POVEŞTI IACUTE1

Cuprins
FATA DIN FLOARE............................................................................................................................................2
PIATRA DE MOARĂ...........................................................................................................................................5
SOARE DE AUR—FLUTURE DUIOS—MINUNATA IUKEIDEN...................................................................7

1
Republica Saha sau Iacutia este o republică componentă a Federației Ruse situată în Siberia Orientală.
FATA DIN FLOARE
repovestite de Venera Teodorescu

Trăia odată o bătrânică singură—singurică, dar care avea cinci vaci. Într—o zi, pe păşunea unde
păşteau vacile, văzu deodată o floare zveltă de lumânărică. Smulse cu grijă, nu cumva să—i rupă
rădăcina, o aduse în iurtă şi o aşeză pe o pernă. Apoi se duse să mulgă vacile.
Stând lângă vaci, bătrânică auzi deodată nişte clopoţei clinchetind în iurtă. Bătrânică sări uluită şi
vărsă doniţa cu lapte. Intră în iurtă, aruncă o privire, dar văzu că nimic nu se schimbase, totul era
precum ştia ea. Floarea de lumânărică sta pe pernă, parcă dormea. Bătrânică ieşi din iurtă şi se apucă
din nou să mulgă vacile. Dar ce auzi ea deodată ? Clopoţeii răsunând din nou. Bătrânică vărsă iarăşi
laptele muls şi fugi în iurtă, unde ce—i fu dat ochilor să vadă ? O fată neasemuit de frumoasă sta pe
pat ; avea ochii strălucitori ca două diamante, sprâncenele negre, frumos arcuite. Floarea de lumânărică
se transformase într—o preafrumoasă fată.
Ce fericire pe bătrânică ! îi spuse fetei :
—Să fii fata mea, preafrumoasă întruchipare.
Şi de atunci începură să vieţuiască împreună.
Într—o bună zi, un tânăr vânător, pe nume Harjit Berghen, plecă în taiga, unde zări o veveriţă
cenuşie, pe care începu s—o urmărească. De dimineaţă şi până în seară slobozi din arcul său săgeţi
nenumărate, dar nu putu s—o atingă. Veveriţa sărea când pe—un brad, când pe altul, când pe un
mesteacăn, când pe o zadă.
Astfel, vietatea ajunse la iurta bătrânicii şi se aşeză pe un pin, apoi sări pe horn şi căzu la bătrânică
în iurtă.
—Bătrânico, dă—mi veveriţa, rogu—te, dă—mi—o ! strigă Harjit Berghen.
Dar nu primi nici un răspuns.
Atunci, Harjit Berghen, de felul lui un tânăr care se aprindea tare iute, se înroşi de furie şi intră în
cort.
Dar ce văzu el acolo ? Pe fata din floare. Frumuseţea ei îl făcu să—şi piardă graiul şi, fără să
scoată un sunet, fugi din iurtă şi o porni în goana calului spre ai lui.
—Tată şi mamă, strigă el, bătrâna care are cinci vaci are şi o fată de o neasemuită frumuseţe. Trimiteţi
să o cereţi de soţie pentru mine.
Pe dată tatăl lui Harjit Berghen trimise nouă călăreţi să caute această frumuseţe.
Trimişii galopară până la bătrâna care avea cinci vaci şi îndată ce o văzură pe fată, rămaseră
înmărmuriţi. Când îşi veniră în fire, plecară, dar cel mai bătrân şi mai înţelept rămase în iurtă.
—Bătrânico, spuse el, învoieşte—te ca această fată să fie soţia lui Harjit Berghen.
—Mă învoiesc cu bucurie, răspunse bătrânică, numai fata să vrea.
Apoi o întrebară şi pe fată care—i este răspunsul.
—Mă învoiesc cu bucurie ! răspunse fata.
—Iată care este preţul pentru măritişul fetei ! spuse bătrânică. Aduceţi—mi atâţia cai şi atâtea vaci cât
poate cuprinde păşunea mea.
Şi i—au adus atâţia cai şi vaci, i—au adus aşa de mulţi, că nu le putea şti numărul.
Apoi au gătit—o şi au îmbrăcat—o pe fată de nuntă. Au adus şi un cal alb. I—au pus un căpăstru
de argint, l—au înşeuat cu o şa de argint, i—au atârnat şi un cobur de argint.
Harjit Berghen a luat—o pe fată de mână, a săltat—o uşor, a pus—o în şa, apoi au pornit la drum.
Deodată, Harjit Berghen zări o vulpe. Nu putu rezista ispitei şi spuse fetei :
—Am să urmăresc vulpea asta, după care mă întorc repede. Tu urmează—ţi singură drumul. în curând
vei da de o răscruce. La răsărit e atârnată o blană de samur, la apus, una de urs cu gâtul alb. Să nu o
apuci în partea asta, apucă pe drumul unde e blana de samur.
Zicând acestea o şi porni la galop,
Fata plecă mai departe şi ajunse la o răscruce. Mergând însă mult pe drum, singură, pe fată o
luaseră gândurile şi uitase ce îi spusese Harjit Berghen. Şi ea o luă pe drumul unde era agăţată blana de
urs. Curând, ajunse la o iurtă de fier. Din iurtă ieşi o iazmă toată îmbrăcată în fier, cu un singur picior
răsucit, cu o singură mână răsucită, cu un singur ochi tulbure şi înspăimântător în mijlocul frunţii.
Iazma cea pocită o opri pe fată, o dădu jos de pe cal, îi luă toată frumuseţea, apoi o azvârli afară
din iurta, în sfârşit, pocitania se sui pe calul cel alb şi plecă spre răsărit.
