din ce era în sac!
— Hoţule! a spus Gând—bun din nou. Oamenii te vor dispreţui ca pe un necinstit!
— Tu eşti hoţ! Dă—mi banii! a strigat Gând—rău.
Certându—se astfel, s—au dat în judecată, fiecare învinuindu—l pe celălalt de hoţie.
Atunci judecătorul a spus:
— Doar unul şi atotputernicul Brahma poate şti care—i vinovatul şi de partea cui e dreptatea. Va
trebui să vă supunem încercării focului. Voi porunci să se pună în palma fiecăruia dintre voi câte un
fier înroşit în foc şi cel care va ţipa cel dintâi va fi hoţul.
S—a înspăimântat Gând—rău şi—a grăit:
— Am martor că Gând—bun a furat banii. Zeul ce locuieşte în stejar a văzut că Gând—bun a
furat banii.
Atunci judecătorul a zis:
— E prea târziu să mergem acu'n pădure. Dar mâine—n zori de zi să vă aflaţi amândoi la poalele
stejarului, că acolo voi lămuri cearta dintre voi. Şi, însoţit de oameni, judecătorul s—a îndreptat de
dimineaţă către stejarul din pădure. Toţi erau acolo, numai Gând—rău nu.
Atunci judecătorul a spus:
— Aflăm noi adevărul şi fără el.
Şi grăind aşa, şi—a îndreptat faţa către stejar şi a întrebat cu glas tare:
— O, zeu al pădurii! Spune—ne cine a furat banii: Gând—bun sau Gând—rău e hoţul?
Şi toţi au auzit atunci cum copacul a răspuns, vorbind răspicat:
— Gând—bun e hoţul. El a dezgropat banii!
Auzind cum vorbeşte copacul, într—atât s—au mirat cu toţii, încât au şi uitat de Gând—bun. Iar
Gând—bun a tras în vremea asta către stejar un vreasc, l—a vârât într—o scorbură şi i—a dat foc.
îndată s—a auzit un răcnet straşnic şi Gând—rău a sărit din stejar, cu hainele aprinse.
Cu toţii au priceput atunci că se vârâse în scorbură şi se dăduse drept zeul pădurii. S—a încruntat
judecătorul şi—a voit să—l zvârle pe Gând—rău în scorbura aprinsă, apoi s—a îndurat însă şi—a
grăit:
— Chiar azi, şi nu mai târziu de amiază, ai să aduci banii furaţi de la Gând—bun. Şi ţine minte:
dacă până la asfinţitul soarelui n—ai plecat pentru totdeauna din sat, am să poruncesc să fii spânzurat
de stejarul ăsta.
La amiază, ticălosul îi aduse lui Gând—bun toţi banii.
Când soarele prinse a scăpăta, se grăbi s—o şteargă, ca nu cumva judecătorul să dea ochii cu el.
Gând—rău îşi pusese—n cap să plece din nou în ţări străine. Drumul trecea prin junglă şi, când
mincinosul ajunse în dreptul unei păduri de bambus, un tigru se ivi din hăţiş şi—l mâncă.
CĂMĂTARUL NERECUNOSCĂTOR

Aşa s—au potrivit odată lucrurile, ca un cămătar a ajuns sărac lipit. Ca să nu moară de foame, trebuia
să facă şi el ceva. Dar, ştie toată lumea, cămătarii nu se prea au bine cu munca, aşa că nici cămătarul
nostru nu se avea bine cu ea.
A stat el şi—a flămânzit o zi, două, trei. Într—a patra, şi—a zis: “Mai bine să mor decât să
muncesc!” şi—a pornit—o către rău să se înece.
Dezbrăcându—se, s—a zvârlit cămătarul în apă, dar numai ce i—a trecut apă peste cap, că s—a
înspăimântat de moarte, a sărit din apă şi, agăţându—se cu mâinile, s—a căţărat pe mal şi a ieşit afară.
A stat ce—a stat, apoi iar s—a zvârlit în apă, din nou s—a înspăimântat şi a ieşit la mal.
Şi—aşa, de nu ştiu câte ori: ba se zvârlea în apă, ba se căţără şi ieşea la mal, ba se zvârlea în apă, ba
se căţără şi ieşea la mal.
Dar nu departe de locul unde se chinuia aşa, se aflau, în stufăriş, cuiburile unor gâşte sălbatice.
Gânsacul cel bătrân şi gaşca văzură ce tot făcea cămătarul.
— Ce o ciudat! a spus gânsacul,. Înot pân’ la el, să aflu ce a păţit.
— Nu—i nevoie, nu—i nevoie! s—a speriat gâsca. Şi dacă—i un om rău?
Dar gânsacul, inimos, nu i—a dat ascultare. Înotând până în dreptul cămătarului, l—a întrebat:
— Spune, de ce te arunci în apă numai pentru o clipă şi ieşi îndată la mal? De ce faci una ca asta?
I—a spus cămătarul:
— Vreau să mă înec, că n—am ce mânca!
— Pot să—ţi alin sărăcia — a spus gânsacul, şi s—a cufundat în adânc.
Iar când a ieşit de sub apă, un uriaş rubin îi strălucea în cioc. Gânsacul şi—a deschis ciocul şi rubinul
i—a căzut cămătarului la picioare.
Nemaiștiind pe ce lume să află de fericire, cămătarul a apucat piatră scumpă şi a luat—o la fugă către
oraş. Acolo a vândut rubinul şi a ajuns bogat din nou.
Multă vreme a trecut de atunci, iar cămătarul nu s—a mai gândit niciodată la gânsacul care îi dăruise
piatră scumpă. Dar într—un rând se dădu sfoară—n ţară că fiica maharajahului se îmbolnăvise rău de
tot. Mulţi vraci cercetaseră bolnavă, nici unul însă nu se pricepuse s—o scape de chinurile morţii.
Când, ce să vezi, veni din Tibet un vraci vestiţi, care spuse:
— Fiica maharajahului se va însănătoşi dacă va maca inima unei gâşte sălbatice. Dar gâsca sălbatică să
fie prinsă negreşit vie, altminteri inima îşi pierde puterea tămăduitoare.
S—a bucurat maharajahul şi—a vestit:
— Cel care—mi va aduce cel dintâi o gaşcă sălbatică vie va primi drept răsplată un palat şi o mie de
robi.
 Aflând de una ca asta, a fugit cămătarul către râul unde întâlnise cândva o gaşcă sălbatică. Şi,
ajungând la locul ştiut, cămătarul cel nerecunoscător s—a aşezat la mal şi a prins a răcni cu putere:
— Unde eşti, ales mântuitor, unde eşti? Oare n—ai să—mi dai o mână de ajutor? Sunt la mare
cumpănă, nefericitul de mine, la mare cumpănă!
Gânsacul a auzit răcnetele, şi—a părăsit cuibul şi a înotat către cămătar.
— Ce—ai păţit? l—a întrebat gânsacul. Cu ce te pot ajuta?
— Of — a şoptit cămătarul cel viclean — de—ai şti cât sunt de nefericit! Ieşi la mal şi—am să—ţi
povestesc tot!
Gânsacul a venit la mal, şi—a scuturat apa de pe aripi şi a urcat pe uscat. În clipa aceea cămătarul l—
a şi înșfăcat, l—a vârât subsuoara şi—a pornit grăbit către oraş.
— Unde mă duci? a întrebat cu spaimă gânsacul. Dă—mi drumul şi am să—ţi mai găsesc un rubin!
Dar cămătarul cel rău a pufnit în râs:
— La ce mi—ar folosi rubinul tău? Când fiindcă maharajahului îţi va mânca inima, voi primi drept
mulţumire un palat şi o mie de robi.
A plâns gânsacul şi, căzând pe pământ, lacrimile i se schimbară în uriaşe mărgăritare.
Cum a văzut mulţimea mărgăritarelor, cămătarul cel lacom s—a zvârlit la pământ, să le culeagă. Dar
numai ce le—a atins, că mâna i se lipi de pământ. Uitând de gânsac, cămătarul cel lacom şi—a întins
după mărgăritare şi cealaltă mână, care i s—a lipit şi ea de pământ. Acu’ nu mai putea ţine pasărea
subsuoară şi gânsacul a zburat slobod dincolo de nori. Auzind paşii trecătorilor, a început a striga
cămătarul:
— Ajutor! Ajutor!
Au auzit oamenii şi—au încercat să—i desprinsă mâinile de pe pământ. Dar, din ce se străduiau mai
tare, dintr—atât mâinile cămătarului cel lacom intrau mai adânc în pământ.
Deodată se auzi în preajma o larmă cumplită:
— Elefanţi! Vin elefanţii sălbatici! au strigat oamenii înspăimântaţi şi au rupt—o la fugă.
— Scăpaţi—vă! Scăpaţi—mă! le—a strigăt din urmă cămătarul.
Dar nimeni nu se sinchisea de răcnetele lui. Eleganţii cei uriaşi se apropiau repede, tot mai repede, şi
cel mai mare dintre ei a călcat peste cămătar şi l—a strivit.
Aşa şi—a sfârșit viaţa omul ăsta nerecunoscător.
CAPRA PREFĂCUTĂ ÎN VÂRCOLAC

O poveste cu un brahman şi patru oameni şireţi:

Sosind vremea ploilor, a sosit şi vremea jertfelor aduse zeilor. Şi, iaca, a cumpărat un brahman o
căpriţă albă, a luat—o pe umeri şi a pornit către un templu depărtat, în care credincioșii îi îmbunau cu
jertfe pe zei.
Şi, cum mergea el aşa către templu, l—au zărit patru sărăntoci flămânzi, şireti nevoie mare. Şi şi—au
zis ei că n—ar fi rău să—l ia brahmanului căpriţa cea albă, s—o vândă şi să se aleagă cu un prânz
îmbelşugat, în schimbul banilor luaţi de capră.

Punându—şi deci una ca asta în minte, au luat—o cei patru şireti pe cărări cotite, l—au ajuns din
urmă pe brahman, iar unul dintre ei i—a ieşit în întâmpinare. Dacă a ajuns în dreptul brahmanului, cel
dintâi şiret s—a oprit şi l—a întrebat:
O, cinstite părinte, încotro cu povara asta?
 I—a răspuns brahmanul, măreţ:
Către un templu depărtat, ca s—o închinat zeilor.
Atunci şiretul s—a prefăcut mirat şi—a strigat:
E cu putinţă oare să jertfeşti un câine bălţat? Vezi să nu stârneşti împotrivă—ţi mânia zeului!
“E nebun de—a binelea” — şi—a zis brahmanul şi a grăit cu blândeţe:
Eşti bolnav, prietene, şi de—aia iei capra asta albă drept un câine bălţat. Du—te acasă şi cheamă
vraciul.
Şiretul i—a răspuns atunci cu zâmbetul pe buze:
Eu, domnul meu, am spus ce văd. Du—te, şi mila zeului să—ţi ierte fărădelegea …
Şi, despărţindu—se, a apucat fiecare pe un alt drum.
Nici n—a avut brahmanul vreme să spună o rugăciune, ca al doilea şiret i—a şi ieşit în întâmpinare.
Iar cad a ajuns în dreptul lui, s—a prefăcut înspăimântat şi a grăit:
O, vai şi—amar de tine! Pentru ce duci pe umeri o viţică neagră, moartă? Ai uitat că zeii ne opresc să
tulburăm liniştea trupurilor moarte? … Un an întreg va trebui să te rogi ca să te cureţi de păcatul ăsta!
De astă dată s—a mâniat brahmanul şi a zis:
Pentru ce, o, prostănacule, numeşti viţea neagră, şi încă moartă, o capră albă?
Liniştit, şiretul i—a răspuns:
Nu te mânia, preacinstite! Dacă vrei să numeşti capra albă o viţică neagră, mă rog, fie. Gândeşte—te
însă la mânia zeului, căruia vrei să—i jertfeşti o viţică moartă …
La asta brahmanul n—a mai răspuns nimic, şi, îngândurat, a pornit înainte. Dar cel de—al treilea şiret
i—a tăiat curând drumul. Ridicând mâinile la cer, şiretul a întrebat:
Ce te—a făcut să—l duci pe umeri pe măgarul ăsta sur?
Auzind una ca asta, a lăsat brahmanul capra la pământ, s—a frecat bine—bine la ochi, apoi şi—a luat
iarăşi povara pe umeri şi din nou a pornit înainte, fără a mai scoate o vorbă.
Dar cel de—a patrulea şiret i—a ieşit acum înainte şi—a strigat:
Eşti oare în toate minţile?
Cum să duci la templu o stârpitură de şacal roșcovan? oare nu te temi de mânia zeului?
Şi, grăind aşa, s—a ascuns şiretul într—un crâng din apropiere.
Dar de astă dată brahmanul nu s—a mai putut stăpâni. A zvârlit capra cât colo şi—a strigat:
Asta nu mai e capra, ci vârcolac blestemat! Din clipă—n clipă se preface într—alta dihanie!
Şi, lăsând capra în mijlocul drumului, cuprins de groază, brahmanul s—a grăbit s—o ia către casă.
Dar capra n—a rămas multă vreme acolo. Cei patru şireti au vândut—o cât ai bate din palme şi, cu
banii primiţi au mâncat şi ei, pentru întâia oară după cine ştie câte zile, pe săturate.
VACA DIN LUNĂ ŞI BRAHMANII CEI LACOMI

A trăit odată un brahman, şi oamenii i—au uitat numele. Şi—avea brahmanul o slugă, dar oamenii n
—au uitat numele slugii. Îi zicea Nanavati.
Brahmanul iubea banii mai presus de toate. Nanavati iubea florile şi copacii mai presus de toate. De
dimineaţă până seara muncea în grădina brahmanului şi, curând, în jurul casei brahmanului înflori o
asemenea gradina încât mulţi oameni de seamă din întreaga Indie  veneau să se desfete aici.
Odată, venind de dimineaţă în grădină, Nanavati a văzut că iarba de sub pomi era tăvălita şi păscuta.
Atunci şi—a pus gând să—l afle pe vinovat şi să—l pedepsească. Aşteptând seara s—a ascuns într—o
tufă de sambalu (tufa cu fructe viu colorate) şi—a aşteptat.
Şi, iaca, numai ce se ivi pe cer luna plină că Nanavati auzi nişte paşi. Privi cu luare—aminte din tufă
în care se pitise şi zări în grădină a vaca mare, albă ca laptele. Calca fără să se grăbească şi păştea iarba
înmiresmată şi zemoasa.
Şi—atât de frumoasă era vaca încât Nanavati nu—şi putea lua ochii de la ea. Atunci, ca să n—o
sperie, urma să stea pitit.
Şi, nu trecu mult, că vaca odată îşi înălţă capul ei mare, se uită la lună şi, sub ochi uluiţi ai lui
Nanavati, prinse a se ridica binişor la cer. Se făcea tot mai mică şi—n cele din urmă pieri cu totul.
În noapte următoare Nanavati se ascunse din nou în tufişul de sambalu. Şi, numai ce se ivi luna plină,
vaca cea albă se arata din nou în grădină. Ca şi data trecută nu se grăbea şi păştea iarba dulce şi
zemoasa. Curând se apropie de tufă de sambalu într—atât că, din ascunzătoarea lui, Nanavati ar fi
putut pune mâna pe ea.
Dar a trecut cât a trecut şi, tot ca în ajun, vaca şi—a ridicat capul şi—a privit la lună.
„Acu’ zboară în cer!” şi—a zis grădinarul şi—a ţâşnit din tufa lui. Era şi timpul! Încetişor vaca se
ridică în văzduh. Sărind pe cât putea Nanavati izbuti să i se prindă de coadă.
Mult a mai zburat Nanavati! Cu fiece clipă luna se apropia, se tot apropia de el. În cele din urmă, cu
mare băgare de seamă, vaca îşi dădu drumul pe lună.
Locuitorii lunii îl întâmpinară pe Nanavati cu nespusă cinste. Mai mult îi erau tare recunoscători.
Vezi că celor din luna nici prin gând nu le dăduse ce straşnică mireasma împrăştie florile. Nanavati
crescuse asemenea flori, încât mirosul lor îmbătător ajunsese până—n lună. Şi, trăgând pe nări
mireasma aceea simţiseră cei din lună o fericire nemaiîncercată.
Două zile a stat Nanavati în lună. Către seară celei de—a treia zi i—a grăit vacă:
— La noapte cobor în grădina lui stăpâne—tu. Încăleca pe mine şi te vei pomeni iarăşi pe pământ.
Dacă au aflat că Nanavati îi părăseşte i—au adus cei din luna fel de fel de bunătăţi. Le—a mulţumit
Nanavati noilor lui prieteni şi—a strâns bunătățile într—un sac şi—a încălecat pe vacă.
Şi atât de repede a coborât vaca din luna încât Nanavati mai să nu—şi dea seama cum s—a trezit din
nou în grădina lui. Era noapte. S—a culcat Nanavati în iarbă deasă şi—a adormit.
 Stăpânul lui, brahmanul cel lacom, a ieşit dimineaţa în grădină şi şi—a văzut sluga dormind; îndată a
luat un băţ şi i—a tras câteva pe spinare, strigând:
— Trantore, leneş fără pereche! Unde mi—ai pierit trei zile?
Nanavati a sărit că fript şi—a răspuns:
— Ascultă, stăpâne, să—ţi spun despre nemaipomenita mea călătorie!
Şi—a povestit tot ce i se întâmplase.
Şi—a ascultat brahmanul slugă şi tare mânios a rostit:
— Minţi! Nici un brahman nu s—a dus pân—acum în lună. Dară—mi—te o slugă prăpădită…Nu te—
ai putea apropia măcar de lună!
— De ce nu mă crezi, stăpâne,gustă atunci, rogu—te, din bunătăţile astea. Mi le—au dăruit cei din
lună.
Dacă a gustat brahmanul din daruri, îndată a crezut cuvintele slugii. Pe pământ, din asemenea
bunătăţi, nici măcar maharajahul nu gustase. Şi brahmanul a spus:
— Vreme de trei zile ţi—ai părăsit îndatoririle de slugă. Drept pedeapsă am să—ţi iau sacul cu
bunătăţi.
Şi, înşfăcând darul celor din lună, a intrat cu el în casă.
Era acest brahman nu numai lacom ci şi lăudăros. Şi de aceea l—a chemat pe un vecin, brahman şi
el, şi l—a ospătat cu bunătăţile aduse din lună.
— Mănâncă, rogu—te, i—a vorbit gazda. Iar mâine povesteşte—le tuturor ce bunătăţi ai mâncat la
mine. Nimeni pe pământ, afară de noi, n—a gustat din astfel de bucate!
Atât de lacom s—au năpustit cei doi brahmani asupra darurilor din luna încât au golit curând sacul.
Iar oaspetele a prins a—l ocara atunci pe Nanavati:
— Bine a zis cine a zis că până şi—n cer prostul tot prost rămâne! Oare sluga ta nu putea lua doi saci
plini cu bunătăţi?
Stăpânul lui Nanavati a spus:
— Vom zbura şi noi în lună. Să facem de pază în grădină şi numai ce va începe vaca a se înălţa ca eu
mă voi prinde de coada ei iar tu de picioarele mele. Şi amândoi vom merge în lună.
— Lăudat fii, înţeleptule! a răspuns oaspetele, plecându—se adânc.
Dacă s—a lăsat seara, s—au ascuns brahmanii în tufiş, şi—au aşteptat. Îndată ce luna a luminat
pământul s—a ivit în grădină şi vaca cea albă. Păscând iarba şi frunze s—a apropiat domol de cei doi
brahmani. În cele din urmă s—a oprit lângă tufă de sambalu şi a început să mănânce poamele coapte.
Când s—a săturat a ridicat capul şi—a privit către lună. În clipa aceea stăpânul grădinii s—a ivit
lângă ea. A prins—o de coadă şi—ndată a simţit că picioarele i se desprind de pământ. Nici al doilea
brahman nu s—a lăsat mai prejos. S—a agăţat de picioarele celuilalt şi s—a pomenit şi el ridicat în
văzduh.
Aşa au pornit către lună, brahmanul cu grădina agăţat de coada vacii, brahmanul oaspete, de
picioarele celui dintâi. Şi, ajungând pe la înălţimea himalaiei, a întrebat deodată brahmanul oaspete:
— Cinstite prietene, n—au uitat cumva sacul pentru bunătăţi?
— N—am uitat, fireşte! a răspuns brahmanul cu grădină.
— Dar e de ajuns de mare? a întrebat din nou brahmanul oaspete.
— De ajuns, de ajuns! l—a liniştit brahmanul cu grădină.
— Şi, totuşi, cam ce mărime are?
— Iac—aşa! a strigat stăpânul grădinii şi, uitând că se ţine de coada vacii, şi—a desfăcut braţele.
Iar, de bună seamă, îndată ce—a scăpat coada din mâini, atât stăpânul grădinii cât şi vecinul lui s—
au prăvălit cu cea mai mare iuţeală.
 Din fericire nu s—au făcut bucăţi. Au căzut brahmanii într—o baltă murdară şi puturoasa şi—au
rămas în baltă aceea, îngropaţi pân’ la gât, cât a fost noaptea de lungă. Dimineaţa i—au văzut nişte
oameni şi i—au scos din balta…
Aşa că n—au avut brahmanii fericirea de a merge pe lună.
Dar de atunci vaca nu s—a mai ivit niciodată în grădina brahmanului cel lacom.
SLUGA ŞI ZAMINDARUL

Trăia, undeva, un zamindar zgârcit nevoie mare. Ori de câte ori îşi tocmea o nouă sluga zamindaru—
i grăia:
— De plătit am să—ţi plătesc mult, cinci rupii pe lună. Dar le vei primi când vei împlini, în cap,
douăsprezece luni. Dacă—mi părăseşti casa înainte de—a împlini un an atunci nu mai primeşti nimic.
Iară dacă eu te voi alunga înainte de a ţi se împlini anul ai dreptul să—mi tai urechea dreaptă.
Tocmindu—şi aşa fel slugă, zamindarul şi nevastă—sa îl sileau pe bietul băiat să le muncească din
zorii zilei şi până se iveau stelele pe cer. Sluga trudea pe câmp, în grădina de zarzavat, în livadă, păştea
vitele, gătea prânzul, făcea curat în casă, tundea oile şi adună vreascuri. Iar la ceasul mesei i se dădea o
lipie de târâte de orez şi o ceaşcă cu apă, în care fiersese orezul pentru stăpâni.
Nici o slugă nu putea, fireşte, să ducă o asemenea viaţă vreme de un an de zile. Muncea două—trei
luni şi plecă, neprimind nici un ana (monedă cu valoare foarte scăzută din India) pentru cât muncise.
Iar zamindarul ăsta şi vroia.
— Uite ce bine le—am potrivit! i se lauda el nevestei. Într—un an mi—au muncit, pe rând, şase slugi,
şi nici uneia nu i—am plătit nimic.
Şi, iaca, veni odată să se tocmească la zamindar un băieţandru de doisprezece ani, un fecior de ţăran,
pe nume Raj.
— Ia seama, zise zamindarul, dacă—mi vei munci douăsprezece luni, îţi voi plăti şaizeci de rupii.
Dacă te voi alunga însă înainte de sfârşitul anului îmi poţi tăia urechea.
— Bine, spuse Raj.
— Ei, atunci, înjuga bivolul şi du—te la arăt.
A muncit băiatul la câmp ziua—ntreagă. Când s—a înserat, avenit acasă şi—a cerut de mâncare.
Nevasta zamindarului i—a dat o păstaie de bob şi—o lipie din tărâțe de orez.
— Mulţumescu—ţi, preabună stăpână, zise Raj, îmbucând. Dar altceva nu se mai află?
— Măi, mâncăule! a ţipat zgârcită. N—ai să mai primeşti nimic!
Când s—au culcat cu toţii a pătruns Raj în cămara unde se păstrau bucăţele şi—a mâncat pe săturate.
Intrând, dimineaţa în cămară, nevasta zamindarului a dat peste o grămadă de oase de găină şi peste
firimituri dintr—o lipie de grâu.
— Priveşte! a strigat ea către zamindar. Flăcăuaşul ăsta ne—a înghiţit azi—noapte bucăţele! Ai să
păstrezi oare o slugă că asta?
— Îndată să pleci din casa mea, nesătulule! a poruncit zamindarul.
— Se cheamă că mă goniţi? a întrebat Raj cu blândeţe. Bine, am să plec. Dar îngăduie—mi, înainte,
aşa cum ne—a fost învoială, să—ţi tai urechea dreaptă.
Atunci, amintindu—şi învoială, oftă din greu zamindarul, şi zise:
— Păi, nu te gonesc! a mârâit el, posomorât. Dar n—ai voie să te atingi de bucate. Pentru prânz găteşte
—ne azi fazanul cel mai gras.
— Am înţeles, stăpâne! a grăit sluga şi—a plecat către coteţul în care se plimbau douăzeci de fazani.
Fără a mai sta pe gânduri mult Raj a tăiat toţi fazanii, l—a ales pe cel mai gras şi i l—a dus plocon
nevestei zamindarului.
— Să n—ai nici o îndoială, stăpână, asta—i fazanul cel mai gras, a zis flăcăul. Ca să nu greşesc, am
tăiat toate păsările, am cântărit—o pe fiecare în palma şi—am ales—o pe cea mai grea.
— Ram, Ram! a gemut femeia. Pe loc se cuvine să ne descotorosim de el!
Dar de astă dată zamindarul şi—a adus aminte de învoiala şi a spus:
— Las’ să ducă mâine caprele la păscut în pădure şi să nu vină acasă toată săptămâna.
Aflând care—i pădurea, în care ţăranii săraci aduna uscaturi, Raj a mânat într—acolo caprele
stăpânului. Şi—a făcut o colibă, ascultă, de dimineaţă până seara, cântecele vesele ale păsărilor şi bea
lapte de capră. Dacă un ţăran sărac trecea pe lângă el băiatul îi dăruia câte o capră, uneori, şi câte două.
Peste o săptămână, din toată turma rămăsese doar un ied. Cântând un cântecel vesel Raj îl mână spre
casă.
— Unde mi—s caprele, tâlharule? a strigat zamindarul, dând cu ochii de un singur ied. Am avut o sută
de capre una şi una! Unde—s?
— Pe toate, milostive stăpâne, le—a mâncat tigrul. Ai avut mare noroc c—am rămas viu eu şi cu
iezişorul ăsta!
Auzind de nenorocire şi—a zgâriat zamindarul fata cu unghiile iar nevastă—sa şi—a sfâşiat straiele
de necaz. Dacă s—au mai potolit oleacă femeia i—a spus băiatului:

— Mâine, cum se crapă de ziuă, culege din livadă, jumătate din banane, jumătate din portocale şi
jumătate din piersici.
— Am înţeles, stăpâna! Totul va fi făcut întocmai cum ai poruncit, răspunse slugă, plecându—se
înaintea ei.
 Şi, înarmându—se cu un cuţit bine ascuţit, Raj se urcă dimineaţa în bananier. A tăia câte o jumătate
din fiecare banana şi—a zvârlit—o la pământ. Sfârşind, cu bananele, a rezemat scara de portocal şi—a
tăiat câte o jumătate din fiece portocala. Apoi a făcut la fel cu piersicile.
Când s—a ivit în livada zamindarul cel zgârcit a văzut că toată recolta—i era prăpădită. Pe pământ
erau împrăştiate jumătăţi de banane, portocale şi de piersici, iar celelalte jumătăţi zăceau spânzurate în
pomi.
— Marş din casa mea! a răcnit zamindarul. Ai făcut pref o recoltă pe care mi s—au dat o sută de rupii!
Şterge—o sau te strâng de gât!
— V—am împlinit porunca şi nimic mai mult, a răspuns supusă slugă. Domniile voastre mi—aţi
poruncit să tai jumate din poame şi—aşa am făcut. Dar dacă mă alungi cu tot dinadinsul eu plec.
Numai, înainte de plecare, îngăduie—mi, să—ţi tai urechea dreaptă.
— Of, ce tot spui! s—a înspăimântat zamindarul. Acu’ n—am timp să stăm de vorbă. Ne—om înţelege
mâine!
Şi—a rupt—o la fugă spre casă. Acolo a dat de nevastă—sa şi—a zis:
— Hai să ascundem tot ce—i de mâncare şi să fugim la noapte la oraş, la tatăl tău. Apoi ne vom
întoarce şi vom trăi ca mai ’nainte!
— Bine te—ai gândit! s—a bucurat femeia. Aşa vom face. Deseară ne pregătim, iar la noapte, când
sluga doarme, o ştergem pe nesimţite.
De cu seară şi—a pregătit zamindarul o ditai lada, a vârât într—însa pui fripţi, prăjituri, tot felul de
bunătăţi şi—a aşteptat să se întunece bine. Dar Raj a prins de veste că zamindarul ascunde în lada d—
ale gurii şi—a priceput totul.
Pândindu—şi stăpânul, când s—a dus la culcare, căci trebuia să se odihnească pentru drumul lung,
flăcăul a ridicat capacul şi s—a vârât în ladă.
La miezul nopţii s—au sculat, încetişor, zamindarul şi nevastă—sa, s—au îmbrăcat şi—au pornit—o
la drum. Zamindarul căra în spinare lada în care era băiatul, pufnea toată vremea şi—şi certa femeia:
— De ce—ai luat atâta mâncare? Tare—i greu de duş!
Iar flăcăul şedea cuminte—n lada, înfuleca într—una şi se simţea ca un domn pe care slugile îl poartă
în palanchin.
Curând hotăra zamindarul să facă popas, să se odihnească şi să îmbuce câte ceva. Ajungând pe un
câmp, lângă o fântână, a lăsat jos ladă şi i—a ridicat capacul. Sluga a ţâşnit din ladă şi, adunându—și
palmele la piept, a zis:
— O, bunii mei stăpâni! Nu vă supăraţi pe mine! Atât îmi sunteţi de dragi că nici o zi nu pot trăi fără
voi! Uite, de—aia, ca să nu mă despart de voi, m—am vârât şi—n ladă. Iar, ca să nu va vină prea greu
să mă purtaţi, am mâncat tot ce era  înăuntru de mâncare.
— Nu, aşa nu mai pot trăi! a strigat zamindarul. Taie—mi urechea şi piei pentru totdeauna din ochii
mei!
Băiatul scoase numaidecât cuţitul de la cingătoare, când nevasta zamindarului îl opri şi se aruncă
asupra bărbatului ei:
— Cum te vei înfăţişa înaintea părinţilor mei, aşa, fără o ureche? Toate neamurile vor râde de tine şi—
şi vor bate joc!
— Ai dreptate! a oftat zamindarul şi i—a şoptit: Las’ că—ntr—o oră scap eu de tancul ăsta!…Ei,
slugă, a strigat apoi, e timpul să ne culcăm cu toţii! Pregăteşte—ne, din frunze şi crengi, aşternuturile!
Dacă a pregătit sluga aşternuturile a târât zamindarul un aşternut lângă fântâna şi a spus:
— Tu te culci aici, iar noi, lângă tine.
Numai ce—au adormit stăpânii că Raj a tras binişor lângă fântâna aşternutul nevestei zamindarului
iar pe al său l—a târât într—o parte.
 În cel mai întunecos ceas dinaintea răsăritului s—a furişat zamindarul către fântână, a pipăit
aşternutul şi, apucându—şi nevasta, a zvârlit—o în fântână.
— În sfârşit, am scăpat de cel ce ne chinuia! a grăit el, plin de veselie. Şcoală, femeie, şi hai să ne
întoarcem acasă! Nu mai am a mă teme că—mi pierd urechea!
— Cine te chinuia şi de cine ai scăpat, milostive stăpâne? a auzit deodată lângă el glasul slugii.
Înţelegând ce se întâmplase s—a luat zamindarul cu mâinile de cap şi a pornit—o în tăcere spre oraş.
Trebuia acu’ să—i vestească pe părinţii nevestei de nenorocire.
Dar Raj ştia care—i cel mai scurt drum pân’ la oraş. Alergând într—un suflet la tatăl fostei lui stăpâne
i—a spus:
— Stăpâna m—a trimis. S—a întâmplat o nenorocire. Bărbatul ei a înnebunit şi vine—ncoace să vă
ucidă. Stăpâna zice:”Roagă—i să—l lege pe bărbatu—meu şi să—i pună douăzeci de lipitori la ceafă.
Asta—l face să—şi vină grabnic în fire!”.
Grăind aşa, Raj o luă din nou la picior, în întâmpinarea zamindarului:
— Stăpâne! i—a strigat el încă de depărtare. Am fost la tatăl stăpânei, care ţi—a pregătit o primire pe
cinste.
Abia a pus zamindarul piciorul în casa nevesti—si, că patru slugi vânjoase s—au şi năpustit asupra—
i, l—au legat de mâini şi de picioare şi i—au aşezat pe ceafă douăzeci de lipitori.
Văzând zamindarul cu câtă bucurie îi râdea sluga a priceput cine—i pregătise primirea.
— Nemernicule! a răcnit el, cu glasul schimbat. Ia—mi urechea şi du—te unde ştii! Mai bine fără
ureche decât să am de—a face cu un diavol ca tine!
Raj asta aştepta. S—a repezit la zamindar, i—a tăiat urechea dreaptă şi duş a fost.
Iar zamindarul cel zgârcit a stat cu lipitorile la ceafă până i—a venit nevasta: spre norocul ei, fântâna
avea puţină apă şi trecătorii au putut s—o scoată dimineaţa.
Iar zamindarul s—a întors acasă aşa, fără o ureche.
De atunci, ori de câte ori încerca să însele un ţăran, acela zicea:
— Mă duc să—l chem pe Raj!
Şi zamindarul îndată fugea în casă şi, de frică, punea zăvoarele la poartă şi la toate uşile.
PĂSĂRARUL CEL ISTEŢ

Un păsărar şi—a întins odată, pe o mirişte, plasa lui cea mare. Înainte de asfinţitul soarelui s—au
lăsat pe câmp o mulţime de păsări de toate soiurile. Păsărarul a tras de frânghie şi tot stolul a rămas
prins în plasă. Dar păsările erau tare multe şi, smucindu—se toate odată, s—au ridicat în văzduh cu
plasa cu tot.
Zburau încet pentru că trebuia să care şi plasa după ele. Văzând una ca asta păsărarul a prins a le
urmări. Uitându—se în toată vremea asta către cer gonea îndârjit în urma păsărilor.
Ajungând în sat se izbi de un trecător.
— Unde fugi aşa, prietene? l—a întrebat trecătorul.
— Să prind stolul care mi—a smuls plasa, a răspuns păsărarul.
— Ei, dar unde ţi—e mintea? s—a mirat trecătorul. Oare nu vezi cât de sus zboară toate la un loc? N—
ai să le mai prinzi niciodată!
— Om vedea, om vedea! a răspuns păsărarul, urmându—şi goană.
Când soarele a coborât spre asfinţit au prins a—şi căuta păsările loc de mas (popas).
— Să zburăm către râu, acolo putem dormi, şi—au dat ratele cu părerea. Pe lângă râu cresc trestii
minunate.
— În crângul de bananieri se doarme mai bine că oriunde, au spus papagalii.
— Vrem să dormim în baltă! au strigat ibişii. Acolo—s broaşte de—a minunea!
— Vrem la rău! Vrem la rău! au strigat unele.
— Iar noi în crângul de bananieri! au spus celelalte.
— Noi vrem în baltă! au amintit altele.
Mult au dat din ciocuri dar la nici o încheiere n—au ajuns.
Văzând, la dreapta răul, ratele au tras către apă; papagalii au luat—o atunci la stânga, către crângul
de bananieri, iar ibişii au pornit înapoi, către baltă.
Dar, numai ce au încetat a se înţelege şi n—au mai cărat plasa într—o singură latură, plasa a prins a
cobora tot mai mult, mai mult şi păsările s—au pomenit, în cele din urmă, apăsate de greutatea ei, la
pământ. Atunci păsărarul şi—a strâns degrabă plasa, a pus vânatul pe umăr şi—a vândut a doua zi la
piaţa toate păsările.
CU CE SEAMĂNĂ ELEFANTUL

Un om mergea pe un elefant către oraş. Pe drum a întâlnit cinci cerşetori, care veneau în
întâmpinarea elefantului şi nu se abăteau din drum.
— La o parte! le—a strigat omul. Oare nu vedeţi că aveţi înainte un elefant? Îndată va călca în
picioare!
Cerşetorii s—au dat degrabă în lături şi unul dintre ei a spus:
— De unde să ştim că avem în faţă un elefant? Cu toţii suntem ori din născare!
Iar al doilea cerşetor a grăit:
— Tare am vrea să ştim cu ce seamănă elefantul!
— Apropiaţi—vă şi pipăiţi—l, i—a îndemnat stăpânul elefantului. Aşa o să vă puteţi da seama cât de
minunat e animalul ăsta.
Zis şi făcut. Orbii s—au apropiat de elefant şi—au prins a—l pipăi. Unul i—a atins vârful cozii, altul
un picior, al treilea o ureche, al patrulea trompa, al cincilea coastele.
Orbul, care pipăise vârful cozii, a spus:
— Iaca, niciodată nu mi—aş fi închipuit ca elefantul seamănă cu o mătură!
— Ce vorbeşti?! s—a mirat al doilea, care pipăise piciorul elefantului. seamănă cu un stâlp.
Cel ce pipăise urechea elefantului a grăit atunci:
— Amândoi spuneţi neadevăruri! Aduce a ditamai frunza de lotus!
— Prostii! a strigăt al patrulea. Seamănă cu o frânghie groasă.
Al cincilea orb, care pipăise coastele, a început să râdă:
— Atât de straşnic v—aţi speriat de elefant, pare—mi—se, încât nici nu v—aţi apropiat de el! Aflaţi
însă ca elefantul seamănă cu un zid de cetate.
— Ei, aş! a strigat din nou cel dintâi. Elefantul seamănă cu o mătură!
— Cu un stâlp! a spus al doilea.
— Cu o frunză! i—a încredinţat al treilea.
— Cu o frânghie! a strigăt al patrulea.
— Cu un zid de cetate! a dat cuvântul al cincilea.
Omul cu elefantul plecase de mult şi orbii tot se mai ciorovăiau. S—a lăsat seara dar ei strigau
înainte:
— Elefantul seamănă cu o mătură!
— Cu un stâlp!
— Cu o frunză!
— Cu o frânghie!
— Cu un zid de cetate!
Şi—a venit ziua a doua, dar, şezând în praful drumului, orbii se certau care mai de care:
— Elefantul seamănă cu o mătură!
— Cu un stâlp!
— Cu o frunză!
— Cu o frânghie!
— Cu un zid de cătate!
Se zice că până şi—n ziua de azi mai şed în praful drumului tot sfădindu—se cu ce seamănă
elefantul.
TONȚII ÎNVĂŢAŢI

Au fost odată, într—un sat, trei brahmani tare învăţaţi. Citiseră mii de terfeloage, învăţaseră
sumedenie de ştiinţe felurite şi se socoteau, de aceea, mai deştepţi decât toată lumea.
Întâlnindu—se ei între ei, într—un rând, au spus brahmanii unii către alţii:
— Am învăţat toate ştiinţele, ne pricepem să săvârşim minuni, dar n—am umblat încă niciodată prin
ţări străine. Nimeni nici nu bănuieşte pe—acolo că trăiesc pe lumea asta nişte învăţaţi de soi că noi.
Oare să ne fie sortit să vieţuim până la sfârşitul zilelor laolaltă cu ţăranii ăştia prosti?
Şi, grăind astfel, hotărâră brahmanii să—şi părăsească satul de baştină.

