UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
Universul reprezintă totalitatea de
energie şi materie, inclusiv Pământul,
galaxiile şi conţinutul intergalactic.
Steaua este un corp cosmic format din
gaze inerte reţinute de atracţia gravitaţională
proprie, care emite radiaţii elecromagnetice,
mai ales lumină care este produsul direct al
reacţiilor termonucleare interne. Aproximativ
8000 de stele sunt vizibile cu ochiul liber de
pe Pământ. Astronomii au calculat că în
Calea Lactee sunt sute de miliarde de stele.
Calea Lactee, la rândul ei, este una din sutele
de milioane de galaxii care pot fi văzute cu
ajutorul telescoapelor.
Planetele sunt corpuri cosmice
nonluminoase, mai mari decât un asteroid sau
o cometă. Ele sunt luminate de cele mai
multe ori de steaua în jurul căreia orbitează.
Cele nouă planete în ordinea distanţelor faţă
de Soare sunt: Mercur, Venus, Pământ, Marte,
Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto.
În imagine se observă cometa
Shoemaker-Levy 9 prăbuşindu-se pe Jupiter.
Dacă oricare din acele fragmente s-ar fi
prăbuşit pe Pământ, ar fi dus la dispariţia vieţii.
Ştiinţa care se ocupă de toate planetele
şi sateliţii lor, comete şi meteoriţi, materia
interstelară, sisteme solare cunoscute, galaxii
şi porţiuni de galaxii se numeşte astronomie.
Origini antice. Egiptenii sunt, probabil
primii care au descoperit poziţia relativă a
stelelor.
Astronomia babiloniană. Babilonienii
au realizat în 400 î.Ch. că mişcarea aparentă
a Soarelui şi a Lunii în jurul zodiilor nu au o
viteză constantă. Ei cunoşteau poziţia Lunii
şi a Soarelui pentru fiecare zi a lunii şi puteau
prezice Luna nouă. De asemenea, ei au
calculat poziţiile planetelor.
Astronomia greacă. Aristarh din
Samos credea că Pământul se roteşte în jurul
axei sale o dată la 24 de ore, împreună cu alte
planete în jurul Soarelui. Explicaţia sa a fost
respinsă de cei mai mulţi filozofi greci, care
priveau Pământul ca o planetă fără mişcare în
jurul căreia se roteau celelate planete. Teoria
lui Aristarh din Samos, cunoscând sistemul
geocentric rămâne neschimbată
de peste 2000 de ani. În secolul
al doilea d.Ch. astronomii greci
Hiparh şi Ptolomeu au folosit o
serie de cercuri concentrice, cu
Pământul aproape de centru
pentru a reprezenta mişcarea
generală a Soarelui, Lunii şi a
planetelor în jurul zodiilor.
Pentru a explica variaţiile de
viteză ale Soarelui şi Lunii şi
regresia planetelor, ei au
presupus că fiecare din aceste
obiecte se roteşte în jurul unui al
doilea cerc numit epiciclu centrat
pe circumferinţa celui dintâi.
Teoria lui Copernic. În
seculul 16 contribuţia astronomului polonez
Nicolaus Copernic a schimbat dramatic
astronomia. El a arătat că mişcarea planetară
poate fi explicată prin ocuparea unei poziţii
centrale a Soarelui şi nu a Pământului. În
pag. 1

1609 Galileo Galilei a construit un mic
telescop de refracţie şi a descoperit că Venus,
la fel ca Luna are faze, ceea ce indică că se
roteşte în jurul Soa-
relui. De asemenea
el a descoperit pa-
tru sateliţi naturali
ai lui Jupiter şi
inelele lui Saturn.
El s-a născut în
1564 şi a fost unul
dintre cei mai mari
fizicieni şi astro-
nomi din epoca
Renaşterii. El a
descoperit legea inerţiei, legea căderii
corpurilor, legea compunerii mişcărilor. Ca
astronom a descoperit natura stelară a Căii
Lactee, petele de pe Soare şi rotaţia acestuia
în jurul axei sale, confirmând prin acestea
concepţia heliocentricã a lui Copernic. Cu
ajutorul astronomului german Johannes
Kepler au început revoluţia ştiinţifică. Lui
Galilei i se atribuie celebra replică rostită în
faţa Inchiziţiei: “Eppur si muove”. El a fost
somat de Inchiziţie să-şi retragă ideile
eretice, dar pentru că nu a renunţat la ele, a
fost pus sub arest la domiciliu.
Astronomia modernă. Îmbunătăţirea
radiotelescoapelor a permis examinarea
suprafeţei planetelor, descoperirea
numeroase stele mai puţin strălucitoare şi
măsurarea distanţelor interstelare. În secolul
al 19-lea spectroscopia a dat informaţii
despre compoziţia chimică şi mişcarea
obiectelor astronomice. De-a lungul lungul
secolului 20 constrirea unor telescoape din ce
în ce mai mari a permis cunoaşterea structurii
galaxiilor şi a unor părţi din galaxii. Au fost
construite clase noi de echipament astronomic
sensibil la variaţia radiaţiilor electromagnetice.
Sistemul Solar. Prin folosirea
telescoapelor, tot mai mulţi noi membri ai
Sistemului Solar au fost descoperiţi,
incluzând Uranus în 1781, Neptun în 1846 şi
Pluto în 1930. Numărul sateliţilor cunoscuţi a
crescut la peste 60. Cercetările spaţiale au
descoperit inele în jurul lui Jupiter şi noi
sateliţi ai lui Saturn şi Uranus.
Cea mai apropiată stea, Alpha Centauri,
este de 260.000 de ori mai departe faţă de
Pământ decât de Soare. Prima distanţă
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
interstelară măsurată a fost în 1838. Masele
stelare nu pot fi determinate pentru Soare şi
pentru câteva stele. Dintre stelele cele mai
apropiate 10% sunt mai strălucitoare, mai
mari şi mai masive decât Soarele. În 1960
astronomii britanici Jocelyn Bell şi Antony
Hewish au descoperit pulsarii, care sunt
aparent ultimul stagiu al “morţii” stelei într-o
gaură neagră. Oamenii de ştiinţă estimează că
gaura neagră are o masă între 2,5 şi 3,5
miliarde de ori mai mare decât o stea.
Galaxia. La sfârşitul secolului al 18-
lea, Sir William Herschel a observat că
Soarele face parte dintr-un nor de stele,
numit Calea Lactee. Un fascicul luminos, la o
viteză de 300.000 km/s ar necesita 400.000
ani să traverseze Calea Lactee. Aceasta este o
galaxie în spirală, conţinând aproximativ 1
milion de stele. Soarele se află la aproximativ
30.000 ani lumină faţă de centrul Căii Lactee.
Cosmosul. Calea Lactee este una din
a numeroasele galaxii, unele chiar la miliarde
ani lumină. Cuasarul descoperit prin anii
1950 cu ajutorul radiotelescoapelor este
considerat de mulţi astronomi a fi nucleul
energetic al unei galaxii îndepărtate. Un
cuasar a fost descoperit la 12 miliarde ani
lumină în 1991. Astronomul american Edwin
Hubble a arătat că galaxiile se distanţează de
Calea Lactee, demonstrând că universul se
dilată, şi că şi-a avut originea într-un loc
extrem de cald, dens, cauzat de o explozie,
numită Big Bang.
Cosmologia. Ştiinţa care se ocupă de
studiul universului, inclusiv teorii despre
origine, evoluţie, structură şi viitor este
cosmologia.
pag. 2
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR

Legea lui Hubble. Mii de galaxii se

află în exteriorul Căii Lactee, care conţin
sisteme solare. Fiecare galaxie conţine sute
de miliarde de stele. Cele mai multe galaxii
se îndepărtează de Calea Lactee, la o viteză
de câteva sute de km/s. Astronomul american
Edwin Hubble a descoperit că galaxiile
izolate au viteze de îndepărtare mai mari.
Universul se dilată, îndepărtând galaxiile
între ele. Datorită atmosferei, telescoapele de
pe Pământ nu au o imagine destul de clară
pentru a studia stele, galaxiile, etc. În 1995
NASA (agenţia naţională de aeronautică şi
spaţiu din SUA) a lansat un telescop pe
orbita Pământului. Acest proiect, în valoare
de 1 miliard de dolari, a fost menit să rezolve
problema cauzată de atmosferă. Telescopul
se numeşte Hubble şi poate “vedea” mai
adânc în spaţiu decât orice alt telescop. Cu
ajutorul lui s-au putut vedea imagini
spectaculoase.
Vârsta Universului. Dacă rata de
expansiune a Universului este cunoscută se
poate estima vârsta sa. În zilele noastre
estimările referitoare la vârsta Universului se
situează între 7 şi 20 miliarde de ani. Limita
inferioară a estimărilor vârstei este în conflict
cu vârsta celei mai vechi stele, despre care se
crede că are în jur de 16 miliarde de ani.
Starea
Universului.
Fizicianul
germano-american
Albert Einstein a
propus o teorie
despre Univers
pag. 3

bazată pe relativitatea generală, în care
gravitaţia este echivalentă cu o curbă a
spaţiului în patru dimensiuni. Soluţia sa
indică că Universul nu este static dar trebuie
să se extindă sau con-tracte. Din nume-
roasele teorii ne-statice, cea propusă de
matematicianul rus Alexander Friedmann
este cea acceptată. Soarta Universului lui
Friedmann depinde de media densităţii
materiei Universului. Dacă este relativ puţină
materie în Univers, atracţia gravitaţională
între galaxii va fi slabă, iar Universul se va
extinde la nesfârşit. Dacă densitatea materiei
este aproape de valoarea critică, expansiunea
va înceta şi se va putea transforma în
contracţie, sfârşindu-se în colapsul total al
întregului Univers. Soarta acestui colaps nu
este sigură. O altă teorie spune că Universul
va exploda, producând un alt Univers care va
colapsa la rândul său.
Teoria stadiului stabil. Astronomii
britanici Hermann Bondi, Thomas Gold şi Sir
Fred Hoyle au prezentat o altă teorie despre
Univers. Ei cred că scăderea densităţii medii
în Cosmos este echilibrată de formarea
continuă de materie, menţinând forma
Universului. Teoria stadiului stabil nu mai
este acceptată de majoritatea cosmologilor.
Teoria Big Bang. Fizicianul ruso-
american George Gamow a propus teoria că
Universul a fost creat în urma unei explozii
gigantice numite Big Bang. Această teorie a
ajutat la explicarea primelor stagii ale
formării şi evoluării Universului. Densitatea
extrem de mare a cauzat dilatarea rapidă a
Universului. Hidrogenul şi heliul s-ar fi răcit
şi condensat formând stele şi galaxii.
Conform teoriei lui Gamow, radiaţiile s-ar fi
răcit până la –270°C. Această radiaţie a fost
detectată în 1965, astfel, după părerea
cercetătorilor, fiind o confirmare a teoriei Big
Bang.
Evoluţia Universului. Încă nu se ştie
dacă Universul se va dilata la nesfârşit sau se
va contracta din nou. O metodă de a afla
răspunsul este de a afla densitatea medie a
materie in Univers. Înmulţind masa fiecărei
UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
galaxii cu numărul galaxiilor este doar 5 –10 %
din numărul critic al lui Friedmann. Înmulţind
masa zonelor galactice cu numărul zonelor
galactice rezultă un număr aproape de
valoarea critică. Diferenţa dintre aceste valori
indică prezenţa unei materii invizibile, aşa
numita materie neagră, aflată în afara
galaxiilor, dar în interiorul zonelor
intergalactice. Până când fenomenul este
înţeles, această metodă de a determina soarta
Universului va rămâne neconcludentă.
În Univers sunt aproximativ 50 de
miliarde de galaxii, cea mai mare fiind de 13
ori mai mare decât Calea Lactee. Pe lângă
stele şi planete, galaxiile conţin hidrogen,
molecule complexe şi radiaţii cosmice.
Galaxiile emit lumină vizibilă, unde radio, raze
infraroşii, ultraviolete şi raze X.
Astronomii au estimat distanţele
comparând obiecte din alte galaxii cu cele
din galaxia noastră. Stele care îşi schimbă
periodic strălucirea sunt valoroase, deoarece
perioada de variaţie este raportată la
strălucirea stelei, indicând distanţa. Viteza
stelelor care orbitează în galaxie depinde de
strălucirea galaxiei şi indică distanţa.
Galaxiile sunt grupate, formând zone
largi. Galaxia noastră este una din cele 20 din
Grupul Local. Calea Lactee şi Andromeda
sunt două dintre cele mai mari. Grupul Local
este membru în zona Virgo, care conţine mii
de galaxii. Cele mai îndepărtate galaxii
cunoscute sunt albastre deoarece sunt
fierbinţi datorită stelelor tinere pe care le
conţin. Galaxiile la o distanţă de 13 miliarde
ani lumină s-au format când Universul era
doar la 10-20 % din vârstă. Aceste galaxii par
a fi sferice. Stelele orbitează în galaxii pe o
traiectorie spiralată mai repede spre exterior
decât spre centru. La periferie au fost
măsurate chiar şi viteze de 3000 km/s.
Creşterea vitezei însemnă că masa galaxiilor
nu este concentrată în centru. Corpurile la
distanţe mari de centru au o luminozitate atât
de redusă încât au fost detectate doar pe baza
atracţiei gravitaţionale. Natura lor exactă este
necunoscută.
pag. 4
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR

SISTEMUL SOLAR

Sistemul solar este alcatuit din Soare, cele noua planete legate prin atractie de acesta,
satelitii acestora, comete, meteoriti, gaz si praf interplanetar. Cele noua planete se afla in
acelasi pla, ele se rotesc din vest spre est in jurul Soarelui. Un nor de meteoriti se afla intre
planetele Marte si Jupiter. Sistemul Solar este invelit de un nor de nucleu de cometa (nor
de tip Oort). Intregul sistem solar are in centru Soarele, care emana in cosmos o cantitate
enorma de caldura si lumina.

pag. 5
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR

SOARELE este centrul sistemului nostru solar. Masa Soarelui este de 750 ori mai mare
decat masa adunata a planetelor. Energia solara se obtine prin reactii termo-nucleare
transformand hidrogenul in heliu. Soarele este ca oricare din stelele Caii Lactee dar ni se
pare asa luminoasa pentru ca se afla aproape de Pamant (149 milioane kilometrii). Soarele
este important pentru cercetatorii pamanteni, pentru ca ei pot cerceta reactiile de pe
suprafata stelei si proprietatile fizice ale acesteia. 26595fzt47rpo6u

In interiorul Soarelui densitatea este de 150 ori mai mare decat densitatea apei. Daca
nucleu ar fi rece straturile exterioare s-ar prabusi in nucleu, si s-ar creea o formatiune
numita “stea de neutroni”. Ca Soarele sa nu se distruga, in interior trebuie sa fie o
temperatura de 150 milioane grade Kelvin. Desi in nucleu densitatea este de 134 g/cm@3,
trebuie sa spunem ca nucleul Soarelui este in stare gazoasa. Soarele este alcatuit: nucleu,
zona convectionala, fotosfera, cromosfera, coroana solara, protuberanta solara, vant solar.
Raza solara este de 696.000 km., deci de 109 ori raza Pamantului. Suprafata este de 6,09 X
10@12 km@2, de 11.918 ori suprafata Pamantului.

• Volum: 1,412 X 10@18, de 1.301.000 ori volumul Pamantului ;

• Masa: 1,99 X 10@33 g., de 332.270 ori masa Pamantului ;
• Demsitatea medie 1,41 g/cm@3 ; zp595f6247rppo
• Masa tuturor planetelor reprezinta 0,001 la mie din masa Soarelui ;

PLANETELE sunt de doua tipuri: planete de tipul Pamantului si planete uriase.

1. MERCUR – dintre planetele ca Pamantul, Mercur este cea mai mica si cea mai
apropiata de Soare. In timpul zilei temperaturile de pe Mercur pot atinge 700 K.,
iar in timpul noptii pot scade pana la 100 K. Presiunea de pe suprafata lui Mercur
este de cel mult 1 milibar. O caracteristica specifica lui Mercur este aldeboul, sau
capacitatea de a reflecta razele solare. Aldeboul lui Mercur este de 0,12. Pe
suprafata lui Mercur se pot observa cratere, brazde, rupesuri si lineamente. Mercur
nu are nici un satelit.

• Diametrul ecuatorial: 4878 km. ;

• Perioada de rotatie in jurul axei: 59 zile ;
pag. 6
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
• Densitatea medie: 5,44 g/cm@3 ;
• Timpul de rotatie in jurul soarelui: 88 zile ;

2. VENUS – pentru ca apartine celor mai stralucitoare corpuri ceresti a fost numita
dupa zeita frumusetii la greci. Este de 15 ori mai stralucitoare decat Sirius
considerat cea mai stralucitoare stea. Venus se apropie cel mai mult de Pamant,
trece la numai 42 milioane km de noi. Atmosfera este alcatuita in majoritate din
bioxid de carbon ( 96% ), alte elemente: 3,5% nitrogen, 0,135% aburi de apa si alte
gaze. Bioxidul de carbon creaza efectul de sera, deci temperatura este foarte
ridicata de aproape 700 K. Presiunea atmosferica este de 90 bari.