 Harjit Berghen o ajunse tocmai pe când ea se apropia de iurta tatălui său. El nu observă nimic, nu
ghici nimic, pentru că el se gândea numai la vânat.
Toate neamurile şi prietenii lui Harjit Berghen erau adunaţi pentru a o primi pe soţia acestuia.
Nouă călăreţi tineri stăteau gata să—şi încordeze arcurile aşteptându—i pe soţi. Opt fete stăteau gata să
o îmbrăţişeze pe tânăra soţie. Ele spuneau :
—Atunci când soţia lui Harjit Berghen va scoate o vorbă, din gura ei vor cădea mărgăritare.
Tinerii le spuseră fetelor să culeagă aceste mărgăritare.
Tinerii călăreţi glumeau :
—Când va veni tânăra soţie, samuri negri vor răsări pe urmele ei.
Şi—şi pregăteau arcurile, ca să doboare aceşti samuri.
Dar numai ce scoase soţia o vorbă,, că din gura ei săriră numai broaşte. Numai ce făcu un pas, că
jivine năpârlite şi chelboase o urmară. Toţi cei veniţi s—o întâmpine rămaseră uimiţi şi se întristară.
Dădură drumul săgeţilor în. iarbă. O luară apoi pe tânăra soţie şi o duseră în iurtă, unde aprinseră un
foc straşnic din trei trunchiuri tinere de zadă. Apoi începură sărbătoarea nunţii ; şi au băut, şi au
mâncat, şi au râs şi au jucat. Nimeni nu , pricepea înşelătoria.
La puţină vreme după acestea, bătrânica se duse din nou la păşune, dar ce—i fu dat să vadă ? în
acelaşi loc de mai înainte, răsărise din nou floarea de lumânărică, dar parcă şi mai frumoasă ca cea
dintâi.
Bătrânica o scoase cu rădăcină cu tot şi o duse în iurta ei. O aşeză pe o pernă. Apoi începu să
mulgă vacile. Deodată auzi sunând clopoţei în iurta ci. Fugi repede şi ce—i fu dat să vadă? Aceeaşi
fată stătea în iurtă, dar pare mai frumoasă decât cea dintâi.
—Pe unde ai venit, cum de te—ai întors ? o întrebă bătrânica.
—Măicuţă, îi răspunse fata, atunci când Harjit. Berghen m—a părăsit, mi—a spus : „Eu voi urmări
vulpea în pădure. Tu continuă—ţi drumul. Ia—o pe drumul unde atârnă o blană de samur, n—o lua pe
drumul unde atârnă o blană de urs". Eu am uitat ce mi—a spus el şi am apucat calea cea rea şi am
ajuns la o iurtă de fier. O iazmă de fată şi—a schimbat înfăţişarea cu mine şi pieliţa obrazului meu
împodobeşte acum chipul ei. Mi—a luat hainele de nuntă, şi s—a gătit cu ele, apoi m—a azvârlit din
iurtă. S—a urcat pe calul cel alb şi a plecat, după care m—au sfârtecat cu colţii nişte câini răi şi m—au
târât până la păşunea de lângă iurta ta. Şi aici eu am înflorit din nou dreaptă ca lumânărică. Cum aş
putea să—l revăd pe Harjit Berghen ?
Bătrânica o mângâie şi—i spuse :
—Ai să—l vezi, ai să—l întâlneşti. Aşteptându—l ai să trăieşti alături de mine ca mai înainte, vei fi iar
fata mea.
Şi fata—floare vieţui din nou cu bătrânica ei. Calul alb înţelesese însa că fata—floare era în viaţă şi
—i vorbi bătrânului tală al lui Harjit Berghen.
—Atunci când eram pe drum, Harjit Berghen a lăsat—o pe tânăra soţie singură. Ea a mers până la
răscruce, de — unde a apucat—o pe drumul cu blana de urs şi a ajuns la iurta de fier. O iazmă de fată a
ţâşnit afară din iurtă, i—a luat fetei din floare chipul, s—a îmbrăcat în hainele ei de sărbătoare şi apoi a
zvârlit—o pe fată afară din iurtă. Această pocitanie trăieşte de atunci în casa ta. Ea a devenit soţia
fiului tău. Or, stăpâna mea adevărată e încă în viaţă. Mergi şi o caută, adu—o în iurta ta şi dă—o fiului
tău de solie, altfel asupra voastră se va abate o nenorocire ; iazma de soţie va stinge focul din vatră şi
va distruge iurta. Ea nu vă va lăsa în pace până n—o să pieriţi cu totul. Cum auzi acestea, bătrânul
intră iute în iurtă.
—Fiule, spuse bătrânul lui Harjit Berghen. De unde ai luat—o pe soţia ta ?
—Am luat—o de la o bătrânică despre care ştiu că are cinci vaci.
Tatăl îi spuse atunci :
—Calul alb mi s—a jeluit că ai lăsat—o pe tânăra ta soţie singură. A mai spus că ea a ajuns până la o
răspântie, apoi drumul a dus—o la iurta de fier. Acolo trăia o iazmă de fată, o pocitanie rea, care i—a
luat chipul ei frumos, i—a smuls veşmintele de sărbătoare şi s—a gătit cu ele. Ea ne—a înşelat, prin
viclenie a pătruns la noi. Du—te iute, găseşte—o pe bătrânică şi cere—i fetei să se întoarcă la noi.
Grăbeşte—te ! Cât despre înşelătoare, leag—o de coada unui cal sălbatic şi goneşte—l, să se risipească
în cele patru zări, altfel ne va distruge pe toţi.