Ieşind, deci, în zorii zilei din casele lor, au pornit—o către meleaguri depărtate şi, spre amiază, s—au
întâlnit cu un ţăran.
— Să—l rugăm pe necioplitul ăsta să ne conducă peste munţi, a zis unul dintre brahmani.
Şi—ndată i—a şi grăit taranului:
— Ai în faţa ta trei brahmani învăţaţi. Îţi făgăduim să ne călăuzeşti peste munţi…
Cu multă sfială şi—a dus ţăranul mâinile la frunte şi—a dat răspuns:
— O, domni preaînvăţaţi, urmaţi—mă!
Şi au pornit.
Curând s—a ivit o potecă de munte şi brahmanii au prins a sui în urma taranului. Ajungând ei la
marginea pădurii, deodată, ţăranul s—a oprit şi a şoptit:
— O, domni înţelepţi, s—o luăm printr—alta parte; priviţi, colo, sub tufă, doarme un leu!
Un brahman, care mergea înainte, a zis râzând:
— Necioplitul ăsta nu pricepe nici măcar ca leul nu doarme, ci—i mort de cine ştie când!
Un alt brahman i—a spus atunci taranului:
— Uite cât de mari ni—s cunoștințele! Îndată o să—l înviem pe leul ăsta mort.
— Dar de ce? De ce? a strigat ţăranul. Doar e un leu! Ce nevoie aveţi să—l înviaţi?
—Ni—i şi silă să dăm ascultare cuvintelor bădăranului ăstuia! s—au sumeţit brahmanii. De—aia am
învăţat, ca să ne ţinem cunoștințele sub obroc?
Atunci ţăranul s—a urcat zorit într—un copac şi de acolo a început a holba ochii la minunile
brahmanilor.
Iar brahmanii cei învăţaţi l—au însufleţit, într—adevăr, pe leu. Deschizându—şi ochii leul s—a
ridicat pe labele—i puternice, s—a întins şi i—a văzut deodată pe brahmani.
Stăpânul munţilor a scos un urlet cumplit, a sărit la brahmanii cei învăţaţi şi, de bună seamă, i—a
făcut fărâme. Iar ţăranul necioplit a aşteptat până ce leul a plecat la adăpătoare apoi şi—a văzut cu bine
de drum.
Şi, iaca, se adevereşte că ştiinţă, pentru prost, e că lumina lămpii pentru orb!
JUDECĂTORUL CEL ISTEŢ

Unui om i—a pierit odată din casa punga cu bani. S—a dus omul la judecător şi i—a spus:
— Domnule, azi—noapte mi s—au furat banii. În casa mea locuieşte multă lume şi nu ştiu care dintre
vecini e vrednic de dispreţ.
Judecătorul a grăit:
— Toţi cei care locuiesc în casa ta să vină la mine la răsăritul soarelui şi am să—ţi arăt hoţul.
Dacă, s—au adunat cu toţii la judecător, acesta a zis:
— Iaca, îi dau fiecăruia dintre voi câte un beţişor de trestie de aceeaşi mărime. Mâine dimineaţă să mi
le aduceţi înapoi. Dar să ştiţi, beţişorul, celui care a furat, va creşte peste noapte cu un deget.
Înspăimântându—se, hoţul a prins a se gândi cum l—ar putea înşela pe judecător. S—a gândit el, s—
a tot gândit şi şi—a spus:”Am să scurtez bețișorul tocmai cu un deget. Are să crească peste noapte şi—
o să fie deopotrivă cu celelalte!”.
De dimineaţă au venit cu toii la judecător. Toţi aveau beţişoarele la fel de lungi, unul singur avea
băţul cu un deget mai scurt decât celelalte.
— Iată cine a furat banii! a zis judecătorul şi a poruncit că hoţul să fie vârât la închisoare.
DOUĂ MINUNI

Uite cum a fost:

Într—un rând a căzut trăsnetul peste casa unui om de vază şi toate bogăţiile aceluia au ars dintr—
odată. I—a rămas nefericitului doar un uriaş ceaun de tuci, pe care nici focul nu l—a putut vătăma.
Şi, iaca, omul, pe care îl chema Nanduka, s—a hotărât să plece din locurile sale de baştină pentru a
—şi uita nenorocirea. Înaintea plecării s—a dus Nanduka la vecinul lui, pe nume Laksmana şi i—a zis:
— Rogu—te, prietene binevoitor, păstrează—mi până la înapoiere singură mea avere, ceaunul de tuci.
Doi ani de zile a pribegit Nanduka pe meleaguri străine dar în al treilea i s—a făcut dor de locurile de
baştină şi s—a întors în satul lui.
Şi, iaca, înapoindu—se, s—a dus Nanduka la vecinul său. Văzându—l pe Naduka Laksmana a rostit
cu prefăcută amărăciune:
— Ce nenorocire, prietene! Ceaunul tău de tuci a fost mâncat de şoareci!
Nanduka n—a arătat de fel că nu crede cuvintele vecinului. A spus cu glas tare:
— Aş vrea să cobor până la rău să mă spăl de păcate după drumul cel lung. Roagă—l pe feciorul tău să
vină să mă ajute. Şi să aducă la mal tot ce trebuie pentru spălarea de păcate.
Grăind aşa, Nanduka s—a îndreptat către râu, iar după el mergea, ascultând porunca părintelui său,
feciorul de şapte ani al lui Laksmana.
Alegând un loc mai ferit, lângă o stâncă, s—a spălat Nanduka de păcate, apoi l—a apucat pe feciorul
lui Laksmana şi l—a vârât într—o peşteră din apropiere, răsturnând la intrare şi un bolovan mare şi
greu. După care, ca şi când nimic nu s—ar fi petrecut, s—a îndreptat spre casă.
Către seară a venit în goană mare Laksmana şi—a strigat:
— O, Nanduka, unde mi—e feciorul? De ce nu s—a întors acasă?
— S—a întâmplat o mare nenorocire, prietene! Cât m—am spălat o rândunică l—a înhăţat pe drăguţul
tău fecior de pe un bolovan care se afla la malul râului…
— O, ce spui, ticălosule! a strigat Laksmana. Cine—ar putea crede că o rândunică poate căra un copil
de şapte ani?…Hai chiar acu’ la judecată!
Dacă s—au înfăţişat ei înaintea judecăţii, a ieşit Laksmana în faţă şi a zis:
— Stăpâna înţelept şi preadrept! Mincinosul ăsta zice că o rândunică l—a răpit, de pe un bolovan de la
marginea râului, pe feciorul meu de şapte ani. Porunceşte—i ticălosului să—mi înapoieze băiatul…
Ascultându—l pe Laksmana s—a întors judecătorul către Nanduka:
— Tare ne mai crezi prosti, într—adevăr! Pe dată să—i înapoiezi vecinului feciorul!
— Dar cum i—l pot înapoi dacă i l—a răpit o rândunică?!
Atunci toţi judecătorii, câţi erau în încăpere, n—au mai putut răbda şi—au strigat într—un glas:
— Ce tot vorbeşti? O rândunică poate ridica oare un copil în văzduh?
Nanduka a prins a râde şi—a bolborosit printre hohote:
— Acolo unde şoarecii pot mânca un ceaun de tuci rândunica poate ridica în văzduh un copil de şapte
ani!
Şi—a povestit cum îi lăsase în păstrare vecinului ceaunul de tuci şi ce s—a petrecut după aceea.
Atunci au râs cu toţii şi—au prins a vorbi:
— Nanduka şi Laksmana, de—i aşa, împăcaţi—vă şi nu va mai certaţi. Laksmana să—i înapoieze lui
Nanduka ceaunul iar Nanduka, lui Laksmana, feciorul.
Şi—aşa au făcut. Iar amândoi s—au aflat mulţumiţi.
Dar oamenii din satul acela spun şi azi:
— Acolo unde şoarecii pot mânca un ceaun de tuci rândunica poate ridica un copil de şapte ani în
văzduh!
CĂMĂTARUL PEDEPSIT

Într—un sat trăia un plugar. Moștenise de la taică—su o bucată de pământ, un bivol și un plug. Un
cămătar veni într—un rând la plugar şi—i grăi cam așa :
—Tatăl tău îmi datora o sută de rupii3 . Plătește—mi datoria !
—N—am bani acu' — i—a răspuns plugarul. Aşteaptă să strâng recolta. Oi vinde orezul la oraș și ţi—
oi întoarce datoria tatii.
Nu s—a învoit cămătarul :
—N—aștept de loc. N—ai bani. Îţi dau în schimb plugul şi bivolul !
L—a rugat plugarul :
—Cum să ar fără plug şi fără bivol ? Aibi milă de mine, domnule!
—Bine, sunt un om de treabă — a spui cămătarul. Îți las pentru trei zile plugul și bivolul, iar tu îmi vei
da pentru asta doi mani1 La recoltă.
Neavând bietul ce face, a trebuit să se învoiască.
A semănat orezul și a aşteptat. Şi—a venit vremea culesului, dar plugarul era atât de sărac, că nici
seceră n—avea.
S—a dus la cămătar să—i ceară o seceră cu împrumut. A spus cămătarul :
—Pentru tine fac orice şi nu—mi pare rău de nimic. Iacă secera. Ai să—mi dai pentru ea încă un man
de orez, din recoltă.
Iar plugarul a trebuit să se—nvoiască şi cu asta.
Din toată recolta, trei pumni de boabe i—au rămas plugarului, încolo cămătarul i—a luat tot orezul.
Şi numai ce s—a apucat să—și coacă o pâine, că din nou a venit cămătarul, nemulţumit:
—Am venit să—ţi văd măsurile. Mi se pare mie că nu mi—ai dat toată datoria.
—Vai, domnule — a spus plugarul — nu poţi scoate apă din piatră seacă așa că nu—mi mai poţi lua
nimic. Mai bine învaţă—mă cum să trăiesc fără pâine.
—Prietene — a răsuflat din greu cămătarul — şi bogăția, și izbânzile în viaţă, toate ne vin de la zeul
Rama. Încearcă să—l afli, și Rama te va ajuta.
Şi—a copt plugarul trei lipii de orez, să le aibă la drum, și a pornit să—l caute pe Rama.
În cea dintâi zi de pribegie a întâlnit un brahman.
Mult s—a bucurat, bietul, zicându—şi : „Cred că ăsta știe unde—l pot afla pe Rama 4. Şi, întinzându
—i brahmanului o lipie, l—a întrebat :
—O, cinstite părinte, oare nu mi—ai putea spune cum aș putea da de Rama ?
În loc de răspuns, brahmanul a apucat lipia, a vârât—o în gură și, fără o vorbă, a plecat mai departe.
3
Rup — unitate monetară indiană

4
Man – greutate de aproape 40 de kg.
 Într—a doua zi, plugarul a întâlnit un alt brahman.
„Poate că ăsta nu mai e atât de hulpav" — și—a zis, și a grăit :
—O, cinstite părinte, fie—ți milă de un om sărman ! N—am nimic la sufletul meu decât lipia asta. Ia
—o și spune—mi cum pot să dau de Rama.
Brahmanul s—a uitat la plugar, a vârât lipia în sân și a plecat mai departe.
În cea de—a treia zi, către scăpătatul soarelui, bietul plugar a zărit pe drum un cerșetor bătrân.
Apropiindu—se de el, i — a întins cea din urmă lipie.
—Bunătatea—i răsplătită întotdeauna — a grăit bătrânul. Încotro ţi—i drumul, om de treabă, și de ce
eşti îngândurat ?
A răspuns plugarul:
—Îl caut pe Rama, dar nimeni nu vrea să—mi arate drumul ce duce către el.
—Ia spune—mi, prietene, de ce vrei să—l vezi pe Rama ?
—Un cămătar mi—a luat toată recolta. Vreau, deci, să—l întreb pe Rama ce să fac ca să nu mor de
foame.
—Afla că eu sunt vrăjitor — a spus atunci bătrânul. Nu ţi—ai cruţat pentru mine cea din urmă lipie,
așa că te voi ajuta. Ia scoica asta. Suflă în ea și toate dorinţele ți se vor împlini. Dar nu uita: înainte de
a sufla în scoică, se cuvine să te închini către soare—răsare.
Şi, punând scoica la picioarele plugarului, bătrânul s — a făcut nevăzut.
Nevenindu—i să—ţi creadă fericirea, a apucat sărmanul scoica, s—a închinat către soare—răsare și a
strigat:
—Să se ivească înainte—mi un bivol înjugat la tongă5 .
Și bine nici n—a dus scoica la buze, că înainte i s—a și ivit un bivol tânăr și arătos, înjugat la o tonga
nouă.
Dacă a trecut cu bivolul lui pe lângă casa cămătarului, un picuşor i—a lipsit bogatului să nu moară
de mirare. Lăsându—și toate treburile baltă, a dat fuga până la plugar.
—De unde ai furat bivolul și tonga? a strigat el supărat. Hoțule, la închisoare ţi—e locul !
—Ram, Ram !6 s—a înspăimântat bietul om. M—a ajutat un vrăjitor. El m i — a dat scoica asta și mi—
a zis: „Suflă în ea și ți se va împlini tot ce dorești !” Iaca de unde am bivolul și tonga.
În dimineaţa următoare l—a pândit cămătarul pe plugar când a pornit cu bivolul la câmp, s—a furișat
în coliba lui și i—a furat scoica fermecată. A fugit apoi până acasă și, bucuros, a strigat :
—Vreau o sută de bivoli și zece elefanţi !
Și, dorindu—și asta, a suflat în scoică. Dar nici bivolii și nici elefanții nu i — a u umplut bătătura.
„N—am suflat, pesemne, cum trebuie” — a chibzuit hoţomanul și a strigat :
—Să se ivească înainte—mi un sac cu aur !
De astă dată a suflat în partea cealaltă a scoicii, dar sacul cu aur tot nu s—ai ivit.
Până seara a tot suflat cămătarul în scoica furată, un picuşor i—a lipsit să nu plesnească de încordare,
dar nici o dorință nu i s—a împlinit, pentru ca plugarul nu—i spusese ca înainte de a sufla în scoică se
cuvenea să te închini către soare—răsare.
Cum s—a ridicat soarele pe cer, a venit iarăși cămătarul la plugar.
—Scoica ta e la mine — i—a spus el. Doar că n—o pot face să—mi împlinească dorinţele. Ți—o dau
îndărăt, dar numai dacă—mi făgăduiești că voi primi îndoit tot ce—ți va da și ţie.

5
Car cu două roţi (n. t.)

6
Exclamație care corespunde cu „Dumnezeule”(n.t)
 Din ziua aceea cămătarul începu să se îmbogăţească ceas de ceas. Își dorea plugarul o sută de rupii,
cămătarul avea dintr—o dată două sute. Îi cerea plugarul scoicii un rând de dhoti 7 — cămătarul
primea două rânduri. Își dorea plugarul o brăţară — două brăţări se iveau înaintea cămătarului.
Dar cămătarul nu era mulţumit nici cu atât. De multe ori a încercat să fure scoica fermecată, pentru
că acu' văzuse că, înainte de a sufla într—însa, se cuvenea să se închine către soare—răsare. De trei ori
a intrat pe furiș în casa plugarului, când omul nu era acasă, dar n—a putut găsi scoica. Plugarul nu se
mai despărţea de darul fermecat.
Şi—aşa s — a scurs un an. La vremea când bumbacul și orezul trebuiau să se coacă, s—a lăsat o
secetă cumplită, care—a lovit toate câmpiile cu orez. Dar plugarul nu se temea de atât. A intrat pc
ogorul lui, s—a închinat către soare—răsare și a grăit :
—Fie ca un râu adânc și lat să curgă pe pământul meu !
A suflat în scoica și, îndată, pe pământul lui a curs un râu adânc și lat. Iar pe ogorul cămătarului,
învecinat cu al lui, au prins a curge două râuri late și adânci
Așezând scoica pe iarbă, plugarul s—a plecat peste apa cea limpede, să—și potolească setea. Atunci
a băgat de seamă că, prin iarba înaltă, cămătarul se furişa să—i fure scoica.
S—a înclinat plugarul către soare—răsare și—a şoptit:
—Fie ca ochiul meu stâng să nu mai vadă până la apusul soarelui !
Şi suflând în scoică, pe dată a încetat să mai vadă cu ochiul stâng. Iar în clipa aceea cămătarul a
încetat a mai vedea cu amândoi ochii. Dar chiar așa orb, a urmat să se târască spre scoică, într—atât îl
muncea lăcomia. Şi, nevăzând încotro se târa, a căzut în râu și s—a înecat.
De—atunci spune poporul : ”În goana după avut străin, pierzi și avere, și cămin.

7
Portul național al bărbaților din lndia. (n. t.)
NEGUŢĂTORII ȘI MOTANUL

Trăiau într—un sat trei neguţători: Barbă—Căruntă, Spânul și Chelbosul. Și aveau ei o magazie, în
care—și țineau mărfurile : covoare, saluri, mătăsuri, sari8 și dhoti. Neguţătorii se temeau mai cu seamă
de hoți. Iacă de ce tocmiseră un om sărac, pe nume Ani, să le păzească magazia.
Dar nu hoţii, ci altă năpastă dădu peste neguţători. În magazia lor se iviră niște şoareci, care—
ncepură a le roade mărfurile.
Atunci neguţătorii i—au poruncit paznicului să le cumpere o pisică.
Ani le—a spus :
—Am eu acasă un motan straşnic. Pot să vi—l dau.
—Cât vrei pe el ? au întrebat neguţătorii.
Le—a răspuns paznicul :
—Mai nimic câte un ban de fiece labă.
Cel mai zgârcit și mai viclean dintre neguţători. Barbă—Căruntă, a întrebat atunci :
—Motanul tău are patru labe ?
—Patru — a răspuns paznicul.
—Ehei, dar nouă ne ajung și trei ! Un motan bun poate prinde şoareci și cu trei labe. la trei bani, pentru
trei labe.
—Se cheamă că a patra labă—mi rămîne mie ? a întrebat paznicul.
—Fie și—așa — s—au învoit neguţătorii cei lacomi. Și Ani a adus motanul în magazie.
Dar chiar din cea dintâi noapte, motanul a pățit—o rău; alergând, bietul, după şoareci, a căzut de pe
poliţa cea mai înaltă și ţi—a frânt o labă.
Auzind de una ca asta, neguţătorii au grăit într—un glas :
—Cheamă degrabă vraciul !
—Am să vă—ndeplinesc porunca fără întârziere — le—a răspuns Ani. Dar care dintre domniile—
voastre, cinstite feţe, va plăti munca vraciului ?
—În nici un chip eu — s—a grăbit să—l încredințeze Barbă—Căruntă. Am cumpărat laba stângă de la
spate și i s—a rupt cea dreaptă din faţă.
—Iar eu am plătit pentru laba dreaptă de la spate — a zis Spânul.
—Și eu pentru laba stângă din faţă, a strigat Chelbosul.
—Se cheamă că motanul și—a rupt laba care—i rămăsese lui Ani — a grăit Barbă—Căruntă. Ani va
trebui, așadar, să—l plătească pe vraci.
Ani n—a mai stat la tocmeală. A vârât motanul într—un sac şi a pornit—o către oraş.
La oraș, vraciul a îngrijit laba motanului, i—a înfășat—o și a spus :
—Într—o săptămână nu se mai cunoaște. Până atunci va sări în trei labe.

8
Portul național femeiesc.
 I—a plătit Ani vraciului cei trei bani primiți de la neguţători și s—a grăbit să se întoarcă acasă. Când
s—a lăsat seara, l—a vârât pe motan în magazie.
În noaptea aceea s—au adunat în magazie mai mulţi şoareci ca niciodată. Au tras ei cu urechea, au
priceput că motanul are o labă ruptă și şi—au zis că nu mai au de ce se teme. Gonind într—una după
şoareci, bietul motan a tot sărit de pe—o poliţă pe alta. Şi, iacă, tocmai când îl fugărea pe șoarecele cel
mai nerușinat, ticălosul a dat cu coada în opaiţul aprins și l—a răsturnat. S—a întins focul și n—a
trecut mult că din magazie și din mărfuri au rămas doar tăciuni și cenușă.
Aflând că sărăciseră, au prins a răcni neguţătorii, iar dacă s—au mai potolit, au grăit:
—De toate astea—i vinovat motanul. Dar cum motanu—i al nostru, al celor patru, se cheamă că Ani
are a ne plăti a patra parte din pagubă.
—Toată averea mea—i acest dhoti peticit, așa că de la mine n—aveţi să primiţi nimic, cinstite feţe ! le
—a răspuns Ani.
A spus atunci Barbă—Căruntă :
—Mărfurile noastre făceau o mie de rupii. Dacă nu ne plătești două sute cincizeci de rupii, judecata te
va trimite—n robie și vei munci de pomană pentru noi, până la moarte !
Şi apucându—l pe Ani, neguţătorii l—au târât la judecată. Când au ajuns înaintea judecăţii. Barbă
—Căruntă a luat motanul cu lăbuța înfăşată și a grăit :
—O, judecătorule prea drept ! Molanul ăsta a alergat după şoareci, a dat cu coada în opaiț și a pricinuit
focul. Toate mărfurile noastre au căzut pradă focului. Spune dar, o, înţeleptule, dacă stăpânii motanului
n—au împărţit între ei deopotrivă pagubele ?
—Au — a spus judecătorul.
—Auzi, prostănacul?, ce spune preacinstitul judecător ? au strigat neguţătorii. Plătește—ne două sute
cincizeci de rupii, sau pieri în robie.
În clipa aceea a întrebat judecătorul :
—De ce—i înfăşată lăbuța motanului ?
—Şi—a rupt—o alergând după şoareci — au dat neguţătorii răspuns — iar vraciul i—a legat—o.
—Ia spune, Barbă—Căruntă — a mai întrebat judecătorul — cât i—ai dat vraciului pentru vindecarea
molanului ?
—O, domnule, motanul nu și—a rupt laba pe care am cumpărat—o eu, așa că n—am dat nimic pentru
vindecarea lui.
—Atunci să spună Chelbosul cât i—a plătit vraciului.
—O, bunule domn, motanul nu şi—a rupt laba pe care o cumpărasem eu. De ce să fi cheltuit bani de
pomană ?
—Înseamnă că tu l—ai plătit pe vraci, Spânule?
Spânul a clătinat din cap :
—O, nu! Motanul și—a rupt laba care—i rămăsese lui Ani. Așa că Ani l—a plătit pe vraci.
—Laba ruptă a motanului e deci a paznicului? a întrebat judecătorul
—A lui, a lui ! au zbierat într—un glas neguţătorii.
—Iar celelalte trei labe sunt ale voastre ?
—Ale noastre, ale noastre! au strigat într—un glas neguţătorii.
Atunci a căzut judecătorul pe gânduri și din nou a întrebat :
—Se cheamă că motanul a răsturnat opaiţul sărind după şoareci cu cele trei labe sănătoase ?
—Asta așa e — s—au învoit neguţătorii.
—Atunci paznicul nu vă datorează nimic — a grăit judecătorul. Vedeţi voi, motanul a răsturnat opaițul
alergând după şoareci. Dar a alergat cu labele pe care le stăpâneaţi voi. A patra labă era legată și n—a
mai luat parte la vânătoarea de şoareci. Aşa că vedeți—vă de treabă și nu mă mai tulburaţi !
 Auzind o asemenea hotărâre, Barbă—Caruntă a dat cu motanul de pământ, și—a smuls de ciudă un
smoc din barba—i sură și—a luat—o din loc. După el au pornit și Chelbosul, și Spânul.
Iar Ani și—a luat motanul și, mulţumit de dreapta hotărâre, a plecat către coliba lui, fără a mai plăti
nimic.
ŞACALUL CEL ŞIRET

Un tigru fioros a căzut odată într—o capcană. Zadarnic răcnea și se zbătea cumplita fiară intre drugii
de fier al capcanei. Atât de bine făcută era, încât tigrul nu izbuti să îndoaie nici un singur drug.
Dar întâmplarea a făcut ca un om să treacă în vremea aceea prin apropiere. Dând cu ochii de el, tigrul
a prins a se văicări spășit:
—O, bunule părinte, îndură—te de mine și sloboade—mi !
—Da, cum de nu ! a răspuns drumeţul. Eu te slobozesc și tu ma sfâșii pe loc.
—Da' de unde, stăpâne ! Jur că nu voi mai supară nicicând o făptură însuflețită. De—acum și pana la
sfârșitul zilelor mele vor fi o sluga supusa omului.
—Dacă—i așa — s—a bucurat drumeţul — atunci te slobozesc.
Şi, grăind astfel, a și tras zăvorul care deschidea capcana și tigrul l—a văzut slobod. Dar n—a apucat
omul să facă nici un pas, că tigrul l—a și trântit, turtindu—l sub greutatea lui, și a mârâit :
—Prostule ! Acu' voi prânzi din carnea ta !
—Cum se poale ? s—a rugat bietul om, te—am scăpat de la moarte și vrei să mă mănânci ? Oare asta
se cheamă dreptate ?
—Încetează cu pălăvrăgelile despre dreptate! a strigat tigrul. Nu—i nici un fel de dreptate pe pământ!
—Ba da, este ! întreabă pe cine pofteşti. Toți îți vor spune ca este.
—Bine — s—a învoit tigrul. Îi vom întreba pe cei dintâi trei pe care—i vom întâlni și daca ei spun ca
dreptatea dăinuieşte, te voi cruța. Dar dacă—i voi auzi zicând că nu—i dreptate pe pământ, te voi
manca, fără doar și poate !
Mult au rătăcit prin junglă omul și tigrul, când, în cele din urma, au dat peste un papagal posomorât,
șezând pe o craca de bananier.
—Ascultă, papagalule ! i—a strigat tigrul. Ia zi, e dreptate pe pământ
A răspuns papagalul :
—De o sută de ani trăiesc pe lumea asta. în toată lunga mea viață n—am făcut nimănui vreun rău. Iar
umflatul şarpe boa mi—a înghiţit azi dimineaţă puişorii. Nu—i dreptate pe pământ!
—Iaca, vezi ? și—a rânjit tigrul colţii. Nu—i dreptate!
—Sa mergem mai departe — a spus omul. Să—ntrebăm palmierul de colo.
Au mers ei pana la palmier și tigrul întrebat:
—Ia zi, palmierule, e dreptate pe pământ ?
A răspuns palmierul :
—Ani și ani de zile s—au adăpostit de arşiţă la umbra frunzelor mele oameni și fiare. Dar un mistreţ s
—a ivit azi dimineaţa și mi—a ramat rădăcinile. Şi—acu', iacă, sunt sortit pieirii. Nu—i dreptate pe
pământ !
—Asa—i, nu—i dreptate pe pământ ! a mârâit tigrul și, bătându—ţi coastele cu coada, s—a pregătit să
sară asupra drumeţului.
—Aşteaptă ! l—a rugat omul. Mi—ai făgăduit că vom întreba de trei ori, și am întrebat doar de două
ori, deocamdată.
—Ei bine, fie, să—l întrebăm pe şacalul ăsta care ne aleargă—n întâmpinare — se—nvoi tigrul.
Dacă șacalul a ajuns în dreptul lor, i—a grăit drumeţul !
—Ascultă și judecă pricina dintre noi. Tigrul ăsta a căzut în capcană, i—am auzit gemetele, mi—a fost
milă de el, am tras zăvorul și l—am lăsat slobod, iar acu' vrea să mă înghită. Spune, asta se cheamă
dreptate ?
—Stai, stai, n—am înţeles mai nimic din tot ce ai spus. Ia mai povestește—mi o dată întâmplarea !
—Tigrul asta a căzut într—o capcană — a început iar drumeţul. L—am auzit văicărindu—se, mi s—a
făcut milă de el și l—am slobozit. Acu', tigrul vrea să mă mănânce. Ei, spune, asta se cheamă cinste ?
Oare nu mai e dreptate pe lume ?
—De — a rostit gânditor șacalul — tare încurcată poveste ! Nu—i de fel uşor s—o descurci. Spui,
aşadar, ca tigrul trecea pe lângă capcană, ți—a auzit strigătele ți—a tras zăvorul...
—Nu — i—a tăiat omul vorba — tocmai pe dos Tigrul se văieta în capcană și eu l—am slobozit.
—A, pricep — a dat din cap șacalul. Capcana urla în tigru și tu ai slobozit capcana...
—Uf, ca greu mai pricepi ! s—a supărat tigrul. Eu eram în capcană și omul asta a trecut pe lângă
capcană. Pricepi acu' ?
—Nu te mania, iubite stăpâne — a răspuns cam prosteşte şacalul. Vai, tare—i greu să te descurci în
povestea asta... Dacă as fi văzut eu, cu ochii mei, cum sau petrecut toate, atunci ar fi fost altceva.
—Să ne întoarcem la capcana, acolo ai să te lămureşti — a zis tigrul. Iar de nu, am să te mănânc și pe
tine, cum am să—l mănânc pe el !
Omul, tigrul și şacalul au pornit către capcană. Acolo tigrul a spus :
—Eu eram în capcană, pricepi, iar el a trecut pe lângă capcană. Am strigat, mi—a auzit strigătul, a tras
de zăvor și m—a slobozit. Pricepi ?
—Pricep, acu' pricep ! s—a bucurat şacalul. Eu eram în capcană, omul a auzit, capcana era în capcană,
iar el... Iaca, iar vorbesc anapoda, vai de capul meu ! Cred ca pană la urmă tot n—am să pricep
povestea asta încurcată...
—Ba ai s—o pricepi ! a răcnit, scos din pepeni, tigrul. Te voi face eu să pricepi, s—apoi te voi înghiţi !
Asculta, dar ! Uită—te la mine ! Eu sunt tigrul. Ai priceput ?
— Priceput, stăpâne...
—Iar el e omul. Ai priceput ?
—Priceput, stăpâne...
—Iar asta—i capcana. Ai priceput ?
—Priceput, stăpâne...
—Iată deci că eu, tigrul, eram în cuşca asta, iar el, omul, trecea prin preajmă. Ai priceput ?
—Nu te supăra, stăpâne, dar n—am priceput...
—Ei, prostule, neghiobule, ce nu poţi pricepe ? Răspunde !
—Nu pricep cum de—ai putut cădea în capcana asta.
—Ce nu pricepi, nenorocitule ! Răspunde pe loc !
—Mi se pare ca nici în ruptul capului nu poți încăpea într—o capcana atât de mică. Da, da, de buni
seamă, nicicând n—ai putea intra într—o capcana ca asta.
Atunci tigrul iţi pierdu și bruma de răbdare.
—Privește, dacă nu crezi ! s—a răstit el şi, cat ai clipi, a zburat în capcana. Ai priceput cum vine
treaba?
—Priceput ! a strigat şacalul, încuind ușa cu zăvorul.
—Iaca vezi — i—a spus omul atunci tigrului. Ziceai ci nu—i dreptate pe lume. Dar mi se pare ca, dacă
tigru—i prins în capcana, se cheamă ca tot mai e o dreptate pe pământ.
POVESTEA PRIETENULUI RĂU

Întâlnindu—se odată şacalul și cămila, au şi ajuns prieteni la toartă.

Într—un rând, şacalul i—a spus cămilei :
—Haidem, prietenă, să trecem pe celălalt mal. Creşte acolo o trestie dulce cum n—a mai fost pe lume !
—Suie—n spinarea mea ! s—a bucurat cămila. Îndată ne—om vedea pe malul celălalt !
A sărit şacalul în spinarea prietenei lui şi ea l—a purtat degrabă peste râu. Nu minţise şacalul. Lângă
mal se—ntindea un minunat camp cu trestie de zahăr.
Cu mare plăcere a rătăcit cămila prin cimpul cu trestii și tare i—a lăcomit la mâncare. În vremea asta,
pe mal, şacalul prindea peşte. Atât erau de mulţi peşti, încât către amiază şacalul se simţi chiar prea
sătul. Dormind oleacă, a alergat apoi către cămilă şi, de mulţumit ce era, a prins a rătăci pe câmp,
lătrând din răsputeri.
Locuitorii unui sat din preajmă l—au auzit. Au apucat nişte reteveie şi—au gonit spre camp. Dar
numai ce—a zărit oamenii, că şacalul s—a ascuns degrabă într—un tufiș.
Țăranii au văzut cămila care le manca trestiile de zahăr și—au început s—o ciomăgească.
Mai mult moartă decât vie, bătută măr, cămila a izbutit cu chiu cu vai să scape de oameni şi să
nimerească la râu. Aici a ajuns—o din urmă şacalul și, ca şi cum nimic nu s—ar fi petrecut, a zis :
—E timpul să mergem acasă.
—E timpul — a răspuns cămila.
—Atunci am să—ţi sar în spinare.
—Sari — i—a îngăduit cămila.
Dacă s—au îndepărtat oleacă de mal, a întrebat cămila :
—Spune, prietene, ce te—a apucat de—ai urlat atât de tare ? Oare nu ştiai că oamenii din sat se vor
aduna la urletele tale şi mă vor ciomăgi ? De ce ai făcut una ca asta ?
—Nu ştiu — a răspuns liniştit şacalul. Habar n—am ! Am eu, aşa, un obicei : după o masă bună, urlu
cat pot.
—A, atunci e cu totul altceva — a vorbit cămila. Dacă—i un obicei de—al tău, se cheamă că n—ai
nici o vină.
Cand a ajuns la mijlocul râului, unde era tare adâncă apa, cămila a spus :
—Ştii ceva, șacalule ? Aş vrea să mă bălăcesc niţel.
—Ce—ți veni i—a strigat şacalul. Vezi doar că suntem în partea cea mai adâncă a râului ? Nu face una
ca asta ! Şi—apoi... de ce să le bălăceşti tocmai acu' ?
—Nu ştiu — i—a răspuns cămila. Habar n—am ! Am eu, așa, un obicei : după ce sunt ciomăgită, îmi
place nespus să mă scald !
Şi grăind aşa, camila s—a vârât cu capul sub apa. Iar când a ieşit din nou la faţa apei, şacalul nu—i
mai stătea în spinare : se înecase.
Şi nimănui nu i—a părut rău după şacal, şi nimeni nu şi—a amintit de el. Asta—i soarta prietenilor
răi.
ŞORICELUL CARE—A FOST PISICĂ, DULĂU ŞI TIGRU

Zice—se că, dacă tigrul are o inimă de şoricel, atunci e mai bine să nu dea ochi cu pisica.
Cică un corb ducea odată în cioc un şoricel şi, zburând pe deasupra unei păduri, şi—a scăpat vânatul
din cioc.
Acum, în pădurea aceea trăia un om care se pricepea să facă minuni. Şi şoricelul i—a căzut tocmai la
picioare.
Omul l—a ridicat şi l—a dus în coliba lui. Zile de—a rândul, şoricelul a trăit împreună cu omul.
Omul îl hrănea şi—l adăpa, iar şoricelul era fericit. Dar odată, ieşind din colibă, a dat şoricelul peste un
coşcogea motanul, furişându—se iar în colibă, şoricelul s—a ascuns într—un ungher și—a rămas
acolo, dârdâind de frică.
Vazând una ca asta, omul l—a întrebat:
—Ce—i cu tine ? De ce tremuri ?
—Vai, stăpâne — a chiţăit şoricelul — nu departe de coliba am dat peste un motan şi—acu' mor de
frica!
Omul s—a gândit oleacă și—a zi:
—Bine, voi face în așa fel, încât să nu te mai temi niciodată de pisici. Culcă—te și dormi. Mâine
dimineaţă, nu te vei mai trezi şoricel, ci pisică.
Şi omul s—a ţinut de cuvânt: în zori, şoricelul s—a trezit pisică.
—Nu mai ai pricini să te temi de pisici. Acu' eşti pisică — i—a spus omul.
Mulţumit, şoarecele—pisică a fugit dcolibă. Şi, iacă, numai ce s—a întins niţeluş la soare, că deodată
vede din nou motanul. Uitând, bietul, că nu mai era şoricel, ci pisică, a tulit—o către colibă.
—Ce—i cu tine ? a întrebat omul. De cine te—ai mai speriat ? Pisicii i—a fost ruşine să mărturisească
adevărul și atunci a minţit :
—Am dat în pădure peste un dulău ; s—a luat după mine şi—abia i—am scăpat din gheare.
Omul a spus din nou :
—Culcă—te şi dormi. Mâine dimineaţă te vei trezi dulău și nu vei mai avea a te teme de dulăi.
Şi așa s—a întâmplat : în zori, pisica s—a pomenit un dulău straşnic şi, lătrând zgomotos, a fugit în
pădure. Lângă un copac din apropiere, dulăul a dat din nou peste motan. Motanul a văzut şi el dulăul şi
—a zis că se va năpusti asupra—i şi s—a pregătit de apărare : a stupit, și—a ridicat o labă și a mieunat
grozav. Auzindu—l mieunatul, nemaiştiind pe ce lume se află, dulăul a tulit—o în colibă — Dar cine te
—a mai speriat și de astă dată a întrebat omul.
I—a fost ruşine dulăului să mărturisească adevărul și—atunci a minţit!
—Vai, stăpâne, nu departe de colibă am dat peste un tigru ! Nici acu' nu pot pricepe cum de—am
izbutit să scap din colții lui cumpliţi !
—Ei, atunci voi face în așa fel, ca de azi înainte să nu te mai temi de nimeni. Culcă—te și dormi.
Mâine te vei trezi tigru.
 Şi așa s—a întâmplat: în zori, dulăul s—a pomenit tigru și și—a spus :” Nu mi—e dat mie, rege peste
fiare, să ma pitesc în sărăcăcioasa colibă a omului. Mă duc în pădure și toată jigăniile vor tremura de
puterea și vitejia mea !”
Vorbindu—și astfel, tigrul a pătruns cu un aer semeţ în desişul pădurii. Şi deodată a dat peste motan.
Motanul a văzut și el tigrul. De spaima, părul motanului s—a zbârlit, spinarea i s—a încovoiat şi ochii
i s—au aprins.
„Acu' s—a sfârșit cu mine ! ţi—a zis motanul. De tigru nu mă pot apăra!”
Dar dacă a văzut ochii aprinşi ai motanului, tigrul, în pieptul căruia bătea inima temătoare a unui
şoricel, a rupt—o la fuga către colibă. A țâşnit înăuntru, s—a afundat în ungherul cel mai ascuns și—a
rămas acolo, cu dinţii clănţănind de frica.
Omul s—a mirat:
—De ce tremuri din nou ? Sunt oare în pădurea noastră fiare mai puternice decât tigrul ?
—Sînt... — a şoptit tigrul abia auzit.
—Care ? s—a minunat omul.
—Mo... mo... motanul !
Atunci a priceput omul tot ce se petrecuse și—a grăit:
—Tigrul în pieptul căruia bate o inimă de șoarece e mai slab decât pisica. Cel ce are inimă de şoarece,
șoarece o să rămână !
Și, grăind așa, a prefăcut din nou tigrul într—un biet şoricel.
BUFNIȚA CEA PIZMAŞĂ

Pe acoperitul unui palat împărătesc s — a aşezat odată o bufnită.

În grădină, pe un palmier înalt, a văzut o privighetoare. Trecând pe lângă palmier, toţi curtenii se
plecau pană la pământ înaintea micuţei privighetori.
Chiar împăratul s—a ivit curînd în grădină. Aducea o tavă de aur cu seminţe alese. Împăratul a așezat
lava pe pământ, iar privighetoarea a zburat din copac şi—a prins a ciuguli din seminţe.
Dacă împăratul și curtenii au părăsit grădina, bufniţa a întrebat—o pe privighetoare :
—Ia spune, prin ce ţi—ai câștigat atâta dragoste ?
Privighetoarea i—a răspuns:
—Împăratul mă iubeşte pentru felul cum cant. A poruncit curtenilor să—mi împlinească orice dorinţă
și vine zilnic de mă hrăneşte cu seminţe de pe tava de aur.
Când s—a inserat bufniţa şi—a spus : ”Glasul meu e mai frumos decât al privighetorii. Dacă mă va
auzii cântând, împăratul va alunga privighetoarea şi le va porunci curtenilor să—mi împlinească mie
toate dorinţele".
Zicându—şi aşa, bufnița a prins a ţipa din răsputeri. Atât de straşnic a ţipat, că i—a trezit îndată pe
toţi cei ce dormeau în palat.
—Cine—a îndrăznit să ţipe atât de păcătos în palatul meu ? s—a mâniat împăratul. Ia să—mi găsiţi
vinovatul și să mi—l aduceţi aici !
Curtenii au sărit să—mplinească porunca împăratului. Nu le—a fost greu să afle bufniţa, că ţipa într
—una. Au prins—o, aşadar, au înfăţişat—o împăratului şi—au glăsuit:
—Stăpâne, iacă cine—a îndrăznit să—ţi tulbure liniştea !
—Jumuliţi—o de vie ! a poruncit împăratul.
Slugile au pus mâna pe bufniță, au jumulit—o de—a rămas în pielea goală, şi—au dat—o afară din
palat.
Şi bufniţa cea pizmaşă abia a putut ajunge cu chiu cu vai în pădure.
...Ades le povesteşte papagalilor neplăcuta ei păţanie şi întotdeauna o bârfește pe privighetoare :
—Ea e vinovată de toate ! Din pricina el sunt nevoită să umblu în pielea goală !
—Ce vină are privighetoarea ? întreabă miraţi papagalii.
—Păi cum ? Dacă n—aș fi întâlnit—o la palat, nu m—aș fi apucat să cânt. Iar dacă n—aș fi cântat, n
—aş fi fost jumulită. E limpede că privighetoarea—i vinovată de nenorocirea mea !
Să nu semănaţi niciodată cu bufniţa, prieteni, și să nu—i învinuiţi pe alții de vina voastră !
NEGUȚĂTORUL ŞI TINICHIGIUL

U n neguţător și un tinichigiu au pus odată un rămăşag, sporovăind despre ce—i mai de seamă :
bogăţia sau înţelepciunea. Spunea neguţătorul :
—La ce—ți foloseşte înţelepciunea, dacă eşti sărac ca şoarecele de câmp ?
—Dar prostului nu—i ajută nici aurul ! răspundea tinichigiul.
—Ei, asta s—o crezi tu ! Îi întorcea vorba neguțătorul. Aurul îl scoate pe om din orice nenorocire.
Tinichigiul nu era de aceeaşi părere.
—Fără minte, aurul nu face nici două parale, iar mintea—l ajută întotdeauna pe om, și fără aur.
—Prostii! se supără neguţătorul. Nu se poate. Dacă mintea ta se dovedeşte mai puternică decât aurul
meu, îți dau o mie de rupii. Dar dacă aurul meu se dovedeşte mai puternic decât mintea ta, ai să—mi
fii rob. Te învoiești ?
—Mă—nvoiesc — răspunse tinichigiul.
—Atunci hai la rajah9 să—i spunem de rămăşag, pentru ca nici unul dintre noi să nu se poată lepăda
de cuvintele lui.
S—au dus amândoi la rajah și i—au povestit ce hotărâseră. Era acest rajah un stăpân aprig și crunt.
Nu trecea zi să nu—și ucidă vreun supus. Chiar și—n ziua aceea poruncise descăpățânarea a trei
nefericiţi... Văzându—i pe neguţător și pe tinichigiu, rajahul voi de la bun început să cheme călăul, dar
își aminti de spusele tatălui său :
—Să nu ucizi niciodată mai mult de trei supuşi pe zi, că nu va mai avea cine să—ți îngrijească
elefanţii, să—ţi ducă armăsarii la păscut, să—ţi lucreze bumbacul și să—ți ude orezăriile.
N—a cutezat aşadar rajahul să calce sfatul părintesc și de aceea s—a gândit la un vicleşug. I—a dat
neguţătorului un răvaş scris pe o frunză de palmier şi pecetluit cu trei peceţi, după care i—a grăit:
—Du—te cu tinichigiul în împărăţia vecină și—nmânează împăratului răvaşul ăsta. La întoarcere vă
voi răsplăti.
Au ajuns neguţătorul şi tinichigiul în împărăţia vecină, i—au dat înmânat împăratului răvaşul şi au
aşteptat să vadă ce—avea să le spună.
Împăratul a rupt peceţile, a despăturit frunza şi—a citit cu glas tare : ”O, puternice vecin ! Dacă—ți
doreşti binele, fă—i pe aceşti oameni să piară!”
Auzind ce cuprinde răvaşul, a căzut neguţătorul la picioarele împăratului :
—Îndură—te, stăpâne ! Ia—mi tot aurul, dar lasă—mi viaţa !
A râs împăratul :
—Aurul meu îmi ajunge. Hei, străjeri ! Pieriţi—i ! Călăul îi va descăpăţâna pe pungaşii ăştia peste un
ceas !
I—au împresurat străjerii pe neguţător și pe tinichigiu şi nu şi—au mai luat ochii de la ei. Neguţătorul
a prins a—i ruga :
9
Prinț indian.
—Daţi—mi drumul şi vă acopăr cu aur! Îi dau fiecăruia dintre voi câte o mie de rupii!
—Dacă—ți dăm drumul, împăratul ne taie noul capetele — a oftat căpetenia străjii. Iar dacă n—ai cap,
n—ai ce face cu aurul.
Nici un ceas n—a trecut şi s—a ivit călăul, iar apoi împăratul și curtenii. Şi, numai ce—a pus călăul
mâna pe spadă, că odată a început tinichigiul a râde tari și plin de veselie.
—De ce râzi, nebune ? s — a minunat împăratul.
—O, împărate, am să—ţi spun de ce. Ascultă, mult preadreptule! Cu cinci zile în urmă un prezicător
vestit s—a ivit ca din pământ în palatul mult slăvitului nostru rajah Şi, văzându—ne, i—a spus el
rajahului : ”Atâta vreme cât tinichigiul şi neguțătorul ăsta vor trăi în împărăția ta, numai nenorociri,
ciumă, secetă, foamete, se vor abate pe pământul tău. Scapă—te de oamenii ăştia ! Dar să ştii că. Dacă
—i vei ucide, nenorocirile se vor abate asupra principatului tău, toate deodată : și ciuma, și seceta, și
foametea. Întoarce lucrurile în așa fel ca un alt stăpânitor să—i facă să piară și atunci toate nenorocirile
vor cădea pe capul celui care le—a adus moartea ''.
Auzind una ca asta, împăratul se mânie cumplit.
—Aha, rajahul vostru vrea să—mi spulbere împărăția ! a răcnit el. Plecaţi îndată și vestiți—i
vicleanului că vitezele mele oşti îi vor cotropi în trei zile pământul și că eu însumi am să—l robesc. Şi
—am să dau poruncă să se are pământul de asupră—i !
S—au plecat tinichigiul și neguţătorul înaintea împăratului și s—au grăbit către casă. Pe drum,
tinichigiul i—a spus neguţătorului :
—Vezi acum că înţelepciunea—i mai puternică decât aurul ? Dacă n—aş fi fost eu, te—ai fi aflat acum
fără cap !... Dă—mi mia de rupii !
—Întâi să ne întoarcem acasă — a răspuns neguţătorul — Iar acolo om vedea noi ce şi cum.