• Diametrul ecuatorial: 12.104 km ;

• Perioada de rotatie in jurul axei: 243 zile ;
• Densitatea medie: 5,26 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 225 zile;
• Nu are sateliti ;

3. MARTE – (planeta rosie) suprafata planetei este acoperita de cratere. Atmosfera

este alcatuita din 95% bioxid de carbon, 3% azot si alte gaze. Ca si Pamantul,
Marte are Ionosfera. Temperatura in timpul zilei ura la 15 grade C iar noaptea
scade la –80 grade K. Polii planetei sunt acoperiti de calote de gheata. In timpul
verii calotele se micsoreaza sau se topesc in totalitate. Pe Marte se pot observa
furtuni de nisip a caror viteza poate sa ajunga la 60 km/h si se pot inalta pana la 30
km. Cele mai recente cercetari arata ca Marte are o rezerva imensa de apa chiar
mai mare decat a Pamantului. Marte are doi sateliti descoperiti de Asaph Hall in
1877, numiti Phobos si Deimos, dupa caii zeului razboiului.

• Diametru ecuatorial: 6794 km ;

• Perioada de rotatie in jurul axei: 24 h 37’ ;
• Densitatea medie: 3,93 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 687 zile.

4. JUPITER – este cea mai mare planeta din sistemul solar. Nu are suprafata solida
vizibila. O formatiune specifica de pe suprafata planetei este Pata Rosie. A fost
observata prima data de astrologul francez Jean D. Cassini in 1665. Pata are 48.000
km lungime si 11.000 km latime. Se presupune ca este un ciclon atmosferic al
planetei Jupiter. Temperatura de pe suprafata planetei este de 2000 K. Presiunea
este de 200.000 ori mai mare decat a Pamantului. Din masa totala 76% este
hidrogen iar 22% heliu. Are 16 sateliti: Metis, Amalthea, Thebe, Io, Europa,
Ganimede, Callisto, Leda, Himalia, Lysithea, Elara, Ananke, Carme, Pasiphae si
Sinope.

• Diametrul ecuatorial: 142.800 km;

• Perioada de rotatie in jurul axei: 9h 55’ ;
• Densitatea medie: 1,3 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 11,86 ani .

5. SATURN – este cea mai indepartata planeta dintre planetele cunoscute in

antichitate. Inelele planetei se afla in planul ecuatorului, ele au fost observate de
Galilei in 1610. Inelele sunt formate din particule mici probabil bucati ale unui
satelit sfaramat din cauza atractiei gravitationale. Probabilitatea este mare ca ele sa
fie acoperite de un strat de bruma sau gheata. Unul din satelitii Saturnului are
pag. 7
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
atmosfera formata in proportie de 99% din azot. Saturn are 21 de sateliti: Atlas,
Prometeu, Pandora, Epimetheu, Janus, Mimas, MimasB, Encelad, Tethys, Telesto,
Calypso, TethysB, TethysC, Dione, 1980S6, DioneB, Rhea, Titan, Hyperion, Iapetus
si Phoebe.

• Diametrul ecuatorial: 120700 km ;

• Perioada de rotatie in jurul axei: 10 h 40’ ;
• Densitatea medie: 0,7 g/cm@3 ;
• Temperatura medie: 180 grade C ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 29,46 ani ;

6. URANUS – a fost descoperit de William Herschel pe 13 martie 1781. Este mai mare
de 60 ori decat Pamantul. Este o lume de gheata invelit de hidrogen, heliu si metan.
Temperatura nu depaseste 103 K. La inceputul anului 1977 un cercetator a
semnalat existenta unui inel. Dupa informatiile sondei “Voyage 2”, inelul este
alcatuit din 11 inele mai mici. Are 15 sateliti, 10 dintre acestia se afla la 50.000 –
86.000 km de planeta. Celelalte 5 sunt: Miranda, Ariel, Umbriel, Titania si Oberon.

• Diametrul ecuatorial: 508.00 km ;

• Perioada de rotatie in jurul axei: 17h 14’ ;
• Densitatea medie: 1,2 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 84 ani.

7. NEPTUN – a fost descoperit in 1846. Cercetarile au demonstrat ca traectoria

planetei Uranus este influentata de o alta planeta. Astrologul U. Leverrier a
prevazut existenta unei planete perturbatoare. A trimis calculele la Berlin unde
Johanen Galle a gasit planeta la 1 grad distanta de locul prevazut de Liverrier.
Neptun este fratele geaman a lui Uranus, dar are atmosfera mai bogata in metan,
ceea ce ii confera culoarea albastra. O formatiune ce se poate observa este Marea
Peta Inchisa, care este un ciclon ca si Pata Rosie. Planeta are 8 sateliti, dintre care
doi au nume: Triton si Nreida.

• Diagonala ecuatoriala: 486.000 km ;

• Perioada de rotatie in jurul axei: 16 h 3’ ;
• Densitatea medie: 1,6 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 164,8 ani.

8. PLUTO – a fost descoperita pe 12 martie 1930. Stim foarte putine lucruri despre
aceasta planeta. Inca nu s-a putut demonstra ca are atmosfera. S-a demonstrat
numai ca Pluto are un satelit: Charon.

pag. 8
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
• Diametrul ecuatorial: 2400 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 6 zile 9h ;
• Densitatea medie: 0,9 g/cm@3 ;
• Temperatura medie: -220 grade C;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 248,5

PĂMÂNTUL sI SISTEMUL GEOGRAFIC GLOBAL

Terra este a treia planeta a Sistemului Solar în raport cu distanta
medie fata de Soare (149.598.000 km).
Prin dimensiuni este o planeta mica (suprafata 510.200.000 km2;
volumul 1083 mild. km3, masa 59, 75 · 1023 kg, raz medie 6370 km).
Are un satelit natural (Luna) si împreuna cu întregul Sistem
Solar realizeaza si miscare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani.
1. FORMA PĂMÂNTULUI sI CONSECINŢELE GEOGRAFICE