La aceste cuvinte, înşelătoarea se înnegri de ciudă, iar Harjit Berghen se înroşi de mânie. O
înşfacă pe vicleană şi o legă de coada unui cal sălbatic. Calul ţâşni peste câmpii până iazma se făcu
mici fărâme.
Apoi Harjit Berghen a pornit—o în goană s—o caute pe bătrânică. Aceasta, cum îl văzu, ieşi din
iurtă şi se bucură ca şi cum băiatul ar fi înviat din morţi.
Fata—floare îl privi pe Harjit Berghen şi începu să plângă.
—De ce ai mai venit să mă găseşti ? Ai lăsat—o pe pocitania cea rea să mă chinuie, să mă dea clinilor,
şi după toate astea, ai mai venit să mă cauţi ? Sunt atâtea fete, câţi peşti în apa râurilor. Caută—ţi deci
soţie printre ele ! N—am să te urmez !
—Nu te—am dat eu acelei iazme ! strigă Harjit Berghen. Nu eu te—am dat clinilor să te sfâşie ! Eu am
urmărit vulpea în pădure, dar ţi—am arătat drumul pe care trebuia să—l urmezi.
Bătrânică, ştergându—şi lacrimile care—i curgeau pe obraji, se aşeză între fată şi Harjit Berghen.
—De ce, oare, după ce tu ai găsit ceea ce ai pierdut, de ce oare să nu vă bucuraţi ? Trăiţi din nou în
fericire ! Ascultaţi la vorbele mele.
Fata spuse încet şi sfios :
—Foarte bine. Am să încerc să uit totul. Harjit Berghen începu să joace, să salte, s—o îmbrăţişeze pe
fată. Apoi înşeuă cu o şa de argint calul cel alb, îi puSeră un frâu de argint, un valtrap de argint, un
cobur de argint. O îmbrăcă pe fată în straie de sărbătoare şi porniră la drum.
Merseră vreme îndelungată pe drumuri troienite până ce ajunseră la iurta tatălui lui Harjit
Berghen.
Toate neamurile toţi prietenii, cei nouă fraţi ai lui Harjit Berghen erau adunaţi pentru a o primi pe
tânăra—i soţie.
„Atunci când va sosi ea, gândeau cu toţii, dacă va face un pas, vor răsări în urma ei samuri".
Şi—şi pregăteau săgeţile, şi—n vreme ce le pregăteau, parcă şi simţeau blănurile în mâini.
Opt surori se pregăteau să o îmbrăţişeze, o aşteptau şi aşa gândeau : „Când va intra, când va
deschide gura să vorbească, vor curge mărgăritare".
Harjit Berghen sosi cu soţia lui, o săltă de pe cal şi o aşeză pe pământ. Soţia începu să vorbească şi
mărgăritarele îi curgeau din gură. Fetele le culeseră şi începură să brodeze cu ele. Tânăra soţie se
îndreptă spre iurtă şi samuri negri ţâşniră în urma ei, pe care tineri viteji începură să—i săgeteze.
Soţia intră în iurtă şi aprinse un foc din trunchiuri de zadă.
Au pregătit o masă de nuntă. Oaspeţi veniţi din toate aşezările cântau şi dansau.
După multe zile nunta s—a sfârşit, oaspeţii s—au despărţit, iar Harjit Berghen a început să
trăiască în bucurie, cu soţia lui. Nepoţii lor, zice—se, mai trăiesc şi în zilele noastre.
PIATRA DE MOARĂ

Trăia odată un om sărman, pe nume Onghei. Nu avea alt bun în viaţă decât o iurtă veche şi o
piatră de moară. Dar, piatra cea de moară nu era o piatră de moară ca toate celelalte : când Onghei
lovea cu o lopăţică, îndată căpăta tot felul de bucate. I—o dăruise o zână, pentru că, toată viaţa lui,
Onghei muncise fără a râvni la bunul altuia.
Nu departe de iurta lui Onghei trăia un bogat, care râvnea încrâncenat să pună mâna pe piatra de
moară. într—o zi el îşi trimise feciorii la Onghei, să—i dea, în schimbul pietrei de moară, jumătate din
bogăţiile sale.
Onghei cel sărac i—a întrebat :
—Cu ce gând aţi venit la mine, feciorilor ? Şi nu termină vorba, că lovi cu o lopăţică în piatra de
moară şi scoase la vedere bucate una şi una. Feciorii bogatului atunci îi răspunseră :
—Tatăl nostru ne—a poruncit să te înduplecăm, ca prieten ce ne eşti, să—i dai lui piatra de moară şi,
în schimb, îţi va da jumătate din bogăţiile sale.
Onghei le spuse aşa :
—Vă poftesc mai întâi să vă aşezaţi şi să gustaţi din bucate.
Feciorii s—au aşezat şi au gustat din bunătăţi. Atunci Onghei le—a răspuns :
—Spuneţi părintelui vostru că, dacă i—aş da piatra de moară în schimbul bogăţiilor sale, nu mi—ar
ajunge să trăiesc decât un an de zile. Or piatra mea de moară mă îndestulează de o viaţă.
Feciorii se întoarseră acasă şi spuseră părintelui lor aceste vorbe.
—Vrea să se fudulească, asta e ! Numai că el a câştigat piatra de moară printr—un noroc. Feciorii mei,
mergeţi iar la el şi spuneţi—i că, dacă vrea să trăim în bună pace, să—mi dea piatra de moară. Iar dacă
cumva nu vrea cu bună învoială, atunci legaţi—l fedeleş, luaţi piatra de moară şi aduceţi—mi—o!
Feciorii duseră şi această poruncă lui Onghei. însă Onghei le răspunse :
—Nu vreau să—l supăr pe părintele vostru, dar n—am să—i dau piatra de moară.