N—a vrut neguţătorul să se lipsească de aur și de aceea şi—a pus în gând să—l ducă la pierzanie pe
tinichigiu. Înfățişându—se ei rajahului, i—au grăit :
—Împăratul din țara vecină te amenință cu război. Oştile lui ne vor cotropi în trei zile câmpiile!
 Înspăimântat, a întrebat rajahul :
—De ce s—a mâniat pe mine împăratul ?
Atunci neguţătorul a păşit înainte și a spus :
—Numai tinichigiu—i vinovat de mânia împăratului.
Și—a povestit totul, așa cum se petrecute, de—a fir—a—păr. Sărind de pe tron, rajahul a strigat:
—Amândurora am să vă tai capetele ! Hei, chemaţi—l pe călău !
A venit călăul în goana mare și—a aşteptat ca rajahul să—i poruncească, să scoată spada.
Neguțătorul s—a târât în coate și pe genunchi către călău, prinzând a se ruga :
—Cruță—mă stăpâne ! Ţi—oi da un elefant și un sac cu aur ! Auzind una ca asta, a răcnit rajahul:
—Retează—le capetele ! Au chemat oștile dușmane—n împărăţia mea !
Când şi—a scos călăul spada, din nou s—a pus tinichigiul pe râs. Râdea şi nu te mai putea opri. Au
prins a—i da lacrimile de atâta râs. Uluit, călăul și—a plecat spada şi—a privit către rajah.
—De ce râzi, nebune ? l—a întrebat rajahul.
—Râd pentru că vrei să mă răpui și nu ştii că numai eu pot opri și—ntoarce îndărăt oștile duşmane. Se
cheamă că—ți doreşti singur nefericirea. Iacă de ce râd...
—Am să văd eu dacă ceea ce spui e adevărat — a spus rajahul. Să ştii că, dacă nu vei întoarce
duşmanii din drum, voi porunci să fii ars de viu !
—Dă—mi un cal şi duşmanul nu va mai îndrăzni să—ți calce pământul !
—Dați—i un cal! a poruncit rajahul.
A încălecat tinichigiul și—a pornit—o în întâmpinarea oştilor duşmane. Le—a zărit chiar lângă hotar.
În fruntea oştilor, mânios, călărea împăratul. A dat tinichigiul pinteni calului, a gonit către împărat de i
—a tăiat drumul și a grăit :
—Înainte de toate, ucide—mă pe mine, iar apoi abia calcă—n picioare semănăturile de pe pământul
țării mele ! Cât trăiesc eu, nici un ostaş nu—ți va trece hotarul !
Împăratul și—a zis : ”Dacă—l ucid, atunci tot ce—a spus înţeleptul se adevereşte, și ciuma, foametea
și seceta se vor abate peste pământul meu".
—Nu, nu — a spus aşadar împăratul. Mai bine să te ucidă rajahul tău, că doar nu—mi sunt mie însumi
duşman !
Şi, întorcându—ţi oștile, a pornit către casă.
Iar întorcându—se tinichigiul la rajah, i—a vorbit aşa :
—Mi—am ţinut făgăduiala. Nimeni nu—ţi mai ameninţă împărăția.
Mulţumit, rajahul a poruncit să i se numere îndată o mie de rupii. Punându—şi banii într—un sac,
tinichigiul s—a întors apoi către neguțător :
—Acu', rogu—te, toarnă și tu în sac banii pe care i—ai pierdut.
A fost nevoit să numere li neguţătorul mia lui de rupii. Atunci, săltându—şi sacul în spinare,
tinichigiul i—a spus la despărţire :
—Ține minte că pe prost nici aurul nu—l ajută, în vreme ce înţeleptul alungă nenorocirea și fără aur !
POVESTEA ŞACALULUI ŞI A CROCODILULUI

Un pui de șacal a flămânzit odată rău de tot si a sosit de aceea la malul unui râu. Auzise de la
înţeleptul lui tată că în râu găseşti întotdeauna cate ceva de—ale gurii.
Şacalului cel mic nici prin minte nu—i dăduse că pe fundul râului trăia hainul, lacomul crocodil.
Negândindu—se la vreo nenorocire, rătăcea şacalul de—a lungul apei și—și căuta ceva de mâncare
pentru la prânz, vreun peştişor sau vreun crab. Dar, cufundat în mâl, crocodilul nu—și lua ochii de la
el, tot pândind clipa când şi—ar fi putut înhăţa prada. În sfârşit, crocodilul prinse clipa nimerita. Puiul
de şacal bagă de seama ca, lângă mal chiar, un crab mare ieșea de sub o rădăcini. Flamand, şacalul își
vârâse lăbuţele în apă... si doar că nu muri de frica. Simțise ca lăbuţa—i nimerise în botul unei dihănii.
Dar deşi era mai mult mort decât viu, ca si cum nimic nu s—ar fi petrecut, şacalul a strigat plin de
veselie:
—Dibaci, tare dibaci ! Crezi poate că—mi tii lăbuţa în dinţi ? Greșești ! Ai apucat o rădăcina putreda.
Mâlul, bag seama, ți—a acoperit ochii de—a binelea.
Crocodilul şi—a căscat botul si a mârâit :
—Tii, ce picat ! Socoteam că voi prânzi din puiul asta de şacal !
Iar şacalul cel micuț a fugit de la mal si a strigat:
—Crocodil nătâng ! A doua oară nu—mi mai var eu lăbuța în botul tău !
—Til, mincinosule ! s—a supărat crocodilul. El las' ca tot nu—mi scapi !
In dimineaţa următoare şacalul veni din nou la râu, după prada.
De dau asta ştia ca crocodilul se ascunde pe undeva, în mâl, și—l urmăreşte pas cu pas. Dar cum să
afle unde i se pitise duşmanul ? Şi, iaci, începu să umble pe mal, țipând cât îl ținea gura :
—Nemaipomenit! Pană acu' vedeam întotdeauna crabii ieşind din mâl. Dar cum de nu se mai iveşte azi
nici unul ?... Am sa ma întorc în pădure !
Crocodilul, ce s—a gândit : „Ia să—mi scot eu repede vârful nasului din mâl, şacalul o sa creadă că
—i un crab, o să—şi vâre laba în mâl şi—l înghit pe loc !"
Şi—a scos crocodilul vârful nasului din mâl.
Atunci puiul de şacal a fugit de la mal şi a strigat:
—La revedere, nene Crocodilule ! Nu prea aveam azi chef să vânez crabi ! Ma duc să—mi aflu
norocul într—alta parte !
 Puţin a lipsit ca, de furie, crocodilul să nu se muşte de coadă...
În ziua următoare, crocodilul s—a ascuns chiar lângă mal. Era de ajuns ca puiul de şacal să se
apropie de apă, pentru ca să se trezească îndată în botul dihăniei. Dar fiara cea mititică s—a oprit
înainte de a ajunge la mal și—a vorbit cu glas tare :
—Crabii din râu au pierit de vii ! Înainte vreme înotau cu toţii către mal. Stăteau sub apă și gâlgâiau.
Iar la fața apei pluteau mărgele de aer.
„He—he, acu—i vin de hac ! și—a zis crocodilul. Încep a slobozi mărgelele de aer, o să creadă că le
scot crabii și—o să vină chiar lângă apă. Aici, îl înhaț pe loc !”
Să crocodilul începu să gâlgâie sub apă, din răsputeri. Îndată mărgele mari de aer începură a pluti la
faţa apei: gâl—gâl—gâl! bul—bul—bul!
Puiul de şacal a priceput, fireşte, cine—i cel ce gâlgâie așa de tare. Dând o fugă până în tufele de
lângă mal, a râs vesel și—a strigat:
—Rămâi cu bine, nene crocodilule! Şi azi va trebui să te culci tot flămând !
Nemaiputând răbda bătaia de joc, și—a scos crocodilul bolul din apă și—a strigat :
—Oricum, tot eu te mănânc ! Ce—am să mai râd atunci când am să—ți sparg capul!
”Te pomeneşti că are dreptate ! şi a spus puiul de șacal. Dacă tot vin zi de zi la râu, are să mă prindă
până la urmă. Mai bine plec în junglă ; e timpul cel mai potrivit ca să mă înfrupt cu smochine
sălbatice.”
Şi—așa a și făcut.
Dar crocodilul își pândea ca mai înainte, în fiecare dimineaţă, duşmanul de moarte. Numai că puiul
de şacal nu s—a mai arătat la râu.
Crocodilul cel lacom și—a pus atunci în gând să—l prindă pe uscat.
S—a târât crocodilul în zori de zi către o tufa mare, cu smochine sălbatice. Sub tufa aceea pământul
era presărat cu smochine coapte. A adunat crocodilul toate smochinele într—o singură grămadă și s—
a ascuns pe după ea.
N—a trecut nici un ceas și puiul de şacal s—a ivit pe o poteca, încă de departe a dat cu ochii de
grămada cea mare de smochine și s—a mirat — oare cine să le fi adunat cu atâta grijă ? Nu cumva
crocodilul ? Şi, ca să—ţi dea seama dacă bănuiala—i era întemeiată, a strigat cu mirare ;
—De unde atâtea smochine stricate ? Când cad din pom, smochinele coapte se împrăştie întotdeauna.
Dar astea stau grămadă ! Asemenea smochine nici că se pot mânca, sunt putrede de—a binelea!
”Trebuie să potrivesc lucrurile în așa fel, încât să împrăştii smochinele ! și—a zis crocodilul. Atunci,
de bună seamă, am să pot prinde fiara asta nătângă !"
Şi crocodilul s—a mişcat puțintel. Câteva poame s—au rostogolit îndată ici şi colo.
Şacalul cel micuţ a sărit degrabă în lături și a strigat batjocoritor :
—Îți mulţumesc, nene crocodilule, că eşti atât de tont! Precum se vede, va trebui să rămâi flămând şi
azi !
A doua zi, pe la amiază, crocodilul s—a târât până la bârlogul duşmanului său. Bârlogul se afla săpat
la rădăcina unui copac și era adânc și încăpător.
Bucuros, crocodilul s—a vârât înăuntru, dar şacalul cel micuţ nu era acasă.
—Nici o nenorocire ! ţi—a spus crocodilul. Acu' n—are cum să—mi mai scape din gheare. Mai
devreme sau mai târziu, vine el acasă !
Şi crocodilul s—a ascuns în bârlog.
N—a fost nevoit să aştepte cine ştie cât. Puiul de șacal s—a întors acasă, mulţumit şi satul : izbutise
să dea peste o legătură mare de banane. S—a apropiat de bârlog și, iacă, a zărit pe pământ nişte urme.
Asemenea urme nu mai întâlnise niciodată în junglă.
”Nu mi s—o fi strecurat vreo fiară—n bârlog ? și—a zis şacalul. Ia să vedem".
Şi a strigat :
—Bună ziua, căsuţă ! De ce nu—mi dai binețe? Înainte numai ce mă vedeai, că—ţi și auzeam glasul.
Nu cumva ni s—a întâmplat vreo nenorocire ?
—Bună ziua, slăvite stăpân — a mormăit din bârlog crocodilul. Nu ni s—a întâmplat nici o nenorocire.
Intră fără teamă !
Puiul de şacal a cunoscut îndată glasul crocodilului, dar fireşte că nu s—a trădat. A grăit doar cu
veselie :
—Vin îndată ! Să strâng numai niscai vreascuri, ca să am cu ce—mi fierbe masa de prânz.
Şi—a prins a căra de zor în poarta bârlogului crăci uscate, frunze și vreascuri în vremea asta
crocodilul se tupila în bârlog şi râdea în sinea lui :
”Am izbutit, în sfârșit, să—l înșel pe urâtul ăsta flocos ! Acu—i voi aminti de toate. Şi cum m—a
păcălit întâia oară, și cum m—a păcălit a doua oară, și cum m—a păcălit a treia oară, și cum m—a
păcălit și—a patra oară. Am să—i amintesc de toate, nimic n—am să uit. Şi—apoi îi voi sfărâma capul
! Iacă, azi voi prânzi !"
Câtă vreme a visat crocodilul la prânzul cel gustos, puiul de șacal n—a stat de pomană. A înfundat
bârlogul cu vreascuri, a tras o grămadă de crăci chiar la intrare și le—a aprins pe toate.
Dându—și seama ce i se întâmplă, crocodilul s—a năpustit către ieşire, printre flăcări. Dar nu i—a
venit lesne. Fumul cel iute i—a atins ochii, focul i—a ars botul. Şi—a închis crocodilul ochii, să n u —
l vatăme fumul, dar mai rău i — a fost, că nu mai găsea ieşirea. Văzând că moartea îl paște, și—a
adunat crocodilul cele din urmă puteri și s—a zvârlit înainte, prin flăcări și fum. A ieşit mai mult mort
decât viu din bârlog şi, când s—a uitat, nu mai avea coadă : coada—i arsese şi căzuse.
I—a fost rușine crocodilului să se întoarcă acasă fără coadă, așa că s—a târât până la o baltă
depărtată, în care s—a mutat.
Iar puiul de șacal pleacă de atunci să vâneze fără teamă la râu și întotdeauna se întoarce sătul și
bucuros.
UN NEÎNDEMÂNATIC
în româneşte de Constantin T. Bobeş

Trăia odinioară un om care voia să câştige bunăvoinţa regelui. Întrebă el pe curteni ce trebuie să
facă.
Unul îi spuse:
— Nimic mai uşor; dacă vrei să—i intri în voie, trebuie să faci tot ce—i place, chiar greşelile lui
trebuie să le maimuţăreşti.
Omul, băgând de seamă că regele clipea des din ochi, începu să facă şi el la fel.
Regele îl întrebă:
— De ce clipeşti aşa des din ochi? Nu cumva eşti bolnav?
— N—am nimic. Nu sunt bolnav. Clipesc des ca şi măria voastră, să vă câştig bunăvoinţa.
Regele se supără şi porunci servitorilor să—l gonească din regat.
ŢĂRANUL ŞI SAREA
în româneşte de Constantin T. Bobeş

Era un ţăran care nu ştia ce este şi cum se foloseşte sarea.

Într—o zi, văzând un vecin care mânca legume şi carne, pe care presărase sare, îl întrebă pentru
ce face astfel.
Acesta îi răspunse:
— Sarea dă tuturor mâncărurilor un gust foarte bun. Ţăranul îşi spuse: deoarece sarea dă
mâncărurilor un gust foarte bun, trebuie să aibă şi ea un gust plăcut.
Zicând aceste cuvinte, luă un pumn de sare, îşi umplu gura cu ea şi înghiţi. Asprimea sării îi arse
gura.
Supărat, se duse la vecin şi—i spuse:
— Cum ai putut să zici că sarea dă un gust deosebit bucatelor?
Vecinul îi răspunse:
— Trebuie întotdeauna să socoteşti bine câtă sare pui în mâncăruri. Numai atunci ea le dă gust.
Te sfătuiesc să nu mai mănânci niciodată sare cu pumnul.
CORBII ŞI BUFNIŢELE
în româneşte de Constantin T. Bobeş

Odinioară corbii şi bufniţele erau într—o ceartă fără de sfârşit. Corbii aşteptau cu nerăbdare
lumina, deoarece bufniţele nu văd de loc ziua. Atunci ei le omorau şi le mâncau.
Bufniţele, ştiind că în timpul nopţii corbii nu văd, îi atacau şi le sfâşiau cu ciocurile, la rândul lor,
măruntaiele. Aşa că bufniţele se temeau de lumina zilei, iar corbii de întunericul nopţii. Ura lor părea
fără sfârşit. Într—o zi se născu un corb mai înţelept decât ceilalţi. El le spuse corbilor:
— Duşmănia dintre noi şi bufniţe este fără margini. Trebuie să găsim un mijloc înţelept ca să
nimicim toate bufniţele. Abia după aceea avem să putem trăi liniştiţi şi fericiţi. Altfel pieirea noastră
este sigură.
— Ai dreptate, croncăniră corbii. Spune—ne ce trebuie să facem să le nimicim.
— Prieteni, răspunse corbul cel înţelept. Vă rog să vă năpustiţi asupra mea cu ciocurile, să—mi
smulgeţi toate penele şi tot puful. în felul acesta le voi păcăli pe bufniţe şi le voi nimici pentru
totdeauna.
După ce corbii îi smulseră penele şi puful, corbul înţelept se duse în această stare jalnică lângă
scorbura în care îşi aveau cuibul bufniţele, scoţând nişte croncănituri jalnice. O bufniţă, auzindu—l,
veni şi—l întrebă:
— Ce cauţi la cuibul nostru aşa, cu capul lovit, fără pene şi puf? Croncăniturile tale arată că
suferi foarte mult. Pot să aflu cauza?
— Am fugit dintre corbii care mă urăsc de moarte. Nu mai pot să trăiesc în mijlocul lor şi de
aceea am venit să vă cer ajutor.
Bufniţa se înduioşă de soarta lui şi vru să—i dea să mănânce. însă tovarăşele ei strigară:
— Ne este duşman de moarte. Nu trebuie să—l ajutăm. De ce să—l hrănim în paguba noastră?
— E drept, spuse bufniţa, că ne e duşman, dar azi, nenorocit şi chinuit de dureri, ne cere să—i
dăm adăpost. E singur şi părăsit. Ce rău poate să ne facă?
Şi aşa, bufniţele, sfătuindu—se, hotărâră să aibă milă de el. Începură să—i dea de mâncare ce
rămânea de la prânzul lor.
După o vreme, puful şi penele corbului crescură ca şi înainte. Prefăcându—se vesel, corbul
născoci un şiretlic. El strânse frunze şi ramuri uscate şi le aşeză în mijlocul scorburii în care locuiau
bufniţele.
— De ce ai strâns toate aceste vreascuri aici? îl întrebară bufniţele.
— În cuibul vostru, răspunse corbul, nu sunt decât pietre reci. Aceste ierburi şi ramuri uscate au
să vă ferească de vânt şi frig.
Bufniţele îl crezură. Cu timpul corbul căută să ajungă paznicul cuibului. El era foarte ascultător
la toate dorinţele lor.
Într—o zi începu un viscol puternic însoţit de un vânt rece. Toate bufniţele se strânseră în
scorbura unde aveau cuibul, spre a se adăposti de frig. Corbul se folosi de această împrejurare şi zbură
spre o stână unde era aprins un foc. Luă în cioc o ramură aprinsă, o aduse la cuibul bufniţelor şi o
aşeză între vreascurile pe care le strânsese în cuib. Toate bufniţele pieriră în flăcări.
REGELE NERECUNOSCĂTOR ŞI ANIMALELE RECUNOSCĂTOARE
în româneşte de Teodor Holban

Demult, demult tare, domnea în India un rege, care avea un singur fiu, pe nume Dutha. Prinţul
cel tânăr era foarte aspru, crunt şi nemilos cu oamenii; nu se bucura de dragostea supuşilor săi. într—o
zi, prinţul Dutha veni cu mare alai pe malul unui râu, ca să se scalde. Deodată cerul se întunecă, un
nour negru acoperi soarele şi se stârni o puternică furtună. Cu toate acestea, prinţul făcu semn slugilor
şi porunci:
— Duceţi—mă în mijlocul râului, vreau să fac baie acolo.
Dar abia intrară în apă şi un val mare îl izbi în faţă; slugile îl scăpară pe prinţ din mâini şi ei
înşişi abia au putut să ajungă teferi la mal.
Între timp, valurile îl duseră departe pe Dutha, şi ar fi pierit cu siguranţă, dacă nu s—ar fi agăţat
de un trunchi de copac, pe care furtuna îl trântise în apă. Astfel prinţul pluti, foarte speriat, chemând
mereu în ajutor.
Când furtuna trântise copacul în râu, pe el se aflau: un şarpe, care stătea la pândă, un şoricel care
îşi avea culcuşul într—o scorbură putregăită şi un papagal, care îşi construia casa pe ramura cea mai de
sus. Acum, toate aceste animale stăteau pe trunchiul dus de valuri şi, tremurând de spaimă, în zadar
visau malul.
Ţipetele disperate ale lui Dutha au fost auzite de un pescar, care trăia pe malul râului. „Un om se
îneacă. Trebuie să—l ajut”, se gândi el, şi se aruncă în valurile furtunoase. înotă până la copacul pe
care stătea prinţul Dutha şi apoi începu să—l împingă în direcţia malului. Când a atins malul, îl duse
pe Dutha într—un loc ferit, pe pământ uscat şi, observând şarpele, şoarecele şi papagalul, de asemeni îi
luă pe mal. Aprinse focul, ca să se poată toţi încălzi şi usca, dând întâietate animalelor, care abia mai
respirau, şi apoi îl îngriji pe prinţ. La fel făcu şi cu hrana, mai întâi dădu mâncare animalelor, fiind mai
slabe, şi apoi pregăti masa pentru prinţ.
Dutha, observând acest lucru, se gândea cu mânie: „Acest rufos îndrăzneşte să dea mai multă
atenţie animalelor, decât mie, moştenitorul tronului”. Şi se pregătea să se răzbune împotriva
salvatorului său. Când animalele şi—au recăpătat forţele şi sănătatea, începură să mulţumească
pescarului pentru izbăvire, iar şarpele, când îşi luă rămas bun de la el, spuse:
— Preacinstite om! îţi datorez viaţa. Vreau să fiu recunoscător. Cunosc un loc, unde se află
îngropată o comoară de zeci de ani, aur mult, pe care voi, oamenii, îl preţuiţi atâta. Poţi să iei toate
aceste bogăţii, când doreşti. Să vii numai la mine şi să strigi: „Şarpe!”
Spunând acestea, şarpele plecă în drumul său.
La rândul său, şoarecele, luându—şi rămas bun de la pescar, spuse:
— Om bun! Nu vreau să fiu nerecunoscător. M—ai scăpat de la moarte. Dacă vrei, am să—ţi arăt
un loc, unde vei găsi o mulţime mare de monede de aur, pe care fraţii tăi atât de mult le caută. Să vii
numai la mine şi să—mi spui pe nume.
Tot aşa şi papagalul, luându—şi rămas bun, spuse:
— Om milos! N—aş mai fi trăit pe lume, dacă nu erai tu. Doresc să—mi arăt recunoştinţa. Dacă
vei avea nevoie de orez bun să vii la mine şi să—mi strigi numai numele şi vei căpăta un munte de
orez.
Prinţul Dutha însă, plecând de la pescar, spuse binevoitor:
— Omul meu de treabă, când voi ocupa tronul după tatăl meu, să vii la curte, la mine, şi ai să
vezi cum am să te primesc.
După un timp, Dutha se sui pe tronul ţării. Pescarul, aflând de asta, hotărî să—l viziteze. Pe
drum, ajunse la ascunzătoarea şarpelui şi strigă:
— Şarpe!
În aceeaşi clipă, şarpele se arătă în faţa sa, îl salută cu cinste şi spuse:
 — Stăpâne! acolo unde—ţi stau tălpile se află ascunsă în pământ o comoară. Din clipa aceasta ea
îţi aparţine.
Pescarul răspunse:
— Las—o să stea liniştită. Când voi avea nevoie de ea, îţi voi da de ştire.
Spunând aceste cuvinte, îşi luă rămas bun de la şarpe şi plecă mai departe. Găsi locuinţa
şoarecelui şi—l strigă pe nume. îndată apăru, îl salută frumos şi spuse:
— Stăpâne! Cu tălpile tale calci pământul sub care se află îngropată o ladă plină cu monezi de
aur. Ia—le, sunt ale tale.
Pescarul răspunse:
— Să stea acolo în pace. Când voi avea nevoie de ele, îţi voi da de ştire.
Şi plecă mai departe.
Găsi cuibarul papagalului şi—l strigă pe nume. într—o clipită, papagalul zbură din copac, îl
salută cu bucurie pe salvatorul său şi spuse:
— Ai venit, stăpâne, după orezul sălbatic, care creşte la poalele munţilor Himalaia şi pe care ţi l
—am făgăduit? îndată am să chem toţi papagalii din neamul meu şi voi aduce şi alte rubedenii ale
mele, şi—ţi vor da atâta orez cât vei dori.
— Mai aşteaptă; când voi avea nevoie îţi voi da de ştire, răspunse pescarul şi—şi continuă
drumul, spre curtea regelui Dutha.
A doua zi dimineaţa, mergea pe străzile oraşului spre palatul regal. în acest timp, trecea prin oraş
alaiul regal. Era regele Dutha, care călătorea pe un elefant frumos împodobit, înconjurat de o suită
minunată şi de o gardă personală. Văzându—l de departe pe pescar, Dutha îşi spuse: „Deci a venit la
mine acest îndrăzneţ, care şi—a permis să nu dea cinstea cuvenită sângelui meu regal? Poate că se va
mai şi lăuda curtenilor că mi—a salvat viaţa! Trebuie să—l pedepsesc, să—l strivesc, înainte de a
începe să vorbească despre aceste lucruri”. Făcu semn slugilor, porunci să—l prindă pe pescar şi să—l
ducă la locul de pierzanie.
Slugile l—au ascultat, l—au legat pe nevinovatul pescar şi au început să—l poarte prin oraş,
bătându—l. „Ah, ce fel de om este şi regele nostru – se plângea tare pescarul; într—adevăr mai uşor mi
—a fost să prind un buştean în apă, decât să—l văd pe prinţul Dutha.”
Auzindu—l oamenii de pe stradă, îl întrebau pe prizonier ce înseamnă aceste cuvinte; într—
adevăr, el l—a salvat pe prinţ?
Pescarul le răspunse:
— Oameni buni! Pentru că m—am aruncat în valuri, punându—mi în primejdie viaţa, ca să—l
duc la mal pe prinţul Dutha, care acum este rege, mă răsplăteşte în felul acesta.
Ascultând, oamenii gândeau astfel despre rege: „Este un om rău şi un conducător prost, care
răsplăteşte cu atâta cruzime o binefacere; el nu cunoaşte recunoştinţa. Cine ştie la ce ne putem aştepta,
dacă va continua să ne fie rege!” Şi, fierbând de dreaptă mânie, poporul puse mâna pe paloş şi—l
alungă pe tiran, iar pe pescar îl făcu rege.
Atunci noul rege se duse la şarpe, îi făcu semn să dezgroape aurul, apoi se duse la şoarece, găsi
comoara, şi porunci ca banii să fie împărţiţi săracilor şi celor care au nevoie de ajutor. La urmă se duse
la papagal şi—i făcu semn, şi iată că oamenii au luat şi au încărcat în căruţe orezul, împărţindu—l
celor flămânzi.
De atunci au trăit fericiţi şi în pace.
MAIMUŢA ŞI BROASCA ŢESTOASĂ
în româneşte de Teodor Holban

Pe o insulă îndepărtată trăia o maimuţă singuratică. Culcuşul şi—l făcuse într—o dumbravă de
smochini pe malul mării; se hrănea cu fructe şi era mulţumită. Ar fi vrut totuşi să aibă un prieten. într
—o zi, văzu pe malul mării o broască ţestoasă, care venise aici de pe insula vecină. Maimuţa căută
smochine coapte şi aruncă una broaştei ţestoase, care—i plăcu foarte mult. întoarse capul şi—i
mulţumi maimuţei.
— N—ai pentru ce, spuse maimuţa. Dacă vrei, pot să—ţi dau mai multe.
De atunci, maimuţa ospăta broasca ţestoasă în fiecare zi cu smochine coapte şi astfel se
împrieteniră. Maimuţa era mulţumită că are cu cine vorbi, iar broasca ţestoasă că—şi găsise o gazdă
bună.
Între timp, se îmbolnăvi leul, regele animalelor. Putea să se vindece numai cu o inimă de
maimuţă, care lecuieşte orice boală. Leul dădu de veste că pe acela care—i va aduce o inimă de
maimuţă îl va răsplăti din belşug şi—l va numi urmaşul său. Când a auzit de asta, broasca ţestoasă şi—
a adus aminte de prietena ei. Veni la dumbrava de smochine, se lăsă tratată cu fructe, apoi spuse:
— Dragă prietenă, aş fi foarte bucuroasă să te tratez şi eu. N—ai vrea să vii acum la mine?
— Cu multă bucurie, răspunse maimuţa. Dar cum să trecem marea?
— Foarte simplu, spuse broasca ţestoasă. Urcă—te pe spinarea mea şi te voi duce eu.
Maimuţa nu bănui nimic şi se învoi. Se urcă pe spinarea broaştei ţestoase.
Când ajunse în mijlocul mării, deodată broasca ţestoasă se opri şi întrebă:
— Ascultă, maimuţă, este adevărat că inima ta poate să vindece orice boală?
Maimuţa se sperie. îndată îşi dădu seama la ce se gândeşte broasca ţestoasă. Se opri o clipă, apoi
spuse:
— Da, broască, este adevărat. Ai pe cineva bolnav?
— Da, răspunse broasca. Regele nostru, leul.
— De ce nu mi—ai spus mai înainte? o întrebă maimuţa. Aş fi luat—o cu mine şi ţi—aş fi dat—
o.
— Cum adică? se miră broasca ţestoasă. Tu nu—ţi porţi inima cu tine?
— Nu, nu o port cu mine, răspunse maimuţa. Noi, maimuţele, lăsăm inimile acasă, când plecăm
undeva! Dar, dacă vrei, du—mă înapoi şi ţi—o dau.
Broasca ţestoasă ascultă, se întoarse şi se opri o clipă pe malul mării, lângă dumbrava de
smochini. Maimuţa se caţără în primul copac şi veselă începu să mănânce smochine.
— Du—te mai repede după inimă, o grăbi broasca ţestoasă. Nu am timp de pierdut.
— Unde vrei să mă duc după ea?! întrebă maimuţa. O port doar cu mine, ca şi celelalte animale.
Dar unui prieten, aşa cum eşti tu, n—am s—o dau.
Broasca ţestoasă se ruşină, iar maimuţa nu uită niciodată că prietenia nu se încredinţează
primului venit.
STICLETELE ŞI BROAŞTELE ŢESTOASE
Repovestire de Adriana Lăzărescu

Pe o câmpie minunată, pe malul unei ape, pe unde dădeau târcoale nişte broaşte ţestoase, iată că
se auzi un cântec duios şi neobişnuit pentru ele, care—şi duceau de mult veacul pe acolo, dar aşa ceva
nu mai auziseră.
Era într—adevăr o vietate nou venită prin părţile acelea. O pasăre firavă, dar cu penele viu
colorate, care stârni simpatia broaştelor de cum o văzură.
— Rămâi la noi, pasăre frumos cântătoare, îi spuseră ele. Aici vei găsi şi hrană, şi cuib, şi toată
prietenia noastră.
Şi rămase acolo. De cum se iveau zorii, sticletele zbura, iar seara ţinea de urât broaştelor, ca a
doua zi, dis—de—dimineaţă, să le trezească cu cântatul lui şi apoi din nou să—şi ia zborul în albastrul
cerului. După câtva timp, o broască începu să orăcăie:
— Prea puţin timp stă cu noi sticletele ăsta încântător. îi simt lipsa toată ziua; abia seara ce mai
petrece cu noi şi ne ţine de urât.
— Aşa e, spuse alta, are atâta farmec! Şi mie îmi lipseşte. Cum să facem să nu mai zboare deloc
şi să stea numai cu noi?
— Am o idee, spuse a treia. Veţi vedea!
Şi a doua zi începu să—l încânte pe sticlete:
— Tu nu ştii câtă desfătare ne—ai adus, nu ştii cât de mult te îndrăgim! Cât de mult am dori noi,
broscuţele, să stai toată ziua lângă noi şi să ne cânţi întruna!
— Dar şi eu ţin la voi la fel de mult, îi răspunse sticletele, emoţionat până—n vârful penelor.
— Am vrea să nu mai zbori deloc, ci să stai numai şi numai cu noi, căci te iubim nespus.
— Dar cum să fac să vă fiu pe plac? întrebă sticletele.
— Există un mijloc, sări broasca ţestoasă. Să—ţi retezi aripile, ca să nu mai zbori... Vei lua masa
cu noi, te vei plimba pe malul apei cu noi şi vei hoinări prin iarbă pe toată câmpia asta minunată,
ţopăind mereu alături de noi...
Peste măsură de mişcat, de atâta dragoste, sticletele făcu întocmai.
Şi, în câteva zile, se hotărî să se lipsească de zbor şi—şi reteză aripile, mulţumit de a ţine toată
ziua tovărăşie broaştelor ţestoase, care, într—adevăr, ţineau la el şi ascultau cu mare drag cântecele lui
vesele.
Totul mergea de minune, când deodată se pomeni în faţa unei nevăstuici haine, care izbucni în
hohote de râs în faţa acestui spectacol; un sticlete fără aripi cântă unor broaşte ţestoase! Şi,
dispreţuitoare, cu o labă... harşt! prinse biata pasăre lipsită de apărare.
Sticletele izbuti să scape pentru o clipă din strânsoarea labei de nevăstuică şi să se târască până
lângă casa uneia din broaştele ţestoase. Dar, în carapacea lor, se ştie, nu mai încape nici o altă
vieţuitoare... Nu i—a fost greu nevăstuicii să întindă laba încă o dată şi să—l înşface! Plânseră
broaştele cu lacrimi de crocodil, se tânguiră amarnic de atâta disperare, dar degeaba. Ultimele suspine
ale sticletelui desluşeau parcă o îndurerată căinţă: „Nu voi sunteţi de vină, ci eu, care mi—am retezat
aripile, rămânând fără apărare. Trebuia să rămân aşa cum m—a lăsat natura şi acum aş fi fost salvat!
îmi merit soarta!”
SUPĂRAREA MAIMUŢEI
Repovestire de Adriana Lăzărescu

Cândva, o maimuţă se privea într—o oglindă. Văzându—şi doar mâinile şi picioarele, şi

gândindu—se la puterea ei, cât şi la atâtea viclenii de care era în stare, ea crezu că e la fel ca omul, sau
poate şi ceva mai mult decât el. Dar, cum nu era lipsită de gust, când îşi zări şi chipul în oglindă se
văzu nevoită să—şi recunoască urâţenia. Se gândi ea ce se gândi şi deodată îi veni în minte că vina era
a oglinzii şi nu a chipului ei, care era, pesemne, cu totul altfel, adică mult mai atrăgător decât pocitania
pe care o vedea ea în oglindă.
— Fii blestemată, oglindă neruşinată! ţipă maimuţa. Numai tu eşti de vină! Eu sunt o frumuseţe,
ba chiar mai frumoasă decât frumuseţea însăşi! De ce îmi arăţi chipul ăsta pocit, care nu—i al meu?!
Şi luând un băţ pe care—l avea la îndemână, se apucă să izbească în oglinda cea mare, făcând—
o în sute de bucăţele. Râsul răutăcios de pe figura maimuţei se prefăcu iute într—un rânjet de mare
amărăciune. De unde—i apăruse un singur chip pocit în oglindă, acum pe unde se învârtea, nu dădea
decât de acelaşi chip, dar în sute şi sute de cioburi. Răzbunarea ei nedreaptă se întorsese împotrivă—i.
Şi adevărul, oricât de dureros a fost el, a potolit îngâmfarea fără noimă a maimuţei.
BROASCA ŢESTOASĂ ŞI RAŢELE SĂLBATICE
Repovestire de Adriana Lăzărescu

A fost odată un lac, şi într—o vară secetoasă a secat şi lacul. Mai toate vieţuitoarele de acolo îl
părăsiseră, de cum şi—au dat seama că va seca, afară doar de două raţe sălbatice şi o broască ţestoasă
care rămăsese abătută pe malul lacului.
— Dacă şi voi zburaţi, răţuşte prietene, atunci eu o să mor de sete, dar şi de urât... Luaţi—mă şi
pe mine. Eu merg încet şi cine ştie dacă voi ajunge teafără lângă o altă apă, le rugă fierbinte broasca
ţestoasă pe raţele sălbatice.
— Te luăm cu noi, broscuţă. Ne—am şi gândit cum o să facem mâine dimineaţă, când vom porni
în zbor, spuse una din cele două raţe. Du—te chiar acum de caută o ramură mai groasă de copac. Te vei
apuca cu gura, bine—bine de ea, iar eu de la un capăt şi prietena mea de la celălalt capăt, vom ţine cu
ciocurile noastre de ram, încât tu vei zbura alături de noi.
— Toată grija ta, continuă a doua raţă sălbatică, va fi să nu scoţi nici o vorbă, orice s—ar
întâmpla, să vezi sau să auzi în văzduh sau pe pământ, în timpul zborului. Fii cu băgare de seamă, că
dacă deschizi gura să vorbeşti, cazi de pe ram şi mori! Noi te vom purta în zbor cu toată grija, de noi să
nu ai teamă, fii doar atentă la ce ţi—am spus!
A doua zi, în zori, broasca apucă cu putere ramura groasă, de o parte o raţă şi de cealaltă parte
cealaltă raţă, şi iată broasca ţestoasă zburând cum nu zburase nici o altă broască până atunci. Când
străbătură văzduhul, celorlalte păsări întâlnite în zbor nu li se părură ceva extraordinar, văzând cum
zboară o broască sau chiar dacă erau uimite, nu aveau timp să—şi arate uimirea, zburând şi ele,
zburând şi raţele.
Dar iată că plutind deasupra unui sat, oamenii care au văzut pentru prima dată o broască ţestoasă
în zbor, nu s—au dumirit cum şi ce fel zbura ea şi atunci nu s—au abţinut să nu exclame:
— Ia te uită ce minune!... broască să zboare!... Dar unde—i sunt aripile?... şi tot se minunau de
zor, până când broasca, supărată, le strigă din înaltul cerului:
— Nu vedeţi că nu eu zbor, ci raţele sălbatice?
Nu—şi termină însă vorba, şi pică mai rău decât un bolovan de pe vârful unei stânci. Uitase de
făgăduiala făcută, şi clipa aceea a costat—o viaţa!
POVESTEA MOTANULUI MOJONTALI