De-a lungul secolelor, au fost emise diverse pareri asupra

formei Pamântului, în concordanta cu nivelul cunostintelor si cu
conceptiile filozofice ale celor care le-au sustinut. Dintre acestea s-au
impus trei.
Pamântul este o sfera. Reprezinta conceptia care s-a conturat
înca din antichitate si care s-a pastrat pâna în secolul XVIII. Ea are la
baza o suita de observatii:
- Luna, Soarele si celelalte planete au forma sferica, deci si Pamântul
nu poate fi altceva;
- O nava pe masura ce se departeaza de tarm devine tot mai mica, dar
dispare treptat de la baza catre vârful catargului, situatie care se
explica doar prin deplasarea ei pe o suprafata curbata;
- În timpul eclipselor de Luna, umbra Pamântului pe aceasta este
circulara, forma pe care nu o poate realiza decât proiectia unui corp
sferic;
- Navigatorii observa Steaua Polara (indicator al Polului Nord) la
Ecuator, la nivelul orizontului. Pe masura deplasarii la latitudini tot
mai mari, steaua va fi observata pe bolta cereasca tot mai „sus” (la
poli se afla la Zenit, la verticala), situatie care impune acceptarea
formei sferice a Pamântului.
Pamântul un elipsoid (sferoid de rotatie). Conceptia ca
Pamântul nu este o sfera, a început a fi revizuita în a doua parte a
secolului XVII când apar unele constatari ale savantului francez Jean
pag. 9
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
Richet, trimis guvernator în Guyana. Pendulul acestuia (lung de 99,4
cm) era reglat pentru Paris; la Cayenne, el ramânea în urma, în 24 de
ore, cu 2 minute si 28’; functionarea lui avea la baza relatia: t = k l:g
(radical), unde t = durata unei oscilatii; l = lungimea pendulului; g =
acceleratia gravitatiei; k = constanta.
Deci „t” nu corespundea ca marime între Paris si Cayenne (k
este constant, l este neschimbat), iar factorul care determina
schimbarea lui era gravitatia. O oscilatie mai înceata a pendulului
presupunea o reducere a fortei de gravitatie posibila în conditiile în
care marimile razei Pamântului la Ecuator si Paris nu sunt egale.
- I. Newton avanseaza ideea ca Pamântul este turtit la poli datorita
rotatiei, prin analogie cu turtirea observata la Jupiter; calculeaza
pentru Pamânt o turtire de 1/231 (cea reala 1/298)
- S-au organizat si expeditii în diferite regiuni ale Globului pentru a
determina marimea unui arc de 10 latitudine. În Laponia, expeditia
Academiei Regale de stiinte ale Naturii din Franta a masurat, în 1736,
un arc de 57’ si a constatat ca acesta este mai lung, decât cel din zona
Parisului. Expeditia din Peru (1735 – 1743) a remarcat faptul ca
marimea arcului de cerc de 10 este mai mica, decât la latitudini
medii.Deci forma Pamântului nu este o sfera, ci o sfera turtita la poli
si bombata la Ecuator (sferoid de rotatie). Aceasta forma s-ar datora
miscarii de rotatie care face ca forta centrifuga sa aibe o valoare
maxima la Ecuator si sa fie nula la poli, iar forta centripeta
(gravitatia) sa creasca treptat de la Ecuator spre poli.
Formei de sfera de rotatie i s-a dat denumirea de elipsoi.O
astfel de forma se caracterizeaza prin:
• meridian sub forma de elipse;
• lungimi deosebite ale razei Pamântului, în raport cu diferitele
puncte aflate
pe suprafata terestra;
• cresterea marimii fortei de gravitatie de la Ecuator la poli;
• cresterea marimii unui arc de 10 de meridian plecând de la
Ecuator spre poli
(masuratorile au indicat: la Ecuator 10 = 110,6 km; la latitudinea de
200 = 110,7 km; la 400 = 111 km; la 600 = 111,4 km; la 800 = 111,7
km).
În secolul XX, pe baza tuturor acestor masuratori, s-au imaginat
modele ale
elipsoidului de rotatie (Hayford, Krasowski, Cook) si s-au facut
pag. 10
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
calcule privind parametrii principali. În 1964, Uniunea Astronomica
Internationala a adoptat urmatoarele valori:
• raza ecuatoriala (a) –6378,160 km;
• raza polara (b) -6357,778 km;
• diferenta dintre ele 20,382 km;
• turtirea sferoidului (a – b : a ) de 1/298,257;
• raza medie a Pamântului (raza unei sfere ce are acelasi volum ca cel
terestru) –
6371,110 km;
• lungimea circumferintei unui meridian – 40.008,540 km;
• lungimea circumferintei Ecuatorului – 40.075 km.
În timp îndelungat, elipsoidul sufera modificari mici determinate
de: variatia
vitezei de rotatie, deplasarea axei polilor. Producerea mareelor impune
„valul de flux” care se propaga în sens invers miscarii de rotatie de la
est la vest.Ca urmare, aceasta este frânta, forta centrifuga este
micsorata, iar bombarea scade.
Pamântul un geoid. Modelul de elipsoid folosit în masuratorile
geodezice are ca idee de baza o sfera turtita alcatuita din materie
omogena. În realitate, materia din care este formata planeta nu este
omogena nici din punct de vedere chimic, fizic si nici ca distributie pe
verticala sau orizontala. Aceasta caracteristica a condus spre un model
nou care a fost numit de Listing, în 1873, geoid. Acesta ar corespunde
suprafetei de nivel „0” a oceanului linistit neafectata de maree si valuri
mari, o suprafata continua, închisa, fara muschii care este orizontala
pentru orice punct de pe Glob si, în acelasi timp, perpendiculara pe
verticala locului (pe directia fortei de gravitatie).Deci, ea reprezinta o
suprafata echipotentiala a gravitatiei care se continua de la nivelul
oceanelor – prin masa continentala – fiind reperul masuratorilor de
înaltime si adâncime.
Între cele doua modele – elipsoid si geoid – elementul comun
este volumul identic. Diferentele principale sunt legate de: suprafata
geoidului care se afla deasupra celei a elipsoidului în regiunile
continentale si invers în regiunea bazinelor oceanice.
Forma geoidului poate si ea sa se modifice datorita schimbarii
vitezei de rotatie a Pamântului (valul de flux impus de maree o
frâneaza) si modificarilor survenite în distributia materiei grele si
usoare în alcatuirea structurala a Pamântului sub efectul gravitatiei.
pag. 11
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
Calculele rezultate din masuratori au dovedit ca la nivelul
suprafetei apar unele deosebiri regionale. Astfel, la Polul Sud exista o
diferenta de – 30 m, la Polul Nord ea este bombata (+ 10 m), la
latitudini tropicale sudice sunt unele ridicari de pâna la 10 m, iar la
latitudini temperate din Emisfera nordica unele restrângeri de pâna la
– 5 m. Acestui model („o para” alungita la Polul Nord, umflata în
Emisfera sudica, dar „scobita” la Polul Sud) ceva mai complex, i s-a
dat numele de terroid sau telluroid.
Consecintele geografice
- Pe ansamblu, forma sferica impune variatia zonala a cantitatii
de radiatie
solara ce ajunge pe suprafata terestra, ceea ce determina deosebiri
mari în regimul de încalzire al acesteia si de aici diferentieri în
dinamica multor procese naturale.
- Turtirea determina: arce de meridian de 10 cu marimi deosebite
la latitudini
diferite; distante inegale de la suprafata catre centrul Pamântului
pentru diferite puncte (la poli este departarea cea mai mica, iar la
Ecuator cea mai mare); valoarea gravitatiei creste de la Ecuator (978
cm/s2) spre poli (la 450 – 980,6 cm/s2, la 900 – 983,2 cm/s2).
- Cele trei tipuri de suprafete impun tot atâtea puncte de
referinta pe suprafata
fizica. Astfel, pe suprafata reala, cu toate neregularitatile reliefului, se
realizeaza masuratorile geodezice; la nivelul suprafetei geoidului se
raporteaza toate masuratorile geodezice (Vf. Chomolungma – Everest
care are 8848 m; Vf. Omul – 2505 m; orasul Bucuresti se desfasoara
între 60 si 80 m); la suprafata elipsoidului se calculeaza valorile fizice
ale Pamântului (suprafata, volum, raze etc.).
2. MIsCĂRILE PĂMÂNTULUI.