Atunci feciorii tăbărâră pe Onghei şi—l legară de stâlpul iurtei. Strigă el, dar în zadar. Feciorii
urcară piatra de moară in sania cu care veniseră şi duşi au fost.
Între timp Onghei îşi veni în fire, îşi încorda odată toate puterile şi rupse frânghia cu care îl
legaseră. Când vru să iasă din iurtă, uşa era proptită pe dinafară cu o bârnă zdravănă. Atunci el căută o
altă bârnă, izbi uşa şi teşi afară, în urmărirea hoţilor. În drum întâlni un lac, se aplecă şi începu să
soarbă şi sorbi toată apa, încât nu mai rămase decât o mlaştină acolo unde fusese lacul. Îşi urmă apoi
drumul, să—i găsească pe cei ce—i răpiseră piatra de moară. Străbătând o vale adâncă întâlni un urs.
Ursul scoase un răcnet şi se azvârli asupra lui Onghei, dar acesta, dintr—o înghiţitură, îl hăpăi şi pe
urs. Apoi se aşternu drumului. Zărind o vulpe pe vârful unui munte, fugi după ea, o prinse şi o înghiţi
şi pe ea. Văzu doi câini şi—i înghiţi şi pe ei.
După toate acestea ajunse la casa bogătanului, care îl zărise cum venea şi le zise feciorilor săi :
—Neisprăviţilor, v—am dat poruncă straşnică să—l legaţi, ca să nu mai scape niciodată. Dar dacă vreţi
să mai trăiţi, atunci faceţi—l să dispară, daţi—l pradă câinilor !
Feciorii îl înhăţară pe Onghei cel sărman, îl legară şi—l aruncară pradă câinilor. Dar când câinii
năvăliră asupra—i, el dădu afară vulpea vie, care se puse pe fugă şi cânii iute pe urma ei, aşa de
întărâtaţi că, pe dată, şi dispărură în pădure. Onghei pătrunse atunci năvalnic în iurtă şi—i strigă
bogătanului :
—Să—mi dai înapoi piatra de moară ! Bogătanul strigă mânios spre feciorii săi :
—Ce—aţi făcut, neghiobilor ? ! Zvârliţi—l în ciurda cu tauri înfuriaţi şi aceştia au să—l sfâşie cu
coarnele !
Feciorii bogătanului îl înşfăcară pe Onghei şi—l zvârliră la tauri. Dar Onghei dădu afară din el, vii
—viuţi, pe cei doi câini şi taurii se puseră să—i urmărească furioşi.
Onghei se repezi iar în iurta bogătanului şi—şi ceru înapoi piatra de moară.
Bogătanul porunci atunci feciorilor lui să—l zvârle pe Onghei în herghelia de armăsari nărăvaşi,
să fie zdrobit de copitele lor. Feciorii îl zvârliră sub copitele armăsarilor nărăvaşi. Dar Onghei dădu
afară ursul care sfâşie în bucăţi armăsarii. Şi iarăşi păgubaşul dădu năvală în iurta bogătanului.
—Ce nenorocire pe capul nostru ! se văicărea bogătanul. Legaţi—l de un stâlp şi am să—l învăţ eu
piatră de moară. Am să—i dau foc.
Feciorii îl scoaseră afară şi—l legară de un stâlp lângă iurta bogătanului. Onghei nu se lăsă :
sparse cu o lovitură de picior fereastra iurtei şi dădu drumul înăuntru la toată apa din lac.
Bogătanul se pomeni în apă până la gât. Înspăimântat începu să strige :
—Ia—ţi înapoi piatra de moară, dar scoate apa de aici şi lasă—mă să trăiesc !
Focul se stinsese în iurta bogatului, toate lucrurile pluteau într—un talmeş—balmeş, iar omul cel
lacom se zbătea gata—gata să se înece.
Atunci Onghei îşi încorda muşchii, rupse legăturile, apoi sorbi apa din iurtă, îşi luă piatra de
moară şi o porni spre casă.
Ajuns în locul unde fusese lacul, vărsă apa la loc şi lacul apăru din nou aşa cum fusese mai
înainte, ba parcă şi mai frumos.
Când ajunse în iurta sa, făcu o altă uşă şi puse piatra de moară la locul hărăzit, apoi trăi mai
departe în deplină sănătate şi mulţumire, folosindu—se de preţiosul obiect.
SOARE DE AUR—FLUTURE DUIOS—MINUNATA IUKEIDEN
Basme siberiene și de pe drumul marilor invazii, Ed. Vestala, 2013

Se spune că se află o asemenea țară în care, de pe pantele abrupte din răsărit curg râuri, se
împletesc în fire de argint, de pe pantele abrupte dinspre apus se întind lunci ca mătasea verde, în sud
unduiesc câmpuri, în nord foșnesc păduri pletoase.
E o întindere nemărginită, — e o țară întinsă și strălucitoare!
Acolo apele sunt limpezi — nu se vede nici o umbră, rogozul verde e numai bun pentru cal, iar
lozia acoperă calul până peste cap.
Acolo cucul cântă fără încetare, turturica zile și nopți gângurește, lișița își face cuib tot anul.
Acolo nu este iarnă, tot timpul e vară. O asemenea țară e acolo! Nu există nopți, tot timpul este
ziuă. Un asemenea pământ e acolo!
Acolo cerul este înalt—înalt, stă sprijinit pe nouă proptele, stă sprijinit pe nouă grinzi, iar sub
el, se spune, trăiește basmul.
Iată ce basm.