A fost odată un pisoi care trăia în casa unui pescar. Pescarul era tare zgârcit şi nu—i dădea nici o coadă,
nici un solz de peşte măcar. Săracul pisoi slăbea din zi în zi şi ajunsese în aşa hal încât de—abia se mai ţinea pe
picioare.
În acelaşi sat trăia şi un alt pisoi, în casa unui lăptar. Lăptarul era un om cumsecade şi—i dădea pisoiului
său lapte, brânză, smântână şi tot soiul de bunătăţi de acestea. Pisoiul lăptarului mânca pe săturate şi se îngraşă pe zi
ce trecea, până se făcu un cotoi mare.
Într—o zi, pisoiul cel slab se duse la pisoiul cel gras şi—l pofti la masă; ştia el bine ce fel de bucate se
puteau găsi în casa pescarului. îndată ce pisoiul gras trecu pragul casei, pescarul luă un baston şi se repezi la
el.
— Uite, strigă pescarul, a venit motanul ăla gras al lăptarului să—mi fure peştii. Nu eşti sătul, mă, de
laptele şi brânza ce—ţi dă stăpânul tău? Acuma mai vrei să mănânci şi peşte! îţi dau eu peşte,
motanule!
Şi pescarul îl lovi în cap cu un baston gros şi—l omorî. Pisoiul cel slab abia aştepta să moară celălalt. Se duse
în casa lăptarului şi se aşeză acolo. Lăptarului îi fu milă de el şi—i dădu şi lui lapte, brânză, smântână şi
alte bunătăţi din care—i dădea pisoiului său.
De—atâta trai bun pisoiul cel slab se îngraşă. Ajunse şi el un motan mare şi gras, se îngâmfă, însă, atât de mult,
încât nu mai vorbea cu ceilalţi pisoi din sat.
Dacă îl întreba vreunul pe stradă: „Cum te cheamă, frate?", el îi răspundea supărat: „Pe mine mă cheamă
Mojontali. Sunt slujitorul regelui, nu sunt frate cu tine".
Într—o zi, îi trecu lui Mojontali o trăsnaie prin cap. Luă nişte hârţoage sub braţ, îşi puse un toc după ureche şi porni
spre pădure. Când intră în pădure, dădu de trei pui de tigru care se jucau prin tufişuri.
—Hei, ce faceţi voi aici? le strigă Mojontali.
Vă jucaţi pe terenul regelui, dar birul l—aţi plătit?
Puii de tigru se speriară văzând o fiinţă atât de stranie, cu hârţoage sub braţ şi un toc după
ureche. Fugiră de acolo şi se pitulară în vizuină.
—Du—te afară, măicuţo, îi spuseră ei tigroaicei, vezi că a venit un... nu ştim cine, şi spune...
nu ştim ce.
Tigroaica ieşi din vizuină şi se miră când îl văzu pe Mojontali.
—Cine eşti, frate? Şi ce cauţi aici? îl întrebă ea, privindu—l curioasă.
—Mă numesc Mojontali şi nu sunt frate cu tine. Sunt slujitorul regelui. Am venit să iau birul, îi
răspunse motanul.
—Ce vorbeşti? Nu te înţeleg!
—V—aţi instalat fără învoire pe moşia regelui şi nu—i plătiţi birul. Scoate banii ca să vă dau
chitanţă, vorbi Mojontali şi scoase o hârţoagă.
Luă apoi tocul de după ureche şi începu să—l ascută cu ghearele. Tigroaica se zăpăci de tot.
—Stai, eu sunt femeie şi nu mă pricep la legi. Nici n—am auzit de aşa ceva vreodată în viaţă.
Noi stăm în pădurea asta de când lumea. Trăim din vânat, iar bani n—am văzut niciodată. Aşteaptă
să vină tigrul şi vorbeşte cu el! Pofteşte în casă, dacă vrei, şi aşează—te!
Lui Mojontali nu—i convenea nicicum să intre în vizuina tigrului. îi era frică să nu fie sfâşiat în bucăţi.
Dar, şmecher cum era, îi vorbi tigroaicei astfel:
—Slujitorul regelui nu—şi coboară labele în groapa unui animal mărunt ca tine. Stau mai bine aici şi—l aştept.
Şi zicând vorbele astea se sui într—un copac înalt, uitându—se la poteca pe unde urma să vină tigrul. Când tigrul
veni acasă şi află toată povestea de la tigroaică, se supără foc.
—Halum! scoase el un ţipăt furios şi zise:
Unde a fugit ticălosul? Vrea să—şi bată joc de tigri? Îi rup oasele şi—l înghit!
Tigrul ieşi din vizuină şi—l zări pe Mojontali în copac.
 —Vino încoace, ticălosule! Te omor!
Mojontali îi răspunse de sus:
—Slujitorul regelui nu coboară să stea de vorbă cu un animal mărunt cum eşti tu. Dacă ai curaj să te baţi
cu mine, vino sus, tigrule!
Tigrul se înfurie şi se caţără în copac. între timp, Mojontali se urcase şi mai sus şi ajunsese în vârful copacului,
unde ramurile erau mai şubrede. Când tigrul se repezi spre el, crengile nu mai rezistară şi se rupseră;
căzu şi tigrul o dată cu ele. Din nenorocire, chiar sub frunzişul copacului acela se afla un tufiş de spini.
Tigrul căzu peste el şi se încurcă în tufiş. Oricât încercă să iasă, nu putu şi spinii otrăvitori i se
înfipseră adânc în trup. Se zbătu de câteva ori şi muri.
După ce muri tigrul, Mojontali coborî din copac şi o chemă pe tigroaică:
—Vino încoace, tigroaico, să vezi că ţi—am omorât bărbatul. Prostul a vrut să se lupte cu mine.
Aşa se lăuda Mojontali şi biata tigroaică crezu că într—adevăr motanul îl omorâse pe tigru.
Speriată, tigroaică împreună două labe spre iertare şi—i spuse respectuos:
—Linişteşte—te, domnule Mojontali, şi iartă—mă! Ai milă de mine şi de bieţii mei copilaşi! Noi n—
avem cum să—ţi plătim birul şi nu ştim ce vrei de la noi. Dar, dacă îţi place poţi să locuieşti în casa
noastră. Te servim cu tot ce avem şi—ţi stăm dinainte cu tot ce putem.
„N—ar fi rău, se gândi Mojontali. M—am săturat să trăiesc în casa lăptarului. Dacă o să stau la
tigri o să mănânc şi carne."
Dar, viclean, nu recunoscu că propunerea tigroaicei îi surâde. Fără să arate nici un fel de bucurie,
îi spuse cu asprime tigroaicei:
—Bine, dacă mă rogi atât de mult, pot să rămân la voi câteva zile ca să păzesc puii. Dar ai grijă
să—mi dai mâncărurile cele mai bune şi proaspete, altfel am să te omor şi pe tine.
De atunci Mojontali stătea în vizuina tigrului şi mânca din prada adusă de tigroaică din pădure.
Mancă atât de multă carne încât se îngraşă şi se umflă ca un balon. Nu mai putea să umble; puii
tigrului îl cărau pe umeri. Văzându—I pe umerii acestora, celelalte vieţuitoare din pădure credeau că
era un animal foarte puternic. Tuturor li se făcu frică de el şi nimeni nu îndrăznea să—l supere măcar
cu o vorbă.
Într—o zi, tigroaică veni la el şi—i spuse:
—Domnule slujitor, ţi—am servit toate felurile de animale ce se găsesc pe aici. Dar după cum
ştii, pădurea asta e mică şi n—ai de unde să găseşti un vânat mai mare. Mă tem că nu—ţi ajunge
carnea pe care ţi—o aducem. Dacă vrei, mergem să vânăm în pădurea de pe celălalt mal al râului.
Acolo o să găsim o pradă mult mai mare.
Însă nu exista pod peste râu şi nu aveau cum ajunge în pădure decât înotând. Tigrii ştiau să înoate, dar
Mojontali, nu. îi fu ruşine să—i spună tigroaicei. Nici nu voia ca tigrişorii să afle că el era un animal atât de
slab.
„Fie ce—o fi!" se gândi el şi porni cu tigrii.
Tigroaica şi cei trei pui ai ei traversară râul fără nici o greutate, dar pe bietul Mojontali îl luară valurile mari ale
apei şi—l traseră spre mijlocul râului, unde curentul era mai puternic. Era gata să se înece. Avu însă noroc că—l
văzu un pui de tigru, care imediat sări în apă şi—l aduse la mal. Scăpă astfel de moarte, dar în loc să—i
mulţumească puiului de tigru, îndată ce ajunse la uscat, începu să—l certe:
—Ce mi—ai făcut, prostule? Abia începusem să număr câte valuri şi câţi peşti sunt în râu, şi nu m—ai lăsat să—
mi isprăvesc treaba. Neisprăvit mai mare ca tine n—am văzut. Cum pot să dau acuma socoteală regelui? Grozav o să se
supere regele pe mine şi o să mă certe miniştrii.
Se vaită astfel şi puii se speriară. Maica lor veni la Mojontali şi—l potoli:
—Te rog, nu te supăra! Puiul meu e cam prostuţ, n—are carte ca tine. Ce ştie el de treaba de la curţile
regelui? Haidem în pădure! O să găsim mâncăruri bune şi până la urmă o să—ţi treacă supărarea.
Mojontali era ud leoarcă. Strănuta şi tuşea. Căută un loc unde să pătrundă soarele, ca să—şi usuce blana. Dar
pădurea era atât de deasă că nu pătrundea nici o rază. Mojontali se urcă într—un copac, unde bătea soarele, şi strigă:
—Nu vă grăbiţi, tigrilor! Lăsaţi—mă să cercetez pe unde trec animalele.
În timp ce—şi usca blana, Mojontali zări undeva un bivol mort. Sări din copac în copac şi ajunse acolo.
Coborî şi începu să zgârie ici şi colo corpul bivolului. Apoi se întoarse la tigri şi le spuse:
—Duceţi—vă în cutare loc şi vedeţi că v—am omorât un bivol.
Tigrii se duseră acolo şi văzând zgârieturile de pe corpul bivolului, crezură că—l omorâse Mojontali. Se
mirară de voinicia lui. La întoarcere, tigroaica îl întrebă:
—Mojontali dragă, cum vrei să vânăm? Să mergem noi înainte, eu şi puii mei, şi să hăituim prada ca s—o
omori tu, sau vrei s—o alungi tu şi apoi s—o omorâm noi?
Mojontali râse în sinea sa.
„Cui să—i fie frică de mine ca să—l pot alunga eu? Pe—aici nu sunt decât animale mari, ar putea să mă facă praf
şi pulbere. Mai bine să—i las pe dânşii să scormonească pădurea, iar eu mă ascund ca să mă apăr de fiarele
pe care le vor alunga ei."
Dar nu putea să spună aşa ceva tigroaicei. în schimb, îi zise cu dispreţ:
— Dacă îţi trimit animale prea mari, ele au să te omoare. E mai bine să—mi trimiteţi voi prada şi apoi
văd eu ce e de făcut.
Astfel se înţeleseră şi tigrii porniră la treabă, iar Mojontali se ascunse într—un tufiş şi nici nu sufla. Tigrii
răscoliră tot codrul şi toate animalele, începând de la elefanţi şi bivoli până la cerbi, iepuri şi veveriţe, care alergau
zăpăcite prin toate colţurile pădurii. Numai cât le zărea, şi Mojontali tremura de frică şi se pitula cât putea mai bine în
tufiş, unde nici un animal mare n—avea cum să intre. Dar deodată se strecură acolo un arici î nfricoşat
care fugea din faţa tigrilor. Mojontali nu văzuse niciodată un arici şi—i fu frică de spinii săi. Ieşi repede din tufiş şi o luă la
fugă. Tocmai atunci trecea un elefant pe acolo şi bietul Mojontali nimeri chiar sub picioarele lui.
Tigrii obosiseră de atâta alergătură. Tigroaica le spuse puilor:
—Ajunge cât am colindat astăzi! Cred că Mojontali a omorât destule animale până acum. Haideţi la el
să ne ospătăm şi noi cu ceva din vânat!
Dar când sosiră acolo unde îl lăsaseră pe Mojontali, îl găsiră una cu pământul.
—Vai de mine! Cine a îndrăznit să facă una ca asta, Mojontali? îl întrebă speriată tigroaica. Ce s—a întâmplat?
—Nu s—a întâmplat nimic, răspunse el. Mi—aţi trimis animale atât de mici, că am râs toată ziua. Aşa de mult am râs, că
mi—a plesnit burta şi am murit de râs.
Astfel zise şi muri motanul cel lăudăros.
CELE DOUĂ SURORI

A fost odată un moşneag, care avea două fete. Una mai mare de la nevasta dintâi, care murise când fetiţa
era mică. A doua fată o avea de la cea de a doua nevastă, pe care omul o luase ca să aibă cine—i îngriji de gospodărie.
Mama vitregă o chinuia cât putea mai mult pe fiica cea mare a bărbatului său. O punea să facă toate treburile casei
în vreme ce fata ei şedea în pat ca o cloşcă. De aceea lumea îi spunea fetei dintâi „Ducu" sau „Nefericita"
şi celeilalte „Sucu" sau „Cea fericită".
Când moşul era plecat de acasă, mama şi sora vitregă o certau pe Ducu, ba o şi băteau, iar când tatăl ei se întorcea,
o pârâu că nu le ajută cu nimic. Ba, pe deasupra, pretindeau că ea o ceartă pe Sucu şi o bate. Deşi bătrânul îşi
dădea prea bine seama că tot ce spuneau ele nu era adevărat, de frica nevestei, căci era foarte rea de gură, nu le
zicea nimic. Ducu era o fată cuminte; oricât de greu îi treceau zilele, niciodată nu se plângea de nimic tatălui
său.
Într—o zi, pe când moşneagul plecase după treburi, mama vitregă o bătu atât de rău pe Ducu, că—i smulse
aproape tot părul din cap. Apoi, de teamă ca nu cumva s—o vadă bărbatul său şi să înţeleagă ce făcuse, o îmbrânci pe uşă
afară şi o alungă, ameninţând—o că dacă mai calcă pragul casei, are s—o omoare. Unde să se ducă sărmana fată? N—
avea în lume decât pe taică—său. Se gândi ce se gândi şi hotărî să plece în lume. Aşadar porni spre pădure, fără
să—i pese că putea muri de foame ori o vor mânca fiarele sălbatice.
După ce trecu de marginea satului, fata moşului văzu un arbore de bumbac. Culese nişte crengi uscate, care
erau împrăştiate ici şi colo, şi—şi făcu o mătură. Apoi mătură pământul de jur—împrejurul copacului, îl curăţă de ramuri
şi de foi uscate. Copacul fu mulţumit şi o binecuvânta.
Merse Ducu mai departe pe câmp şi dădu de un bananier. Mătură şi în jurul bananierului, îl curăţă de frunze
uscate. Bananierul fu mulţumit şi o binecuvânta.
Mai merse încă o bucată de drum, când zări un grajd neîngrijit. Intră în grajd, îl curăţă şi îl spălă, în grajdul acela se
afla o singură vacă, pe care o ţesălă şi—i aduse iarbă proaspătă. Vaca fu mulţumită şi o binecuvânta. Merse
ce merse Ducu şi văzu o plantă de tulsi, pe care oamenii o iubesc şi o cresc pe lângă casă. Mătură în
jurul ei, şi o curăţă şi o udă. Planta de tulsi fu mulţumită şi o binecuvânta. Ducu se închină în faţa
plantei după obiceiul pământului, rugându—se pentru sănătatea tatălui său şi plecă mai departe.
Ajunse la marginea pădurii, unde văzu o colibă din frunze de palmier. îşi închipui că acolo
trebuie să locuiască vreun înţelept şi porni spre ea. într—adevăr, întâlni acolo un bătrân cu barbă lungă
şi părul încâlcit, care stătea cu ochii închişi, meditând. Ducu ştia că nu e îngăduit să tulburi un înţelept
care meditează; deci se aşeză sub un copac şi aşteptă până ce bătrânul îşi isprăvi caierul de gânduri.
Când deschise ochii, înţeleptul o zări şi se miră.
— Cine eşti, fată? o întrebă bătrânul pe Ducu. Ce vânt te—a adus aici, în pădure?
Glasul domol şi ochii blânzi ai bătrânului o liniştiră şi o încurajară pe Ducu. Veni lângă el, făcu o
plecăciune şi îi povesti pe îndelete tot ce pătimea de la maica ei vitregă.
Înţeleptului îi fu milă de ea. O mângâie pe cap şi—i vorbi cu multă duioşie:
—Nu te necăji, fata mea! Du—te să te scalzi la izvorul acela şi apoi vino la mine. Dar ai grijă, să nu—ţi uzi părul
decât o singură dată, altfel mare pacoste are să cadă pe capul tău.
Ducu se linişti. Îşi şterse ochii. Se duse la izvor şi se spălă. Iar, după ce se udă o dată pe cap, văzu în apă că
părul ei crescu la loc. Şi ce păr! Lung până la călcâi, des ca norii din cer şi negru ca pana corbului. Pieriseră
zgârieturile şi umflăturile de pe corp, semnele bătăii pe care o suferise de la mama vitregă. Acum pielea ei se
făcu mai netedă ca înainte, iar chipul, o! mult, mult mai frumos decât odinioară.
Cu sufletul plin de bucurie şi de recunoştinţă, Ducu se grăbi să—i mulţumească înţeleptului. Căzu la picioarele
lui şi—i spuse:
—N—am cum să—ţi răsplătesc şi de aceea îţi cer voie să mă laşi să stau lângă tine să te îngrijesc ca pe tatăl
meu.
—Fată dragă, îi răspunse bătrânul, eu sunt un om singur, mă hrănesc cu puţin şi n—am nevoie de îngrijire. Iar tu n—ai ce
căuta în pădure. O fată tânără ca tine nu trebuie să trăiască aici. Fă cum îţi spun eu. Intră în colibă şi vezi că într—un colţ
se află nişte cutii. Alege—ţi una şi du—te acasă cu ea. Până vei ajunge acasă, are să treacă şi supărarea mamei
tale vitrege.
Deşi Ducu nu prea avea curaj să se ducă înapoi la femeia aceea rea, ascultă de sfatul înţeleptului.
Aşa că intră în colibă şi—şi alese o cutie. Alese însă cutia cea mai mică dintre toate. Înţeleptul îi spuse
să deschidă cutia numai noaptea şi să fie singură în odaie, cu uşile închise.
Ducu făcu încă o plecăciune la picioarele înţeleptului, îşi luă rămas bun şi plecă.
În drum spre casă trecu pe lângă planta de tulsi, care o chemă şi—i spuse să meargă liniştită,
căci o aşteaptă o mare fericire. Ducu îi mulţumi şi plecă mai departe.
Trecu pe lângă grajd şi vaca o chemă să—i dea lapte dulce să bea. Apoi îi dădu o pereche de
brăţări, făcute din cornul său, şi—i zise că oricând va dori ceva, să le poarte şi să—şi spună dorinţa.
Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă mai departe.
Trecu pe lângă bananier şi acela o chemă şi o îmbie să mănânce banane mari şi coapte. Îi dădu o
frunză spunându—i că atunci când va vrea să mănânce orice fel de fructe, va trebui doar să scuture
acea frunză. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi porni mai departe.
Sosi la arborele de bumbac, care o pofti să—i dea un sari10 frumos şi roşu, asemenea celor pe
care le poartă miresele. îi spuse că oricând se va îmbrăca cu el şi—şi va dori un alt sari, va avea orice
va gândi. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă. Pe drum îmbrăcă sari—ul acela frumos şi roşu şi—
şi puse şi brăţările pe care i le dăduse vaca. Şi aşa, cu frunza de banană în mână şi cutia din casa
sihastrului la subţioară, ajunse acasă. îl găsi pe bătrânul său tată doborât de mâhnire. Dar fata era atât
de frumoasă şi aşa de bine îi veneau gătelile, încât îndată ce intră în casă bătrânul se însenină. Fata îi
povesti tot ce i se întâmplase pe drum şi în pădure, şi tatăl ei se bucură mult.
Iar Sucu şi mama sa nu mai puteau de supărare. Crezuseră că au scăpat de fată, care le stătea ca
sarea—n ochi, dar iată că Ducu nu murise, ci venise înapoi de două ori mai frumoasă şi încărcată de
daruri.
Ducu intră în odăiţa ei şi se închise acolo. După ce se înnopta, se apucă să deschidă cutia. Ridică încet capacul şi
iată că din cutie se înălţă un tânăr frumos şi încărcat cu podoabe din cap până în picioare. Îi puse fetei o coroană
de aur pe cap, coliere de perle la gât, brăţări cu diamante pe braţe, inele cu tot felul de pietre scumpe pe degete,
un cordon cu paftale11 de aur peste mijloc, iar la glezne îi puse lănţişoare de argint cu o mulţime de clopoţei.
Apoi tânărul se duse la tatăl fetei, mărturisi că e un mare prinţ şi ceru mâna fetei. Ducu arăta ca o adevărată
prinţesă. Fireşte că moşneagul se bucură peste măsură şi—i cunună pe cei doi tineri. Ducu îşi luă
rămas bun de la tată, de la mama vitregă şi de la soră şi plecă împreună cu soţul ei în ţara lui ca să—şi serbeze nunta.
Sucu şi mama se făcuseră negre de mânie. Abia aşteptară să treacă noaptea. În zori de zi, plecă şi Sucu
din casă ca să—l caute pe înţeleptul acela din pădure. În drumul său trecu şi ea pe lângă arborele de
bumbac, pe lângă bananier, pe lângă grajdul cel neîngrijit şi pe lângă planta de tulsi. Dar era atât de grăbită, încât nu
le aruncă nici măcar o privire. O ţinu tot într—o fugă până ajunse la coliba sihastrului.
Acesta se afla tocmai în clipele de meditaţie şi nu se cădea să fie tulburat. Dar Sucu nu ţinu seama de asta. Fără să
—i dea bineţe, îl strigă şi—i ceru să—i dea şi ei tot ce—i dăduse sorei sale.
Înţeleptul, trezit din meditaţie, îşi stăpâni supărarea, aşa cum se cuvine unui om desăvârşit, îi spuse lui
Sucu să se ducă mai întâi la izvor ca să facă baie şi apoi să vină la el. îi atrase atenţia să nu—şi ude capul decât o
singură dată, altfel poate să i se întâmple ceva rău.
Fata se grăbi să ajungă la izvor şi se scaldă. După ce—şi udă capul o dată văzu că—i crescuse părul la fel de
frumos ca al surioarei ei, Ducu. Închipuindu—şi că părul va creşte şi mai frumos dacă se va spăla pe cap
de" mai multe ori, şi că bătrânul îi spusese să nu se spele pe cap decât o dată pentru că nu voise ca ea să fie mai
frumoasă decât Ducu, îşi vârî capul încă o dată în apă. Dar pe loc îi căzu tot părul de pe cap. Rămase
10
Sari — piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian: o fâşie de ţesătură dreaptă care se înfăşoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un
cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându—se peste umăr (n. red.).

11
Pafta — încheietoare ornamentală la cingători, lucrată de obicei din metal (n. red.).
cheală. Şi chipul ei se făcu de două ori mai urât decât era. Supărată foc, ieşi din apă, se duse la înţelept şi începu să—
l certe. Acesta, la rândul său, se supără şi o mustră.
—Ce—ai făcut, nenorocita? Nu ţi—am spus să—ţi uzi capul numai o singură dată? Te—ai lăcomit să fii mai
frumoasă, şi n—ai vrut să mă asculţi. Acum n—am ce să—ţi fac. Pleacă de aici şi lasă—mă în pace!
—Nu mă mişc de aici până nu—mi dai şi mie o cutie cu un prinţ.
—Du—te în colibă şi alege—ţi una!
Sucu intră în colibă şi după ce măsură cu privirea toate cutiile, şi—a ales cutia cea mai mare şi mai
arătoasă. O arătă înţeleptului, care îi spuse şi ei să n—o deschidă decât noaptea şi când va fi singură în cameră.
Sucu săltă pe umeri cutia aceea grea şi fugi fără să facă vreo plecăciune de mulţumire şi bun rămas înţeleptului.
Pe drum o chemă planta de tulsi:
—De două ori ai trecut pe lângă mine, dar nu m—ai îngrijit. Maica ta nu te—a învăţat nimic. Ai grijă...
Sucu nu avu însă răbdare să asculte ce—i spune.
—Lasă—mă în pace, zise ea, mă grăbesc să ajung acasă să—mi văd norocul.
—Dacă te duci acasă, du—te sănătoasă, fata! Dar n—ai pentru ce să te grăbeşti, căci acasă nu te aşteaptă nici o
fericire.
Fără să se gândească la aceste vorbe, Sucu alergă spre casă. Trecu pe lângă bananier şi pe lângă
grajdul vacii. Dar nu primi nimic nici de mâncat, nici de băut, pentru că nu le slujise cu nimic. Nici
arborele de bumbac nu—i dădu sari—ul nădăjduit. Nemâncată întreaga zi, istovită de drum şi de
greutatea cutiei, ajunse acasă spre seară. Mama sa o aştepta cu mare nerăbdare, dar când o văzu atât de
obosită şi încă şi mai urâtă decât înainte, se necăji de moarte.
Curioasă, o încuie pe Sucu într—o cameră şi—i spuse să deschidă cutia. Ea se lipi de uşă,
ciulindu—şi urechile ca să audă ce se petrece înăuntru.
Sucu ridică degrabă capacul, dar... vai şi amar de ea! Din cutie, în loc de prinţ, apăru un şarpe
mare care i se încolăci pe picioare.
—Mamă, deschide uşa! ţipă fata. Vai, vai, picioarele mele!
—Stai cuminte, fată, încercă mama s—o liniştească, aşa te doare când pui lanţuri grele de argint la
picioare.
Nici nu—şi terminase bine vorba şi auzi din nou un ţipăt:
—Deschide uşa, mamă. Vai, mijlocul!
—Îmi închipui că ginerele te—a încins cu un cordon mare plin de paftale grele. Stai cuminte, poartă—
ţi liniştită bijuteriile! Nu—i nimic dacă te doare puţin.
Peste o clipă, fata iar strigă dinăuntru:
—Deschide uşa, mamă, mi—a prins mâinile!
—Lasă—l pe prinţul tău să—ţi pună toate brăţările şi toate inelele.
—Mamă, mă nenoroceşti! Deschide uşa şi dă—mi drumul! îmi arde gâtul.
—De bună seamă că frumoase coliere ţi—a pus la gât. Ai răbdare să—ţi pună şi coroana de mireasă pe cap.
—Mi s—a dus şi capul, mamă! strigă Sucu.
Femeia era convinsă că ginerele ei o împodobise pe Sucu din cap până în picioare. Curioasă,
deschise uşa şi intră în cameră. Dar în loc de un prinţ frumos, ea găsi înăuntru un şarpe mare cât camera, care acum se
repezi şi la ea şi o înghiţi.
A doua zi de dimineaţă veniră Ducu şi soţul său cu o trăsură şi îl luară pe moşneag acasă la ei. Acolo
moşneagul trăi fericit o sută de ani şi muri înconjurat de mulţi, mulţi nepoţi drăguţi şi voinici.
CUM S—AU IVIT PE LUME RUBINELE

A fost odată un rege, care muri la adânci bătrâneţi şi lăsă în urma sa o nevastă şi patru fii. Fiul cel mai mic al regelui
era cam zburdalnic şi răsfăţat. Mama lui îl iubea mai mult decât pe ceilalţi copii. îi făcea parte de
mâncărurile cele mai bune, îl îmbrăca mereu cu cele mai frumoase haine, îi împodobea camera cu cele mai elegante
mobile din palat şi—i făcea toate voile.
Aşadar, fraţii lui erau invidioşi pe el şi după ce se sfătuiră între ei, hotărâră să—l alunge în pădure ca să
—l înveţe minte. Regina încercă în fel şi chip să le scoată acest gând urât din cap, dar văzând că nu izbuteşte, le
spuse că, dacă vor să—l alunge pe fratele lor, n—au decât s—o trimită şi pe ea în pădure. Deci, cei trei fii mai mari ai
regelui îi trimiseră, pe maică—sa şi pe fratele lor cel mic, într—o pădure, departe, departe de tot.
Lăsaţi în pădure şi părăsiţi de toată lumea, regina şi fiul ei îşi înălţară o colibă de ramuri şi frunze. Zi de zi
căutau fructe pentru hrană şi beau apă dintr—un râu care curgea în apropiere. Şi timpul se scurgea peste ei
nepăsător.
Într—o dimineaţă, când regina şi fiul ei veniră la râu ca să se spele şi să ia apă, văzură o barcă mare lângă mal, dar
nici urmă de barcagiu. Regina se întrebă ce era cu această barcă şi cine o lăsase? Dar băiatul, cum era de
felul său cam jucăuş, voi să se urce în barcă.
Maică—sa îi spuse că nu este frumos să folosească un lucru care nu era al lor. Băiatul însă stărui atât de
mult, că în cele din urmă regina îi dădu voie să se urce. Apoi, tot la stăruinţa copilului, intră şi ea ca să—i ţină de
urât şi, minune, îndată ce se aşeză, barca porni singură la vale pe curentul apei, întocmai ca o săgeată pornită
dintr—un arc.
Pe regină o cuprinse frica; socoti că barca e vrăjită şi—i va duce cine ştie unde. Dar băiatul nu se sperie, ba chiar îi
păru bine. Spera să ajungă pe un tărâm necunoscut, unde îşi vor găsi norocul şi vor trăi în belşug.
În curând, plutind pe undele râului, ajunseră la mare. Dar şi pe valurile mării barca lor luneca tot atât de repede
şi ajunseră într—un vârtej. Regina şi fiul ei rămaseră uimiţi când văzură că din acest vârtej ieşeau o sumedenie
de globuri de cristal, mari ca nişte baloane roşii şi strălucitoare. Băiatul, curios, ridică mai multe globuri, care
pluteau pe apă şi le puse în barcă. Maică—sa îl mustră pentru că ia nişte lucruri care nu le aparţineau, şi—i ceru
să le arunce din nou în apă. Băiatul o ascultă, dar îi plăcură aceste globuri aşa de mult, că ascunse unul în sân, fără să—l
vadă maică—sa.
Peste puţin timp, barca se opri într—un port. Regina şi fiul coborâră şi intrară în oraş. Aici era capitala unui rege
care îşi avea palatul în mijlocul oraşului. Cu puţinii bani pe care—i avea la dânsa, regina închirie o căsuţă modestă
în apropierea pieţei, şi cei doi se instalară acolo. Mama băiatului era o femeie pricepută, ştia să facă multe
feluri de zaharicale. Deschise o prăvălie în piaţă şi trăiau din puţinul câştig adus de acest negoţ mărunt.
Băiatul, ca oricărui copil, îi era gândul numai la joacă. Şi, cum n—avea nimic de făcut, ieşea pe maidan şi se juca
toată ziua cu alţi băieţi din oraş. Jocul lor era cu mingi de sticlă, iar băiatul nostru se juca numai cu globul acela
roşu, pe care—l adusese din mare. Globul era foarte tare şi orice minge atingea, o spărgea imediat.
Maidanul acela se afla în apropierea palatului regal. Regele avea o fată foarte frumoasă. Ea se plimba pe
terasă şi din când în când se uita cum se jucau băieţii. Fata băgă de seamă că de câteva zile venise un băiat străin,
care avea o piatră preţioasă, mai mare şi mai strălucitoare decât orice nestemată din palatul lor. Dornică s—o
vadă, se duse la tatăl său şi—i ceru să i—o dea.
Curios să vadă piatra aceea, regele îi porunci unui paznic din casă să—l caute pe băiat şi să—l aducă la
el. Când băiatul veni la rege şi—i arătă globul, se miră şi regele. Nici el nu văzuse o asemenea piatră preţioasă.
Se oferi s—o cumpere cu o mie de monede de argint. Cum băiatul habar n—avea ce preţ putea să aibă
o asemenea piatră preţioasă, i—o dădu bucuros şi luă în schimb cele o mie de monede. Când veni acasă, maică—sa se
sperie văzând atâţia bani la băiatul său; socoti că el îi furase din casa cuiva. Dar băiatul îi povesti totul şi ea se linişti.
Regele îi dădu fiicei sale piatra aceea mare, roşie şi strălucitoare şi o rugă să şi—o prindă în păr. Fiica
regelui fu încântată şi, ducându—se la doica ei să i—o arate, o întrebă:
—Ia spune—mi, doică, oare există pe lume o altă prinţesă care să—şi împodobească părul cu o asemenea minune?
Se miră şi doica văzând bijuteria cea nouă a fetei; dar vicleană cum era, îi spuse:
—Cum să nu? Piatra asta se numeşte rubin. Mai înainte de a veni aici am slujit la casa altui rege, ale cărui fete
purtau câte două nestemate de acestea pe cap. Tu te—ai mulţumit cu una singură. Spune tatălui tău, dacă te
iubeşte cu adevărat, să—ţi aducă încă o piatră ca aceasta, închide—te apoi în cameră, şi până când nu
ţi—o aduce, nu mânca nimic, ca să—şi dea seama regele cât de supărată eşti.
Prinţesa luă de bun sfatul babei. Se duse la rege, îi vorbi cum o învăţase doica şi apoi se închise în camera
de supărare, cum aveau toate prinţesele pe vremuri.
Regele se necăji. Nu avea de unde să mai găsească încă o piatră ca aceasta. Se înspăimântă că din această
pricină îi va muri fiica. Aşa socotise şi baba. Aştepta să moară fiica regelui, ca să—i poată fura rubinul. Regele se
gândi mult, de unde putea să facă rost de încă un rubin. Apoi îl chemă pe băiatul străin şi—l întrebă de unde avea acea
piatră preţioasă. Băiatul îi povesti ce lucru minunat văzuse în mijlocul mării şi regele îl rugă să se ducă acolo din nou şi să
—i aducă una.
Îi făgădui totodată băiatului că dacă reuşeşte să—i aducă încă o piatră, îi dă fata de soţie şi tot
regatul, după moartea sa.
Mama băiatului nu voia să—l lase să plece iarăşi pe mare cu barca aceea vrăjită şi să aducă încă
o nestemată, deoarece ea credea că acele comori aparţineau zânei apelor. Băiatul, însă, tânăr şi
cutezător, o linişti pe maică—sa, făgăduindu—i că nu i se va întâmpla nimic şi se va întoarce sănătos.
îi mai spuse că, dacă reuşeşte să facă rost de încă un rubin, regele îi va da mâna fetei şi—l va lăsa
moştenitorul tronului după ce va muri.
Atunci regina se învoi şi băiatul se duse în port unde îşi lăsase barca. îndată ce se urcă în ea,
barca porni singură, tăind valurile mării ca o săgeată, până ajunse la vârtejul de unde ieşeau la
suprafaţă globurile cele lucitoare.
De data asta băiatul vru să descopere de unde veneau acele pietre. După ce barca se opri, el stătu
multă vreme privind apa mării. Zări o cărare spre adâncul ei, iar pe ea se rostogolea din când în când
câte un rubin. Băiatul coborî din barcă, merse pe cărarea aceea, până ce ajunse în fundul mării. Acolo
dădu de un palat de cristal atât de frumos, cum nu mai văzuse vreodată. Numai că palatul părea pustiu.
Tânărul trecu pragul, colindă printr—o mulţime de odăi fără să vadă pe nimeni. în sfârşit, ajunse într—
o cămară mică, unde dormea un balaur. Deasupra acestuia, pe un baldachin 12 aşezat chiar deasupra valului
mării, se afla o fată tânără şi frumoasă ca o zână, care plângea cu lacrimi de sânge.
Fiecare lacrimă care cădea în apă se prefăcea în rubin şi pornea pe cărarea ce ducea în vârtejul de la
suprafaţa mării.
Văzându—I, fata se sperie şi zise:
—Cum ai ajuns aici, tânăr nesăbuit? Fugi repede până nu se trezeşte balaurul acesta cumplit care mi—a
omorât părinţii şi pe toţi oamenii din palat. Cât timp doarme, eu trebuie să plâng cu lacrimi de sânge, iar când se
scoală el, adună pietrele preţioase. Apoi mă chinuie cât poate mai tare ca să plâng şi el să se îmbogăţească mereu. Fugi,
tinere, să nu te osândească şi pe tine la cine ştie ce cazne amare!
—N—ai nici o grijă, fată frumoasă, îi spuse tânărul. Dacă am venit aici, am să te scap.
Tânărul prinţ îşi scoase sabia de la brâu şi reteză capul balaurului. Apoi luă pe fată şi plecară amândoi spre barcă.
încărcară toate rubinele ce pluteau acolo, după care barca porni singură şi îi duse într—o clipă spre portul de unde venise.
Tot oraşul se bucură văzând pe băiatul străin întorcându—se cu o barcă plină cu rubine. Dar mai ales mama lui era
fericită că—i venise băiatul, ba încă şi cu o noră atât de frumoasă.
Regele împărţi regatul în două şi—i dădu jumătate feciorului străin şi jumătate fiicei sale, pe care
o mărită cu un alt prinţ, căci băiatul nu voia să se despartă de fata adusă din adâncul mării.
Iar pe baba aceea rea şi cocoşată regele o pedepsi, aşa cum erau pedepsiţi atunci oamenii răufăcători. I s—a tăiat
părul, i s—a turnat lapte acru pe capul tuns, a fost urcată pe un măgar şi după ce au plimbat—o prin tot oraşul, au dus—o
afară din ţară.

12
Baldachin — acoperământ decorativ, împodobit cu perdele, aşezat deasupra patului (n. red.)
POVESTEA PRINŢULUI SOBUR

A fost odată un negustor, care avea şapte fiice. Într—o zi, negustorul le chemă pe toate la el şi o întrebă
pe fiica cea mare:
—Spune—mi mie, fata mea, din norocul cui trăieşti tu pe lume?
—Din norocul tău, tată, îi răspunse fata, linguşitoare.
O întrebă şi pe fiica a doua şi ea îi răspunse la fel. Întrebă pe toate fiicele la rând şi toate îi răspunseră cu
aceleaşi cuvinte. Când veni rândul fiicei sale mai mici, a şaptea, ea îi răspunse:
—Din norocul meu, tată.
—Întâi gândeşte—te bine, fată, şi apoi îmi dai răspunsul.
—Trăiesc din norocul meu, tată, aşa cum trăieşti şi tu din norocul tău, îi răspunse fata.
Negustorul se supără şi—i zise fetei:
—Dacă crezi că trăieşti din norocul tău, nu din norocul meu, du—te în lume să te descurci singură. N—ai ce să
mai cauţi în casa mea.
—Bine, tată, mă duc să—mi caut norocul singură în lume, zise fata şi fu gata de plecare.
Nu luă cu ea decât un coşuleţ de lucru din casa părintească.
Celelalte fiice ale negustorului erau îngrijorate de soarta ei. Ele o sfătuiră:
—Nu te încăpăţâna, surioară. Eşti mică şi încă nu ştii greutăţile vieţii. N—ai cum să te descurci. Du—te la
tata, cere—i iertare şi spune—i aşa cum i—am spus şi noi!
—Nu se poate, le răspunse fata cu hotărâre.
Negustorul chemă patru slujitori şi le porunci
s—o ia pe fiica sa cea mică într—un palanchin 13 şi s—o ducă în mijlocul unei păduri, unde nu era nici ţipenie de
om. Fata îşi luă rămas bun de la tată şi de la surori şi urcă în palanchin. Când slujitorii erau gata de plecare, veni
alergând doica fetei şi spuse s—o ia şi pe dânsa, că nu putea s—o lase singură în lume pe aceea pe care o
crescuse. Deci o luară şi pe bătrâna doică şi porniră spre pădure, purtând palanchinul pe umeri.
Merseră toată ziua şi abia spre asfinţitul soarelui ajunseră în mijlocul unui codru des. Acolo le lăsară pe
fată şi pe doică, iar slujitorii se întoarseră acasă.
Rămase singure în pădure, doica şi fata se uitară de jur—împrejur: peste tot nu văzură decât întuneric beznă.
Printre copacii bătrâni ai pădurii nu se zărea nici o potecă. Se auzeau urletele fiarelor sălbatice care ieşiseră din
vizuini. Păsările de noapte scoteau ţipete speriate, vestind primejdii. Doica o strânse pe fată la piept şi, strâns
îmbrăţişate, se aşezară sub un copac mare. Bătrânului copac i se făcu milă de ele. Li se adresă cu glas omenesc,
zicându—le:
— Nu puteţi rămâne, toată noaptea, singure şi fără apărare, în mijlocul pădurii. Au să vină şerpii şi fiarele
sălbatice şi au să vă sfâşie. Intraţi în trunchiul meu şi am să vă ocrotesc.
Copacul îşi desfăcu trunchiul şi cele două femei intrară în el. Se aşezară în încăperea largă a scorburii şi copacul se
închise din nou. Se întunecă şi mai mult. Se adunară animale din toate colţurile pădurii, căci le mirosea a carne de om.
Veniră tigri, lei, elefanţi, mistreţi şi se învârtiră în jurul copacului în care se ascunseseră fata şi doica. Zgâriară
scoarţa tare cu ghearele şi cu dinţii, dar nu reuşiră să facă nici o spărtură.
Trecu noaptea şi soarele se ivi pe cer. Animalele de pradă fugiră în vizuinile lor. Începură să ciripească
păsărelele. Atunci copacul se deschise şi cele două drumeţe ieşiră din trunchiul său. Apoi copacul se închise din nou
şi le arătă un lac în apropiere unde puteau să se spele.
Fata şi bătrâna îi mulţumiră copacului ocrotitor şi se duseră la lac să se spele. Când se întoarseră de la
lac, aduseră mâl moale de pe malul lui şi—l aşternură pe scoarţa copacului ca să—i oblojească zgârieturile.
Copacul fu mulţumit şi le învăţă unde pot găsi fructe de pădure. Baba şi fata culeseră fructe de pădure şi mâncară.
Bătrâna adusese de acasă un coş plin de floricele din orez, pe care—l ascunsese în brâu, ca să nu—l vadă stăpânul.
Scoase coşulețul şi—i dădu fetei floricele să mănânce.