Pamântul realizeaza mai multe tipuri de miscari care au

consecinte geografice diferite, unele sesizabile, altele cu reflectare în
procese de durata.
Miscarea de rotatie. Este miscarea globala pe care o face în
jurul axei polilor într-un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde
numita „zi siderala”. Ea corespunde timpului dintre doua situari
consecutive a unei stele de pe bolta la meridianul locului.
Rotatia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce creeaza
(pentru un observator de pe suprafata terestra) impresia unei deplasari
pag. 12
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
false a boltii ceresti (stele, Soare, Luna, planete etc.) de la est la vest.
Diferitele puncte situate pe suprafata Pamântului vor înregistra viteze
de rotatie deosebite întrucât cercurile paralele pe care se înscriu au
marimi variate, iar durata este aceeasi. La Ecuator, unde cercul paralel
este mai mare (40.075 km), viteza este maxima 564 m/s, la latitudinea
de 450 ea scade la 328 m/s, la 660 latitudine este de cca 230 m/s, iar la
pol este nula. Marimea vitezei variaza în timp. Prin calcule s-a stabilit
ca acestea era mult mai mare cu cca 1 mild. de ani în urma, ceea ce
face ca rotatie completa sa se realizeze în cca 17 ore. Reducerea
acesteia se datoreste producerii „valului de flux”. În prezent, frânarea
determina cresterea duratei zilei cu o secunda la 40.000 de ani.
Miscarea de rotatie este argumentata prin:
- toate planetele, satelitii, Soarele au aceasta forma de miscare;
- forma Pamântului de sfera turtita la poli nu poate fi explicata
decât admitând
aceasta miscare;
- corpurile în cadere libera nu ajung la baza verticalei, ci la o
anumita departare
întrucât punctele extreme (de plecare si de sosire) descriu în acelasi
timp cercuri cu marimi diferite si viteze deosebite;
- experienta fizicianului francez Foucault (1851) în cupola
Pantheonului din
Paris.
Pendulul caruia i s-a imprimat o deplasare constanta a trasat
urme succesive în sensul deplasarii acelor de ceasornic. Conform
legilor mecanicii, el îsi pastreaza planul de oscilatie. Deci, ceea ce s-a
deplasat a fost suprafata pe care au fost lasate urmele. El s-a miscat de
la est la vest ceea ce s-a reflectat în succesiunea urmelor în sens
invers;
- observatiile si fotografiile realizate de pe sateliti artificiali.
Consecintele geografice ale miscarii de rotatie
- Miscarea de rotatie – în jurul axei polare N-S – impune forta
centrifuga care a
determinat turtirea Pamântului la poli si bombarea la Ecuator si, ca
urmare, o diferenta dintre razele ecuatoriale si polara de aproape 21
km.
- Miscarea de rotatie determina succesiunea în 24 de ore a unei
perioade de
lumina si a alteia de întuneric, cu consecinte în regimul bilantului
pag. 13
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
radiativ, în regimul termic diurn, în desfasurarea proceselor biotice,
geomorfologice etc.
- Rotatia Pamântului asigura transmiterea impulsului mareelor
sub forma unui
„val de flux” care se manifesta de la est la vest constituind principalul
factor de frânare a ei.
- Miscarea de rotatie face ca masele aflate în deplasare pe
suprafata terestra sa
sufere o abatere spre dreapta, în Emisfera nordica si spre stânga în
Emisfera sudica. Cauza este legata de faptul ca pe parcursul deplasarii
se trece prin zone latitudinale în care viteza de rotatie este diferita (din
ce în ce mai mica plecând de la Ecuator spre poli).În acest sens,
masele de aer tropical (alizeele) în emisfera nordica au directie NE-
SV, iar în emisfera sudica SE-NV; Curentul Gulf Stream se
deplaseaza de la SV catre NE etc.
Miscarea de rotatie si aprecierea timpului.
Miscarea de rotatie a Pamântului face ca Soarele în deplasarea sa
aparenta pe
bolta cereasca sa se afle, pentru fiecare punct de pe Glob, o singura
data într-o pozitie maxima pe bolta. Acest moment coincide cu
situarea lui la meridianul locului. Astronomii numesc acest moment
miezul zilei. În cealalta emisfera (unde este noapte) pe antemeridian
este – miezul noptii.
Intervalul de timp dintre doua situari consecutive ale Soarelui la
meridianul locului este numit zi solara adevarata. Marimea ei, pe
parcursul anului, este diferita întrucât Pamântul parcurge o orbita
eliptica în jurul Soarelui (distanta fata de acesta este deosebita), cu
viteze ce sunt cuprinse între un maxim de periheliu si un minim la
afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a adoptat o durata
medie a situatiilor extreme; aceasta este de 24 ore si este numita zi
solara mijlocie. Ea începe si se sfârseste o data cu trecerea Soarelui la
meridianul locului (orele 12) fapt ce creeaza inconvenientul ca în
intervalul de lumina a zilei ar exista doua date calendaristice (una pâna
la orele 12 si alta dupa aceasta). Pentru a evita acest neajuns, în anul
1925 s-a convenit adoptarea zilei civile al carei început corespunde
orelor 24 (miezul noptii).
Aprecierea timpului pe parcursul unei zile se raporteaza la
câteva tipuri de unitati. Daca 24 de ore corespund intervalului în care
se parcurg 3600 de longitudine (o rotatie completa), atunci într-o ora
pag. 14
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
Pamântul va expune spre Soare un arc de cerc de longitudine de
150.Suprafata Pamântului este astfel împartita în 24 de sectoare cu
valoare egala de longitudine care au fost numite fusuri orare.S-a
convenit în 1884, ca pe întreaga suprafata a unui fus sa existe aceeasi
ora, iar valoarea acesteia sa fie data de ora meridianului din centrul
sau. S-a stabilit ca primul fus sa se desfasoare de-o parte si de alta a
meridianului 00, de origine (Greenwich), adica între 7030’ longitudine
vestica si 7030’ longitudine estica.
Numerotarea fusurilor se realizeaza spre est (în sensul miscarii
de rotatie a Pamântului), astfel ca cel de-al doilea se afla între 7030’ si
22030’ longitudine estica, al treilea între 22030’ si 37030’ longitudine
estica s.a.m.d.
Diferenta orara între fusuri succesive este de o unitate, iar între
primul si ultimul de 24 ore.În raport de acestea s-a ajuns la stabilirea
orei legale. Aceasta este ora oficiala pentru toate activitatile ce au loc
pe teritoriul unui stat. Ea corespunde orei fusului orar în care se afla
capitala statului respectiv. Europa se desfasoara în cadrul a patru
fusuri orare (pâna la fluviul Ural).Deci statele din cuprinsul acestui
continent, în raport cu pozitia geografica a capitalelor lor se vor grupa
în patru unitati.
România se afla la contactul dintre fusurile al doilea si al treilea,
dar capitala este în ultimul. Deci pe teritoriul României, ora oficiala
va fi cea din fusul al treilea.Daca 150 de longitudine se parcurg într-o
ora (60 de minute), atunci unui grad de longitudine îi revin patru
minute. România se desfasoara în longitudine pe 9025’44’’ ceea ce în
timp, între momentul situarii Soarelui la meridianul Sulinei si cel al
meridianului Beba Veche, revine o diferenta de 38 minute. Deci daca
la Sulina este ora 12, la Beba Veche va fi 11,22’, iar la Bucuresti 11 si
46’.Situatiile sunt usor de sesizat la ivirea zorilor si la înserare (în
vest, în raport cu estul tarii, cele doua momente vor fi întârziate cu
38’). Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice
asezare în raport de ora oficiala. Ora locala în astfel de situatii nu se
foloseste.
Exista însa cazuri când alaturi de ora oficiala se utilizeaza si ora