Era, se spune, pe lume o bătrânică mică. O blană de veveriță îi ajungea pentru toată
îmbrăcămintea: din pielea burții își făcea cămașa, din spate—șuba, din labele din spate—sacul de
merinde, din labele din față—mănușile, din coadă—căciula.
Bătrâna aceasta, se zice, avea cinci vaci.
Odată, merse bătrâna în lunca verde după vacile sale să le aducă acasă și pe drum smulse o tufă
mică de coada—calului. Nu—i rupse nici o ramură, nu clinti din loc nici o rădăcinuță. Aduse coada—
calului acasă și o puse pe policioară, iar policioara aceea era cu nouă rânduri de crestături, acoperită cu
blană de râs.
Puse acolo coada—calului — și se duse în grajd să mulgă vacile.
Deodată, auzi bătrâna: sunau zurgălăii, zăngănea, pocnea în casă, de parcă un cuțit de fier
căzuse.
Se ridică bătrâna, alergă în casă. Pe drum vărsă laptele.
Se uită la dreapta, se uită la stânga: totul în casă era ca și până atunci, cum a fost așa era. Iar
coada—calului era la locul ei, așa cum o puse—se bătrâna.
Din nou plecă bătrâna la vacile sale.
Nu reuși să mulgă o jumătate de oală, că din nou auzi ceva ciudat: în casă zdrăngănea și bubuia
mai puternic decât înainte.
„Parcă cineva cântă din dairea — gândi bătrâna —. Parcă cineva a scăpat jos o farfurie de
argint.”
Se ridică brusc și din nou alergă în casă. Din nou vărsă laptele pe drum.
Deschise bătrâna ușa și văzu — în partea stângă, pe policioara încrustată cu nouă rânduri de
crestături, acoperită cu blană de râs, — o fată de o frumusețe de nespus.
Ochii ei, ca două calcedonii, străluceau. Sprâncenele — doi soboli negri — alergau unul spre
altul. Pielea ei fină așa lumina, încât prin piele se vedea cum îi curgea sângele purpuriu prin venele
albastre, cum tremură, ca o strună întinsă, gâtul său.
Soarele ieși pe cer și se bucură, uitându—se la frumusețea ei. Casa întunecoasă deveni
luminoasă, casa luminoasă strălucea de frumusețea ei.
Coada—calului se transformase în așa frumusețe de fată.
—Cum te cheamă? —  o întrebă bătrâna.
—Nu am nume, răspunse frumoasa.
—Soare de Aur—Fluture Duios—Minunată Iukeiden, — iată ce nume îți dau, spuse bătrâna.
Rămâi în casa mea, îmi vei fi ca o fiică.
Așa s fost, se spune.
Și se mai spune, de asemenea, că, chiar în acel timp, fiul cinstitului han  Han—Harah, tânărul
vânător Harjit—Berghen, se ducea la vânătoare în pădurea întunecoasă să prindă fiare sălbatice.
Văzu Harjit—Berghen sărind, în fața lui, din copac, o veveriță. Dădu drumul vânătorul la
săgeată. Aceasta trecu pe lângă veveriță. Își încordă arcul încă o dată. Din nou nu nimeri.
Veverița sări din ce în ce mai departe. Toată ziua o urmări Harjit—Berghen, iar veverița îl duse
la casa bătrânei mici cu cinci vaci.
 Se așeză veverița într—un copac pletos lângă casă, parcă îl mustra pe vânător.
Își scoase el ultima săgeată. Pentru ultima oară își întinse arcul. Și din nou nu nimeri. Iar
săgeata se lovi de coșul sobei și căzu în casă.
—Hei, cine este acolo? începu să strige tânărul. Dați—mi înapoi săgeata.
Nu răspunse nimeni din casă.
Se supără tânărul. Îi fierbea sângele, îi alerga prin vene. Părul i se ridică în sus, ca un arici, în
obraji îi apăru roșeala. Îi trecu prin gând o idee rea. Îi veni apoi alta îndepărtată. Îl plesni în frunte o
idee de mândrie. Intră în fugă în casă.
Intră în fugă și încremeni pe loc, văzând—o pe frumoasa fată. Nu mai avea în cap nici gând
rău, nici gând îndepărtat, nici gând mândru.
În sfârșit, se trezi și spuse:
—Tu, lumina ochilor mei, albeața dinților mei, stăpâna inimii mele, cum te cheamă?
—Mă cheamă Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata Iukeiden, răspunse frumoasa.
—Nu, spuse tânărul, o să te numești soția mea.
Și plecă în fugă din casă. Se aruncă pe cal. În fuga mare trecu prin pădurea întunecoasă.
Ajunse Harjit—Berghen în satul său. Lăsă calul cu șa, nelegat. Intră în fugă la părinți, ca
nebun.
Unul singur era — dar parcă în casă pătrunseseră cincizeci de oameni.
Unul singur era — dar zgomotul produs ajungea pentru optzeci de oameni.
Unul singur era — dar țipa de parcă nouăzeci de oameni ar fi vorbit în același timp.
—Tată! Mamă! — strigă. Mi—am găsit logodnica! Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata
Iukeiden o cheamă. Nu iau pe nimeni altcineva de soție, afară de ea! Vine după mine — o iau, iar dacă
nu vine — tot o iau. Pregătiți mai repede oamenii! Trimiteți pețitori! Dacă nu, mi se frânge inima!
Pe nouă cai, nouă din cei mai buni oameni plecară în pețit la bătrâna mică cu cinci vaci.
Sosiră. Intrară în casă. Și deodată, parcă orbiră cu toții, parcă asurziră, nu putură spuse nici un
cuvânt. Stăteau  ca morți. Oare discul strălucitor al soarelui coborâse din cer și le orbise ochii, le arsese
inima? Nu, ei văzuseră pe frumoasa Iukeiden!