13
Palanchin — lectică (un fel de scaun, purtat de cai sau oameni, folosit chiar şi astăzi la unele popoare orientale) (n. red).
 Atunci copacul le vorbi din nou:
— Dacă aveţi floricele de acestea gustoase, împrăştiaţi o parte din ele pe marginea lacului şi veţi vedea ce se
întâmplă.
Fata şi bătrâna făcură cum le sfătuise copacul şi aşa trecu o zi. Pe înserate copacul le ascunse iarăşi în
trunchiul său, şi trecu şi noaptea aceea fără nici o primejdie.
A doua zi dimineaţă, când se duseră să se spele, rămaseră uimite văzând un lucru minunat. În timpul nopţii
venise un cârd de păuni să bea apă din lac şi, după ce gustaseră floricelele acelea de orez, păunii se luptaseră
pentru ele şi le căzuseră o mulţime de pene. Acum tot malul era împestriţat cu pene de păun. Fata şi baba le
strânseră pe toate şi, întorcându—se la copac, fata se apucă să facă evantaie din pene de păun. Avea ac şi aţă de mătase şi
de argint în coşuleţul luat de acasă, astfel că toată ziua făcu evantaie nemaipomenit de frumoase.
A doua zi, bătrâna luă în poală evantaiele şi porni spre oraş ca să le vândă la piaţă. Copacii îi arătară drumul şi,
ajungând la piaţă, bătrâna le vându cu preţ bun, căci asemenea evantaie frumoase nu mai văzuse nimeni pe acolo.
Cumpără mâncare din banii căpătaţi şi se întoarse la fată.
Copacul se bucură de izbânda lor şi le sfătui să pună deoparte într—o scobitură a lui, banii care le rămăseseră. Aşa
trecu timpul. În fiecare zi ele presărau floricele din orez pe marginea lacului şi a doua zi culegeau pene de păun; în acest
chip strânseră mulţi bani. Atunci copacul le sfătui să cheme meşteri din oraş şi să—şi facă o casă.
Bătrâna se duse la oraş şi aduse cei mai pricepuţi meşteri. în câteva zile aceştia ridicară în
mijlocul pădurii o casă de toată frumuseţea. Fata le ceru meşterilor să paveze pământul în jurul
copacului acela binevoitor şi să înalţe nişte garduri de jur—împrejur ca să—l ocrotească de ghearele
animalelor.
Fata şi bătrâna se instalară mulţumite în casa cea nouă. Cum era pricepută, fata începu să facă şi alte lucruri
frumoase şi trăiau bine din banii ce câştigau vânzându—le.
Până atunci negustorul nu voise să ştie ce s—a întâmplat cu fiica sa cea mică, pe care o alungase în
pădure. Acum sosi timpul să plece pe mare ca să—şi vândă mărfurile şi să cumpere altele. înainte de a pleca, le
întrebă pe toate fiicele din casă ce doreau să le aducă din călătoria sa. Una ceru un colier cu diamantele cele mai mari din
lume, alta vru cercei din perlele care cresc pe capul unui elefant şi aşa mai departe. Când să se urce pe corabie,
negustorul îşi aduse aminte că nu întrebase şi pe fiica sa cea mică.
Chemă unul dintre slujitorii care o duseseră în pădure şi—i porunci să alerge la ea şi s—o întrebe dacă doreşte
să—i aducă şi ei ceva. Slujitorul ajunse la casa fetei din pădure şi văzând—o pe doică la poartă, îi repetă
vorbele stăpânului.
Bătrâna o întrebă pe fată ce voia să—i aducă tatăl ei din călătorie şi o zori să spună repede, pentru că
mesagerul nu putea întârzia prea mult. Fata fu atât de emoţionată să audă că taică—său se gândise şi la ea, încât nu mai
putu vorbi. Nici nu ştia ce să—i ceară. Abia izbuti să rostească „Sobur kor", ceea ce înseamnă „Stai puţin". Dar
bătrâna înţelese că fata ceruse un „sobur—kor" şi fugi la poartă să—i spună slujitorului. Când fata veni la
poartă cu gustări şi cu apă ca să—l servească pe omul care venise de la tatăl său şi să—l întrebe ce mai fac ai ei,
slujitorul plecase de mult. El se întorsese grăbit la vapor şi spusese stăpânului său dorinţa fetei. Nici
negustorul nu pricepu ce putea să fie acel „sobur—kor" cerut de fiica sa cea mică, dar crezu că o fi un lucru străin de
care el nu auzise. Nu mai aşteptă să se lămurească şi pomi imediat pe mare.
Luni de zile negustorul călători pe ape. Umblă din port în port, îşi vându toate mărfurile şi
cumpără multe minunăţii din ţările străine, pe care le încarcă în cele şapte vapoare. Luă toate lucrurile
pe care i le ceruseră cele şase fiice de acasă, până şi cercei de perle care cresc pe capul elefantului. Iar
când ajunse aproape de casă, îşi aminti de dorinţa fiicei sale mai mici. Îi păru rău că uitase.
Coborî într—un port mărunt şi se duse în piaţă să caute un „sobur—kor". Nimeni nu auzise de un asemenea lucru
şi fireşte nu—l găsi. Când era gata să se lase păgubaş, îl chemă un bătrân tâmplar, scoase o bucată de lemn vechi dintr—
un şopron şi—i spuse că asta era „sobur—kor". Negustorul cumpără lemnul acela şi se întoarse la vapor.
Ajungând acasă, dădu toate cadourile pe care le adusese celor şase fiice, iar bucata de lemn o
trimise fiicei sale mai mici printr—un slujitor. Fata cea mică a negustorului se mâhni când primi un asemenea dar
neînsemnat.
— Taica s—a plimbat prin atâtea ţări, a cumpărat, desigur, multe lucruri frumoase şi scumpe pentru surorile mele,
iar de mine şi—a bătut joc, trimiţându—mi o vechitură de lemn.
Plânse fata şi aruncă lemnul într—un colţ al ogrăzii şi nu se mai uită la el. Era vară şi soarele ardea cu putere.
Cu cât trecea timpul, bucata aceea de lemn se crăpa tot mai mult. Apoi veni anotimpul umed, când zile în şir
ploaia nu mai conteneşte, iar lemnul putrezi.
În sfârşit, ploile încetară şi fiica negustorului ieşi să se bucure de vremea cea bună. Era o seară minunată.
Luna îşi vărsa văpaia printre nori. Privighetorile cântau în pădure. Aerul era îmbălsămat de mireasma blândă a iasomiilor
din grădină. Tânăra fată stătea singură şi tristă în curte, şi adierea nopţii îi răcorea sufletul îndurerat.
După puţin timp, băgă de seamă că într—un colţ al curţii sclipea ceva în lumina lunii. Curioasă, se duse acolo
să vadă ce poate fi. Era bucata aceea de lemn, care crăpase în arşiţa soarelui şi apoi putrezise sub apa ploii;
acum, printre crăpăturile ei se vedea un obiect lucios.
Fata îl luă în casă şi la lumina opaiţului descoperi că era o cutie de metal îmbrăcată în lemn.
Dădu la o parte putregaiul şi o deschise, înăuntru se afla un evantai de fildeş. Era cald în odaie şi fata legănă
evantaiul ca să se răcorească. Dar abia îl purtă de trei ori încoace şi încolo, că auzi un fâsâit uşor, deasupra casei,
după aceea nişte tropote pe terasă şi, spre uimirea ei, apăru în dreptul ferestrei un cal înaripat, de pe spatele căruia coborî
un tânăr frumos, îmbrăcat cu haine de mătase cusute cu fir de aur.
Tânărul intră în casă şi se prezentă. Era un prinţ dintr—o ţară care se afla peste şapte mări şi treisprezece râuri.
Se numea Sobur. Fata îşi aduse aminte cum tatăl ei înţelesese că ea ceruse un „sobur—kor" şi îşi închipui că
de aceea îi adusese un lucru cu care să—l cheme pe prinţul Sobur.
Fetei îi plăcu de prinţ şi prinţului îi plăcu de fată. Cei doi se cununară de îndată, schimbându—şi ghirlandele de
flori de la gât. Luna de pe cer şi flacăra din opaiţul odăii le fură martori
Prinţul Sobur petrecu toată noaptea cu mireasa sa. Spre dimineaţă îi ceru nevestei să mişte de trei
ori din evantai în sens invers pentru ca să poată pleca. îi spuse să—l cheme în fiecare seară cu evantaiul, dar peste zi
niciodată, pentru că soarele i—ar arde trupul. Fata dădu de trei ori din evantai şi într—o clipă prinţul dispăru.
Aşa venea prinţul seara şi pleca dis—de—dimineaţă. Bătrâna doică nu ştia nimic de căsătoria
fetei. Dar într—o noapte ea se trezi şi i se păru că fata nu era singură în odaie. A doua zi o întrebă şi fata mărturisi
cele întâmplate. Mai întâi doica nu crezu, iar apoi se sperie că fata căzuse în mâna unui vrăjitor. Ca să—l vadă şi ea, o rugă
pe fată să—l cheme atunci îndată. Când fata îi spuse că el nu putea să vină în timpul zilei, bătrâna se
convinse că omul acela, care se dăduse drept un prinţ, era într—adevăr un vrăjitor şi—şi pierdea
puterea în lumina zilei.
Atât de mult stărui bătrâna, că fata, ea însăşi cam nedumerită, scoase evantaiul din cutie şi—l
chemă pe prinţul Sobur.
Într—o clipă acesta sosi pe spatele calului înaripat, dar cu tot trupul ars de soare.
— Ce—ai făcut, femeie nesocotită? Vrei să mă omori cu dinadinsul?
Prinţul o mustră şi—i spuse să dea din evantai în sensul invers ca să poată pleca. Era sigur că va
muri şi voia să—şi vadă părinţii. îndurerată, fata îl ascultă şi prinţul plecă imediat.
În zadar se căina bătrâna, care acum îşi dădu seama de marea ei greşeală, că nu ştia cum s—o
dreagă. Fata nu—şi mai putu găsi liniştea în casă. Hotărî să plece în lume să—şi caute soţul bolnav şi
să—l vindece.
Dar ţara prinţului era tare îndepărtată şi drumul era plin de primejdii. O fată tânără şi frumoasă
nu putea să călătorească singură. Îşi tăie părul, se îmbrăcă în veşminte bărbăteşti şi—şi luă rămas bun de la
doică.
Merse mult, trecu prin multe oraşe şi târguri, multe sate şi păduri, până ajunse, către seară, la câmpia Tepantor,
la marginea celuilalt tărâm. Obosită, se aşeză sub un copac uriaş, pentru a se odihni.
Nu aţipise bine, când auzi printre crengi ciripitul înfricoşat al unei păsări. Fata se sculă în picioare şi se uită
în sus. Văzu un cuib cu trei pui de pasăre. Un şarpe mare urcase pe copac şi era gata să—i înghită.
 Numaidecât fata scoase sabia şi—i tăie capul. Apoi, dându—şi seama că puii erau flămânzi, tăie şarpele în
bucăţi, aruncă partea veninoasă, iar carnea cea moale o dădu puilor să le potolească foamea. Puii nu mai
puteau de bucurie, căci trecuse multă vreme de când plecaseră părinţii după hrană şi încă nu se întorseseră.
Noaptea, târziu, veniră părinţii puilor, Băngoma şi Băngomi, o pereche de păsări care ştiau limba omenească.
Băngoma şi Băngomi erau tare necăjiţi, pentru că în drumul lor spre casă le căzuse în apă toată hrana ce o
adunaseră în ziua aceea. Nu mai aveau cu ce să—şi hrănească puii. Dar puii îi liniştiră, spunându—le că lor nu
le e deloc foame, fiindcă un tânăr viteaz le dăduse mâncare şi—i scăpase de moarte.
Păsările fură foarte mulţumite şi o întrebară pe fată cu ce ar dori să o răsplătească. Fata le
povesti necazul ei şi ştiind că erau păsări înţelepte, le ceru sfatul. Băngoma şi Băngomi aflaseră de
boala prinţului Sobur, pentru că se duceau în fiecare zi tocmai în ţara aceea. Ele îi promiseră fetei că o
vor lua pe aripile lor, dacă peste noapte ea ar putea să se facă mai mică decât un bob de muştar şi mai
uşoară decât un pumn de bumbac.
Fata stătu de veghe toată noaptea şi, dimineaţa, o găsiră mai mică decât un bob de muştar şi mai
uşoară decât un pumn de bumbac. Băngoma culese multe ierburi din câmp şi o învăţă pe fată cum să le
folosească pentru a—şi lecui soţul bolnav.
Apoi Băngomi o luă pe o aripă şi zburară cele două păsări peste şapte mări şi treisprezece râuri,
spre ţara lui Sobur. Când ajunseră acolo, Băngomi o lăsă jos şi fata căpătă din nou înfăţişarea ei de om.
Luă ierburile ce—i dăduse Băngoma, veni la poarta palatului şi ceru să—l vadă pe rege. Regele
era foarte îngrijorat, căci nici un vraci, din nici o ţară, nu reuşise să—l vindece pe Sobur, şi acum
singurul şi unicul său copil era pe pragul morţii. Nu—i venea să creadă, însă, că acest tânăr va reuşi să
facă o asemenea minune, dar acesta stărui atât de mult, încât în cele din urmă regele se învoi să facă şi
această încercare.
Fata intră în camera lui Sobur şi închise uşa. Tot trupul prinţului era plin de răni şi de arsuri. Nu
putea nici ochii să—i deschidă. Fata îl spălă mai întâi cu şapte doniţe de apă, apoi cu şapte doniţe de
lapte. Pisă ierburile şi—i unse corpul cu alifia făcută din ele. îl lăsă toată ziua şi apoi îl spălă din nou
cu şapte doniţe de apă şi şapte doniţe de lapte. în sfârşit, îl şterse cu un ştergar moale de mătase şi
Sobur se trezi. Dispăruseră toate rănile de pe corpul său.
Fata deschise uşa spre odaia unde tatăl şi mama lui Sobur aşteptau cu multă nerăbdare. Sobur se
ridică în picioare şi veni spre părinţi. Regele şi regina îl îmbrăţişară şi—l sărutară cu mult drag.
Palatul, care până atunci fusese umbrit de tristeţe, se înveseli. Regele îl însoţi pe tânăr până la tezaurul
ţării şi—l rugă să ia de acolo orice i—ar fi plăcut. Dar tânărul nu vru decât un inel de la degetul
prinţului, pe care era încrustat numele lui. Prinţul îi dădu inelul cu plăcere şi tânărul plecă îndată din
palat, nevoind să mai rămână nici o clipă la serbările ce se pregăteau.
Ajungând la locul unde o lăsaseră păsările, fata se făcu din nou mai mică decât un bob de muştar
şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Pasărea Băngomi o purtă pe aripile ei şi o aduse iarăşi la
câmpia Tepantor. Fata le mulţumi păsărilor de mai multe ori şi a doua zi dimineaţă plecă spre casă.
Noaptea, când rămase singură în odaie, îl chemă pe Sobur şi într—o clipă acesta apăru pe
spatele calului înaripat. Sobur fu bucuros s—o revadă, căci îi era dor de ea. Îi povesti cât suferise şi
apoi cum venise un tânăr, nimeni nu ştia de unde, şi—l vindecase.
Fata ascultă toată istoria, şi după ce îşi termină povestea, îi arătă inelul şi—i dezvălui că acel
tânăr necunoscut nu era altcineva decât ea. Sobur se bucură şi mai mult şi vru s—o ia acasă la părinţii
lui.
Fata, însă, nu vru să plece fără bătrâna doică, aceea care o însoţise la pădure şi o îngrijise în zile atât de
grele.
Bătrâna, când auzi că prinţul voia s—o ia pe fată de la ea, începu să plângă. Văzând credinţa şi dragostea pentru
fată, prinţul hotărî s—o ia şi pe ea la dânsul. Dar, din păcate, pe spatele calului nu încăpeau decât doi oameni. Cum s—o
ducă pe bătrână?
 Prinţul o legă de coada calului şi tustrei zburară în înălţimile cerului. Ajunseră imediat în ţara prinţului
Sobur şi cei doi soţi se duseră ia rege şi la regină. Se închinară în faţa lor şi le cerură binecuvântarea.
Părinţii lui Sobur erau bucuroşi să aibă o noră atât de frumoasă. Fură şi mai fericiţi când aflară că tot ea
fusese tânărul acela care îl salvase pe Sobur de la moarte.
Acum Sobur era un om în toată firea. Regele îl înscăuna şi—i lăsă toate sarcinile ţării. Apoi bătrânul rege
se retrase împreună cu regina sa, trăind o viaţă de cumpătare.
Nevasta lui Sobur născu mulţi copii, care de care mai frumoşi, iar doica îi crescu cu priceperea ei
neîntrecută. În fiecare seară, copii se strângeau în jurul bătrânei şi ea le spunea basme frumoase, aşa
cum şi mie mi—a spus bunica mea povestea aceasta a prinţului Sobur.
CUM L—A PĂCĂLIT BROSCUŢA PE LEU

A fost odată un Leu care domnea peste o pădure mare.

Leul era mare și fioros, și toate celelalte animale se temeau de el. În fiecare dimineață ele trebuiau să
meargă să găsească de mâncare pentru Leu. Apoi trebuiau să o ducă la grotă lui la timp pentru micul
dejun.
Într—o dimineață Broscuța s—a trezit foarte târziu. "Vai de mine," își spuse ea. "Nu am nimic de
mâncare pentru Leu și deja a trecut de micul dejun. Ce mă fac?"
Broscuța s—a gândit și s—a gândit. Știa că trebuie să meargă la grotă Leului. Dar dacă se ducea fără
mâncare, el ar fi înghițit—o pe ea în loc.
Într—un final i—a venit o idee. "Știu," și—a zis ea. "Îl voi păcăli pe domnul Leu așa de rău încât va
uita complet de acest mic dejun". Și hop, hop, hop a plecat spre grota Leului.
Leul stătea la intrare și aștepta. "Ai întârziat, Broscuțo," a răcnit el. "Și unde—mi este mâncarea?"
"Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s—a întâmplat," a spus Broscuța. "Când am plecat dimineața
de la baltă, un alt leu a sărit la mine și mi—a luat mâncarea pe care ți—o aduceam."
"Cum?" a răcnit Leul. "Un alt leu în pădure?"
"Oh, da," a spus Broscuța. "Are ochii mari și galbeni, coama bogată și dinți ascuțiți ca ai tăi."
Leul a sărit în picioare. "Du—mă imediat la baltă ta Broscuța," i—a ordonat el. "Am să găsesc acel
leu și am să—l alung!"
Și hop, hop, hop înapoi spre baltă a plecat Broscuța cu Leul în urma ei.
Când au ajuns, Broscuța s—a prefăcut că se uita în toate părţile. "Nu văd acel leu niciunde," a zis ea.
"Probabil se ascunde pe fundul bălții."
Leul s—a uitat jos în apă. Și a văzut în ea fața unui leu exact ca el, care îl privea. Avea ochii mari și
galbeni, coama bogată și dinți ascuțiți ca și ai lui.
Bineînțeles ca Leul se vedea reflectat în apă, dar el nu știa de asta. A sărit la fața care—l privea.
Pleosc! și a nimerit exact în mijlocul balții!
Ah, cât de prost s—a simțit Leul. "Nu este nici un alt leu în baltă!" a strigat el. "Am fost păcălit!" Era
așa de rușinat încât a ieșit din apă și a luat—o la fugă cât a putut de repede.
Broscuța era tare mulțumită de isprava ei. Păcăleala a funcționat! Cu un zâmbet mare pe buze, s—a
dus hop, hop, hop mai departe să le povestească și celorlalte animale ca Leul a plecat și că de acum
încolo vor putea trăi liniștite.
CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND ASCULȚI CU ADEVĂRAT
adaptare după Brian Sturm și A.K. Ramanujan

Trăiau odată, demult, un bătrân și o bătrână; duceau ei o viață liniștită și destul de fericită împreună,
doar că soția avea un mare of. Uite așa clătina mereu din cap cu dezaprobare, căci și—ar fi dorit și ea
ca soțul ei să fi avut un pic mai mult interes pentru cultură. Era tare necăjită pentru că el era atât de
lipsit de imaginație și de dezinteresat și se gândea: „Dacă aș putea să—l mai luminez un pic, viața
noastră împreună ar fi mult mai bună”.
Întâmplarea a făcut ca într—o seară să vină în sat un mare povestitor; bătrâna s—a gândit:
—Ah! Asta este tot ce aveam nevoie! Acest povestitor va spune povești din incredibil de frumoasa
epopee Ramayana, iar dacă bărbatul meu îl va asculta, poate că va deveni mai cultivat și mai educat.
A mers la soțul ei și i—a spus:
—Trebuie să te duci și să—l asculți pe marele povestitor.
—Of, of, s—a plâns bărbatul.
El chiar nu dorea să se ducă – avea alte lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să se tolănească în
fotoliu și să se relaxeze frumos în camera lui preferată. Dar soția a insistat și a insistat, astfel încât n—
a mai avut încotro și a trebuit să accepte și să se ducă.
Așa că în acea seară, obosit cum se simțea, s—a dus în centrul satului unde avea loc adunarea; dar
cum nu era deloc interesat, s—a așezat tocmai pe ultimul rând. Povestitorul a început să—și depene
povestea…sunetul se pierdea ușor prin aer și lovea urechile bătrânului…și ritmul…sfoorrr, sfoorrrr,
sfoorrr…l—a ademenit în lumea somnului. A picat într—un somn adânc, lung cât toată povestea şi
fălcile i s—au deschis. Conform obiceiului, la sfârșitul reprezentației, copiii au mers printre rânduri și
au împărţit dulciuri. Un copil a trecut prin fața bătrânului și i—a aruncat câteva bomboane direct în
gură. Bărbatul s—a trezit, a simțit dulceața în gură și s—a dus acasă. Soția îl aștepta nerăbdătoare și l
—a întrebat:
—Bărbate, bărbate cum a fost Ramayana?
Bărbatul, molfăind încă urme de bomboane și simțind gustul dulce al acestora, a răspuns:
—Ei, femeie, a fost chiar dulce!
—Ha! s—a bucurat femeia. Bărbatul meu devine mai cult și începe să înțeleagă. Trebuie să te mai duci
și diseară.
Uite așa a fost nevoit bătrânul nostru să meargă și a doua seară. Din nou, era atât de obosit, încât cum
şi—a găsit un loc în spate, povestea a început să se estompeze. A început să moțăie şi în curând a
adormit. În acea seară, un băiețel care sosise târziu n—a mai găsit niciun loc în faţă. Fiind mic, nu
putea să vadă mai nimic de toate capetele înalte, așa ca după ce a stat un pic pe gânduri, și—a luat
inima în dinți și s—a cocoțat pe umerii bătrânului. Aceştia s—au dovedit a fi un scăunel ideal.
Dimineață, cum s—a terminat povestea, băiatul a fugit, iar bătrânul s—a trezit cu umerii împovărați și
dureroși. A pornit agale spre casă unde soția îl aștepta, la fel de nerăbdătoare ca în seara precedentă:
—Bărbate, cum a fost, cum a fost?
El a răspuns:
—A fost…a fost apăsător!
Femeia a fost entuziasmată:
—Minunat, minunat! Ia uite cum devii mai cult! Într—adevăr, așa este povestea! Diseară trebuie să te
duci din nou!
Și uite așa, în seara următoare bărbatul a fost nevoit să se reîntoarcă, deși era ultimul lucru pe care și
l—ar fi dorit. Când a ajuns la adunare era atât de epuizat, încât a picat pe jos cu gura deschisă și
sforăind zgomotos. Chiar înainte de a se termina povestea, un câine a trecut pe lângă bărbat și din
greșeală a călcat chiar pe gura acestuia. Apoi, speriat, a fugit. Bărbatul s—a trezit cu un gust amar de
pământ în gură, l—a scuipat supărat și a pornit spre casă. Aici, nevasta cea nerăbdătoare l—a întrebat:
—Ei, bărbate, de data asta cum a mai fost?
Cu o mare grimasă pe față, bărbatul a răspuns:
—Oooh, a fost murdar.
—Murdar? Ramayana nu are cum să fie murdară. Poate fi orice, numai murdară, nu! Bărbate, acum,
spune—mi ce se întâmplă?
Și a insistat, și a insistat până când bărbatul n—a mai avut încotro și a fost nevoit să admită că, seară
de seară, el de fapt dormise.
În cea de—a patra noapte, s—a dus și soția cu bărbatul la adunare; au ajuns devreme și femeia l—a
târât până în primul rând, unde s—au și așezat. I—a spus cu fermitate că trebuie să rămână treaz
indiferent ce s—ar întâmpla. Aşa că bărbatul a stat conștiincios în primul rând și a început să asculte.
Foarte curând, a fost furat de evenimente și de personaje.
În acea seara povestitorul spunea o poveste despre zeul—maimuță Hanuman, marele zeu Rama și
soția acestuia, Sita. Sita fusese răpită de către un rege demon și dusă pe o insulă îndepărtată. Rama s—
a dus la Hanuman şi i—a spus:
—Te rog, ia acest inel, du—l soției mele și totul va fi bine!
Așa că regele—maimuță Hanuman a luat inelul şi a făcut un pas uriaș peste tot acel ocean pentru a
ajunge pe insula îndepărtată. Ţinea inelul în mână cât de strâns putea. Dar pe la jumătatea drumului,
inelul i—a alunecat din mână și a căzut în ocean. A  dispărut într—o clipită. Hanuman a ajuns pe
insulă fără inel. S—a aşezat pe o margine de stâncă, frecându—și mâinile îngândurat…și deodată…
acel bătrân din primul rând s—a ridicat și i—a spus:
—Nu te îngrijora Hanuman, îți aduc eu inelul!
S—a scufundat în apă, a înotat până la fund şi a ridicat inelul. A înotat până la suprafață, i l—a dat
regelui Hanuman și…s—a întors pe scaunul lui din primul rând. Toată lumea a încremenit.
Din acea zi, bătrânul a avut la fel de multă cultură și înțelepciune ca oricine altcineva — așa se
întâmplă când dai ascultare unei povești.
Și—am încălecat pe—o șa și v—am spus povestea așa.
CIOARA CEA ÎNSETATĂ

Odată, demult, o cioară a zburat să—și vadă bunica ce locuia foarte departe. A zburat mult, mult,
deasupra întinderilor nemărginite, a pădurilor și pășunilor întinse. În cele din urmă, a trebuit să zboare
şi deasupra deşertului.
În deşert, nopțile sunt reci și zilele sunt foarte călduroase. De aceea, cioara și—a început zborul
devreme dimineața când era mai răcoare; dar pe măsură ce ziua înainta, s—a făcut foarte cald.
Ciorii i s—a făcut sete, dar nicăieri nu era nici urmă de apă. În cele din urmă, ea a văzut un ulcior de
teracotă spart cu puţină apă pe fundul lui. Dar ce păcat, cioara nu putea să ajungă la apă cu ciocul!
A încercat să încline ulciorul, dar nu a reușit. Ulciorul era greu și cioara era o pasăre mică.
A încercat să spargă ulciorul cu ciocul, dar nu a reușit. Ulciorul era tare și i—a rănit ciocul.
A luat o piatră în cioc și a încercat să—l spargă cu piatra. Dar piatra a alunecat și a căzut în ulcior.
—Am o idee grozavă! Şi uite aşa, punându—şi ideea în practică, cioara a reuşit să—şi potolească
setea.
La ce s—a gândit cioara?

Răspuns:
O să ridic apa din ulcior, s—a gândit ea.
Şi uite aşa, a adunat mai multe pietre și le—a pus în ulcior. Apa din ulcior s—a ridicat puțin. Apoi, a
mai adunat câteva pietre și le—a pus din nou în ulcior. După încă o vreme, apa a ajuns la o înălțime
destul de mare și cioara a reușit să o bea, potolindu—şi astfel setea. De abia aştepta să ajungă la bunică
să—i povestească şi ei despre cât de isteaţă fusese.
VULTURUL SI PRIETENII SĂI

Odată, demult, era o pădure care se numea Aranya. În pădure trăia Dl. Vultur. El nu avea nici un
prieten și se simţea singur. Într—o zi el a întâlnit—o pe domnișoara Vultur și i—a spus:
—Eu nu am nici un prieten și trăiesc singur. Vrei sa te căsătorești cu mine?
—Mă voi căsători cu tine, dacă vei putea să—ți faci cel puțin doi prieteni, i—a răspuns domnișoara
Vultur.
Dl. Vultur a căutat atunci să—și facă niște prieteni. Întâi a văzut o broască țestoasă care lenevea pe
malul unui râu și a întrebat—o:
—Nu ai vrea să fii prietena mea?
—Sigur ca aş dori să fiu prietena ta. Eu locuiesc aici lângă râu. Am putea să ne jucam în apă și să ne
distrăm.
Dl. Vultur era foarte fericit. Avea acum un prieten.
Apoi a venit un leu să bea apa din râu și Dl. Vultur l—a întrebat:
—Leule, nu ai vrea să fii prietenul meu?
—Sigur că aş dori să fiu prietenul tău. Eu locuiesc într—o peșteră din apropiere, a spus leul, arătând
către niște stânci.
Dl. Vultur era foarte fericit. Acum avea doi prieteni.
El a zburat la domnișoara Vultur și i—a spus:
—Am doi prieteni, broasca țestoasă și leul. Vrei să te căsătorești cu mine?  Domnișoara Vultur a
zâmbit și i—a spus:
—Da, mă voi căsători cu tine.
Astfel, Dl. Vultur și domnișoara Vultur s—au căsătorit. Nu după mult timp, au avut doi pui de vultur.
Într—o seara, un om rău, Shikari și prietenul său au trecut pe acolo și s—au așezat sub copacul în
care trăia familia Vultur. Ei doreau să prindă niște vietăți și apoi să le vândă în târg. Nu reușiseră să
prindă nimic în acea zi și erau flămânzi. Puii de vultur erau și ei flămânzi, căci era ora lor de masa.
Puii au început să ciripească.
— Ne este foame, ne este foame! Nu este încă ora de masă?
—Ssss…. Nu mai faceți zgomot, vânătorii o să vă audă, a spus Mama Vultur. Prea târziu, căci
vânătorii au auzit deja ciripitul puilor și unul dintre ei a spus:
—Avem noroc. Hai să prindem acești pui de vultur. Tu aprinde focul, astfel încât fumul să—i orbească,
iar eu o să mă urc în copac să—i prind.
Imediat ce Shikari a început să urce în copac, Mama Vultur a început sa—l ciugulească. Shikari nu a
putut  să—și continue urcuşul în copac. Dar focul a făcut mult fum, rănind ochii puilor de vultur. Dl.
Vultur a coborât repede spre râu, a luat nişte apă în cioc și a aruncat—o deasupra focului pentru a—l
stinge. Dar cei doi oameni au tot  încercat să urce în copac și sa aprindă focul. Nu după mult timp,
Mama Vultur și Dl. Vultur au obosit.
—Cheamă—i pe D—na Broască Țestoasă și pe Dl. Leu în ajutor, i—a spus Mama Vultur Domnului
Vultur.
Dl. Vultur s—a dus la râu și i—a povestit D—nei Broaște Țestoase despre omul cel rău, Shikari. El a
rugat—o pe D—na Broască Țestoasă să—l ajute și intre timp s—a dus să—l caute pe Dl. Leu. D—na
Broască Țestoasă s—a dus la copac și a spus:
—Hai, Shikari, vino și prinde—mă.
Vânătorii au fugit după broasca țestoasă. Broasca țestoasă a alergat la râu și s—a scufundat repede în
apa.
Shikari  și prietenul său nu au putut vedea unde a dispărut D—na Broască Țestoasă. Ei s—au întors
spre copac să prindă puii de vultur. D—na Broască Țestoasă a ieșit atunci din apă și a strigat:
—Veniți și prindeți—mă!
Shikari si prietenul său au obosit foarte tare și au spus:
—Broasca țestoasă ne joacă o festă. Hai să ne întoarcem la copac. Chiar atunci, l—au zărit pe Dl. Leu
sărind peste stânci și  scoțând un răget puternic: “Roarrrrrrrrrr”!!!
Cei doi oameni speriați au fugit să—și salveze viata, lăsând în urma familia Vultur, pe Dl. Leu și pe
Dna Broasca Țestoasă.
BRAHMANUL ŞI BANCHERUL
adaptare după George Shannon

Un brahman14 și soția lui au hotărât să plece într—o călătorie. Ca să se asigure că nu le fura nimeni
micile lor economii în valoare de șapte sute de rupii, au vorbit cu un prieten bancher să depună acești
bani la banca acestuia. Deoarece bancherul i—a refuzat de mai multe ori, când în cele din urmă a
acceptat să le păstreze banii, brahmanului și soției lui le—a fost rușine să—i mai ceară și chitanță
pentru asta.
Când s—au întors din călătorie, brahmanul i—a cerut bancherului cele șapte sute de rupii înapoi, dar
bancherul cel necinstit i—a spus:
—Nu—mi amintesc să fi primit vreun ban de la tine!
Brahmanul a pornit—o trist spre casă. Pe drum, o bătrână bogată l—a auzit oftând de tristețe și l—a
întrebat:
—Ce ţi s—a întâmplat de eşti aşa necăjit, sărmane om?
Aflând povestea, bătrâna a ticluit repede un plan cu care să—l ajute să—și primească banii înapoi.
Ea i—a spus brahmanului:
— Întoarce—te mâine la ora două la bancă și cere—i din nou bancherului banii. Voi fi și eu acolo, dar
trebuie să te prefaci că mă cunoşti.
În ziua următoare, bătrâna s—a dus la bancher cu câteva minute înainte să sosească brahmanul și i—
a spus:
—Aş vrea să las în păstrare la banca dumneavoastră aceste bijuterii valoroase. Eu voi fi plecată o
vreme să—l caut pe soțul meu. Nu mai ştiu nimic de el. Trebuia să se întoarcă de multă vreme dintr—o
călătorie, dar nu mai apare.
În acel moment, a sosit brahmanul, care și—a cerut din nou cele şapte sute de rupii. De data asta
bancherul i—a dat banii fără nici o problemă. După câteva clipe, în încăpere a intrat și menajera
bătrânei, care a anunțat—o:
—Soțul dumneavoastră tocmai s—a întors acasă!
Așa că bătrâna și—a luat bijuteriile înapoi, iar brahmanul a plecat și el cu banii lui.

Întrebare: Ce anume l—a făcut pe bancher să se răzgândească și să—i dea brahmanului banii înapoi?
Răspuns: Bancherul era nerăbdător să pună mâna pe bijuteriile femeii. El nu dorea ca ea să vadă că el
îşi înşela clienţii şi să—i fie frică să—i mai lase bijuteriile în păstrare.

14
Brahmanul este un preot hindus.
IEPURELE DIN LUNĂ
sursa: Povești și legende indiene, Ed. Allfa, 2007

Cândva, demult, deși era în anotimpul ploilor, n—a căzut un singur strop de ploaie. O turmă de
elefanți era chinuită de sete și elefanții s—au rugat de conducătorul lor:
—Stăpâne, se pare că n—avem nici o cale de a scăpa cu viață; aici nu se găsește decât o baltă
pentru animale mici; atât de mult dorim să ne scăldăm, că ne vom pierde văzul; ce să facem, unde să
ne ducem?
Conducătorul turmei a căutat ceva mai departe și i—a condus apoi către un lac mare cu apă
limpede. Pe malul lacului viețuiau însă iepuri, și mulți au fost zdrobiți sub pasul greu al elefanților.
Unul din iepuri, pe nume Shilimukha, s—a gândit să—i adune pe toți ceilalți iepuri laolaltă și a glăsuit:
—Turma de elefanți e mânată de sete și e sigur că va veni zilnic. Așa încât, tribul nostru va
pieri.
Dar un iepure bătrân pe nume Vijaya s—a amestecat și el:
—Nu vă pierdeți curajul. Am să pun capăt prăpădului. Și a pornit la drum, gândindu—se:
„Cum să mă adresez elefanților când o să m—apropii de turmă? Fiindcă ajunge să te atingă un elefant,
și s—a zis cu tine: un șarpe te ucide doar mirosindu—te; un rege trebuie doar să zâmbească pentru ca
un om să moară, pe când tâlharul te ucide chiar când pare că se pleacă în fața ta. Mai bine să urc pe
movila asta și să discut cu conducătorul turmei. S—a cocoțat acolo și s—a pomenit întrebat:
—Cine ești și de unde vii?
—Sunt un sol trimis de stăpâna mea Luna.
—Atunci spune de ce te—a trimis, a vrut să știe conducătorul turmei.
Vijaya a început să explice:
—Ascultați, elefanți prea—puternici; căci un sol nu spune decât adevărul, chiar când e
amenințat de arme; și, fiindcă viața lui e sacră, doar adevăr e pe buzele lui. Eu vorbesc, așadar, la
porunca stăpânei noastre, Luna. Ați săvârșit un păcat distrugând iepurii ce străjuiesc lacul Lunii.
Aceste străji, iepurii, sunt supușii mei și de—asta oamenii m—au numit Iepurele din Lună15.
Speriat de vorbele iepurelui conducătorul s—a apărat:
—Din neștiință am făptuit păcatul, crede—ne că nu mai călcăm pe aici.
—Atunci, a răspuns Vijaya, să te pleci adânc, fiindcă Luna tremură de mânie acum în lac; cereți
iertare și plecați! Iepurele i—a arătat Luna oglindită în undele tremurânde ale lacului și l—a făcut să se
încline adânc.
—Stăpână prea—puternică, a mai zis iepurele, din neștiință elefanții au greșit. Iertare pentru ei!
Și toată turma s—a îndreptat către alt loc. Chiar cei puternici pot  fi biruiți când îi sperii cu o putere
mai mare decât ei, și iată cum, după asta, iepurii au trăit liniștiți, prefăcându—se c—ar fi supușii Lunii.