locala. Este cazul statelor cu desfasurare mare în longitudine
(Federatia Rusa se întinde pe 11 fusuri orare, S.U.A. pe sapte, iar
Canada pe sase fusuri orare).La acestea exista o ora oficiala pentru
activitati ce implica întreg teritoriu statului federal (navigatia aeriana,
circulatia trenurilor etc.) si ore locale folosite pentru activitati curente
pag. 15
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
în asezarile din fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora
oficiala, iar în Kamceatka se va folosi si ora fusului orar în care
aceasta se desfasoara).
Pentru folosirea eficienta a intervalului cu lumina s-a trecut, în
sezonul cald, la ora de vara, prin avansarea ceasului cu o ora (în unele
situatii doua ore), în raport cu cea normala.
Linia internationala a schimbarii datei. Meridianele de 00 si 1800
împart Globul în doua emisfere: estica si vestica. Când la Greenwich
este miezul zilei (orele 12) pe antemeridian este miezul noptii (orele
24).Este singurul moment când pe tot Globul este aceeasi zi
calendaristica (luni 9 aprilie).În minutele urmatoare, în Emisfera estica
începe o zi noua (marti 10 aprilie), care se va derula treptat spre vest,
pe masura ce ziua anterioara se va micsora teritorial. Dupa 12 ore, la
Greenwich este miezul noptii, în emisfera de est se deruleaza prim
aparte a zilei de 10 aprilie, iar în Emisfera de vest ultima parte a zilei
de 9 aprilie. Dupa înca 12 ore, la Greenwich este ora 12, în emisfera
de est orele cresc pâna la 24 (meridianul 1800).Se ajunge la situatia în
care pe tot Globul exista o singura data calendaristica (marti 10
aprilie).Ulterior (24 ore), pe masura dezvoltarii unei noi zile
calendaristice cea veche se va consuma. Deci datorita miscarii de
rotatie, în sistemul evolutiei unei zile calendaristice aceasta va dura pe
Glob 48 de ore.
Miscarea de revolutie. Pamântul, la fel ca si celelalte planete
din Sistemul Solar, realizeaza o miscare în jurul Soarelui pe o orbita.
Este ideea de baza a conceptiei heliocentrice fundamentata de N.
Copernic. Aceasta forma de miscare este definita de cele trei legi ale
lui J. Kepler:
1. Pamântul descrie în jurul Soarelui o elipsa, steaua fiind în unul
din focare;
2. Raza Soare-Pamânt descrie arii egale în perioade de timp egale;
3. Raportul dintre clubul semiaxei mari si patratul duratei de
revolutie este
constant.
Lungimea orbitei este de cca 980 mil. km. Întrucât aceasta este o
elipsa, distanta
dintre Pamânt si Soare, în timpul parcurgerii ei, va fi diferita, dar se
va situa între una minima de 147,1 mil. km (periheliu, 3 ianuarie) si
alta maxima de 152,1 mil.km (afeliu, 6 iulie).
Viteza medie a acestei miscari este de 29,7 km/s, dar ea este
pag. 16
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
maxima când Pamântul se afla la periheliu (30,27 km/s).
Planul Ecuatorului terestru realizeaza cu cel al orbitei un unghi
(oblicitatea) care variaza secular între 21059’ si 24036’.În prezent,
acesta este de 23026’21’’.
Excentricitatea orbitei se modifica în timp datorita altor miscari
ale Pamântului (precesie, nutatie); în prezent este de 0,017.
Perioada în care Pamântul îsi parcurge orbita este de un an.
Marimea acesteia este diferita în functie de elementul care este luat
drept reper al perioadei de revolutie. Astfel, anul sideral corespunde
timpului necesar (365 zile, 6ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361
zile), între doua treceri ale Pamântului (în miscarea sa pe orbita) prin
acelasi punct în raport cu o anumita pozitie a unei stele; anul tropic
constituie perioada necesara (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde
sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin punctul corespunzator
echinoctiului de primavara (punctul vernal).Diferenta dintre cele doua
perioade este determinata de miscarea de precesie a Pamântului.
Aprecierea marimii unui an s-a facut înca din antichitate (China,
Egipt, Grecia), Hiparh fiind unul din cei care au determinat o valoare
foarte apropiata de realitate (365,25 zile).
Datorita oblicitatii, axa polilor Pamântului realizeaza cu planul
orbitei un unghi de 660½ (fig.72).Aceasta face ca pe parcursul
miscarii de revolutie, planul ce contine acesta axa sa înregistreze, în
raport cu Soarele, pozitii diferite din care patru au semnificatie
deosebita, ele împartind anul în intervale caracteristice.
Solstitiul din 22 decembrie. Planul axei realizeaza cu cel al
orbitei un unghi obtuz si, ca urmare, razele Soarelui cad perpendicular
pe Tropicul Capricornului si sunt tangente la cercurile polare;
Emisfera sudica este mai apropiata de Soare, în raport cu cea nordica;
aici fiind vara, iar în cealalta iarna. Cercul care separa emisfera
luminata de cea întunecata determina urmatoarele diferente diurne în
marime, în sens latitudinal, al acestora.
La Ecuator cele doua intervale sunt egale (12 ore).
• În emisfera nordica, intervalul nocturn este mai mare, decât cel cu
lumina si creste
de la Ecuator spre Cercul Polar de la care spre Polul Nord este de 24
ore. Soarele se afla cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte
polara).
• În emisfera sudica, intervalul cu lumina este mai mare, decât cel
nocturn, creste
pag. 17
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
continuu de la Ecuator spre Cercul Polar, iar de aici la Polul Sud are
24 ore. Soarele descrie un cerc pe bolta (noaptea polara).
Pozitia Soarelui pe bolta, la meridianul locului, este diferita. La
Ecuator, face un unghi de 23½º; în Emisfera sudica unghiul creste
pâna la tropic (900) dupa care scade treptat fiind la 23½º deasupra
Polului Sud; în Emisfera nordica, acesta scade fiind la 430 la tropic si
00 la Cercul polar si sub linia orizontului cu 23½º la Polul Nord.
Solstitiu din 22 iunie. Releva aspecte inverse în raport cu
situatia anterioara. Emisfera nordica este orientata spre Soare, razele
acestuia cad perpendicular pe Tropicul Racului si sunt tangente la
cercurile polare. Astrul va fi deasupra orizontului la Polul Nord si sub
acesta la Polul Sud. În Emisfera nordica este vara, iar în cea sudica
iarna. Cercul de lumina determina intervale de noapte si de zi diferite
ca marime.
La Ecuator, ele sunt egale (12 ore).
În emisfera sudica, noaptea creste fiind de 24 ore la sud de
Cercul polar antarctic (noapte polara).
În emisfera nordica, durata zilei o depaseste pe cea a noptii, iar
de la Cercul polar arctic ea va fi de 24 ore (zi polara).
Înaltimea Soarelui la meridianul locului este inversa, în raport
cu situatia anterioara (23½º deasupra orizontului la Polul Nord, 900 la
Tropicul Racului, 66½º la Ecuator, 450 la Tropicul Capricornului,
tangenta la Cercul Polar sudic si - 23½º la Polul Sud).
Echinoctiile de primavara (21 martie) si toamna (23
septembrie).Razele Soarelui sunt perpendiculare pe planul axei si pe
Ecuator si tangente la poli.Ca urmare, cercul care separa cele doua
emisfere – luminata si întunecata – trecând prin poli asigura pe toata
suprafata terestra, indiferent de latitudine, o durata egala a zilei si
noptii (12 ore).Pozitia Soarelui pe bolta, în orice loc, va fi egala ca
marime cu valoarea colatitudinei (900 la Ecuator, 66½º la tropice, 450
la nivelul tarii noastre, 23½º la cercurile polare si la linia orizontului la
poli).
Situatii între cele doua pozitii:
În orice loc de pe suprafata terestra, în fiecare zi, punctele
corespunzatoare rasaritului, apusului si înaltimii Soarelui pe bolta la