În sfârșit, cel mai bătrân dintre ei ieși în față și spuse:
—Bătrâno! Îți dai fiica după fiul hanului Han—Harah, tânărul Harjit—Berghen?
—O dau, spuse bătrâna, dacă ea însăși va merge după el.
—Frumoaso, spuse cel mai învârstă, îl ei de soț pe fiul cinstitului han Han—Harah, pe tânărul
Harjit—Berghen?
—Îl iau, răspunse frumoasa.
—Bătrână, întrebă din nou cel mai în vârstă, spune ce ceri în schimbul fetei?
—Vreau vaci și cai mulți de tot. Strângeți—i, aduceți—mi aici atâtea animale, încât să nu se
mai vadă pământul de ele. Atunci am să vă dau fiica pentru fiul lui Han—Harah, pe Soare de Aur—
Fluture Duios—Minunata Iukeiden.
—Bine. Fie cum vrei tu, spuse bătrânul.
Plecară oamenii lui Han—Harah.
A doua zi, ieși bătrâna din casă, dar lunca verde nu se vedea nicicum — până la marginea
pădurii mergeau vaci cu coarne ascuțite, până la lacurile de argint pășteau hergheliile.
Și Harjit—Berghen venise și el călare. El însuși era sus pe cal, iar pentru logodnică adusese un
cal bălțat. Calul bălțat era tot în argint, hamul era din argint, căpăstrul — din argint și biciușca — din
argint.
Își luă Harhit—Berghen logodnica de mână, ieși din casă și o sui pe calul bălțat.
Plecară.
Deodată, le zboară în întâmpinare corbul negru și le spune așa:
—Cra—cra—cra! Deschide—ți bine urechile tale rotunde și dibace, Harjit—Berghen. Uită—te
bine cu ochii tăi cei ageri! Cu mintea pătrunde în spusele mele cum străbați un lac adânc cu ochii. Te
așteaptă cu nerăbdare pe drum Djessin cel de Fier. S—a gândit să—ți ia logodnica. Vrea să te însoare
cu fiica sa cea cu nouă cocoașe. Nu te apleca în fața celui puternic! Nu te da bătut în fața celui
puternic! Nu lăsa să te necăjească cel rău!
Croncăni și zbură mai departe.
Îi fierbea sângele în vine lui Harjit—Berghen. I se ridica de mânie părul în sus. Îi veni în minte
un gând de mândrie. Opri el calul și—i spuse logodnicei sale:
— Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata Iukeiden! Trebuie să  mă lupt cu Djessin cel de
Fier, să—l întrec pe cel puternic, să—l înfrâng pe cel puternic, să—l bat pe cel rău. Iar tu mergi mai
departe singură. Când vei ajunge la un loc unde se despart drumurile, la o răspântie, acolo unde atârnă
o blană de sobol, pe acel drum să—ți îndemni calul. Iar pe drumul unde se află o blană de urs — să nu
faci nici un singur pas! Ai grijă, nu uita cuvintele mele!
—Dacă tu vorbești astfel, oare crezi că nu te voi asculta? spuse Minunata Iukeiden. Iar în
gândul ei își spuse: „Ah, știu că merg spre nefericire, merg la chin. O să cad dintr—o belea în alta...”
Suspină greu și—și îndreptă calul spre pădurea deasă, întunecoasă.
Iar Harjit—Berghen mai departe pe drumul drept.
Deodată văzu în mijlocul drumului un munte înalt care ajungea până la cer. De jos nu te puteai
urca pe munte, nici pe margine nu—l puteai ocoli.
Se uită Harjit—Berghen, iar în fața muntelui parcă se înălță un alt munte — stătea Djessin cel
de Fier.
Din stomac îi creștea un picior de fier. Din piept se întindea o mână de fier, parcă se încolăcea
un șarpe de fier. Pe vârful capului avea șapte fire de păr: șapte ace de fier, limba de fier, ca niște cuțite
ascuțite. Avea un caftan de fier, și căciulă de fier, și pantaloni de fier, și vorba de fier.
—Bună ziua, omule! — îi spuse el lui Harjit—Berghen, și dinții de fier îi clănțăniră. De mult n
—am mai deschis gura, nu mi—am mișcat buzele, nu mi—am mișcat limba. Ascultă acum la ce—ți
spun! Hainele pe care le ai pe tine sunt îmbrăcămintea ta de mort, drumul tău este drumul tău de rămas
—bun. Îmediat o să te duc în stânca mea. Dacă vrei — te duc și dacă nu vrei — tot te duc. O să—ți
pângăresc numele măreț, o să—ți iau viața, o să—ți rup oasele.
Apoi se îndreptă către stâncă și cântă, urlă, vorbi:
Eu, stăpânul acestei stânci negre, poruncesc: deschide—te! Poruncesc: dă—mi drumul!
Se supără Harjit—Berghen. Fața îi deveni roșie ca lutul ars, părul de aur i se ridică sus.
—Tu, minciuna minciunilor, care treci pe—aici, ascultă—mă acum tu pe mine! Nu sunt eu om
să mă sperii de tine. Să vedem cine e mai puternic, cine e mai bun.
Își scoase arcul strălucitor ca un ochi de apă, puse mâna pe săgeata sa credincioasă, întinse
coarda până la urechi.
—Săgeata mea! — spuse — să nu te oprească munții! Să  nu te împiedice copacii! Să nu te
pierzi în văile adânci! Atinge—l mortal pe Djessin cel de Fier.
Și parcă bubui tunetul, — așa încordă el degetul mare, dând drumul la săgeată.