15
spre deosebire de noi, europenii, care vedem în Lună un chip omenesc, hindușii văd în astrul nopții forma unui iepure
PRIETENII ȘOIMULUI
sursa: Povești și legende indiene, Ed. Allfa, 2007

Pe când regale Brahmadatta stăpânea în Benares, niște bande de răufăcători colindau pe la

hotare din loc în loc și se stabileau oriunde găseau vânat din belșug.
Își aduceau apoi familiile și trăiau din carnea cerbilor și a altor animale ucise în pădure. Nu
departe de locul unde se stabiliseră se afla un lac mare; pe malul dinspre miazăzi viețuia un șoim, pe
cel dinspre apus o șoimiță, pe cel dinspre miazănoapte un leu, rege al fiarelor, pe malul dinspre răsărit
o egretă, iar pe insula din mijlocul lacului își avea sălaș o broască țestoasă.
Într—o zi, șoimul i—a cerut șoimiței să—i fie soață, numai că, înainte de orice răspuns, dânsa
a vrut să știe dacă șoimul avea prieteni.
—Mi—e teamă că nu, draga mea, a răspuns el.
—E bine să—ți faci prieteni care să te ajute la greu sau la nenorocire, l—a povățuit ea, așa că
du—te și fă—ți prieteni mai întâi.
—Cu cine să mă împrietenesc?
—Cu egreta care locuiește pe malul dinspre răsărit, cu leul de la miazănoapte și cu țestoasa din
mijlocul lacului.
Șoimul s—a învoit cu spusele ei și a făcut întocmai. Apoi, cei doi și—au ridicat împreună o
casă într—un copac chadamba de pe o insulă și au trăit liniștiți în cuibul lor. După un timp, s—au ivit
și doi pui de șoim, care nu știau încă să zboare, când au apărut răufăcătorii de la hotar, care umblaseră
o zi întreagă după vânat.
—Cu mâna goală nu ne putem întoarce, discutau ei, haideți să încercăm măcar să prindem
pește sau o broască țestoasă. Pornind pe apă, au ajuns la insulă și s—au așezat sub frunzișul copacului
chadamba. Ca să alunge insectele supărătoare, au făcut un foc. Fumul s—a ridicat, a împresurat
păsările, iar puii au început să plângă. Oamenii și—au frecat mâinile de bucurie:
—Ce noroc pe noi! Se aud niște pui ciripind. Să aprindem niște vreascuri că, dacă mâncăm
ceva, o să adormim, pe când așa, flămânzi…
Și s—au apucat să scormonească focul și să agite ramurile aprinse. Când mama puilor și—a dat
seama ce urma să se întâmple, s—a gândit că venise timpul să ceară ajutor, așa că și—a trimis soțul la
egretă:
—Du—te, stăpâne, i—a zis ea, și spune—i ce primejdie ne amenință odraslele. Spune—i așa:
acești oameni fără de lege au făcut foc pe insulă și vor să ne mănânce copiii. Șoimule, spune povestea
și aliaților nostril ce necaz avem, spune—le cum neamul nostru e amenințat să piară.
Degrabă ajuns șoimul la egretă ca să—și spună ruga. L—a poftit înăuntru, el a salutat—o și a
început să istorisească necazul care—l adusese acolo:
—Venit—am la tine, pasăre fără seamăn, regină a egretelor, după ajutor. Vânătorii fără inimă
vor să se hrănească din carnea copiilor mei; după vorbe de îmbărbătare am venit.
Nobila egretă l—a mângâiat pe șoim cum s—a priceput mai bine, spunându—i să nu se teamă:
—Înțeleptul își caută prieteni și aliați la bine și la rău; fii încredințat c—am să te—ajut, căci
făpturile nobile se ajută la nevoie.
Apoi îl întrebă:
—Ticăloșii s—au urcat în copac deja?
—Nu încă, doar agită torțe aprinse.
—Atunci du—te repede și liniștește—ți soața; vestește—o că sunt în drum spre voi.
Prietenii s—au despărțit și egreta, dintr—un copac chadamba, i—a văzut pe vânători suindu—
se până aproape de cuib. Egreta s—a avântat în lac și, cu ciocul și aripile pline de apă, s—a repezit
asupra ramurilor arzânde și le—a stins. Însă, netrebnicii, hotărâți să pună mâna și pe șoimi, și pe puii
lor, au coborât și apoi iar au urcat spre cuib cu ramuri aprinse. Și iarăși egreta s—a abătut asupra lor și
le—a stins, până s—a făcut noapte. Acum egreta obosise, avea ochii roșii de fum și penele de pe piept
pârlite.
Mama puilor i—a spus șoimului:
—Egreta a făcut tot ce a putut, spune—i să plece să—și refacă puterile și cheamă broasca
țestoasă.
Așa că șoimul s—a îndreptat către egretă.
—Tot ce putea să facă un suflet nobil, ai făcut; acum ai grijă de tine să nu te arzi; trebuie să
rămâi în viață ca să salvăm puii.
Cu o voce tunătoare, ca de leu, egreta i—a răspuns:
—Chiar rănită la trup, nu mă tem să te apăr; pentru prieteni îți dai și viața, asta este legea celor
buni.
Atunci șoimul a rugat—o stăruitor să se retragă și a plecat s—o trezească pe broasca țestoasă.
La întrebările țestoasei, șoimul a povestit ce necaz amarnic a dat peste ei și cât îi ajutase egreta,
care acum obosise:
—Pentru asta am venit, zise el, și îi ceru: Vino tu, ce trăiești în apă, fă—mi binele ăsta și ajută
—mi copiii, căci deși faptele noastre ne mână adesea spre pierzanie, prin mila prietenilor ne putem
iarăși ridica.
Broasca țestoasă l—a ascultat și apoi a grăit:
—Înțeleptul își face prieteni și aliați prin bani sau ospețe sau prin felul de a fi; nu te voi lăsa la
nevoie, căci cei nobili se ajută între ei.
S—a întâmplat că fiul broaștei țestoase, care era prin preajmă, a auzit istoria și s—a gândit că și
copiii sunt vrednici de asemenea fapte, după care a spus cu curaj:
—Dă—mi voie mie tată, să mă—ncumet, căci și fiii se cade să sară—n ajutor părintelui; iar
pentru tine, eu sunt gata să apăr puii de șoim.
Dar tatăl l—a îndepărtat cu vorbele acestea:
—E adevărat că legea celor buni spune ca fiul să—și despovăreze părintele, însă când m—or
vedea pe mine, așa mare cum sunt, vor lăsa puii șoimului în pace.
Cum a rostit aceste vorbe țestoasa l—a trimis pe șoim la treburile lui, spunându—i să nu se
teamă, că—i va înfrunta pe vânători. După care s—a afundat în lac, a luat niște mâl și l—a aruncat pe
foc. Când au văzut netrebnicii țestoasa acolo, tare s—au bucurat:
—La ce ne mai trebuie puii de șoim? Ia să răsturnăm țestoasa asta cu burta în sus, s—o
omorâm, și—o să ne fie prea îndeajuns.
Au legat pe dată țestoasa cu fâșii din veșmintele lor și s—au căznit s—o întoarcă, dar în van. Și
țestoasa a pornit, trăgându—i după ea unde era apa mai adâncă.
Atât de mult o voiau la masă, încât au căzut în apă cu ea cu tot, au înghițit apă și, sfârșiți de
puteri, s—au cățărat pe mal să stea la sfat.
—Ca să vezi ce întâmplare, a zis unul, o parte din noapte egreta ne—a tot stins focul și acum
broasca asta ne—a rostogolit în lac de ne crapă stomacul de atâta apă; hai să aprindem focul iar, și
când soarele o răsări să mâncăm puii.
Și s—au apucat iar să facă focul. Dar șoimița i—a auzit și i—a spus bărbatului.
—Mai curând sau mai târziu oamenii ăștia or să ne mănânce puii. Cheamă—l degrabă pe leu.
Îndată, șoimul și—a luat zborul și, văzându—l, leul l—a întrebat ce pricină—l aduce la o oră
așa de târzie. După ce i—a spus toată istoria, șoimul l—a rugat:
—Tu, ești temut de fiare și de oameni deopotrivă, copiii mei sunt în pericol, asta mă aduce aici.
E firesc să te îndrepți spre cei mai puternici decât tine când viața ți—este primejduită; tu ești regele
nostru, ajută—ne.
Leul l—a ascultat și i—a răspuns:
 —Fii pe pace, căci te voi ajuta, plec chiar acum să—ți ucid dușmanii; cum aș merita numele de
înțelept dacă nu m—aș strădui să—mi apăr prietenii?
Leul îl îndemnă pe șoim să—și liniștească soața și copiii, iar apoi s—a ivit deodată în văzul
oamenilor, tulburând cristalul apei. Ticăloșii au început să se văicărească:
—Egreta ne—a stins focul; țestoasa ne—a lăsat dezbrăcați și acum leul ăsta vrea să ne ia viața,
tot ce ne—a rămas.
Și au fugit care—ncotro să—și scape viața. Când a ajuns leul la copac, unul nu mai era acolo,
ci doar egreta, broasca țestoasă și șoimul care venise să li se închine. Iar leul le—a vorbit despre
benefacerile prieteniei și i—a povățuit:
—Luați aminte să nu stricați vreodată prietenia ce ne leagă.
Pe urmă a plecat și ceilalți s—au întors la rosul lor. Iar mama își privea puii cu drag, gândind că
doar prietenia îi salvase, și împreună cu soțul ei, șoimul își amintea îndelung și cu plăcere de cele
întâmplate.
SOARTA VULTURULUI
sursa: Povești și legende indiene, Ed. Allfa, 2007 

Un arbore de mătase nespus de falnic străjuiește pe colina Piscului Vulturului de pe malul

râului Bhagirathi. Într—o scorbură a copacului își făcuse sălaș vulturul Jaradgava. Dintr—o întâmplare
nefericită își pierduse văzul, așa că din milă celelalte păsări care viețuiau în copac, îi dădeau din hrana
lor, ca să aibe din ce trăi.
Într—o zi, o pisică pe nume Dirghakarna sau Urechi Lungi, s—a apropiat de copac, cu gândul
să se înfrupte din câțiva puișori tineri. Puii s—au speriat și au făcut multă larmă la vederea pisicii.
Jaradgava a auzit și el zgomotul și a întrebat:
—Cine—i?
Când Urechi Lungi a văzut vulturul și—a spus:
—Vai mie! Până—aici mi—a fost; sunt mai aproape de pieire decât oricând și nu văd nici o
cale de scăpare. Dar să—ncerc să mă apropii și să văd ce pot face.
Așa încât pisica s—a apropiat de vultur:
—Nobile domn, vă salut.
—Da’ cine ești? a întrebat vulturul.
—O pisică.
—Atunci să pleci cât de departe poți, a continuat vulturul, sau te ucid.
—Te rog ascultă ce am de spus, și dacă e să mor, fie. Însă e drept să fii omorât sau respectat
doar fiindcă exiști? Cred ar trebui cercetat faptele cuiva înainte de a se hotărî dacă merită să fie omorât
sau respectat.
—Atunci spune—mi ce te aduce la mine?
—Trăiesc pe—aici, prin jur, pe malul râului, s—a prezentat pisica, și în fiecare zi fac baia
rituală, de carne nu mă ating de fel, duc o viață de celibat și țin post când e lună nouă și lună plină.
Totdeauna păsările au rostit vorbe de laudă despre tine, fiindcă ești credincios, iar eu am încredere în
spusele lor. Asta—i pricina care m—a adus aici, să învăț despre dharma, legea dreptății, de la tine, care
ești gata să mă omori pe loc, deși—ți sunt oaspete. Legile ospitalității cer să—ți primești chiar și
dușmanul în casă, dacă vine în ospeție; pomul, de pildă, când vine tăietorul să—l reteze, își dăruiește
totuși umbra. Și dacă n—ai merinde, îți cinstești oaspetele măcar cu o vorbă bună, căci, se zice, în casa
omului de treabă găsești negreșit patru lucruri: un loc pe iarbă, un colț umbrit, apă rece și o vorbă
bună. Oamenii de treabă arată milă chiar și celor nevrednici, precum luna luminează cu razele ei chiar
și adăpostul celor proscriși. Dacă oaspetele pleacă de la ușa ta nemulțumit, se zice că îți lasă în prag
toate păcatele lui, și ia cu el la drum orice fărâmă de bine s—ar găsi în casă. Cei cu adevărat înțelepți,
oricât de nobilă le—ar fi casta, îi cinstesc chiar și pe cei mai sărmani, căci un oaspete este precum un
trimis al zeilor.
—Pisicile se dau în vânt după carne, a răspuns vulturul, și aici sunt niște pui, de—asta ți—am
vorbit așa cu asprime.
Atunci pisica a atins pământul și—a atins urechile în semn de adânc respect. Apoi l—a asigurat
pe vultur:
—Află că de când cunosc legea dreptății, asemenea dorințe m—au părăsit și postesc
necontenit. Deși cărțile de învățături religioase în multe privințe se contrazic, toate spun că a nu
vătăma pe cineva este cea mai înaltă îndatorire a credinciosului. Căci mâncând carnea altuia, nu ești
mai bun decât el. Te alegi cu o mulțumire de o clipă, iar celălalt piere. Suferința pricinuită omului ce
știe că va muri, ar trebui să—i facă pe nevinovați să—i aducă mântuirea, dacă sunt simțitori. Cine crezi
că ar păcătui așa cumplit numai de dragul burții, care se poate umple și cu fructele pădurii?
Și astfel pisica, a câștigat încrederea vulturului și a rămas în scorbură cu ceilalți. Numai că în
fiecare zi, se cățăra și mai fura un pui. De mâncat îi mânca în scorbură, câte unul pe zi. Când păsările
au descoperit că le dispar puii, au cercetat tot locul, întristate. Atunci pisica s—a furișat afară și a rupt
—o la fugă. Oasele puilor au fost descoperite în scorbură și păsările s—au grăbit să creadă că precis
Jaradgava i—a omorât. Încredințate că el este ucigașul, l—au omorât. E mult adevăr în zicătoare: să nu
dai adăpost cuiva dacă nu—i cunoști familia și obiceiurile, căci, iată cum, după omorul făptuit de
pisică, vulturul Jaradgava și—a pierdut viața.
DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE
sursa: Povești și legende indiene, Ed. Allfa, 2007

Cândva, demult, regele Palaka din Ujjayini a hotărât să ţină o sărbătoare a primăverii. Serbarea
începuse şi oamenii se veseleau nespus, când deodată, ţipete şi zarvă  au înlocuit veselia, căci un
elefant sălbatic îşi rupsese legăturile şi năvălise peste ei. Elefantul n—a putut fi domolit cu ajutorul
cârligului, de vreme ce şi—a aruncat călăreţul cât—colo, şi—apoi a pornit prin oraş, strivind pe oricine
—i ieşea în cale. Îngrijitorii elefantului, oamenii de pe stradă, s—au străduit cu toţii să—l prindă,
numai că nimeni n—a reuşit. Şi elefantul furios a ajuns într—o aşezare pe nume Chandala, unde
locuiau oamenii din casta cea mai de jos. Dintr—o colibă a ieşit o copilă Chandala, făcând să
strălucească pământul pe care păşea, zveltă ca on lotus, şi era aşa de fericită de parcă tocmai învinsese
chiar şi Luna, rivala ei, cu marea—i frumuseţe; oricine o privea rămânea pe loc, vrăjit, uitând de toate
cele.
Fata s—a îndreptat spre elefantul uriaş, l—a lovit cu mânuţa şi l—a certat cu privirile—i
umbroase. Elefantul a fost vrăjit de atingerea mâinii, săgetat de uitătura ei, şi, cu capul în jos, a rămas
pironit. Apoi, frumoasa, în joacă, şi—a făcut dintr—un colţ de veşmânt un leagăn pe care l—a prins de
colţii elefantului, şi s—a aşezat într—însul. Şi când a văzut că fata suferea din cauza arşiţei, elefantul s
—a tras în umbra unui copac.
Oamenii care—au văzut s—au minunat: „Copila asta nu e muritoare, căci iată, chiar şi
animalele sunt pătrunse de farmecul frumuseţii ei fără seamăn.”
Atras de zarvă, însuşi prinţul Vardhana s—a apropiat curios, şi a văzut copila. Şi privind—o,
roiul gândurilor sale a fost pe dată prins în plasa iubirii. Fata, şi ea fermecată de prinţul chipeş, a
coborât şi s—a îndreptat spre casă, cătând mereu către prinţ cu sfioasă iubire, pe când elefantul s—a
lăsat încălecat de un călăreţ.
Cum zarva stârnită de elefant încetase, prinţul s—a îndreptat spre palat deznădăjduit, căci
gându—i rămăsese la fată.
Uitase de serbarea plănuită, căci imaginea copilei îi stăruise în minte, şi a încercat să afle de la
prieteni:
—Ştiţi cine—i este tatăl? Sau cum o cheamă?
Prietenii l—au lămurit:
—În aşezarea Chandala trăieşte un bărbat pe nume Utpalahasta care are o fiică, Rati, dar casta
superioară se mulţumeşte doar cu plăcerea de—a o privi ca pe—un tablou.
Spusele prietenilor l—a mâhnit pe prinţ:
—Eu n—o pot considera fiica unui paria; e cu siguranţă de obârşie divină şi dacă nu—mi poate
fi soţie, ce rost are să mai trăiesc?
Şi nimeni nu i—a putut întoarce gândul de la ea, iar despărţirea îl ardea ca focul.
Părinţii prinţului au aflat deasemenea, şi au fost nemângâiaţi multă vreme:
—Fiul nostru care se trage din atâţia regi să dorească o copilă din altă castă? a spus regina, dar
regele Palaka şi—a dat cu părerea:
—Cred că fata asta face parte din casta proscrisă doar printr—o întâmplare a soartei; alta
trebuie să—i fie obârşia de fapt, căci cei buni simt şi ce trebuie şi ce nu se cade să facă. Şi dacă istoria
asta nu ţi—e cunoscută, ascult—o cu luare aminte: Cândva, demult, domnea în oraşul Supratishthita,
regele Prasenajit, care avea o fiică frumoasă pe nume Kurangi. Pe când fata era în grădină, un elefant
furios a trântit—o pe jos, ameninţând—o cu colţii. Toţi slujitorii au fugit speriaţi, numai unul, pe nume
Chandala, a luat sabia şi s—a îndreptat spre elefant. Dintr—o lovitură a ucis elefantul şi a salvat—o pe
prinţesă. Condusă spre palat de un întreg alai, prinţesa nu se putea gândi decât la curajul şi frumuseţea
tânărului; chinuită de distanţa dintre ei, se gândea că el trebuie să—i devină soţ, altfel va muri. Tânărul
Chandala se chinuia şi el gândindu—se la fată:
 —Ce legătură poate fi între mine, din casta cea mai de jos, şi fiica unui rege? Cum s—ar putea
imagina unirea dintre o lebădă regală şi o cioară? Despre asemenea însoţire nici nu poate fi vorba.
Moartea este singura scăpare pentru mine.
Cu asemenea gânduri s—a îndreptat către un crâng unde zăceau strămoşii lui dispăruţi, şi după
ce s—a îmbăiat, a ridicat un rug, i—a dat foc şi s—a rugat de Agni, zeul focului:
—O zeu al purităţii, tu suflet al universului, îţi aduc ofrandă viaţa mea, şi fie ca prinţesa să—mi
fie soţie într—o altă viaţă.
Agni l—a văzut gata să se arunce în foc şi, mulţumit, s—a arătat lui, zicând:
—De ce te pripeşti? Îţi poate fi soţie, căci n—ai fost totdeauna un Chandala; iar ce—ai fost, vei
afla de la mine acum. Locuieşte în acest oraş un brahman de seamă, pe nume Kapilasharman, iar în
focul sacru al căminului său este sălaşul meu. Odată s—a apropiat de mine fiica lui preafrumoasă şi eu
am luat—o de soţie, iar prin magie am înlăturat păcatul. Tu eşti fiul născut şi abandonat de ea, din
ruşine. Te—au găsit nişte oameni Chandala şi te—au crescut cu lapte de capră. Află deci că eşti fiul
meu născut dintr—o femeie brahmană, iar obârşia ta e cum nu se poate mai nobilă. Te—ai născut din
strălucirea mea şi o poţi lua pe Kurangi, fiica regelui, de soţie.
Cu aceste vorbe zeul s—a făcut nevăzut, iar tânărul, fericit, s—a întors acasă, gândindu—se la
cele aflate. Apoi Agni i—a apărut în vis regelui Prasenajit, care aflând şi el că tânărul era fiul unui zeu,
i—a dat fiica de soţie.
Iată cum, regina, se face că mă multe făpturi de obârşie divină găseşti pe pământ, şi tot aşa
poate fi şi Rati. Nu seamănă cu cei din casta ei şi trebuie să fi fost iubita fiului meu într—o altă viaţă,
căci ce altceva dovedeşte dragostea la prima vedere?
Regele Palaka nu s—a dat în lături să—şi trimită oamenii la Utpalahasta, ca să—i peţească
fiica. Dar acesta a pus o condiţie:
—Nu—mi voi da fiica decât aceluia care va ospăta în această casă toţi brahmanii din oraş, în
număr de optsprezece mii.
Solii au privit răspunsul ca pe o făgăduială şi s—au întors la rege.
Regele a adunat toţi brahmanii din oraş şi după ce le—a spus istoria, a poruncit:
—Toţi cei optsprezece mii de brahmani din oraşul ăsta vor mânca astăzi în casa proscrisului
Utpalahasta; asta mi—e voia.
Brahmanii însă, de teama lui Shiva, nu prea voiau să mănânce mâncarea unui Chandala. S—au
adunat la templu şi i—au adus lui Shiva sacrificii. După asta, zeul le—a poruncit în vis:
—Mâncaţi fără teamă în casa proscrisului Utpalahasta, căci el este un vidyadhara, un semizeu,
şi n—are legături de rudenie cu oamenii Chandala.
I—au spus regelui despre visul lor şi apoi au hotărât:
—Mâncarea lui Utpalahasta să nu fie gătită într—o casă Chandala, ci într—un loc curat, şi—
atunci noi vom mânca în casa lui.
Regele s—a arătat mulţumit şi a poruncit să—i fie dată altă casă lui Utpalahasta, unde s—au
găsit bucate curate. Apoi Utpalahasta s—a îmbăiat, şi—a pus haine noi, iar cei optsprezece mii de
brahmani nobili s—au aşezat la masă.
După masă, Utpalahasta s—a apropiat de rege și a istorisit tuturor:
—Domnul meu, Gaurimunda, stăpânea peste vidyadharas, zânele ce—l slujesc pe Shiva. După
ce s—a născut fiica mea, Rati, stăpânul, mi—a poruncit în taină: „Spun zeii că fiul regelui Vatsas va fi
împăratul nostru; pentru noi e ca un ghimpe, așa că distruge—l prin farmece.”
Trimis de Gaurimunda cel rău, am plecat să—i împlinesc voia și pe când rătăceam în văzduh, l
—am văzut deodată pe Shiva, chiar în fața mea. Era atât de furios că făcea un zgomot nemaiauzit și m
—a blestemat pe loc: „Cum poți, nefericitule, să faci rău unei făpturi nobile? Să dispari, ticălosule, și
să te duci printre oamenii Chandala din Ujjyni, să trăiești acolo cu soția și copila ta! Și blestemul va
ține până când vei hrăni cei optsperezece mii de brahmani din oraș cu banii dăruiți pentru fiica ta, Rati,
iar fiica ți—o vei da celui ce—ți oferă banii.”
Shiva s—a făcut nevăzut după asta, iar eu, purtând numele Utpalahasta, m—am pomenit
printre oamenii castei de jos, dar am avut grijă să nu mă amestec cu ei. Prin voia fiului tău, rege,
blestemul meu s—a încheiat. Și mă voi întoarce în căminul  meu vidyadhara să mă închin în fața
împăratului.
Cum a sfârșit de vorbit, fostul Utpalahasta, acum Vidyadhara s—a ridicat în ceruri împreună cu
soața lui.
Regele Palaka, mulțumit că adevărul a ieșit la iveală, a dat poruncă să se căsătorească fiul lui cu
Rati. Iar, Vardhana luând o vidyadhari de soție, și—a împlinit toate dorințele chiar mai presus de
așteptări.
ŞOARECELE ŞI PRIETENII LUI
sursa: Poveşti şi legende indiene, Ed. Allfa, 2007

Odată, creştea într—o pădure un copac shalmali iar între ramurile lui trăia o cioară,
Laghupatin, care—şi făcuse acolo sălaş. Într—o zi, stând aşa în cuib, a văzut un om lângă tulpina
pomului: arăta înfricoşător, iar în mâini avea o plasă şi un ciomag. Fără zăbava, omul şi—a întins
plasa, a aruncat o mână de orez, apoi s—a ascuns. Chiar atunci împăratul porumbeilor, pe nume
Chitragriva, văzu orezul împrăştiat şi cu sute de porumbei după el coborî să—l ciugulească şi aşa s—
au pomenit cu toţii prinşi în ochiurile plasei. Pe dată Chitragriva a spus celorlalţi porumbei:
—Luaţi plasa în cioc şi zburaţi toţi odată.
Şi s—au ridicat împreună, zburând înfricoşaţi cu plasa peste ei, pe când vânătorul îi privea
supărat. Pe urmă Chitragriva şi—a îndemnat tovarăşii:
—S—ajungem repede la prietenul meu, şoarecele Hiranyaka, el o să roadă plasa şi o să ne
elibereze. Şi cu plasă cu tot, s—au pogorât taman la şoarecele care locuia într—o gaură:
—Te salut, Hiranzaka! Sunt prietenul tău, Chitragriva, ieşi fără teamă! Când şoarecele s—a
auzit chemat a ieşit degrabă din culcuşul cu o sută de deschizături.
Cum a aflat ce se întâmplase a început să roadă cu vrednicie şi în scurtă vreme i—a eliberat.
Chitragriva i—a mulţumit cu vorbe calde şi tot stolul şi—a luat zborul.
Cioara a văzut tot ce se întâmplase şi s—a adresat şoarecelui ce intrase în vizuină:
—Sunt cioara Laghupatin şi am văzut cum i—ai ajutat pe cei loviţi de soartă. Pentru asta vreau
să fim prieteni.
Când şoarecele i—a auzit vorbele şi a mai văzut—o lângă el, i—a răspuns:
—Ia mai du—te de aici! Ce prietenie poate să fie între cioară şi hrana ei?
—Fii pe pace! ii—a răspuns cioara. Dacă—ar fi să te mănânc, scurtă mi—ar fi bucuria, dar un
prieten ca tine mă apară veşnic.
I—a spus acestea şi multe altele, ba chiar a rostit şi—un jurământ şi atunci şoarecele a îndrăznit
să iasă, cinstind—o cu fărâme de carne şi boabe de orez; şi, fericiţi, au mâncat împreună.
Dar, într—o zi, cioara a spus prietenului ei şoarecele:
—Se află un râu nu departe de aici; curge prin mijlocul pădurii şi acolo vieţuieşte prietena mea
ţestoasa Mantharaka. Drag mi—ar fi să ajung la ea, căci aicea e tare greu să te hrăneşti cu atâţia
vânători în jur.
Iar şoarecele i—a răspuns:
—Atunci, hai să locuim împreună. Ia—mă cu tine căci e greu de trăit aici, am să—ţi spun când
ajungem. Şi cu aceste vorbe Laghupatin a luat şoarecele în cioc şi au pornit în zbor spre râul din
pădure. Acolo ţestoasa Mantharaka s—a arătat bucuroasă şi au trăit împreună. Printre alte păţanii,
ţestoasa a aflat de ce veniseră şi de asemenea istoria prieteniei lor. Atunci ţestoasa i—a arătat şi
şoarecelui aceeaşi prietenie şi l—a întrebat de ce se săturase aşa de tare de locul de unde venea. Şi
Hiranzaka, văzându—i numai ochi şi urechi, a început să istorisească:
—Pe când locuiam într—o gaură largă aproape de oraş am găsit în palatul regelui un colier şi l
—am pus bine. Era fermecat, căci numai uitându—mă la el am căpătat o mare putere şi toţi şoarecii m
—au înconjurat pentru că eram în stare să le fac şi lor rost de mâncare. După un timp, s—a stabilit prin
preajmă un pustnic, şi—a făcut o colibă şi trăia din mila oamenilor. Iar după cină, noaptea, îşi lăsa
restul de mâncare pentru a doua zi undeva sus, ca eu să nu pot ajunge. Numai că noaptea, când eu mă
furişam afară din gaură, săream în sus şi—i luam toate resturile.
Într—o zi a poposit la el un prieten, şi el pustnic, cu care a mâncat şi apoi a stat la poveşti. Cum
am ieşit, pustnicul, cu urechea la pândă, şi—a lovit strachina cu o bucată de bambus.
—Da’ de ce trebuie să faci aşa? l—a întrebat oaspetele, şi celălalt i—a explicat:
—A apărut şoarecele, duşmanul care—mi ia mâncarea deşi o pun sus, da’ sare până la ea, aşa
că—l sperii precum vezi.
—Lăcomia duce la pierzanie, a spus oaspetele drept răspuns. Ia ascultă păţania asta: într—o
pădure, un vânător şi—a pregătit arcul să pornească automat, înfigând drept capcană în vârful săgeţii
nişte carne proaspătă. Apoi a plecat să hăituiască un mistreţ. Deşi l—a ucis, vânătorul a fost aşa de rău
rănit, încât a murit. Un şacal a văzut tot ce s—a întâmplat şi, cu toate că era înfometat, a vrut mai întâi
să pună bine leşul vânătorului şi al mistreţului, aşa că nu s—a atins de ei. S—a gândit să mănânce mai
întâi carnea de pe arc, dar chiar când s—a apucat de ea, săgeata l—a străpuns. Aşa că vezi, lăcomia i—
a adus sfârşitul.
Cum şi—a spus istoria, musafirul a cerut:
—Şi acum, dacă ai vreo lopată, dă—mi—o degrabă, căci vreau să pun capăt relelor acestui
şoarece.
Am văzut din ascunzişul meu că a primit o lopată mică şi—apoi am dat să intru la loc în gaură.
Numai că ticălosul, tot săpând, mi—a descoperit şi gaura, şi galeriile de trecere şi până la urmă a dat
de colier şi de tot ce mai strânsesem eu. I—a spus celuilalt:
—Din minunăţia asta de colier i s—a tras şoarecelui asemene putere.
După ce mi—au luat tot avutul şi—au pus colierul la gât şi, foarte mulţumiţi, s—au aşternut să
doarmă. Atunci am ieşit şi, încercând să—mi recapăt colierul, am primit o lovitură puternică în cap. M
—au rănit tare, dar soarta nu m—a lăsat să pier, aşa că m—am târât înapoi în gaură mea deşi nu mai
aveam puterea să sar în sus după mâncare. Căci tinereţea este adevărată avuţie şi fără ea se duc şi
mintea, şi puterea, şi frumuseţea, şi voinţa. Când alaiul meu de şoareci a văzut că nu mai puteam să le
dau de mâncare, m—au părăsit. Tot aşa părăsesc şi slugile stăpânul fără de mijloace, albinele pomul
fără de flori şi lebedele lacul care le—a mângâiat.
După ce auzi istoria lui Hiranzaka, ţestoasa Mantharaka a rostit:
—Casa mea este şi a ta, prietene, aşa că nu te mai avânta tot timpul. Căci cel vrednic îşi face
oriunde casă, iar dacă este mulţumit nu ştie ce—i nemulţumirea, şi dacă este hotărât nu ştie ce—i
nefericirea; când faci tot ce—ţi stă în putinţă nimic nu—i imposibil.
Pe când ţestoasa îl povăţuia aşa, un cerb pe nume Chitranga se abătu pe acolo, gonit de
vânători, Când ţestoasa şi prietenii ei l—au văzut, vânătorii îi pierduseră urma, aşa că l—au îmbărbătat
cu prietenie şi au rămas să trăiască acolo cu toţii: cioara, ţestoasa, cerbul şi şoarecele, ca să se ajute la
nevoie.
Într—o zi, Laughupatin, cocoţat pe o ramură, cerceta pădurea ca să vadă de ce zăbovea
Chitranga. Şi când l—a descoperit legat pe malul râului, s—a sfătuit pe dată cu ceilalţi. Apoi cioara a
luat şoarecele în plisc şi l—a dus în locul unde nefericitul cerb se zbătea. Mare i—a fost bucuria când a
văzut că şoarecele, tot rozând, l—a eliberat. Între timp venise şi ţestoasa Mantharaka pe mal ca să—i
dea curaj cerbului.
Chiar atunci s—a întors pe neaşteptate vânătorul care pusese capcana şi toţi prietenii au reuşit
să fugă, numai ţestoasa a rămas în plasa ce se strângea în jurul ei. Mâhnit de pierderea cerbului,
vânătorul s—a depărtat apoi, timp în care şoarecele, care vedea bine departe, i—a poruncit cerbului să
se prefacă mort. Când l—a văzut întins aşa, cioara s—a prefăcut şi ea că—i ciuguleşte ochii. Văzând
aşa ceva, vânătorul a crezut că cerbul e într—adevăr mort de—a binelea şi s—a îndreptat spre el,
părăsind ţestoasa pe mal. Imediat şoarecele a ros plasa din jurul ei, şi, liberă acum, ţestoasa s—a furişat
în apa râului. Vânătorul a dat să se îndrepte către ea şi atunci cerbul a zbughit—o, iar cioara a zburat.
Şi aşa, vânătorul s—a îndreptat posomorât şi cu tolba goală către casă, luându—şi rămas bun de la
vânat pe acea zi.
Foarte bucuroşi, prietenii s—au strâns laolaltă şi cerbul le—a mulţumit:
—Ce noroc pe mine să am asemenea prieteni, care m—au scăpat de la moarte riscându—şi
viaţa!
Şi cele patru animale au trăit mai departe în înţelegere şi prietenie.
MANGUSTA, BUFNIŢA, ŞOARECELE ŞI PISICA
sursa: Poveşti şi legende indiene, Ed. Allfa, 2007

Era odată la marginea oraşului Vidisha un copac banyan mare şi stufos în care patru vieţi îşi
aveau sălaşul: o mangustă, o bufniţă, o pisică şi un şoarece. Mangusta şi şoarecele îşi aveau fiecare
vizuina în rădăcina pomului, pisica avea o scorbură cam la jumătatea trunchiului, în timp ce cuibul
bufniţei se afla sus de tot, unde ceilalţi nu—l puteau ajunge. În timp ce şoarecele putea fi vânat de
toate celelalte trei animale, pisica era o ameninţare pentru toţi. Aşa că, de frica pisicii, mangusta,
şoarecele, dar şi bufniţa, plecau la vânătoare noaptea. Pisica, însă, hoinărea nestingherită oricând voia
printr—un lan de orz, pândind şoarecele; ceilalţi se furişau doar din când în când afară ca să—şi caute
hrana.
Într—o zi, un vânător a văzut urmele pisicii şi a întins plasa peste tot ca s—o prindă. Noaptea,
când pisica a ieşit după şoarece n—a observat capcana; s—a prins în ea şi acolo a rămas. Tot atunci s
—a întâmplat să ajungă şi şoarecele în jur, tot furişându—se după mâncare, şi când a văzut pisica a
sărit în sus de bucurie. Numai că pe urmele şoarecelui veneau bufniţa şi mangusta, şi văzând ei pisica
în capcană, s—au hotărât să prindă ei şoarecele. Îngrozit, el şi—a făcut repede socoteala: „Dacă mă
apropii de pisică, ea ar băga spaima în bufniţă şi mangustă; pe de altă parte, chiar aşa prinsă cum e,
dintr—o singură lovitură pisica mă ucide. Însă dacă mă îndepărtez de pisică, mă ucid negreşit
mangusta şi bufniţa, aşa că unde să mă îndrept, ce să fac, aşa înconjurat de duşmani? Poate se învoieşte
pisica să mă ajute, căci şi ea e la ananghie; ajutându—mă, se ajută şi pe ea dacă eu îi rod legăturile”.
Cu asemenea gânduri, şoarecele s—a apropiat sfios şi a rostit:
—Multă mâhnire mi—a adus necazul tău şi să ştii c—am să—ţi rod legăturile fiindcă
vecinătatea ne ajută să ne iubim chiar şi duşmani, numai că nu—ţi cunosc gândurile şi n—am curaj să
mă apropii.
La auzul acestor vorbe, pisica a promis:
—De azi înainte, tu mi—ai salvat viaţa şi eu îţi sunt prietenă.
Văzând cum şoarecele s—a apropiat de pisică şi o ajută, bufniţa şi mangusta şi—au pierdut
speranţa şi au plecat.
Cum capcana o supăra, pisica s—a rugat de şoarece:
—Hai, prietene, roade mai repede, căci noaptea e pe sfârşite.
Cât despre şoarece, el rodea, dar mai încet, trăgând cu ochii împrejur de frica vânătorului şi
încercând să câştige timp. Cum s—au ivit zorii, a venit şi vânătorul, iar şoarecele, tot rozând, a eliberat
pisica. Deopotrivă de speriaţi au fugit amândoi din calea vânătorului, iar şoarecele nu s—a oprit decât
în gaura sa. Nici mai târziu, când pisica l—a strigat afară, şoarecele n—a avut încredere să iasă, şi pe
urmă s—a dezvinovăţit zicând:
„În anumite împrejurări duşmanul poate deveni prieten, dar nu pe veşnicie.”
NESTATORNICIA SOARTEI
sursa: Poveşti şi legende indiene, Ed. Allfa, 2007 

Într—o cetate din lumea largă cârmuia odată regele Lakshadatta, cel mai bun dintre stăpâni.
Oricui îi cerea bani, el  nu—i dăruia mai puțin de o mie de gologani, iar dacă discuta cu cineva îi dădea
pe urmă cinci mii, așa că alunga sărăcia de lângă cei care îi plăceau și de aici venea numele lui, căci
„Lakshadatta” înseamnă „aducător de bogății”.
La ușa din față a palatului stătea zi și noapte un slujitor al regelui, pe nume Labdhadatta, ce
purta doar o blană prăpădită și ruptă în jurul coapselor. Părul îi era încâlcit și nu—și părăsea postul de
strajă nici o clipă, fie iarnă fie vară; regele îl remarcase, dar, deși era darnic și milostiv din fire,
niciodată nu—i dăruise ceva ca să—l scoată din sărăcie.
Într—o zi regele s—a dus la vânătoare și l—a recunoscut și pe acest slujitor, ducând un toiag.
Regele și alaiul lui vânau călare pe elefanți; aveau arc și săgeți, doborau tigri, mistreți și antilope;
slujitorul mergea pe jos de unul singur și omora mistreţi și antilope doar cu toiagul.
Regelui i—a plăcut puterea omului si s—a gândit: „Ce om curajos!” Dar  nici acum nu i—a dat
nimic. După vânătoare, regele s—a întors la palat, iar slujitorul a rămas la poartă ca și mai înainte.
Altădată, regele a plecat să lupte cu o rubedenie care se răzvrătise și în bătălia care s—a dat regele și—
a recunoscut din nou slujitorul, care culca dușmanii la pământ cu bâta de lemn. Din nou, regelui i—a
plăcut curajul cu care slujitorul său lupta, dar nici după ce și—a biruit dușmanii, slujitorul n—a primit
nimic. Și tot așa, au trecut cinci ani de nevoi pentru Labdhadatta cel răbdător.
În al șaselea an soarta a vrut ca regele să—și amintească de el cu milă: „N—am dat niciodată
nimic acestui amărât, hai să încerc să—i dau ceva și să văd dacă soarta îi iartă păcatele și—l fericește.”
Cu aceste gânduri regele s—a dus în visterie și a umplut  o chitra16 cu podoabe scumpe,
închizându—le acolo ca într—un sipet. A chemat apoi supuși, căpetenii, miniștri, în afara palatului la
sfat. Cu vorbe bune regele l—a scos în fața întregii adunări pe Labdhadatta, slujitorul său:
—Vino să stai lângă mine.
Labdhadatta, nespus de fericit, s—a apropiat de rege și acesta i—a cerut:
—Recită rândurile pe care le—ai compus.
—Precum împletirea râurilor aduce mai multă apă oceanului, tot așa soarta îi fericește pe cei
bogați și niciodată pe cei nevoiași.
Cuvintele au fost pe placul regelui, care l—au rugat să mai recite odată, apoi i—a dăruit fructul
plin cu podoabe. Cei de față au rămas întristați și, neștiind adevărul, au comentat între ei:
—Când regele e mulțumit de tine de obicei, te uită sărăcia, dar acest biet slujitor, chemat aici ca
să—l mulțumească pe rege, n—a fost răsplătit decât cu o chitră; pe drept cuvânt se spune că pomul 
dorințelor nu rodește pentru cei fără noroc.
Amărât, slujitorul a luat chitra și a plecat, dar pe drum, l—a văzut un călugăr cerșetor pe nume
Rajavandin; i—a plăcut fructul slujitorului si i—a propus să—l schimbe pe un rând de veșminte. S—
au învoit, iar cerșetorul a dăruit fructul regelui, care a întrebat:
—De unde ai chitra asta, părinte? Și a aflat că i—o dăduse chiar slujitorul.
Regele s—a mirat și și s—a întristat, gândindu—se:
—Bietul de el! Păcatele nu i—au fost iertate. A luat apoi chitra și și—a văzut de treburile zilei.
Iar slujitorul s—a întors la poartă după ce a schimbat veșmântul pe mâncare, băutură și alte lucruri de
trebuință.
Regele a poruncit din nou să se adune toți orășenii ca și mai—nainte. Din nou i—a poruncit
slujitorului să se apropie, să—și recite strofa, și din nou i—a dat chitra cu podoabe ascunse în ea, drept
mulțumire. Și oamenii s—au mirat din nou.

16
chitră – fructul chitrului, arbore originar din Europa de Sud şi Asia, asemănător cu o lămâie mare
 —Este a doua oară când regele și—a arătat mulțumirea fără un dar deosebit. Ce—o fi
însemnând?
Abătut, slujitorul a primit aceeași chitră pe care o credea un simplu fruct, și a plecat. Chiar
atunci, un funcționar al regelui, venind spre palat, i—a văzut chitra și a socotit—o aducătoare de
noroc; în schimbul unui rând de veșminte, slujitorul a dat din nou fructul. Funcționarul a intrat la rege
și i—a făcut un dar la care a adăugat și chitra. Regele a recunoscut fructul și a întrebat:
—De unde îl ai?
—De la slujitor, a venit răspunsul.
Regele s—a posomorât și s—a gândit: „Vai de el! Norocul nu vrea cu nici un chip să i se—
arate.” Luând chitra, regele a părăsit adunarea. Slujitorul s—a dus cu veșmintele în târg și le—a
vândut. A mâncat, a băut, apoi a tăiat în jumătate primul veșmânt și s—a mai ales cu un rând.
A treia zi regele iar a poruncit să se adune toată lumea. Iar l—a chemat pe slujitor, l—a pus să
recite şi i—a dat chitra. Oamenii iar s—au mirat, şi de data asta slujitorul a dat fructul nevestei regelui.
Ea, mlădioasă precum un lujer, i—a dăruit aur, precum floarea vesteşte fructul. Slujitorul a fost fericit
toată ziua. Apoi femeia a dăruit soţului ei, regele, acel fruct îmbietor. Văzându—l, regele a întrebat de
unde îl avea şi ea i—a spus:
—Mi l—a dat slujitorul.
Atunci regele a cugetat: „Chiar dacă norocul nu—i surâde acestui om, ce puţin mă cunoaşte,
dacă—şi închipuie că fac daruri fără valoare; uite cum podoabele astea de preţ se întorc mereu la
mine”.
Regele a luat fructul şi l—a pus bine, apoi a îndeplinit riturile de fiecare zi.
În a patra zi regele a mai chemat odată aceeaşi adunare, cu căpetenii şi slugi. L—a chemat pe
slujitor, care s—a înclinat adânc şi apoi a recitat aceeaşi strofă. Când să—i dea chitra, s—a întâmplat
că n—a apucat—o decât pe jumătate, iar fructul a căzut pe jos şi s—a despărţit în două bucăţi. S—au
revărsat atunci atâtea podoabe, că s—a luminat adunarea.
Toţi cei din jur s—au bucurat:
—Iată că n—am priceput cum stau lucrurile, iată într—adevăr dărnicia regelui nostru.
Auzindu—i, regele le—a explicat:
—Am încercat pe astă cale să aflu dacă norocul vrea să se—arate acestui om sau nu. Deşi
păcatele lui nu i s—au şters în numai trei zile, s—au şters într—a patra, căci acum norocul i—a surâs.
După aceste vorbe, regele l—a făcut pe slujitor căpetenie la hotar, i—a dat sate, elefanţi, cai şi
aur, pe lângă podoabele din chitră. Oamenii şi—au lăudat apoi cârmuitorul, iar acesta a plecat să—şi
facă rugăciunile, în timp ce slujitorul pleca şi el la rostul lui, cu inima plină de mulţumire.
NEGUSTORUL ȘORECILĂ
sursa: Povești și legende indiene, Ed. Allfa, 2007

Odată, într—un oraș, niște negustori se lăudau cu vrednicia lor în comerț, și unul dintre ei
povestea:
„Nu—i de mirare că omul econom dobândește mult, fiindcă uite, fără să am  bani, eu am făcut
avere. Tatăl a murit încă înainte să mă nasc și rudele lui, rele, i—au luat mamei tot avutul. De teama lor
și din grijă pentru copilul nenăscut, mama s—a stabilit în casa lui Kumaradatta, un prieten de—al tatei.
Acolo m—am născut eu, singurul ajutor al acestei femei de ispravă și tot acolo am și crescut, ea făcând
diverse treburi prin gospodărie. Pe urmă, deși eram așa de săraci, ea a convins un profesor să mă învețe
cititul și socotitul. Iar într—o zi, mama mi—a spus:
—Ești fiu de negustor, așa că de—acum, fiule, în negustorie să intri; e în ținutul ăsta un
negustor bogat pe nume Vishakhila. El dă marfă pe încredere celor din familii bune ajunse la ananghie,
așa că du—te la el și câștigă—i încrederea.
M—am dus la Vishakhila și l—am găsit mânios, mustrând un tânăr.
—Chiar și din șoarecele ăsta mort de pe podea drept avut, un negustor deștept ar fi în stare să
scoată bani; ți—am dat multe parale și nu numai că n—ai câștigat dobândă, dar nici măcar n—ai
păstrat capitalul cât era.
Când am auzit asta, iute i—am zis lui Vishakhila:
—Iau șoarecele ăsta ca marfă pe încredere, și după ce l—am înscris în registrul lui am plecat,
pe când negustorul se prăpădea de râs. Pentru doi pumni de năut, am schimbat șoarecele mort cu un
negustor care avea o pisică. Apoi am măcinat năutul și cu o cană de apă, m—am așezat la umbră în
afara orașului. Le—am oferit politicos unor tăietori de lemne istoviți și ei, recunoscători, mi—au dat
fiecare câte două bucăți de lemn pe care le—am vândut la piață. Cu puținii  bani luați am mai cumpărat
năut și a doua zi tăietorii de lemne iar mi—au dat lemn. Procedând la fel în fiecare zi mi—am sporit
avutul și am cumpărat de la ei tot lemnul pe trei zile.
Spre norocul meu, atunci, ploile necontenite au făcut ca lemnul să aibă căutare și mi—am
vândut toată provizia pe gologani buni. Pe urmă, mi—am deschis un magazin și continuând negoțul m
—am îmbogățit cu încetul prin propriile mele puteri. Atunci am făcut un șoarece de aur și l—am trimis
lui Vishakhila, iar el mi—a dat fiica drept soție. De asta mi se spune „șorecilă”, fiindcă mi—am
câștigat bunăstarea deși sărac lipit.
La auzul vorbelor lui negustorii au rămas tablou. Cum să  nu rămâi așa când vezi tabloul pictat
în aer?
OMUL CU TOIAG DE ABANOS

Madhapura era cetatea de scaun a lui Indraraya, regele unei provincii din partea de miazăzi a
Indiei de altădată.
Şi era acest Indraraya tânăr şi cam înfumurat. îşi închipuia că supuşii lui sunt cei mai mulţumiţi
oameni din lume, datorită, bineînţeles, înţeleptei sale ocârmuiri. Cel puţin aşa îi spuneau de dimineaţa
până seara toţi curtenii săi, linguşindu—l fără zăbavă. Osteneala lor era răsplătită regeşte de către
miniştrii lui Indraraya, care furau ca—n codru. Nu se mulţumeau să sleiască poporul cu biruri
istovitoare şi să închidă ochii la toate matrapazlâcurile slujitorilor mărunţi, ci chiar şi tâlharii la drumul
mare, care le dădeau o parte din „agoniseala" lor zilnică, erau lăsaţi în legea lor. Aşa că toţi sfetnicii şi
înalţii dregători aveau palate la fel de mari ca ale regelui. De toate acestea Indraraya nu ştia nimic. Nici
o jalbă nu ajungea până la el. Când regele ieşea să se plimbe prin cetatea de scaun, era la fel de straşnic
păzit de alaiul de curteni ca şi în palatul său, înconjurat cu ziduri înalte.
Astfel stăteau lucrurile când începe povestirea noastră...
*
Într—o dimineaţă de vară timpurie, un grădinar de la marginea Madhapurei plecă spre târgul cetăţii,
dorind să vândă câteva din roadele brazdelor sale. El ducea pe creştet un coşuleţ cu şapte castraveţi, tot
unul şi unul. Ştiind că se duce în târg cu nişte trufandale, se bucura la gândul că va dobândi un preţ bun
pentru marfa asta. Nu se mai sătura să privească răsăritul soarelui; în grădina lui, nu prea întinsă,
dimineaţa nu—şi vedea capul de atâtea treburi, de aceea nu mai avea timp şi pentru aşa ceva. La poarta
oraşului fu oprit de un vameş, care îi spuse:
—Pentru toate roadele pământului, care sunt aduse în oraş, trebuie să se plătească o taxă. Aşa că dă—
mi unul din cei şapte castraveţi ai tăi!
Ştiind că aşa se obişnuieşte, grădinarul alese pe cel mai mic dintre castraveţii lui şi—şi plăti vama.
Alături de încăperea vameşului se afla cea a santinelei care cerceta pe toţi cei ce intrau în cetate. Şi ea
îl opri pe grădinar:
—Ştii, de bună seamă, că trebuie să plăteşti un bir pentru soldaţii din garda oraşului. Dă—mi, aşadar,
un castravete, altfel nu te las să treci!
Grădinarul auzea pentru prima oară de acest bir, Dar, neavând ce face, se supuse spunându—şi:

Până la târg mai este cale lungă

Şi castraveţii nu cred să—mi ajungă!
Dacă—mi mai merge cum mi—a mers acum,
Mi—e teamă că—n zadar pornii la drum...

Şi se nimeri să aibă dreptate! Al treilea care l—a oprit era un ofiţer cu o spadă fioroasă:
—Dă—mi unul din castraveţii tăi! îi spuse el pe un ton poruncitor. E pentru armată.
—Adineauri am dat unul pentru soldaţii din garda oraşului! încercă să se apere grădinarul.
—Ei, dar acum este vorba de însuşi Ministrul Războiului. Ai tu habar ce face el? Te apără pe tine şi
grădina ta de vrăjmaş!
Deşi nu—i venea să râdă, grădinarul îşi zise în gând:

Dă—i şi lui un castravete

Pentru oşti şi parapete!

Al patrulea care—l opri era un om îmbrăcat într—o uniformă civilă. El îi ceru un castravete pentru
paza oraşului.
—Cum aşa? Am mai dat trei castraveţi: unul pentru vameş, altul pentru garda oraşului şi ultimul pentru
armată, spuse grădinarul nedumerit.
—Toţi aceştia n—au nimic de—a face cu Ministrul dinlăuntrul ţării. Dacă n—ar fi el, n—ai mai putea
trăi în ţara asta şi grădina ta ar fi jefuită de hoţi!
Grădinarul iar începu să facă haz de necaz, spunându—şi:

Dă—i un castravete, dară,

Pentru ordinea din ţară!

Al cincilea care—l opri avea haine de om al legii. Îi ceru un castravete pentru însuşi Ministrul
Dreptăţii, cel care pedepseşte pe oricine ar cuteza să fure ceva din grădina lui. Bietul om se supuse
iarăşi, spunându—şi înciudat:

N—am un castravete mai urât

Să—i rămână azi dreptatea—n gât
Dacă—i vând pe—aceştia doi măcar,
Vin cu o lescaie—n buzunar!

Dar ţi—ai găsit! Mai avea de făcut o sută de paşi până la târg, când iar îl opri un om care după
straiele lui părea a fi un dregător. Grădinarul află că unul din roadele hărniciei lui va poposi chiar azi
pe masa Primului Ministru. Pas de mai spune ceva!
Îi mai rămăsese un singur castravete, cel mai frumos din lume! Dar chiar la intrarea în târg îl opri un
curtean înzorzonat din creştet până în tălpi:
—Măria—Sa, slăvitul Indraraya, a poruncit să—i aducem azi la masă cel mai frumos castravete din
târg. Nici unul nu se poate măsura cu cel din coşuleţul tău, aşa că dă—mi—l mie!
—Din şapte castraveţi pe care i—am adus spre vânzare, unul l—am dat vameşului, al doilea — gărzii
oraşului, al treilea mi 1—a luat Ministrul Războiului, al patrulea — Ministrul Pazei dinlăuntrul ţării, al
cincilea — Ministrul Dreptăţii şi al şaselea — Primul Ministru!
—Păi atunci este foarte firesc ca ultimul dintre minunaţii tăi castraveţi să—l dai regelui ţării! Câţi
dintre grădinari au avut acest noroc? Şi—apoi n—ai să te îmbogăţeşti vânzând un singur castravete! îţi
mai pierzi şi vremea tocmindu—te pentru un fleac de nimic!
Şi, fără să mai zăbovească, îi luă şi ultimul castravete din coşuleţul care rămăsese gol—goluţ, chiar
în pragul târgului...
Grădinarul făcu cale întoarsă, fără să mai vadă pe unde calcă, de mâhnit ce era. La poarta oraşului
întâlni pe vameş şi, simţind nevoia să—şi descarce sufletul, îi povesti cele întâmplate.
—Eşti un mare nătâng! i—a spus slujbaşul înduioşat de păţania grădinarului. Singurul care era în drept
să—ţi ceară un castravete eram eu: în orice oraş se plăteşte vamă când duci mărfuri la târg. Celorlalţi
nu trebuia să le dai nimic. Te—ai lăsat jefuit în mijlocul cetăţii de nişte pungaşi.
—Dacă—i aşa, pot să mă plâng pe lângă miniştrii în numele cărora am fost jefuit. O să le cer să—mi
plătească toţi castraveţii!
—N—ai decât să încerci! spuse vameşul dând din cap neîncrezător.
A doua zi se înfiinţa la Ministrul Războiului în numele căruia îi fusese furată marfa. Militarul de la
intrarea reşedinţei înaltului dregător nu se arătă prea dornic să—l ajute. Îi spuse totuşi:
—Îţi dau un sfat, spre binele tău. Aşteaptă să te bage în seamă ministrul şi el să te întrebe ce pofteşti.
Altfel e în stare să te azvârle în temniţă pentru a—ţi plăti obrăznicia de a—i fi vorbit primul. Te poate
supune şi la cazne. Cu războinicii nu—i de glumit!
Grădinarul îi mulţumi pentru sfat şi—l urmă întocmai. Aşteptă o zi, aşteptă două, cât pe ce să treacă
şi a treia: stătu tot timpul neclintit la intrarea reşedinţei ministrului. Acesta trecuse de nenumărate ori
pe lângă el, fără să—l întrebe nimic. Abia în a treia seară îl băgă în seamă şi—l întrebă ce pofteşte de
la el. Grădinarul îi povesti pe scurt păţania sa:
—Tot ceea ce mi—ai spus nu are de—a face cu grijile mari pe care mi le dă războiul. Pregătirea lui îmi
răpeşte fiecare clipă. Aceste aşa—zise furtişaguri s—au petrecut pe un drum public. Aşadar, du—te la
Ministrul Pazei dinlăuntru!
La reşedinţa celui de—al doilea dregător, aceeaşi poveste. Tot spre sfârşitul zilei a treia catadicsi şi
acesta să—l întrebe de ce se află de atâtea zile acolo. Când auzi despre ce e vorba, îi zise:
—Am şi aşa destulă bătaie de cap cu ordinea de pe întreg cuprinsul ţării. Jalba ta nu mă priveşte pe
mine. Du—te la Ministrul Dreptăţii!
În ziua următoare se îndreptă spre palatul Dreptăţii. Dar nu mai stătu la intrare, ca până acum. De
câte ori ieşea ministrul, grădinarul se ţinea scai după el. În felul acesta el fu băgat în seamă chiar în
prima după—amiază. Răspunsul primit fu următorul:
—Având în vedere faptul că slujitorii care te—au nedreptăţit, aşa cum susţii sus şi tare, fără a—mi
aduce nici un martor, aparţin unor dregătorii diferite, singurul om care te poate ajuta este Primul
Ministru!
Şi tocmai acest înalt dregător se arătă ceva mai binevoitor — cel puţin aşa i se păru grădinarului. Fu
băgat în seamă chiar din prima zi şi ascultat cu atenţie de către ministrul care—şi dădea osteneala să
pară cât mai popular. N—a fost nevoie să aştepte ca un stâlp la intrarea reşedinţei lui, nici să—l
urmeze ca o umbră. De răspuns, a răspuns la fel ca şi ceilalţi:
—Plângerea e prea gravă pentru a putea fi supusă hotărârii unui simplu prim—ministru, îi spuse el
aruncând priviri pline de înţeles celor din suita sa. Numai şi numai regele îţi poate da dreptate. Du—te
la el! Dacă nu ştii unde—i palatul, să te însoţească unul din slujitorii mei!
Grădinarul îi mulţumi pentru bunăvoinţa care i—o arăta, adăugând că cunoaşte din copilărie palatul
regelui. Se îndreptă numaidecât într—acolo. Aşteptă vreo două ceasuri la intrare, căci santinelele nu—l
lăsară să intre, deoarece n—avea nici un bilet de liberă—trecere.
Numai iată că se deschid larg porţile palatului şi se iveşte şi regele ţării într—un car aurit, însoţit de
un alai nesfârşit de curteni şi dregători, care de care mai băţoşi şi mai înzorzonaţi. O ceată de călăreţi
mergea în fruntea cortegiului şi o întreagă armată de muzicanţi defila la urmă. Era cu neputinţă să te
apropii de rege care, de altfel, nu vedea pe nimeni, ameţit şi învăluit de norii de tămâie ai linguşelilor.
Grădinarul pricepu că poate să stea trei ani în poarta palatului regesc, fără să fie măcar zărit de
Indraraya. Se dădu bătut: timp de opt zile grădina lui rămăsese în voia soartei!
Nu se putu stăpâni să nu se oprească la vameşul de la intrarea oraşului, care îi devenise un duhovnic
şi un sfătuitor. Modestul slujbaş îl lăudă pentru faptul că renunţase să mai aştepte zadarnic înaintea
palatului.
—La urechile suveranului nu ajunge nici o plângere, îl lămuri vameşul. Ca să fii băgat în seamă acolo,
trebuie să săvârşeşti o faptă cum nu s—a mai văzut şi să stârneşti o zarvă nemaipomenită!
Aceste cuvinte îl urmăriră pe grădinar zile întregi, fără să—i dea răgaz să se mai aplece cu aceeaşi
stăruinţă asupra straturilor lui.
Pe calea dreptăţii nu ajunsese la nici un rezultat: rămânea calea nedreptăţii, cea pe care mergeau
dregătorii, de la cel mai mare, la cel mai mic. N—avea decât să se ia la întrecere cu ei. îşi aminti că de
la moşu—său, care fusese un om cu dare de mână, moştenise un toiag gros din lemn de abanos. Se
duse la un argintar şi îi puse un mâner de argint pe care gravă sigiliul regelui. Cu toiagul în mână se
proţăpi în mijlocul străzii principale a oraşului şi începu să ceară bir de la toţi cei care aveau la ei câte
o capră, un miel sau o pasăre domestică, ba chiar şi o legumă oarecare.
Oamenii mormăiau, dar văzând toiagul cu sigiliul regelui, se înclinau şi plăteau. Azi aşa, mâine aşa,
grădinarul începu să se îmbogăţească, lăsându—şi grădina în părăginire. Aştepta ca fapta lui să ajungă
la urechile regelui.
 Da' de unde!
Miniştrii rămaseră de—a dreptul încântaţi de isteţimea noului lor cirac. Şi cum corb la corb nu—şi
scoate ochii, se grăbiră să—i acorde ocrotirea lor, dacă le va plăti jumătate din banii încasaţi.
Grădinarul se învoi şi, la adăpost de orice supărări din partea oamenilor legii, îşi cumpără o casă cu
multe acareturi şi o împodobi ca un palat. Dar ţinta nu şi—o atinsese, totuşi. Deşi faima „Omului cu
toiag de abanos" se răspândise în tot oraşul, regele nu află, bineînţeles, nimic.
Grădinarul începu să ceară un bir de două, trei ori mai mare. Oamenii murmurau, dar la vederea
sigilului regesc se înclinau şi plăteau. Cei mai mulţi căutau să—l ocolească cale de şapte poşte. Dar
nici aşa nu scăpau până la urmă.
Stăpânul toiagului de abanos îndrăznea să scornească cele mai năstruşnice biruri: pe apa luată din
fântâna publică şi pe focul pe care îl aprindea orice sărac în vatra lui. Nu scăpară de bir nici opaiţele.
Toţi cei care treceau fără să ţină ochii în pământ şi braţele încrucişate plăteau şi ei bir. Nemulţumirea
sporea zi de zi, însă dările cele mai smintite i—o luau înainte. Oamenii scrâşneau din dinţi, dar se
înclinau şi plăteau.
„Omul cu toiag de abanos" se gândi în cele din urmă să pună bir şi pe înmormântare, care în India
are un caracter sacru. Mai înainte ca răposatul să fie ars pe rug, rudele mortului trebuiau să plătească
cinci galbeni.
De data aceasta nemulţumirea tuturora părea gata să izbucnească pe faţă. Blestemele azvârlite
asupra celui care îi împila nu mai conteneau în cartierele sărace. Abia stăpânindu—şi mânia, oamenii
se înclinau, totuşi, în faţa toiagului preţios şi plăteau bir pentru trecerea rudelor lor în veşnicie.
În vremea asta, Indraraya, sătul de laudele pe care i le aduceau curtenii, hotărî, în sfârşit, să se
convingă cu ochii lui cât de bine o duc supuşii săi. Ziua în amiaza mare nu putea să iasă din palat fără
să fie recunoscut de toată lumea. Când noaptea va învălui însă cetatea, el va putea face o plimbare fără
să—şi stingherească supuşii. Miniştrii nu se arătară prea încântaţi de planul lui Indraraya şi nu ştiură
cum să—şi ascundă îngrijorarea. Crezând că vor scăpa cu faţa curată, socotiră că nu—i înţelept să se
împotrivească dorinţei regelui.
Noaptea era luminoasă, cu toate că luna nu se zărea pe cer. La început plimbarea regelui se
desfăşură fără nici o peripeţie. în jurul palatului nu locuiau decât oameni înstăriţi, care sforăiau în
paturile lor, fără să fie tulburaţi de grija zilei de mâine.
Când se apropie însă de marginea oraşului, la urechile regelui ajunseră nişte bocete deznădăjduite.
Indraraya se apropie tiptil de coliba de unde porneau planşetele. Văzu o încăpere sărăcăcioasă, în care
câţiva oameni vegheau un mort. La căpătâiul lui bocea o femeie încărunţită de necazuri şi sărăcie.
—Ce—o să mă fac eu acum, văduvă şi bătrână, fără singurul meu sprijin? Voi sfâşia pânza care mă
îmbracă şi astfel voi putea să—i încropesc un linţoliu. îmi voi dărâma coliba şi din cheresteaua ei îi voi
înălţa un rug. Ultimii mei bănuţi îi voi da celor care vor duce pe umeri trupul ţeapăn. Dar de unde voi
plăti cei cinci galbeni, birul de înmormântare pe care mi—l cere „Omul cu toiag de abanos"? Cine se
va milostivi să împrumute o văduvă fără căpătâi ca mine?
Vorbele ei se înecară într—un hohot de plâns, greu de stăpânit. Regelui nu—i venea să—şi creadă
urechilor. Aştepta ca vreunul din cei de faţă să dezmintă cele spuse de văduvă. Nici gând de aşa ceva!
Dimpotrivă, bătrâna stăruia deznădăjduită:
—Unde s—a mai pomenit la noi bir pe înmormântare? Blestemul zeilor să cadă asupra „Omului cu
toiag de abanos" şi asupra regelui care nu se sinchiseşte de dările grele pe care le cer dregătorii lui
hrăpăreţi!
La un semn al regelui se apropiară doi soldaţi din gardă. îi însărcina să aducă la palat mâine de
dimineaţă pe văduva care bocea în colibă. Apoi se întoarse supărat să se culce în patul său regesc.
Când văduva văzu a doua zi pe cei doi soldaţi ai regelui îngălbeni. Era convinsă că „Omul cu toiag
de abanos" auzise tot ce spusese ea în noaptea trecută şi acum va fi azvârlită în temniţă. O nenorocire
nu vine niciodată singură!
Şiroaie de lacrimi stropiră drumul ei până la palat. Aici fu lăsată singură într—o încăpere cum nici
nu—şi putea închipui o alta mai frumoasă. Când se ivi Indraraya, văduva se aruncă la picioarele lui,
cerând îndurare. Regele se arătă blând şi binevoitor. îi făgădui că o va ajuta să—şi înmormânteze
feciorul şi—i va asigura o bătrâneţe fără griji dacă îi va spune fără ocol tot ce ştia despre „Omul cu
toiag de abanos" şi despre nedreptăţile săvârşite de dregătorii lui.
Încurajată de vorbele lui Indraraya, văduva sărmană îi povesti, fără să ascundă nimic, tot ce trăise,
văzuse sau auzise ea.
La plecare, regele îi dădu o pungă cu galbeni, făgăduind că toate aceste nedreptăţi vor lua în curând
sfârşit. De faţă cu bătrâna porunci soldaţilor lui să lase să intre în palat pe oricine are o plângere
împotriva unui dregător, fie el oricât de mare.
Când au văzut—o pe văduvă acasă, vecinii ei s—au minunat. Toţi se îndoiau de spusele bătrânei,
dar punga cu galbeni era o dovadă grăitoare. Astfel că primii care s—au dus să se plângă regelui au
fost chiar ei. Vestea se răspândi fulgerător. Mulţimea care mergea să ceara dreptate la palat umplea
străzile din jur.
O groază cumplită puse stăpânire pe miniştrii, curtenii şi dregătorii ţării. Nici unul nu mai avea
curajul să se arate pe la palat. Regele le porunci să rămână cu toţii la casele lor, până ce vor da
socoteală pentru tot ceea ce au făcut.
Apoi regele trimise pe unul dintre slujitorii săi să—l cheme la palat pe „Omul cu toiagul de
abanos". Slujitorul îl găsi fără nici o greutate pe cel căutat. Omul se arătă foarte bucuros de cinstea pe
care i—o face regele, poftindu—l la palat. Spuse că această întâlnire este visul vieţii lui. Dar, întrucât
are să—i spună suveranului multe lucruri care sunt greu de mărturisit între pereţii unui palat, îl roagă
pe Indraraya să poftească el însuşi acasă la el.
Curios de cele ce avea să—i spună misteriosul „Om cu toiagul de abanos", Indraraya se duse în casa
acestuia; neînsoţit de nimeni.
Aici grădinarul povesti pe îndelete toată păţania lui şi drumurile făcute în zadar, pentru a afla
dreptate. Arătă apoi că singura cale care putea să—l aducă în faţa regelui era cea pe care şi—o alesese.
Nu va păstra nimic din cele agonisite cu ajutorul toiagului cu care căutase să—şi croiască un drum
până la rege, pentru a—i dezvălui nedreptăţile ce se săvârşeau în ţară. Îl sfătui pe Indraraya să înlăture
pe toţi dregătorii lui necinstiţi, să le ia averile adunate prin jaf şi să—şi aleagă alţi sfetnici, cât mai
credincioşi. Pentru că nu va putea înapoia oamenilor banii pe care îi luase sub formă de bir, îşi va
împărţi averea săracilor. Chiar de a doua zi el se va întoarce la munca cinstită în mica lui grădină
moştenită din moşi—strămoşi.
Indraraya ascultă sfaturile înţelepte ale grădinarului. Primul sfetnic al său a fost însuşi „Omul cu
toiagul de abanos". Cât timp a trăit el, oamenii de rând nu s—au mai putut plânge de nici o nedreptate.
Înţelepciunea lui a rămas în amintirea poporului, care—l mai pomeneşte şi astăzi în poveştile sale,
biruind veacurile şi depărtările.
CROCODILUL ŞI MAIMUŢA
repovestită de Margareta Şipoş

Cândva, demult, chiar pe ţărmul oceanului, creştea un bananier. An de an, crengile lui se umpleau
de fructe mari şi frumoase. în bananierul acela îşi ducea traiul o maimuţă.
Într—o zi, din ocean ieşi un crocodil uriaş, care se întinse pe nisipul cald, drept sub copac.
Văzându—l, maimuţa îi spuse :
—Te poftesc să fii oaspetele meu, crocodilule ! Gustă din bananele mele. Nu există în lumea toată
fructe atât de dulci.
Şi pe loc rupse câteva dintre cele mai frumoase banane şi le aruncă crocodilului.
Acestuia bananele îi plăceau foarte mult. Mâncă de îndată vreo câteva şi păstră două pe care i le
duse soaţei sale.
Soaţa crocodilului mâncă bananele şi se gândi: „Dacă toată viaţa ei maimuţa se hrăneşte cu fructe
atât de dulci, înseamnă că şi ea trebuie să fie foarte dulce şi gustoasă. Şi, desigur, nimic nu poate fi mai
dulce ca inima de maimuţă".
Aşa chibzui ea şi îi spuse crocodilului :
—Să—mi aduci inima maimuţei. Dacă n—o aduci, să piei din ochii mei pentru totdeauna !
Oricât a stăruit crocodilul s—o îmbuneze, ea nu se lăsă înduplecată. N—a avut crocodilul încotro,
şi a plecat să aducă inima maimuţei.
De cum se apropie de ţărm, maimuţa îl întâmpină ca pe un vechi prieten. îl ospăta cu banane şi—l
întrebă dacă soaţei sale i—au plăcut bananele.
—Îţi mulţumesc, maimuţo ! îi răspunse crocodilul. Soaţa mea n—a mâncat de când e ea ceva mai bun
ca bananele tale. Iar acum doreşte să vii la noi, în ospeţie.
—Cum aş putea, oare, să vin în ospeţie ? se minună maimuţa. Voi trăiţi în apă, departe de ţărm, iar eu
îmi petrec toată viaţa în copaci.
—Nu—i nici un necaz, îi răspunse crocodilul. Aşează—te pe spinarea mea şi te duc eu până la casa
noastră. Ai să vezi că acolo e un adevărat palat, poţi merge oriunde vei vrea, poţi sta unde ţi—o plăcea.
Maimuţa se gândi puţin şi se învoi să plece. Culese pentru soaţa crocodilului cele mai coapte
banane, se aşeză pe spinarea crocodilului şi porniră împreună pe apele oceanului.
După ce se depărtară binişor de țărm, crocodilul începu să râdă.
—De ce râzi ? întrebă maimuţa.
—Mă bucur de şiretenia mea ! răspunse crocodilul. Soaţa mea are poftă să mănânce inimă de maimuţă.
Mă temeam că n—am să te pot prinde niciodată şi, când colo, te—ai vârât singură în gura mea. Ha—
ha—ha !
Maimuţa se sperie. Ţărmul rămăsese departe, de înotat nu ştia sa înoate. Ce era de făcut ? Fusese
prinsă în capcană.
Mai apoi se gândi însă : „Numai proştii se miră de cât sunt ei de deştepţi şi de şireţi". Şi se hotărî
să—l păcălească pe crocodil.
—O, bietul meu crocodil ! se vaită maimuţa. O, ce milă mi—e de tine ! O, ce—ai să păţeşti tu de la
soaţa ta ! De ce nu mi—ai spus din timp ?
—Ce tot vorbeşti acolo ? întrebă crocodilul neliniştit. Ce s—a întâmplat ?
—S—a întâmplat, răspunse maimuţa, că mi—am lăsat, inima în vârful bananierului. Pentru că mi—am
zis în sinea mea : „De ce s—o iau cu mine ? Dacă se udă ?" Aşa că mi—am lăsat inima mea cea dulce
în copac. Of, of, ce—ai să—i spui soaţei tale ?
Crocodilul se întrista :
—Ce pot face eu acum ?
Maimuţa îi răspunse :
—Mi—e milă de tine. Hai, fie, întoarce—te la ţărm. O să—mi iau inima şi voi merge apoi în ospeţie la
nevasta ta.
Bucuros nevoie mare, crocodilul luă calea înapoi. Curând ajunse la ţărm. Maimuţa sări din spatele
crocodilului şi, cât ai clipi, se caţără în bananier.
Aşteptă ce aşteptă crocodilul cel prost, apoi începu s—o cheme în gura mare pe maimuţă. Ea
şedea fără nici o grijă in copac şi râdea pe înfundate.
—Dacă vrei să mănânci inimă de maimuţă, strigă ea în cele din urmă, trebuie mai întâi să găseşti o
maimuţă fără cap !
—Bine, spuse crocodilul, dacă aşa stau lucrările, am să caut. Şi o porni la drum.
Dar nici până în zilele noastre n—a reuşit crocodilul să găsească o maimuţă mai proastă decât el.
MĂTUŞA LEOPARDULUI
repovestită de Margareta Şipoş

Întâmplarea aceasta s—a petrecut cu mult, mult timp în urmă, pe când luna se abătuse din calea ei
şi se apropiase de soare. Se făcuse atât de cald, încât toate animalele de pe lună, ca să nu le pârjolească
dogoarea, săriră care încotro apucă.
Şi iată că atunci, cu o bufnitură puternică, se prăvăli din lună pe pământ leopardul. Bufnitura făcu
să se cutremure pământul, să se clatine munţii şi pădurile. Iar leopardul setoase un asemenea răget,
încât toate animalele şi păsările pădurilor se înfiorară de spaimă.
Leopardul căzuse într—un câmp întins. Lumina puternică a soarelui îl orbi de—a dreptul : nu
vedea nimic în jurul său şi răgea fără contenire.
Noroc că tocmai atunci se apropia o pisică.
—Ţine—ţi firea, prietene, îi spuse ea leopardului şi ia aminte : s—ar putea să vină aici niscaiva
oameni, şi atunci s—a zis cu tine !
Leopardul întreabă :
—Cine eşti tu ?
—Eu sunt mătuşa ta, deşi tu nu mă cunoşti, îi răspunse pisica. Semănăm foarte mult. E adevărat, eu
sunt mult mai mică, dar cu nimic mai prejos decât tine. Iar acum. pentru că eşti orbit de atâta lumină,
ţine—te cu dinţii de coada mea şi urmează—mă. Ai grijă, însă, nu cumva să mă muşti !
Leopardul făcu întocmai şi porni pe urma pisicii. Ea îl conduse în jungla cea umbroasă. De cum
scăpă de lumina puternică din câmpie, leopardul începu iarăşi să vadă bine : se uită la pisică şi exclamă
uimit :
—Oho ! Nu ştiam că eşti atât de mititică !
Pisica îi aruncă o privire furioasă şi începu să—l ocărască.
Leopardul trebui să rabde ocările, pentru că aici, pe pământ, toate erau noi pentru el şi trebuia să
înveţe totul de la capăt, sub îndrumarea mătuşii lui, pisica.
În scurt timp, pisica îl învăţă pe tânărul leopard foarte multe lucruri, încât leopardul ieşea acum la
vânătoare fără ajutorul ei.
Într—o zi, pisica stătea tolănită la umbra unui copac şi se odihnea. Leopardul se apropie de ea si o
întrebă :
—Mătuşico, tu chiar m—ai învăţat tot ce trebuie, sau a mai rămas ceva ce cu nu ştiu ?
—Da, răspunse pisica, te—am învăţat tot ce ştiu eu însămi. Ce—ai mai vrea ?
Leopardul privi neîncrezător la pisică şi spuse :
—Nu cumva mă minţi, mătuşico ?
—De ce te—aş minţi, prostule ? îi răspunse pisica.
„Dacă ştiu totul, mătuşica nu—mi mai e de nici un folos, aşa că pot s—o maniac", gândi
leopardul. Şi se repezi furios la pisică. Într—o clipă însă ea sări în copac.
Când pisica era căţărată tocmai în vârful copacului, leopardul îşi ridică botul spre ea şi spuse :
—Mătuşico, pe mine nu m—ai învăţat să mă caţăr în copac !
Pisica zâmbi şi grăi astfel :
—Nesocotitule ! Din capul locului am văzut cu cine am de—a face. Dacă te—aş fi învăţat să te caţeri
în copac astăzi m—ai fi mâncat.
ELEFANTUL ŞI BERBECUL
repovestită de Margareta Şipoş

La poalele unui munte, sub veghea copacilor, trăiau odată un elefant şi un berbec. Vieţuiseră în
bună înţelegere până într—o zi când prinseră să se împăuneze care din ei doi mănâncă mai mult.
Elefantul privi la berbec din înaltul staturii lui şi spuse :
—Uite ce mare sunt eu : bineînţeles că cu mănânc mai mult.
Berbecul mormăia cu încăpăţânare :
—Ba cu mănânc mai mult, ba eu mănânc mai mult, ba eu mănânc mai mult !
S—au certat cât s—au certat, până au căzut la învoială să se ia la întrecere şi să se dovedească
astfel care din ei doi mănâncă cel mai mult.
Elefantul apucă degrabă cu trompa sa lungă : iarbă, frunze căzute, ramuri, le adună toate în
snopuri mari şi le îndesă în burta—i uriaşă.
Berbecul, ai fi zis că şi el se grăbeşte să mănânce cât mai mult ; alerga de colo colo şi rupea din
fugă vârful ierbii. Apoi se dădu de—o parte, pe un teren pietros, fără pic de verdeaţă, se căţăra pe un
bolovan mare şi începu să—şi rumege mâncarea.
După ce mâncă toată iarba şi toate crengile pe care le găsise în preajmă, elefantul se apropie de
berbec. Elefantul îşi burduşise aşa de tare pântecul cu iarbă, încât abia îşi mai tira picioarele. Văzând
că berbecul stă lungit pe bolovan şi mestecă mereu, îl întrebă :
—Ce mănânci ? Berbecul răspunse :
—Nu vezi ? Am mâncat toată iarba din jur, acum mănânc pietroiul ăsta, iar apoi am să te mănânc pe
tine,
Speriat, elefantul căzu pe gânduri. „Dacă berbecul a mâncat toată iarba din jur şi mai poate mânca
şi pietroiul ăsta mare, să ştii că mă mănâncă şi pe mine".
Se sperie şi o luă la fugă, iar berbecul continuă să—şi rumege iarba.
FATIMA ŞI DERVIŞUL
repovestită de Margareta Şipoş

Trăia odată în oraşul Caşmir un derviş 17 viclean. Adunase în jurul său tineri învăţăcei, care se
învârteau pe lângă casa lui, întrebându—se care mai de care să—l laude. Ei le spuneau tuturor că
învăţătorul lor e un adevărat sfânt înţelept.
Mulţi dintre oamenii sărmani credeau toate acestea şi veneau la derviş să—i ceară sfatul. Pentru
fiecare sfat, însă, bieţii de ei trebuiau să—i aducă fel de fel de daruri, aşa încât vicleanul derviş se
îmbogăţea văzând cu ochii.
Şi iată că într—o zi sosi la el un ţăran sărac. Se înclină smerit şi, cu ochii plini de lacrimi, spuse :
—Ajută—mă, o, dervişule ! Am o fiică, o fată frumoasă de nespus şi nu ştiu ce să fac cu ea : că soaţă n
—o ia nimeni — cine să se uite la fiica unui sărăntoc ? Ajută—mă să aflu ce soartă o aşteaptă. învaţă
—mă ce să fac pentru ea ?
Dervişul se prefăcu a cugeta adânc, apoi rosti :
—Du—te acasă, fătul meu, şi fii fără grijă. Mă voi ruga pentru fiica ta, iar mâine eu însumi voi veni la
tine. Pregătește—te să mă primeşti cum se cuvine.
A.doua zi de dimineaţă, ţăranul, abia sculat din somn, îşi aruncă ochii în curte şi—l văzu pe
derviş. De îndată, toţi ai casei prinseră să alerge de colo—colo, să forfotească, fiecare dorind să—l
întâmpine cât mai bine pe înaltul oaspete, Doar nu era puţin lucru — însuşi dervişul se milostivise să le
calce pragul ! O cinste nemaiîntâlnită pentru un om sărman !
Nevasta scutură repede de praf scoarţa cea veche şi o aşternu afară, Ia umbră. Fiii mai mici
aduseră din grădină cele mai pârguite poame şi le puseră lingă derviş. Dar frumoasa Fatima pregăti ea
însăşi o băutură răcoritoare şi şerbet, pentru ca oaspetele să—şi astâmpere setea. Şi, pe când dervişul
şedea la umbră şi se ospăta, Fatima zbura ca o pasăre din casă în grădină, servindu—l cu mare sârg.
Dervişul mâncă şi bău pe săturate şi fu atât de mulţumit de bucatele Fatimei, de sprinteneala şi
dibăcia ei, încât chibzui în sinea sa s—o facă roabă în casa lui. „O să mă slujească pe mine, îşi zise el.
Ce altă soarlă poate aştepta fata unui sărăntoc ?"
Dar de cum aduse vorba despre asta, ţăranul începu să dea din mâini, de parcă se ferea de o
viespe:
—Nu şi nu ! O fi ea săracă Fatima mea, dar roabă nu va fi. Nici eu nu voiesc, şi nici ea n—ar cădea la
asemenea învoială. Nu şi nu !
Dervişul se înfurie. ,,Bine, se gândi el. Las' că vă păcălesc eu."
Se prefăcu alunei că se roagă, apoi îi spuse ţăranului :
—Ascultă, fiule ! Am avut un vis şi în vis am văzut soarta fiicei tale. Trebuie să meştereşti o ladă mare,
trainică, s—o aşezi pe Fatima în ea, şi să—i dai drumul pe râu în jos. Valurile inului sfânt îţi vor duce
fata spre fericire. Cel care o va găsi pe Fatima va fi stăpânul ei, soarta ei.
Ţăranul crezu în vorbele dervişului, îi mulţumi, îi dete un dar şi—l petrecu până acasă cu mare
smerenie.
—Îţi mulţumesc, dervişule, spuse el la despărţire. Chiar mâine seară voi îndeplini întocmai tot ce mi—
ai poruncit.
Îndată ce ţăranul plecă, dervişul bătu din palme şi îşi chemă învăţăceii.
—Feţii mei, le spuse el, am avut un vis ciudat. Mâine, după asfinţitul soarelui, va pluti pe râu o ladă
mare în care se află un duh rău. Voi trebuie să scoateţi lada pe mal şi să o aduceţi la mine. Eu mă voi
închide în casă cu duhul cel rău şi—l voi sili ca prin descântece, rugăciuni şi biciuire să—i prefac într
—o roabă supusă, care să mă slujească numai pe mine şi să nu mai pricinuiască nimănui vreun rău. Va
trebui ca în timpul acesta, voi să staţi în jurul casei, să bateţi în gong şi în tobe şi să cântaţi cât mai tare.

17
Derviş — monah pribeag, trăind din pomeni.
Şi oricât ar striga duhul cel rău şi orice—ar face, să nu luaţi seama la nimic. Cântaţi rugăciuni, bateţi
gongul şi tobele.
Între timp, ţăranul cam credul din fire, fără să bănuiască vreo uneltire, îndeplini întocmai ce îi
spusese dervişul : îşi luă rămas bun de la Fatima, o aşeză într—o ladă mare şi trainică, închise capacul
şi—l zăvori cu lacătul, apoi îi dădu drumul pe râu. Lada porni să plutească la vale, legănată de valuri.
În acelaşi timp, la asfinţitul soarelui, dervişul le spuse învăţăceilor săi :
—E timpul, feţii mei ! Daţi fuga cât mai repede la pod, dincolo de pădurice ! Pe acolo seara nu—i nici
ţipenie de om şi nimeni nu vă va sta piedică să trageţi lada la mal. Aveți grijă însă : nu cumva să
ridicaţi capacul ! Altminteri duhul cel rău va sări la voi şi vă va ucide.
Învăţăceii se înclinară smerit şi porniră la drum. Străbătură oraşul şi ajunseră pe poteca din
pădure. Aici îşi iuţiră pasul. Se grăbeau ca nu cumva să le scape lada. Când, deodată, îl zăriră venind
către dânşii pe tinărul vânător Misher, însoţit de câinii lui. Şi avea Misher nişte zăvozi mari şi fioroşi,
ca nişte tigri.
—Aoleu ! ţipară învăţăceii dervişului. Ţine—ţi câinii, tâlharule ! altfel ne vor face bucăţi—bucăţi.
Vânătorul Misher izbucni în râs :
—Şi, mă rog, unde vă grăbiţi aşa ? La ceasul acesta târziu, alergaţi prin pădure parca aţi fi o haită de
şacali. Mai bine am face un foc, am sta, mi—aţi povesti ce mai e nou şi mi—aţi ura apoi vânătoare
bogată...
—Aoleo, nu ne abate din drum ! strigară învăţăceii dervişului. Pe râu pluteşte o ladă, iar în ladă e un
duh rău, trebuie negreşit să pescuim lada şi s—o ducem dervişului. Cheamă—ţi mai repede dulăii ! Nu
ne mai ț i n e din drum, împieliţatule !
—Bine, şacalilor, ştergeţi—o ! Câinii mei nu va vor face nici un rău, spuse râzând Misher. Iar în sinea
lui îşi zise: „Ce duh din ladă o mai fi născocit hoţomanul bătrân ? Trebuie să văd chiar ou cu ochii
mei".