Zbură săgeata și lovi drept în pieptul lui Djessin cel de Fier. Spintecă monstrul în două, împărți
în două muntele de piatră care ajungea până la cee. Muntele de piatră se desfăcu în două și în urma
săgeții trecu călare pe calul său Harjit—Berghen. Și până să ajungă săgeata iute să cadă la pământ,
Harjit—Berghen o prinse din zbor și o vârî în tolbă.
Apoi se uită înapoi și strigă:
—Cum e, Djessin cel de Fier, cine e mai puternic? Nu o să mai deschizi gura,  nu o să mai
miști din buze, nu o să mai miști din limbă. Îmbrăcămintea ta ți—a devenit de înmormântare, de rămas
bun au fost ultimele tale cuvinte.
Spuse așa și—și întoarse calul spre casă.
În timpul acesta, logodnica sa, Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata Iukeiden, mergea prin
pădurea întunecoasă, pe calul bălțat, de nuntă. Ajunse până în locul unde era răspântia a două drumuri.
Nu văzu unde era blana de sobol, nu văzu unde era blana de urs, uită tot ceea ce o învățase Harjit—
Berghen, și—și îndreptă calul pe cărarea cu blana de urs.
Cărarea cu blană de urs o duse la o iurtă de fier. Iarba din jurul iurtei era de fier, copacii în jur
— de fier, iar lângă intrarea iurtei stătea o femeie. Ea era mai groaznică decât ce—i mai groaznic. Nici
nu ai mai văzut, nici n—ai mai auzit despre așa ceva. La spate are nouă cocoașe de fier, fața — parcă
este stană de piatră necioplită, în frunte, ca o ferestruică de mină, îi lucește mat un singur ochi.
Se apropie stăpâna iurtei de fier de Minunata Iukeiden și cu mâna de fier o dădu jos pe
frumoasă de pe cal. Numai oasele săracii logodnice rămăseseră jos, pe pământ. Iar femeia de fier cu un
singur ochi, cu nouă cocoașe se transformă în Minunata Iukeiden. I—a luat frumusețea feței, hainele
de nuntă și le—a pus pe ea, s—a suit pe calul bălțat și a plecat la drum. Mergea pe drum de nuntă.
Acolo unde se termină pădurea, o ajunse din urmă Harjit—Berghen. Se apropiară împreună de
casă.
Tatăl cu mama, surorile și frații, fetele în casă și slugile — toți ieșiră să—i întâmpine pe
logodnic și pe logodnică.
Slugile așternură curtea cu iarbă verde, ca logodnica să calce pe moale.
Cei nouă frați, nouă cocoși din același stol, pregătiseră atâtea săgeți, încât au rămas cu degetele
fără piele. Se gândeau: unde calcă logodnica — acolo de sub picioarele ei o să fugă soboli. Ei o să țină
sobolii și o să—i aducă în dar noii lor surori.
Cele șapte surori, șapte turturele din același cuib, răsuciseră atâta ață, că li se înroșiseră ochii de
atâta muncă. Se gândeau: cum o să spună logodnica un cuvânt — o să iasă de pe buzele sale mărgele
de aur. O să facă din mărgele o salbă și o să i—o dea în dar noii lor surori.
Când însă logodnica se dădu jos de pe cal — călcă în picioare toată iarba. Făcu un pas — lupi îi
ieșiră de sub picioare și alergară în toate părțile. Spuse un cuvânt — grindină de fier îi ieși din gură.
Văzură acest lucru părinții și se mâhniră tare, frații și surorile se întristară pe jumătate, slugile
— pe sfert. Dar nu știau că logodnica nu este logodnică, ci un vârcolac.
Duseră pe logodnică în casă, îi dădură să aprindă focul cu trei ramuri de rariță tânără — și
începu petrecerea de nuntă. Cântecele la nuntă le—a cântat vântul; jocurile le—a purtat uraganul.
A fost o nuntă tristă.
Așa se spune, așa se povestește.
În acel timp, bătrâna mică se duse în câmp după vacile sale — să le aducă acasă — și din nou
văzu o tufă de coada—calului. Era o tufă așa de frumoasă, că nu rezistă bătrâna și o scoase din pământ.
O aduse acasă, o puse pe policioara aceea împodobită cu nouă rânduri de crestături, acoperită cu blană
de râs și plecă să—și mulgă vacile.
Deodată auzi: zdrăngănind ceva în casă și căzând cu zgomot pe podea.
Bătrâna intră alergând pe ușă. În partea stângă, pe policioara împodobită cu nouă rânduri de
crestături, acoperită cu blană de râs. Stătea Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata Iukeiden a sa.
—Fiică! — spuse bătrâna —. De ce ești aici și nu în casa soțului tău?
—Mamă! — răspunse frumoasa —. Nu am soț. M—a părăsit în pădure singură ca să se lupte
cu Djessin cel de Fier. Iar pe mine m—a pândit fiica cu nouă cocoașe a lui djessin cel de Fier, a scos
viața din mine și a plecat pe drumul meu de nuntă, pe calul meu de nuntă, în casa logodnicului meu.
Iar eu am devenit din nou coada—calului. Dacă nu ai fi scos această tufă, niciodată nu te—ai mai fi
văzut cu mine.
Vorbea și parcă mărgăritare bogate, parcă ploaie albă îi curgeau lacrimile din ochi.
Așa a fost, se spune!
Iar Harjit—Berghen trăia în casa sa cu tânăra sa nevastă. În casa luminoasă se făcea întuneric,
în casa întunecoasă se făcea și mai întuneric, dacă intra ea. Dacă își aruncă o privire te cuprindea frigul
până la oase. Spunea un cuvânt — parcă lovea cu o așchie de fier.