Şi, îndată co învăţăceii dervişului dispărură după cotitură, Misher o luă la goană, nu ocolit, pe
potecă, ci de—a dreptul prin pădure, până la râu.
Ajuns la ţărm, Misher văzu că într—adevăr pe râu plutea o ladă mare. Din ladă se auzea un plâns
încetişor, cu suspine. Vânătorul se aruncă în apă, apucă lada şi o aduse la ţărm. Făcu repede un foc
bun, căci începuse să se întunece, şi la lumina flăcărilor se puse să desfacă lacătul. Suspinele din ladă
încetară. în cele din urmă, Misher săltă capacul şi rămase mut de uimire. în ladă se afla o fată nespus
de frumoasă, cu un chip strălucitor ca o lună plină.
Misher scoase fata din ladă, o aşeză lângă foc şi porni s—o iscodească :
—Cine eşti ? De unde eşti ? Cum ai ajuns să fii închisă în lada asta ?
—Mă cheamă Fatima, răspunse fata. Tatăl meu e ţăran. M—a închis în ladă şi mi—a dat drumul pe râu
în jos, sfătuit de derviş. Mai mult nu mai ştiu nimic. L—am auzit însă pe derviş spunând aşa : „Cel ce
mă va găsi va fi stăpânul şi soarta mea."
Tare s—a mai bucurat vânătorul cel tânăr auzind—o. Păi cum ? O fată atât de frumoasă nu mai
găseai în toată lumea ! îşi aminti însă de derviş şi se făcu foc de supărare : „Deci asta pusese la cale
hoţul bătrân ! Ei, las' că vezi tu pe dracu... ! Spunea că în ladă e un duh rău ? Va avea parte chiar de
el!"
Misher şi—a chemat cel mai rău şi mai fioros câine, l—a băgat în ladă, a încuiat—o la loc şi a
împins lada în râu. Iar el s—a aşezat lângă Fatima şi i—a vorbit cu blândeţe :
—Nu te teme de mine, frumoasa mea ! Dervişul a vrut să te înşele, să te facă roaba lui. Dară nu el, ci
eu te—am găsit. Eu îţi voi fi însă prieten credincios nu stăpân.
Iar Fatima, auzind vorbele tânărului, îi zâmbi.
În timpul acela, învăţăceii dervişului ajunseră lângă pod şi se puseră pe aşteptat. În sfârşit, văzură
o ladă plutind pe valuri. Din ladă se auzeau nişte urlete atât de înfiorătoare, încât fură cuprinşi de
groază. Era limpede că acolo se afla un duh rău.
Învăţăceii dervişului începură să cânte rugăciuni, să bată în tobe, apoi aruncară o funie şi traseră
lada pe pod. „Duhul cel rău” din ladă urla şi se zbătea din toate puterile. Învăţăceii luară iute lada în
spinare şi se grăbiră să o ducă dervişului. N—avea decât să îmblânzească el un asemenea duh fioros !
Aduseră lada în casa dervişului, o puseră jos şi râseră cu urechea : ”Duhul cel rău" amuţise : nu mai
urla şi nici nu se mai zbătea.
Învăţăceii dădură să—i povestească dervişului cum se petrecuse treaba, dar el nu stătu să—i
asculte.
—Ieşiţi ! strigă el. Afară ! Mă răfuiesc cu cu duhul ăsta ! Daţi—mi biciul ! Plecaţi şi ţineţi minte :
oricât ar striga, oricât s—ar preface, nu—l băgaţi în seamă. Cântaţi rugăciuni şi bateţi cât mai tare în
gong şi în tobe. Aşa trebuie.
Învăţăceii s—au înclinat, au părăsit casa, au închis pe dinafară toate uşile şi geamurile, aşa cum le
—a poruncit dervişul, şi s—au pus pe rugăciuni.
Iar dervişul, de cum rămase singur, se apropie de ladă cu biciul în mână : „Ei, gândi el, acum ţi—
oi tălmăci eu cu biciuşca asta, uite, ce soartă i se hărăzeşte unei fetişcane de ţăran. Ai să slujeşti cât
lumea în casa mea ca roabă ! Scot eu încăpăţânarea din tine !"
De îndată insă ce deschise capacul, zăvodul cel fioros sări din ladă şi—şi încleşta dinţii în derviş.
Dervişul urla, cuprins de groază, se tăvălea pe jos. Se repezi la uşă, dar uşa era încuiată. începu s—o
zgâlţâie şi să bată cu putere, nu—i răspunse nimeni. Din casă se auzeau trosnete, bufnituri, urlete,
răgete. Dar învăţăceii dervişului îşi vedeau de cântările lor şi băteau din ce în ce mai tare în gong şi în
tobe. Păi, dacă însuşi dervişul le poruncise astfel !
Cântară ei şi se rugară până aproape în zori, când îi răpuse somnul. Iar dimineaţa, când se treziră,
ce le văzură ochii ? Una dintre ferestre fusese spartă, iar dinspre casă se vedeau nişte urme de parcă ar
fi trecut în fugă un câine uriaş. învăţăceii se uitară pe geam. În mijlocul încăperii, lângă lada goală,
dervişul zăcea mort.
Învăţăceii se uitară unul la altul şi îşi spuseră :
„Se vede treaba că duhul cel rău a fost mai puternic si l—a biruit pe dervişul nostru. N—ai ce—i
face, şi pace bună".
Mai zăboviră un timp, chibzuiră ce şi cum şi se răspândiră care încotro.
În acelaşi ceas al zorilor, tânărul vânător Misher sosi la casa ţăranului cel sărac. Frumoasa Fatima
păşea alături de el. Câinii uriaşi ai lui Misher săreau în jurul fetei şi—i lingeau mâinile. Iar frumoasa
Fatima zâmbea fericită.
GRAURUL SI BOBUL DE MAZĂRE
repovestită de Margareta Şipoş

A fost odată un graur. Într—o zi, el găsi un bob de mazăre, îl duse la moară şi—l sparse în două.
Graurul luă jumătate de bob, dar cealaltă jumătate rămase înţepenită între pietrele morii. Oricât a
încercat graurul s—o scoată de acolo, nu reuşi. Se duse la morar :
—Morarule, morarule ! Dărâmă moara şi scoate dintre pietre mazărea mea. Altminteri, cu ce—am să
mănânc ? Cum am să—mi duc zilele ? Cum am să zbor în ţări îndepărtate ?
Morarul îi răspunse :
—Mare lucru un bob de mazăre ! Doar n—o să—mi dărâm moara pentru atâta lucru. Ia şterge—o de
aici !
Graurul zbură până la palatul rajahului şi se plânse :
—Rajahule, rajahule ! Pedepseşte—l pe morar : morarul nu vrea să dărâme moara, nu vrea să scoată de
acolo mazărea mea. Eu ce—am să mănânc ? Cum am să—mi duc zilele ? Cum am să zbor în ţările
îndepărtate ?
—Graur prost ce eşti ! spuse rajahul. Piei din ochii mei ! Doar n—o să—l pedepsesc pe morar pentru
un pic de mazăre !
Graurul zbură la rani, soţia rajahului:
—Rani, rani ! Roagă—l pe rajah să—l pedepsească pe morar : morarul nu vrea să dărâme moara, nu
vrea să scoată dintre pietre mazărea mea. Eu ce—am să mănânc ? Cum am să—mi duc zilele ? Cum
am să zbor în ţări îndepărtate ?
Rani spuse :
—Mare lucru puţină mazăre ! Doar n—am să—l supăr pe rajah pentru un pic de mazăre !
Zbură graurul la şarpe şi—l rugă :
—Şarpe, şarpe ! Muşc—o pe rani : rani nu vrea să—l roage pe rajah, rajahul nu vrea să—l pedepsească
pe morar, morarul nu vrea să dărâme moara să scoată de acolo mazărea mea. Eu ce—am să mănânc ?
Cum am să—mi duc zilele ? Cum am să zbor în ţări îndepărtate ?
Şarpele îi răspunse graurului :
—Ce spui, frate ? Ia te uită ce—mi cere !
—Mare lucru o mazăre ! Doar n—o s—o muşc pe rani pentru un pic de mazăre !
Graurul zbură la băţ :
—Băţule, băţule ! Bate—l pe şarpe : nu vrea s—o muşte pe rani, rani nu vrea să—l roage pe rajah,
rajahul nu vrea să—l pedepsească pe morar, morarul nu vrea să dărâme moara, să scoată mazărea mea.
Eu ce—am sa mănânc ? Cum am să—mi duc zilele ? Cum am să zbor în ţări îndepărtate ?
Băţul răspunse :
—Asta—i bună ! Doar n—o să mă apuc să—l bat pe şarpe pentru un pic de mazăre !
Graurul zbură la foc :
—Focule, focule ! Arde băţul : băţul nu vrea să bată şarpele, şarpele nu vrea s—o muşte pe rani, rani
nu vrea să—l roage pe rajah, rajahul nu vrea să—l pedepsească pe morar, morarul nu vrea să dărâme
moara, să scoată mazărea mea. Eu ce—am să mănânc ? Cum am să—mi duc zilele ? Cum am.să zbor
în ţări îndepărtate ?
—Nu, n—am să ard băţul pentru un strop de mazăre, răspunse focul.
Graurul zbură până la mare :
—Mare, mare ! Stinge focul ! focul nu vrea să ardă băţul, băţul nu vrea să bată şarpele, şarpele nu vrea
s—o muşte pe rani, rani nu vrea să—l roage pe rajah, rajahul nu vrea să—l pedepsească pe morar,
morarul nu vrea să dărâme moara, să scoată dintre, pietre mazărea mea. Eu ce—am să mănânc? Cum
am să—mi duc zilele? Cum am să zbor în ţări îndepărtate ?
Marea ii răspunse graurului :
—Ah, graurule, graurule ! Ce—mi ceri tu mie ? Cum o să sting focul pentru un pic de mazăre ?
Graurul părăsi marea şi zbură la elefant :
—Elefantule, elefantule ! Soarbe apa mării : marea nu vrea să stingă focul, focul nu vrea să ardă băţul,
băţul nu vrea să bată şarpele, şarpele nu vrea s—o muşte pe rani, rani nu vrea să—l roage pe rajah,
rajahul nu vrea să—l pedepsească pe morar, morarul nu vrea să dărâme moara, să scoată mazărea mea.
Eu ce—am să mănânc ? Cum am să—mi duc zilele ? Cum am să zbor în ţări îndepărtate ?
Elefantul se răsti mânios :
—Piei din ochii mei ! Doar nu—ţi închipui că am să sec marea pentru un bob de mazăre !
Craurul zbură la liană şi se rugă de ea :
—Liană, liană ! Tu eşti atât de puternică, încât poţi cuprinde şi înfăşură chiar şi cel mai mare copac, şi
el nu va mai avea scăpare. Înfăşoară—i elefantului picioarele şi trompa şi sugrumă—l : elefantul nu
vrea să sece marea, marea nu vrea să stingă focul, focul nu vrea să ardă băţul, băţul nu vrea să bată
şarpele, şarpele nu vrea s—o muşte pe rani, rani nu vrea să—l roage pe rajah, rajahul nu vrea să—l
pedepsească pe morar, morarul nu vrea să dărâme moara, să scoată mazărea mea. Eu ce—am să
mănânc ? Cum am să—mi duc zilele ? Cum am să zbor în ţări îndepărtate ?
—Cinstite graur, îmi pare rău, dar nu—ţi pot îndeplini rugămintea. Auzi acolo, pentru un bob de
mazăre !
Graurul zbură la şoricel :
—Şoricelule, şoricelule, du—te şi roade liana, liana nu vrea să sugrume elefantul, elefantul nu vrea să
sece marea, marea nu vrea să stingă focul, focul nu vrea să ardă băţul, băţul nu vrea să bată şarpele,
şarpele nu vrea s—o muşte pe rani, rani nu vrea să—l roage pe rajah, rajahul nu vrea să—l
pedepsească pe morar, morarul nu vrea să dărâme moara, să scoată mazărea mea. Eu ce—am să
mănânc? Cum am să—mi duc zilele? Cum am să zbor în ţări îndepărtate ?
Şoricelul răspunse :
—Ce tot spui acolo, graure ? Nici vorbă ca pentru o biată mazăre să rod liana !
—Bine ! O să—ţi pară rău, spuse graurul şi zbură la pisică.
S—a nimerit ca pisicii să—i fie foame. Cum a auzit de şoricel, au prins a—i sclipi ochii.
—Să mergem, să mergem cât mai repede ! îl îndemnă pisica pe graur şi plecară amândoi la şoricel.
De cum îi văzu şoricelul pe pisică şi pe graur, se cutremură de spaimă şi spuse :
—Pisică, pisică, nu mă mânca ! Alerg să rod liana !
Când liana îi văzu pe graur şi pe pisică, venind la ca începu să tremure şi să se roage :
—Şoricelule, şoricelule, să nu mă rozi ! Alerg să sugrum elefantul !
Elefantul îi zări de departe pe graur şi pe liană şi zbieră tare :
—Liană, liană, să nu te agăţi de picioarele mele ! Merg îndată să înghit marea !
Marea îl zări pe elefant, care păşea în urma şoricelului, şi începu să vuiască :
—Elefantule, elefantule, să nu—mi bei apa ! Am să sting chiar acum focul !
Focul îl zări pe graur, văzu şi marea şi începu să se tânguie :
—Mare, mare, nu—mi stinge flacăra ! Mă duc să ard băţul !
Băţul îl văzu pe graur sosind împreună cu focul şi strigă :
—Focule, focule, nu mă arde ! Am să—l cotonogesc pe şarpe !
Şarpele, văzând băţul, şuieră :
—Băţule, băţule, nu mă bate, nu mă bate ! Am s—o muşc pe rani.
Iar rani, văzând fiorosul şarpe, se rugă :
—Şarpe, şarpe, nu mă muşca, nu mă muşca ! Am să—l rog pe rajah.
Şi rani îl rugă pe rajah să—l pedepsească pe morar. Rajahul îl chemă la sine pe morar şi—i porunci
să dărâme moara şi să scoată dintre pietrele ei mazărea.
—Dacă n—o dărâmi, spuse rajahul, te voi pedepsi foarte aspru.
—O, rajahule, nu mă pedepsi, voi îndeplini întocmai porunca ta ! spuse morarul.
Se duse de îndată, dărâmă moara şi scoase dintre pietrele ei jumătatea do bob de mazăre.
După ce—şi redobândi mazărea, graurul îşi luă zborul spre mare, iar de acolo spre ţările
îndepărtate, unde era rostul lui să—şi aducă puii pe lume.
PAPAGALUL CEL ÎNŢELEPT
repovestită de Margareta Şipoş

Un negustor ţinea ele multă vreme, închis într—o colivie, un papagal.

Într—o zi, negustorul se hotărî să plece în Bengal după cumpărături. Înainte de plecare, îi chemă
la sine pe toţi ai casei şi le spuse :
—Eu plec. Spuneţi—mi ce daruri vreţi să vă aduc din Bengal ?
Fiecare dintre ei spuse ce anume ar dori să primească, iar negustorul făgădui să le împlinească
întocmai toate voile. Apoi îşi luă rămas—bun de la ai săi, dar când să iasă pe uşă se răzgândi şi se
apropie de colivia papagalului.
—Ţie ce să—ţi aduc ? îl întrebă negustorul pe papagal.
—Mulţumită ţie eu nu duc lipsă de nimic, răspunse papagalul, şi totuşi am să—ţi fac şi eu o rugăminte.
Iar de crezi că poţi să mi—o îndeplineşti, ţi—o spun îndată.
—Ce dorinţă ai ? întrebă negustorul, zâmbind. Dacă stă în puterile mele, mă voi strădui să ţi—o
îndeplinesc.
Atunci papagalul spuse :
—În Bengal, nu departe de oraşul în care mergi tu după cumpărături, este un câmp. în mijlocul lui e un
copac mare în care îşi au cuiburile o mulţime de papagali. Te rog, du—te până la copacul acela şi
spune—le papagalilor din partea mea ”salam” !1 Apoi vorbeşte—le astfel : „Papagalul meu, care stă în
colivie, mă roagă să vă spun că voi zburaţi liberi prin păduri şi grădini şi nu vă gândiți la cei obidiţi.
Aveţi inimi de piatră. Iar atunci când arareori vă abateţi din zbor deasupra celor captivi, abia dacă
priviţi o clipă spre ei şi plecaţi mai departe în drumul vostru. Dacă nu ne veţi ajuta, vom muri intre
gratiile coliviilor noastre". Ei vor trebui să—ţi răspundă, iar tu să—mi aduci răspunsul lor. în felul
acesta îmi faci un mare bine.
—Am să—ţi îndeplinesc dorinţa, îi răspunse negustorul.
Odată ajuns în Bengal, negustorul cumpără toate mărfurile de care avea nevoie, şi, înainte de a
porni spre casă, se duse în câmpul de care—i vorbise papagalul. Privi cu luare—aminte şi văzu un
copac mare de tot şi foarte bătrân, pe ramurile căruia era aşezat un stol de papagali. Negustorul se
porni să strige :
—Ei, papagalilor ! Papagalul meu vă transmite prin mine „salam"18.
Apoi rosti mesajul papagalului său şi aşteptă răspunsul. Dar n—apucă să termine, că, unul după
altul, papagalii căzură morţi la pământ. Negustorul se minună. „Desigur, se gândi el, papagalii aceştia
au fost cândva prietenii cei mai apropiaţi ai papagalului meu. Cum au auzit de el, au şi murit".
Privi îndelung la papagalii morţi, apoi se întoarse în oraş şi porni spre casă.
Ajuns cu bine între ai săi, le împărţi tuturor darurile aduse, fiecăruia ce şi—a dorit. Numai
papagalului n—avea cum să—i dea răspunsul cerut şi, cum se temea să—i aducă vestea morţii
prietenilor lui, nu—i spuse nimic.
Papagalul aşteptă un timp şi, în cele din urmă, întrebă :
—Stăpâne, ai uitat oare să le spui „salam" prietenilor mei ? De ce nu—mi spui care a fost răspunsul
lor?
—Ba le—am spus „salam" din partea ta, răspunse negustorul, dar n—am primit nici un răspuns.
Mâhnit peste măsură, papagalul spuse :
—Povesteşte—mi lot ce—ai văzut acolo.
Şi aşa, negustorul fu nevoit să povestească in ce fel sau petrecut lucrurile.
—Am ajuns în câmpul de care mi—ai vorbit. Am zărit copacul în care stăteau papagalii. Dar abia am
apucat să Ie spun ce m—ai rugat tu şi, dintre ramuri, rând pe rând, au căzut cu toţii morţi la pământ.

18
Sa la m — salut.
Iată de ce nu ţi—am putut aduce nici un răspuns.
Cum termină negustorul de grăit toate acestea, papagalul se clătină şi căzu mort, de pe legănuşul
său, pe fundul coliviei.
Negustorului i se strânse inima de mila papagalului şi se gândi :. „N—ar fi trebuit să—i povestesc
de moartea prietenilor lui".
Luă papagalul de picioruşe şi—l azvârli pe geam.
Papagalul îşi întinse însă aripile şi îşi luă zborul !
Negustorul pricepu atunci că papagalii cei liberi nu muriseră, se prefăcuseră doar a fi morţi,
învăţându—l în felul acesta pe tovarăşul lor captiv ce trebuie să facă pentru a—şi dobândi libertatea.
NEGUSTORUL ŞI MAIMUŢELE
repovestită de Margareta Şipoş

Un negustor se Oprise odată la umbra unui copac, să—şi mai tragă sufletul, lăsându—şi coşul cu
mărfuri alături. Coşul era plin—ochi cu fesuri roşii, pe care negustorul avea de gând să le vândă în
oraşul vecin. Purta şi el pe cap tot un fes roşu. Şezu el ce şezu sub copac, apoi se lungi de—a binelea.
Adia un vânticel plăcut, negustorul începu să moțăie şi, în cele din urmă, adormi buştean.
Deasupra lui, între crengile copacului, nişte maimuţe se holbau în linişte la negustor. Îndată ce
acesta adormi, maimuţele săriră din copac, înhăţară toate fesurile şi se căţărară înapoi. Îşi îndesară
fesurile pe cap şi începură să sară de pe o creangă pe alta, făcând o larmă de răsuna jungla.
Negustorul fu şi el trezit de ţipetele lor şi văzu coşul gol — nici urmă de fesuri. „Ce ispravă ! —
se gândi el. Unde mi—au dispărut fesurile ? Doar nu le—o fi furat cineva !” Privi în sus şi zări
maimuţele gătite cu fesurile lui, ţopăind încântate de pe o creangă pe alta.
Încercă să le sperie, strigă la ele — dar degeaba — nici vorbă să—şi recapete bunurile. Furios foc,
omul îşi smulse fesul din cap şi, dând cu el de pământ, strigă :
—Încaltea, na, luaţi—l şi pe ăsta ! Ce să fac cu un singur fes ?
Maimuţele, trebuie s—o spunem, imită cu mare hărnicie gesturile omului. N—a apucat bine
negustorul să—şi trântească fesul la pământ, că de îndată maimuţele îşi smulseră şi ele fesurile din cap
şi le aruncară pe jos. Negustorul le adună repede, le aşeză în coş şi—şi văzu mulţumit de drum.
POST MONI
repovestită de Margareta Şipoş

Trăia odată, pe ţărmurile râului sfânt Gange, într—o colibă înjghebată din frunze de palmier, un
pustnic înţelept. Zilele lui se scurgeau liniştite, toate la fel : din zori şi până seara pustnicul stătea pe
malul râului cugetând, iar seara, după ce îşi făcea o fiertură săracă, mânca şi se culca.
Pustnicul îşi ducea traiul singur de tot, în apropiere nu se mai afla nici un om. Se aciuise în coliba
lui doar un şoricel, care se hrănea cu firimiturile pe care i le arunca pustnicul. În timpul zilei şoricelul
alerga prin coliba, iar seara se culca la picioarele pustnicului.
Pustnicul se deprinsese cu şoricelul şi—l iubea atât de mult, încât îi povestea bucuriile şi
necazurile lui, ba chiar se şi sfătuiau împreună.
Aşa treceau zilele, una după alta. Într—o seară, pe când pustnicul şedea la masă, şoricelul îi spuse:
—Stăpâne, eşti atât de bun cu mine, încât m—ai învăţat chiar şi graiul tău. Dacă nu ţi—ar fi cu
supărare, te—aş ruga să—mi faci un hatâr.
—Ce vrei să mă rogi ? Vorbeşte, n—o să mă supăr.
—Tu pleci toată ziua de acasă. Când lipseşti, vine pe aici o pisică, iar eu aproape că mor de frică. Dacă
n—ai fi tu, de mult m—ar fi mâncat.
—Ce—ar trebui să fac pentru tine ? întrebă pustnicul.
—Dacă ai vrea, ca să pot fi şi eu liniştit, preschimbă—mă în pisică.
—Bine, spuse înţeleptul, vei fi pisică.
El stropi şoricelul cu apă fermecată şi, cât ai clipi din ochi, şoricelul fu preschimbat în pisică. Ba
chiar de îndată începu să miaune : „Miau—miau, miau—miau".
Trecură astfel câteva zile. Odată, pustnicul îl întrebă pe şoricel:
—Ei, eşti mulţumit că eşti pisică ?
—Tu eşti aşa de bun, răspunse el, dar să vezi...
—Ce vrei să spui ? se miră pustnicul.
—Câteva zile am fost fericit, spuse şoricelul. Dar iar am dat de necaz ! Când tu nu eşti acasă, de
undeva, nu ştiu de unde, vine un câine rău şi se uită la mine atât de fioros, încât îmi îngheaţă sângele în
vine.
—Şi ce—ai dori acum ? întrebă pustnicul. Ghemuindu—se la picioarele lui, şoricelui—pisică spuse :
—O, dacă ai putea să mă prefaci in cline, aş fi fericit.
—Bine, răspunse pustnicul.
Stropi cu apă fermecată pisica şi rosti :
—Fii câine !
Abia rosti cuvintele acestea, şi şoricelui—pisică se prefăcu într—un câine mare.
Iar a mai trecut o zi, apoi alta, şi şoricelul—câine veni la pustnic.
—Trebuie să te supăr din nou, spuse el
—De data asta ce s—a mai întâmplat ?
—Vezi tu, stăpâne, nu—mi pare bine că m—am prefăcut în câine. Câinele e un animal mare şi nu se
poate sătura cu mâncarea puţina pe care mi—o laşi tu. Dacă m—ai preface în maimuţă, aş trăi fără nici
o grijă. Aş sări de pe o creangă pe alta şi m—aş hrăni cu tot felul de poame ; aici sunt sumedenie. Ştiu
că tu eşti bun şi de aceea am cutezat să te rog să mă prefaci în maimuţă.
Pustnicul îl stropi iarăşi cu apă fermecată şi spuse :
—Vei fi maimuţă !
Şoricelul—câine se prefăcu în maimuţă şi începu să zburde prin copaci. Acum se simţea chiar
fericit.
Dar nici fericirea aceasta n—a durat mult. A trecut iarna, a trecut şi primăvara şi a venit vara cea
toridă. Gangele îşi împuţina apele şi le strânse în albia sa, canalele şi heleşteele secară. Era atât de cald,
că numai o blană de maimuţă mai lipsea...
„Dacă aş putea ajunge până la Gange să beau apă... visa şoricelul—maimuţă. Dar ce te faci că la
nu sunt nori de ţânţari care te înţeapă fără milă".
Au mai trecut câteva zile şi şoricelul—maimuţă se aşeză iarăşi la picioarele pustnicului, zicând :
—Nu, stăpâne, nu mai pot îndura !
—Iarăşi s—a petrecut ceva rău ?
—Mor de sete. Ei, dacă m—ai preface într—un ţânțar ! încheie el oftând.
Înţeleptul îşi iubea şoricelul şi nu putea să nu—i împlinească rugămintea. Îl preschimbă în ţintar.
De îndată, şoricelul—ţânţar zbură până la Gange şi bău cu nesaţ din apele lui. De cum îşi potoli
setea, se simţi fericit.
Şi iarăşi trecu o zi, apoi alta. În cea de—a treia zi, zburând deasupra potecilor din vecinătate,
şoarecele—ţânţar văzu un cortegiu măreţ : rajahul se ducea la vânătoare. În fruntea cortegiului, călare
pe un elefant uriaş, mergea rajahul, având—o alături pe rani, soţia lui. Colţii lungi de fildeş ai
elefantului erau împodobiţi cu diamante şi mărgăritare, pe cap avea o diademă de aur, iar pe spinare uri
valtrap de brocart ţesut cu aur. Slugile îl apărau pe rajah şi pe elefantul său, alungind ţânţarii cu nişte
evantaie uriaşe, încât unul n—ar fi putut să se apropie.
Întâlnirea cu acest cortegiu pompos îl umplu de amărăciune pe şoricelul—ţânţar. Cine era el ? Ia,
acolo, un biet ţintar ! Nimeni nu—l bagă în seamă, nimeni nu—l dezmiardă, nu—l împodobeşte ea pe
elefant.
Trist, amărât, şoricelul—ţânţar se duse la pustnic. Pustnicul îl zări şi se miră :
—Nădăjduiesc că acum eşti mulţumit, spuse el.
—Nu, stăpâne, răspunse şoricelul. Ce mare mulţumire să fii ţânțar ! Dacă m—ai preface în elefant, asta
da ! Aş purta valtrap aurit, iar pe spatele meu ar şedea rajahul însuşi !
Pustnicul surise şi spuse :
—Nu face să te întristezi pentru atâta lucru. Te voi preface în elefant.
Într—o clipă, şoricelul se preschimbă în elefant, dar nu într—un elefant oarecare, ci într—unui
împărătesc.
De îndată, ca din pământ, se iviră slugile rajahului şi—l luară cu ei.
Şi ce—l mai dezmierdau pe elefant ! Zece slujitori aveau grijă de el. Ziua îl hrăneau şi—l
dichiseau, iar noaptea vegheau şi alungau ţânţarii din preajma lui.
„Ce bine e ! se bucura şoricelul—elefant. Păi eu trăiesc ca un rajah !"
Trecură astfel câteva zile.
Într—o dimineaţă, rani se pregăti să meargă la Gange, să se scalde. Rajahul hotărăsc ca rani să
călărească elefantul cel nou şi porunci să fie adus de îndată. Când rajahul se aşeză în şa, elefantul nu—
şi mai încăpu în piele de mândrie şi de bucurie.
„Ce cinste pe mine, îşi spuse el, însuşi rajahul şade pe spatele meu."
Apoi se sui rani pe spinarea elefantului. Elefantul fii cuprins de furie : „La urma urmelor, rani e
doar o femeie şi e ruşinos pentru mine să port în spate o femeie".
Îşi aplecă grumazul şi—şi scutură cu atâta putere trupul său uriaş, încât rani zbură din şa. Slugile
alergară într—un suflet. Rajahul, da, da, chiar rajahul ! se dădu jos din şa. O ridică pe rani. şi porunci
să fie adus un covor. El o aşeză pe rani uşurel pe covor şi începu să—i sufle colbul de pe haine. Şi cu
câtă dragoste, cu câtă gingăşie făcea toate astea ! Arătând spre elefant, rajahul spuse :
—Duceți—l de aici, legaţi—l lângă grajd. Dați—i jos valtrapul şi pedepsiţi—l cum se cuvine.
Elefantul se întrista peste măsură. Şi nu pentru că urma să fie pedepsit şi i se lua strălucitorul
brocart de pe spinare, ci pentru că văzuse cât de mult o iubea rajahul pe rani, mai mult decât îşi iubea
elefantul.
„Ei, dacă aş fi eu rani..." se gândi şoricelul—elefant. Noaptea, pe când slujitorii dormeau, şoricelul—
elefant dădu fuga la pustnic.
—Ei, în sfârşit, eşti mulţumit de soarta ta? întrebă acesta.
—Nu ! spuse şoricelul—elefant. Nu, pentru că am văzut că rajahul o iubeşte pe rani mai mult decât îşi
iubeşte, elefantul.
—Doar n—ai vrea să fii rani ? se minună pustnicul.
—Ba da, stăpâne, rosti şoricelul—elefant şi, stânjenit, îşi lăsă trompa în jos.
—Ei, răspunse pustnicul, ce vrei tu nu mi—e nici mie cu putinţă a îndeplini. De unde vrei să scot eu o
împărăţie şi un rajah care să—ţi fie soţ ? Nu, nu te pot face rani. Dacă vrei însă, pot să te prefac într—o
fată frumoasă. Ce zici ?
—Vreau, sigur că vreau, se bucură şoricelul—elefant. Pustnicul cel înţelept îl stropi cu apă fermecată
şi într—o clipă şoricelul—elefant se prefăcu într—o fată foarte frumoasă. Înţeleptul îi dădu numele de
Postmoni19.
Postmoni rămase în coliba pustnicului. Culegea poame şi flori, împletea coroniţe, asculta ciripitul
păsărilor.
Într—o seară, pe când Postmoni şedea în colibă şi împletea o coroniţă, apăru în prag un străin,
îmbrăcat în straie foarte scumpe şi frumoase.
—Cine eşti tu ? întrebă Postmoni. După straie, nu eşti din partea locului.
—Am pornit la vânătoare. Goneam după un cerb, dar cerbul mi—a scăpat. Sunt tare înfometat, de
aceea am intrat în prima colibă pe care am întâlnit—o. Bucuros aş fi dacă mi—ai da ceva de mâncare.
—Intră, spuse Postmoni. Noi suntem foarte săraci, dar îţi voi da bucuros tot ce se găseşte pe aici. În
veşmintele tale bogate pari asemenea unui rajah.
Oaspetele râse fără să spună o vorbă. El era într—adevăr rajah. Postmoni îi aduse un ulcior cu
apă, apoi plecă în pădure şi repede se şi întoarse. Culesese un fruct neasemuit de frumos şi—l oferi
străinului.
—Îmi pare bine că am ajuns în pădurea aceasta ? se bucură străinul. O fată atât de frumoasă şi de bună
merită să fie soţie de rajah.
Când se întoarse pustnicul, rajahul îi mărturisi că o ia pe tânăra fată de soţie.
O duse pe Postmoni in palatul său, unde sărbătoriră nunta. Rajahul o iubea nespus de mult pe
frumoasa lui soţie şi îi îndeplinea toate voile.
Toate bune şi frumoase, Postmoni era acum fericită. Doar că sufletul şi năravurile ei tot şoriceşti
erau, şi curând ele ieşiră la iveală.
Într—o zi, pe când se plimba. Postmoni se opri lângă o fântână adâncă şi se privi în apa ei. Şi
deodată, inima ei de şoarece se strânse de frică. Postmoni simţi că totul se învârteşte în jurul ei şi căzu
în fântână.
Îndurerat, rajahul porunci ca fântâna în care căzuse Postmoni să fie acoperită cu pământ, iar
deasupra ei să se ridice un mormânt. În scurtă vreme, pe mormânt crescură nişte flori minunat de
frumoase, numite Postmoni.
Erau atât de frumoase florile de postmoni, încât nu—ţi puteai lua ochii de la ele. Dar florile
acestea au pricinuit oamenilor mari nenorociri, seminţele lor fiind tare vătămătoare. Cei ce fumează
postmoni dobândesc cele mai urâte trăsături, asemănătoare animalelor în care s—a întruchipat şoricelul
cel nemulţumit şi fricos ; sunt agresivi, precum câinele, murdari ca maimuţele, răi ca ţânţarii, cu
pleoapele umflate şi ochii mici ca ai elefanţilor.

19
Specie de mac din care se extrage drogul numit opiu
BĂRBIERUL CEL SĂRAC
repovestită de Margareta Şipoş

Trăia odată în India un bărbier sărac, care avea o nevastă foarte arţăgoasă! Toată ziua îl cicălea pe
bietul om că nu câştigă destui bani.
—Când eram la taica acasă, turuia fără contenire femeia, mâncam de trei ori pe zi, şi ce bucate
gustoase aveam : orez, peşte, legume... De când m—am măritat cu tine, o dată nu m—am săturat şi eu
ca oamenii. Dacă ştiai că nu—ţi poţi ţine nevasta, nu trebuia să te însori ! Şi se mai spune că numai
vădanele stau nemâncate ! Da' eu ce să zic ? Eu nu sunt lihnită de foame ? Şi asta numai din vina
bărbatului meu !
Şi o ţinea tot aşa, zi de zi. Cât poate răbda un om ? I se făcu lehamite bărbierului şi se hotărî să—
şi ia lumea în cap. Puse într—un sac foarfecele cele mari şi cele mici, oglinda, briciul, piatra de ascuţit,
lighenaşul de aramă şi—i spuse nevestei :
—Dacă am să câştig bani, mă întorc, de nu, mă duc unde m—or duce picioarele...
Trecu bărbierul dintr—un sat în altul, iar seara sosi într—o pădure. Se aşeză sub un copac stufos
să se odihnească şi începu să cugete în sinea sa : „De ce, oare, m—am născut eu sub o stea fără noroc ?
De când mă ştiu n—am avut şi eu o singură zi bună".
În timpul acesta, chiar în copacul sub care se aşezase bărbierul se afla căţărat un drac. Văzându—l
pe om, coborî binişor pe pământ. Se proţăpi în faţa bărbierului şi, desfăcându—şi larg braţele—i mari
ca două crengi de copac, se porni să vorbească fonfăind :
—A, tu erai, bărbierule ! Ce—ai spune dacă te—aş mânca ? Eşti în mâinile mele, nu—i nimeni pe aici
care să—ţi vină în ajutor !
Bărbierul încremeni de spaimă. Şi cum să nu se sperie ? Avea dracul nişte colţi mari şi strâmbi !
„Ce să mă fac ?" se gândi omul. Vezi, însă, că nu degeaba bărbierii au faima de a se număra printre cei
mai şireţi şi mai isteţi oameni.
—Ei, drace, spuse bărbierul, ia vâră—te în sacul ăsta ! Tocmai pe tine te căutam, dinadins m—am oprit
aici. Vreau să scot untul din draci, d—aia şi umblu cu sacul după mine şi strâng toţi dracii din țară.
Dacă nu crezi, uită—te în sac.
Spunând acestea, bărbierul desfăcu doar puţin gura sacului în care se afla oglinda. Se uită dracul şi
vede că aşa era : în sac stătea un drac cu nişte braţe tot atât de mari şi cu nişte dinţi tot atât de strâmbi
ca ai lui.
Acuma fu rândul dracului să încremenească de spaimă. „Ei, drăcie,, îşi spuse el. Am vrut şi eu să
mănânc un om, şi, când colo, am picat eu în mâna lui."
—Ei, cum facem ? Te vâri singur, întrebă bărbierul cu asprime, sau trebuie să—mi suflec eu mânecile?
Dracul îşi încrucişa mâinile pe piept :
—Domnule bărbier, cruţă—mă, te rog, se milogi el. Am să—ţi fiu slugă credincioasă, am să fac tot ce
—mi vei cere...
—Cine ar sta să creadă ce spune dracul ? se miră bărbierul. În toată India nu găseşti mincinoşi mai
mari decât voi. Când daţi de necaz, făgăduiţi marea cu sarea, dar când e să vă ţineţi de cuvânt, ia—i de
unde nu—s !
—Nu, nu, stăpâne, spuse dracul în timp ce lacrimi—le—i curgeau şiroaie, eu nu mint ! Crede—mă, eu
n—am minţit în viaţa mea... n—am înşelat pe nimeni. Dacă vrei, pune—mă la încercare. Porunceşte—
mi orice vrei şi, dacă nu ţi—o plăcea cum îţi îndeplinesc porunca, vâră—mă în sac:
—Bine, se lăsă înduplecat bărbierul. Adu—mi o mie de bani de aur. Şi mai vreau ca încă în seara asta
să apară în curtea mea un hambar, iar până mâine în zori hambarul să fie plin cu orez. Ei, poţi să—mi
îndeplineşti porunca ?
—Da, da, pot, spuse dracul dând iute din cap.
Şi plecă urâtul şi curând se ivi cu un sac plin cu bani. Aşeză sacul lângă bărbier şi aşteptă tăcut, cu
capul plecat ; îi era frică măcar să şi ridice ochii la bărbier.
Acesta strânse banii în poala hainei şi—i legă cu un nod straşnic.
—Ia aminte, spuse bărbierul pregătindu—se de cale—ntoarsă, dacă astă—noapte nu construieşti
hambarul şi nu—l umpli până sus cu orez, o păţeşti !
Bărbierul se întoarse mulţumit acasă, răsturnă monedele de aur în faţa nevesti—si şi—o întrebă :
—În casa lui taică—tău ai văzut vreodată atâta bănet ? De mirare, nevastă—sa nu putea scoate o vorbă
— monedele din faţa ei erau de aur curat. Bărbierul le numără şi râse pe înfundate :
—Sunt o mie în cap !
Pentru prima dată, după amar de vreme, nevasta bărbierului îi zimbi. Îi aduse apă, prosop, un
evantai şi îi spuse drăgăstos :
—Spală—te şi odihneşte—te, eu mă duc să cumpăr de mâncare.
Şi toată ziua fu foarte iubitoare cu el.
Dimineaţa, nevasta bărbierului se uită afară pe geam şi se minună : în curte apăruse un hambar
nou. Se uită în hambar — era plin cu orez.
—Ce—i asta ? De unde a apărut ? îşi întrebă ea bărbatul.
—Eu, cu iscusinţa mea le—am câştigat, răspunse bărbierul fălos.
Apăru în fugă şi dracul şi, de cum dispăru stăpâna casei, se apropie de bărbier şi—l întrebă :
—Ce poruncă ai să—mi dai, domnule bărbier ?
—Uite ce—i, răspunse bărbierul, adă—mi sare, ulei, legume şi două vaci. Şi mai am o treabă pentru
line : în fiecare seară să—mi aduci un sac de orez.
—Bine, spuse dracul, cu ochii în pământ.
Aşa trecea zi după zi. Bărbierul se îmbogăţise, şi era foarte fudul. Nu mai umbla prin casele
bogătaşilor să—i radă, să—i pieptene, stătea toată ziua picior peste picior, ca un boier. Iar nevasta lui
nici mâncare nu mai gătea, nici odăile nu le mai deretica, toată treaba o făceau slugile.
Odată, pe când dracul se apropia cu sacul de orez în spinare de casa bărbierului, se întâlni cu
unchiu—său, fratele mamă—si. Unchiul ducea o oaie pe care o furase de pe o pârloagă.
Dracul cel bătrân văzu că nepotu—său caia un sac în spinare şi se înfurie :
—Ce mai e şi asta ? Un drac să care un sac aşa de greu ! Pentru cine te trudeşti aşa ?
—E sacul stăpânului meu.
—Al stăpânului tău ? se miră dracul cel bătrân. Şi cine, mă rog, c stăpânul tău ?
—Bărbierul.
—Un om ? se mânie el. Vai de capul nostru, ţi—ai făcut neamul de ruşine. Unde s—a mai văzut ea
ciracul să—l slujească pe om ? Dacă dracii află de ruşinea asta, nu mai poţi da ochii cu ei.
—Habar n—ai ce fel de om e bărbierul ! Umblă prin pădure şi prinde dracii. Cu ochii mei am văzut
unul în sacul lui.
—Vai, vai, vai, râse dracul cel bătrân, că tăntălău mai eşti ! Da' tu crezi că se poate scoate unt din
draci? Bărbierilor le—a mers buhul de cât sunt de vicleni. El a ghicit imediat că eşti prost şi te—a pus
să—l slujeşti. Merg eu acum cu tine, să văd şi eu ce bărbier e ăsta care ţine draci în sac
—Păi, face să—l vezi, spuse dracul cel tânăr. Dar du—te singur, nu ţin să—l mai întâlnesc vreodată.
Mie, numai cât mă uit la el şi—mi sare inima în piept ca pasărea în colivie !
Dracul cel bătrân plecă singur la bărbier. Iar în timpul acesta, bărbierul stătea la geam şi—şi aştepta
dracul să—i aducă orezul.
Deodată văzu pe poteca de lângă salcâm o umbră mare. „Mi se pare mie că e dracul, gândi
bărbierul. Dar e alt drac, nu—i cel care mă slujeşte pe mine. Iar ăsta nu vine el de florile mărului.”
Bărbierul mai întâi se sperie, apoi însă se socoti repede cum să scape. Scoase oglinda din sac, o
propti pe marginea ferestrei şi strigă :
—Ei, cine—i acolo ?
 Dracul cel bătrân se uită să vadă dincotro vine glasul şi zări la fereastră un drac bătrân şi urât.
Scoase un strigăt şi o luă la sănătoasa cât îl ţineau picioarele.
În scurt timp, toţi dracii luară cunoştinţă de bărbierul cel grozav. De atunci nici un drac nu s—a mai
arătat vreodată în satul bărbierului, afară, se înţelege, de cel ce—şi îndeplinea slujba de slugă.