Odată, rătăcea Harji—Berghen pe câmp, iar pe câmp păștea calul bălțat. Se apropie de el calul,
scutură din cap și deodată începu să vorbească. Se vede că nu era un cal obișnuit — avea glas de om!
—Ascultă—mă, stăpâne, spuse calul bălțat. Ascultă—mă bine cu cele două urechi rotunde ca
luna plină. Pătrunde cu mintea ca printr—un lac adânc! Pe cine ți—ai luat de soție? Pe cine ai adus în
casă? Oare aceasta este Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata Iukeiden? Oare aceasta este stăpâna
mea? Aceasta este fiica lui Djessin cel de Fier. Ea a omorât—o pe stăpâna mea, i—a luat frumusețea, s
—a îmbrăcat în hainele ei, și a intrat ca vârcolac în casa ta. Leag—o de piciorul unui cal sălbatic și dă
drumul calului în câmp ca să nu mai rămână nici măcar un os din fiica diavolului! Iar apoi mergi acolo
unde ți—ai găsit logodnica. Poate și acum o mai găsești. Poate se întoarce la tine.
Auzind acestea, lui Harjit—Berghen i se întunecă mintea de mânie. Sângele i se mișcă vijelios
prin vine.
Intră în fugă în casa sa.
Unul singur era — dar parcă intrase o oaste întreagă.
Unul singur era — dar începu să strige de parcă se dărâmară munții.
Unul singur era — dar se uita în sus și cerul înalt tremura de frică.
Prinse și legă pe fiica diavolului de piciorul unui cal sălbatic și—i dădu drumul calului pe
câmp. A fost și nu mai e! Așa cum se împrăștie praful pe pământ, a dispărut!
Iar Harjit—Berghen se urcă pe calul său și se duse acolo unde locuia bătrâna mică, unde și—a
văzut pentru prima oară pe logodnica sa, Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata Iukeiden.
Merse el prin pădurea întunecoasă și strigă:
—Dacă ești departe, apropie—te! Dacă ești sus — coboară! Dacă ești jos — urcă!
În sfârșit, văzu casa bătrânei mici. Opri calul, o chemă pe stăpână.
Ieși la el bătrâna mică.
—De ce ai venit? — întrebă.
—Am venit după fiica ta, am venit după logodnica mea, răspunse Harjit—Berghen. Mi—o dai
— o iau, iar dacă nu mi—o dai, tot o iau! Nu voi pleca cu pace! O să—ți distrug casa, o să—ți mănânc
zilele, dar pe ea o s—o duc de aici. Du—mă în casă, nu—l ține în loc pe drumeț!
Îl duse bătrâna mică în casă.
Cu ochii ca ai unui mânz negru se uita la el Minunata Iukeiden. Îi tremura gâtul ca o strună de
argint întinsă.
—De ce ai venit la mine? — spuse. M—ai lăsat singură în pădure, m—ai trimis în
întâmpinarea morții rele, m—ai lăsat pe mâna fiicei diavolului. Acum pe cine cauți aici? Pleacă! Nu
voi merge cu tine!
Se uită la ea Harjit—Berghen duios—duios, îi vorbi cu lacrimi în ochi:
— Soare de Aur—Fluture Duios—Minunata Iukeiden! Crezi că am vrut moartea ta? Crezi că te
—am trimis la moarte? Te—am lăsat singură să mă lupt cu Djessin cel de Fier, ca să te scap de el. Dar
tu nu m—ai ascultat, ai mers pe drumul unde era blana de urs. Iată de ce s—a întâmplat nenorocirea!
Aici și bătrâna mică începu să plângă. Se așeză între ei, ca între doi copii mici, lacrimile din
ochi îi curgeau și le spuse astfel:
—Ascultați—mă și nu treceți peste cuvintele mele! V—ați pierdut unul de altul și v—ați găsit,
v—ați izbăvit de  necaz, v—ați salvat de la moarte. De ce vă mustrați unul pe altul? Cum de nu vă
bucurați, uitându—vă unul la altul?
—Adevărat! Spuse Minunata Iukeiden.
—Sunt bune cuvintele tale! spuse Harjit—Berghen.
Și începură să joace, să sară, să râdă cu râsul cel mai vesel, să—și spună cele mai bune cuvinte
și din nou se pregătiră de drum.
Iarna — o recunoșteau după prima zăpadă albă proaspăt căzută; primăvara — după vânticelul
ușor; vara — după ploaie; toamna — după ceață. Iată cât de mult au mers. În sfârșit, au ajuns la casa
lui Harjit—Berghen.
Călca logodnica pe pământ — și ieșeau de sub picioarele ei soboli de aur.
Spuse un cuvânt — mărgele de aur îi ieșiră de pe buze.
Iar în casă totul era deja pregătit pentru petrecerea de nuntă.
Parcă se întindea un câmp larg — așa de mare era masa pusă. Pe aceasta erau farfurii din argint
strălucitor, ca cercurile lacurilor de gheață. Lingurile de argint — ca lopețile pentru îndepărtarea
zăpezii. Iar furculițele de argint poți să pui și fânul în stog!
Cofe cu băutură, ca o pădure deasă stătea pe masă. Cupele se ridicau ca un munte.
Se spune că din toate părțile au venit oameni la această petrecere.
Erau aici cântăreți. Erau dansatori. Erau săritori. Horele se luau la întrecere între ele. Cei
puternici se întreceau în forță. Cel flămând se sătura. Cel bătrân devenea tânăr.
Nouă zile, nouă nopți au petrecut, au jucat.
Cântecul strănepoților îndepărtați, basmul nepoților a devenit această nuntă.
Așa se spune!