miezul zilei sunt diferite.Pozitiile externe vor fi la solstitii, iar cele
medii la echinoctii.De exemplu, la nord de Cercul Polar arctic, la
echinoctiul de primavara, Soarele va descrie un cerc la limita
orizontului.În zilele urmatoare si pe aproape sase luni (ziua polara), el
pag. 18
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
se va afla tot timpul pe bolta descriind orbite circulare care se înscriu
într-o „miscare în spirala” ascendenta pâna va atinge culminatia de
23½º (la solstitiu de vara) si apoi descendenta pâna la nivelul
orizontului (echinoctiul de toamna).În urmatoarele sase luni (noaptea
polara), Soarele nu va fi pe bolta.Situatia va fi inversa la Sud de
Cercul Polar antarctic.
La latitudinea de 450 (tara noastra), în aceasta miscare aparenta
în spirala, Soarele se va situa la meridianul locului în pozitii care
variaza între 21½º (solstitiu de iarna) si 680 (solstitiu de vara) fiind la
echinoctii la 450.
Consecintele geografice ale miscarii de revolutie
Miscarea de revolutie în strânsa legatura cu înclinarea axei
terestre determina o serie de consecinte în regimul de manifestare a o
serie de procese fizice, biotice, geografice etc. Între acestea mai
însemnate sunt:
- Inegalitatea duratei zilelor si noptilor pe parcursul anului.
Aceasta se constata
diferit la orice latitudine în afara de Ecuator unde atât ziua, cât si
noaptea permanent au câte 12 ore. În general, între Ecuator si cercurile
polare ziua cea mai scurta va fi solstitiul corespunzator sezonului de
iarna din fiecare emisfera (22 decembrie, în cea nordica si 22 iunie, în
cea sudica).Ulterior, ziua va creste ritmic pâna la solstitiul de vara
când va avea valoarea maxima. La 21 martie si 23 septembrie, ziua va
fi egala cu noaptea. În aceste situatii se pot separa doua intervale între
echinoctiul de primavara si cel de toamna când durata zilei o va depasi
pe cea a noptii si între echinoctiul de toamna pâna la cel de primavara
când noaptea va fi mai lunga decât ziua.
Între cercurile polare si poli apar doua sezoane distincte – noapte
polara (23 IX –
21 III) si ziua polara (21 III – 23 IX).
- Încalzirea inegala a suprafetei Pamântului. Mai întâi faptul ca
orbita
Pamântului este o elipsa: impune o diferenta în marimea intensitatii
radiatiei înregistrata între pozitiile extreme (periheliu si afeliu) care se
ridica la aproape 7%.În al doilea rând, apar deosebiri importante, cu
caracter sezonier, în cantitate de radiatie primita de suprafata terestra
si de aici diferentele nete în regimul temperaturilor aerului, apei ,
solului si al multiplelor procese (geomorfologice, biotice, climatice
etc.) care se leaga de acestea.
pag. 19
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
- Rasaritul si apusul Soarelui în orice zi se realizeaza diferit ca
ora. Daca la
Ecuator se produce în orice zi la orele 6 si respectiv 18, în alte puncte
de pe Glob aceste momente se înscriu în curbe ce releva o anumita
ciclicitate între doua valori extreme corespunzatoare solstitiilor.
Valoarea radiatiei globale în lunile în care se produc solstitiile si
echinoctiile (kcal/cm2).
- Formarea si alternanta anotimpurilor. Încalzirea inegala, ca
urmare a unei
distributii sezoniere diferita a radiatiei solare, determina caracteristici
climatice distincte în cadrul unor intervale de timp deosebite si ca
numar. Acestea se rasfrâng în dinamica peisajelor de la diferite
latitudini.
• Între cercurile polare si poli exista doua zone geografice, în care
conditiile ce conduc
la evolutia peisajelor sunt distincte în cadrul a doua sezoane (în
Emisfera nordica, iarna polara între echinoctiul de toamna si cel de
primavara si vara polara între echinoctiul de primavara si cel de
toamna; în Emisfera sudica, situatia este inversa), unul foarte rece în
care exista noaptea polara si unul rece în timpul zilei polare cu Soarele
permanent pe bolta cereasca.
• Între cercurile polare si tropice, deci la latitudini medii, se
desfasoara într-un an
patru sezoane (anotimpuri) în care durata perioadei de lumina si
întuneric si cantitatile de radiatie solara sunt deosebite, iar
componentele peisajului sufera modificari în ritm ciclic.
• Între tropice si Ecuator, razele Soarelui cad perpendicular sau
aproape
perpendicular pe suprafata terestra favorizând o încalzire puternica.
Migrarea latitudinala a zone de convergenta ecuatoriala si a celor de
divergenta tropicale impun doua sezoane (anotimpuri) deosebite
îndeosebi sub raportul cantitatii de precipitatii (veri ploioase si ierni
aride) care se succed la echinoctii.
- Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatica. Forma
Pamântului a
impus o diferentiere latitudinala în distributia radiatiei solare si de aici
separarea marilor zone climatice principale – calda, temperate, reci.
Înclinarea axei terestre diversifica acest model. Pozitia Soarelui în
miscarea sa aparenta în jurul Pamântului (pe ecliptica) face ca fâsia în
pag. 20
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
care razele acestuia cad perpendicular pe suprafata terestra sa se
situeze între echinoctiul de primavara si cel de toamna, în Emisfera
nordica înaintând progresiv spre Tropicul Racului unde ajunge la
solstitiu din 22 iunie, pentru ca apoi sa se retraga la Ecuator. O situatie
similara se realizeaza în Emisfera sudica între echinoctiul de toamna si
cel de primavara, când fâsia va migra în spatiul Ecuator – Tropicul
Capricornului.
Pendulari similare se constata la toate fâsiile de radiatie solara care
cad pe
suprafata terestra sub diferite înclinari (de exemplu, fasciculul de raze
care fac un unghi de 660 ajung la solstitiul de vara la latitudinea de
450, la echinoctiu sunt deasupra Tropicului Racului, iar la solstitiu de
iarna cad pe Ecuator, fasciculul de 230 penduleaza în acelasi moment
între Polul Nord si latitudinea de 450).
Ca urmare, pe suprafata terestra se vor individualiza si zone
secundare ce coincid cu arii latitudinale subpolare, subtropicale,
subecuatoriala, în care penduleaza si convergenta sau divergenta
principala a maselor de aer. Aceste regiuni au sezonier caracteristici
climatice apropiate de acelea specifice zonelor limitrofe, de unde
caracterul de complementaritate care se transmite si la celelalte
componente ale peisajului.
- Miscarea de revolutie si masurarea perioadei de realizare a ei
(Calendarul). Aprecierea marimii intervalului în care se produce o
revolutie terestra, precum si a modului de sectionare a acestuia în
perioade mai mici, cu anumite caracteristici (anotimpuri, luni,
saptamâni etc.) au fost doua idei ce-au condus la întocmirea, de-a
lungul secolelor, a diverselor calendare.
- Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor).Este
determinata de faptul între
axa orbitei terestre si cea a orbitei lunare (echinoctiilor) exista un
unghi de cca 100.Marimea celor patru sezoane este diferita atât între
ele, cât si între cele doua emisfere.
În Emisfera nordica, primavara astronomica dintre echinoctiul de
primavara si
solstitiul de vara este de 93 zile si 19 ore, vara astronomica dintre
solstitiul de vara si echinoctiul de toamna dureaza 93 zile si 15 ore,
toamna astronomica dintre echinoctiul de toamna si solstitiul de iarna
tine 89 zile si 20 ore si iarna astronomica dintre solstitiul de iarna si
echinoctiul de primavara dureaza 90 de zile.
pag. 21
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
3. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI

Pamântul este un sistem care s-a realizat prin concentrarea de

materie cosmica în conditiile unor raporturi bine definite, în primul
rând cu Soarele si apoi cu celelalte planete si cu Luna. Evolutia sa a
însemnat un ansamblu de transformari de natura fizica, chimica a ale
materiei cosmice, dar si de schimburi energetice, toate conducând
dupa 4,5 miliarde de ani la un anumit sistem fizic ce are caracteristici
bine definite. Între acestea, unele au si însemnatate în manifestarea
diverselor fenomene geografice.
A. Gravitatia este o proprietate specifica oricarui corp
cosmic, indiferent de marime si care se exprima printr-o anumita forta
de atractie. Ea a fost descoperita si formulata la rang de lege (legea
atractie universale) de catre Isaac Newton. Se apreciaza în gali (1
cm/s2).
Pe Glob, valoarea gravitatiei scade de la poli la Ecuator.
Miscarea de rotatie impune o
forta centrifuga maxima la Ecuator orientata în sens invers fortei de
gravitatie. Ca urmare, rezulta turtirea Pamântului, o diferenta de cca
21 km între razele ecuatoriala si polara si o miscare a gravitatiei cu cca
5 cm/s2 (gravitatia la Ecuator este 978 cm/s2, iar la poli de 983 cm/s2).
Deosebiri în marimea gravitatiei apar si între regiunile
continentale (valori mai reduse întrucât exista patura granitica care
este mai usoara) si cele oceanice (aici se afla patura bazaltica cu
densitate mare). La nivelul continentelor se înregistreaza local
anomalii impuse de alcatuirea diferita a acestora (maxime în
podisurile bazaltice sau în arealele cu zacaminte de minereuri de fier);
de asemenea, între muntii tineri (domina rocile granitice si
sedimentare) si platformele structurale vechi (domina rocile bazaltice)
exista o diferenta de pâna la 3 cm/s2).
Variatiile în timp ale gravitatiei sunt determinate de diversi
factori care se înregistreaza
la nivelul Sistemului Solar sau regional pe Pamânt. Marimea acestor
variatii este importanta numai daca se raporteaza la intervale mari de
timp. Între acestia au însemnatate:
- modificarea valorii constantei gravitatiei (k), ca urmare a
schimbarii vitezei de
deplasare a Pamântului pe orbita sau a vitezei Soarelui în Galaxie;
- manifestarea diverselor forme de maree care conduc la o
pag. 22
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
frânare a vitezei de
rotatie si de aici o scadere a fortei centrifuge si a bombarii Pamântului;
- modificari regionale de masa determinate de eroziune (pe
continente) si acumulare
(în bazine oceanice), de cresterea si descresterea calotelor glaciare,
vulcanism, dezvoltarea sistemelor de munti etc. În general, în etapa de
formare a planetei, pe masura marimii masei sale, gravitatia a crescut
rapid. Micsorarea vitezei de rotatie a fost însotita de scaderea turtirii
Pamântului si indirect de schimbarea diferentei dintre valorile
gravitatiei la poli si Ecuator (de exemplu: din paleozoic si pâna astazi,
ea a scazut cu 2 cm/s2).
Consecintele existentei gravitatiei mai importante sunt:
- realizarea Sistemului planetar cu Soarele în centru
(concentreaza cea mai mare
parte din masa lui) si noua planete, sateliti asteroizi desfasurati pe
orbite la anumite departari de acesta, în raport direct cu relatia maselor
lor;
- greutatea corpurilor ca expresie a fortei cu care acestea sunt
atrase spre centrul
planetei (F = m·g, în care m este masa corpurilor, g marimea fortei de
gravitatie); variatia regionala a gravitatiei impune o diferenta în
marimea greutatii (exemplu, un corp care are la Ecuator 100 kg va
avea la poli 100,5 kg);
- structura (mai ales în primii 2,6 miliarde ani) materiei terestre
prin concentrarea
elementelor grele în interior si a celor usoare la suprafata creând un
nucleu si doua învelisuri (mantaua si scoarta);
- forta determinanta în producerea unor procese geomorfologice
pe suprafata
terestra (alunecari de teren, prabusiri, tasari, sufoziuni etc.);
- mentinerea si structurarea atmosferei terestre (concentrarea a
peste 99% din masa
ei în primii 35-40 km); daca viteza de rotatie a Pamântulsui ar creste
de 17 ori, forta centrifuga ar anula gravitatia, iar atmosfera s-ar
împrastia în spatiul planetar,
- impune, prin intermediul pantei, curgerea apei râurilor si o
anumita marime a
energiei râurilor consumata în transportul apei, debitului solid si în
exercitarea eroziunii;
pag. 23
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
- forma de geoid a Pamântului, ca suprafata echipotentiala a
gravitatiei.
B. Caldura interna (telurica). Radiatia solara ce ajunge la
suprafata terestra produce o încalzire a acesteia pe o adâncime limitata
de la câtiva cm pâna la mai multi metri diferita ca marime atât
sezonier, cât si în latitudine.
Sub limita pâna la care se resimt în scoarta variatiile de
temperatura exista un orizont de câtiva metri în care temperatura este
constanta. De la acesta (orizontul termic neutru) catre centrul
Pamântului, temperatura va creste continuu, dar neuniform ca marime
atât p verticala, cât si pe lateral.
Procesul este numai rezultatul caldurii telurice impusa de mai
multe surse. Unele dintre acestea au avut însemnatate înca din primele
faze ale evolutiei Terrei. Între ele sunt: comprimarea gravitationala,
impactul cu meteoritii si dezintegrarea componentilor radioactivi.
Desi rolul lor a fost deosebit de mare în primele miliarde de ani ai
evolutiei Pamântului, impunând la un moment dat o stare de topitura
generala a materiei terestre, treptat însa prin racirea partii superficiale
si individualizarea scoartei importanta lor a scazut. A ramas înca
activa dezintegrarea radioactiva a elementelor aflate mai ales în
învelisurile centrale si exterioare. Se adauga energia calorica rezultata
prin presiuni tectonice, reactii geochimice care se realizeaza la nivelul
litosferei.
Pentru aprecierea variatiei caldurii telurice se folosesc doi
indicatori:
- treapta geotermica ce corespunde distantei pe verticala la care
se înregistreaza
o crestere a temperaturii cu 10C; este apreciata la o marime de 33 m;
- gradientul termic care exprima cresterea temperaturii la fiecare
100 m
adâncime (circa 30C la 100 m).
Fata de aceste valori medii, exista abateri locale si regionale
determinate mai ales
de prezenta unor areale cu activitate vulcanica sau postvulcanica (de
ex., în cadrul lantului vulcanic neogen din tara noastra, gradientul
termic variaza între 3,7 si 6,30 la 100 m).
Daca s-ar aplica valoarea acestor indicatori pe întreaga marime
a razei terestre atunci în centrul Pamântului temperatura ar trebui sa se
ridice la peste 200.0000C, cifra ce-ar asigura starea de topitura totala a
pag. 24
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
materiei. În realitate, intervin numerosi factori între care presiunea ce
determina variatii ale valorilor gradientului termic.Ca urmare, în
centrul Terrei temperaturile depasesc cu putin 3.0000C. Pâna aici,
valorile se distribuie astfel: 16500C la 100 km, în jur de 28000C la
baza mantalei (la 2900 km).Aproape peste tot între temperatura
calculata si cea necesara topirii materiei exista diferente de câteva sute
de grade. Totusi atât în mantaua superioara, cât si la nivelul nucleului
extern, materia este sub forma de topitura.
Consecintele existentei caldurii interne sunt:
- mentinerea la anumite adâncimi a materiei sub forma de
topitura; diferentele
de potential geometric ce impun o anumita circulatie a acestor topituri
care atât în nucleul extern, cât si în astenosfera pot îmbraca forma
„celulelor de convectie”;
- facilitarea diferitelor forme de metamorfism în litosfera ce duc
la transformari
ale rocilor;
- dezvoltarea fenomenelor de magmatism si vulcanism;
- permite individualizarea în adânc a pânzelor de apa termala si
mezotermala
care la suprafata genereaza izvoare termale, gheizere etc.
C. Magnetismul terestru. Pamântul, datorita acestei
proprietati, se comporta ca un urias magnet. De aici si denumirea de
geomagnetism. În ultimele doua secole s-au masurat si precizat, în
diferite puncte de pe suprafata terestra, caracteristicile elementelor
sale si s-au emis idei referitoare la originea si la cauzele variatiei în
timp si spatiu.
Originea lui este pusa pe seama multor surse, unele cu caracter
general, iar altele cu specific local. În prima, intra curentii de
convectie termica dezvoltati în partea externa a nucleului Terrei (3000
– 5000 km în interior), unde materia se prezinta în stare de topitura
(temperaturi de 2500 – 30000C) si frecarea materiei topite din nucleu
de partea inferioara a mantalei care este solida (magnetism de tip
dinam).Existenta în scoarta a unor concentrari regionale sau locale de
roci si minerale cu proprietati magnetice (platourile bazaltice si
concentrarile de minereuri feroase) conduc la cresterea valorilor
generale ale magmatismului terestru.
Câmpul geomagnetic terestru are o intensitate mica (40
amperi/metru) si o structura bipolara. Marimea intensitatii câmpului
pag. 25
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
magnetic este de 24 A/m la Ecuator si 48 A/m la poli. Axa
geomorfologica are un pol magnetic în insula canadiana Bathurst
(750,7 latitudine nordica si 1010,5 longitudine vestica (iar altul în
Antarctica (650,5 latitudine sudica si 1400,3 longitudine estica).Ca
urmare, ea nu trece prin centrul Pamântului si realizeaza prin
intersectia cu axa geografica un unghi de 110. Legat de acestea rezulta
un Ecuator magnetic, meridiane si paralele geomagnetice. Deci, orice
punct de pe suprafata terestra va avea nu numai o pereche de
coordonate geografice, dar si una de ordin geomagnetic.
Unghiul format de meridianul geografic cu cel geomagnetic
(indicat de acul busolei) poarta numele de declinatie magnetica. Ea
poate fi vestica (directia meridianului magnetic indicat de acul busolei
se afla la vest de cea a meridianului geografic marcata de axa nordului
busolei) sau estica (invers).
Valoarea declinatiei poate avea o variatie spatiala impusa de
unele anomalii magnetice cu caracter local sau regional, dar si una
temporala determinata de deplasarea polilor geografici si
geomagnetici. Primii dezvolta orbite în spirala care nu se afla la o
departare mare fata de pozitia medie (câtiva metri).
Polii geomagnetici realizeaza, în timp, doua miscari: una mica
pe o orbita în jurul unei pozitii medii (axa elipsei de cca 10 – 25 km),
iar cea de a doua în jurul polului geografic.
Acest gigant magnet emite linii de forta care strapung
învelisurile Pamântului si ajung la exteriorul atmosferei, la departari
de cca 10 – 15 raze terestre. Spatiul imens în care se resimte actiunea
câmpului magnetic, poarta numele de magnetosfera. Ea este supusa
presiunii radiatiei solare (vântului solar) care îi imprima o forma
asimetrica, în raport cu Pamântul. Permanent, pe directia Soarelui, ea
este îngusta (pâna la 10 raze terestre) ca urmare a presiunii vântului
solar, la contactul dintre ele rezulta „teaca magnetica” formata din
plasma comprimata. În partea opusa, magnetosfera se extinde la 15 –
60 raze terestre, vântul solar impunând curbarea si alungirea liniilor de
forta ale câmpului magnetic.
În magnetosfera, materia este alcatuita din protoni, nuclee,
electroni ionizati etc. si nu are o distributie omogena.
Exista trei fâsii de plasma foarte fierbinte alcatuite din
particule puternic electrizate captate de câmpul geomagnetic din
spatiul cosmic. Prima, se afla la o departare de 1000-6000 km
(domina protoni electrizati), a doua la 15000-25000 km (exista
pag. 26
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
electroni cu energie mare) si a treia la 50.000-60.000 km (electroni cu
energie mai mica).
Consecinte. Existenta câmpului magnetic a facut posibile:
- folosirea busolei ca instrument absolut necesar în orientarea
geografica,
navigatie, în ridicarile topografice, cartografice, geologice etc.;
- existenta vietii, întrucât cea mai mare parte din radiatiile solare
si cosmice
nocive acesteia sunt respinse sau retinute la nivelul tecii
geomagnetice;
- individualizarea ionosferei (între 60 km si 1200 km), ca parte
distincta în
cadrul atmosferei exterioare, în care radiatiile solare care strapung
teaca produc aici ionizarea diferita a atomilor de N, O, He, H. În
cadrul acesteia, în perioadele cu o activitate solara mare, actiunea
particulelor ionizate ale vântului solar determina dezvoltarea unor
fenomene specifice. Mai cunoscute sunt: furtunile ionosferice (la 80-
1000 km), marcate de deplasari ale plasmei ionosferice atât pe
verticala (comprimarea stratelor din care este alcatuita ionosfera), cât
si pe orizontala (cresterea densitatii electrice spre regiunile polare si
scaderea la latitudini mici ceea ce duce la întreruperi dese ale
transmisiilor radio pe lungimea de unda scurta, parazitii etc.) si
aurorele polare (în ionosfera din regiunile polare apar benzi de lumina
verde, rosie, galbena consecinta a ciocnirii electronilor si protonilor de
origine solara cu atomi, molecule neutre sau ionizate din ionosfera, la
înaltimi de peste 100 km.
D. Electricitatea terestra. Pamântul are un câmp electric slab
evaluat la zecimi de milivolti. Exista diverse surse de producere a lui
aflate la nivelul diferitelor învelisuri.
Curentii de conventie din nucleul extern reprezinta sursa cea
mai profunda, de ea legându-se si geneza magnetismului terestru (la
nivelul discontinuitatii Gutemberg, efectul acestei surse se pierde).
Surse aflate în scoarta sau în bazinele acvatice (frecarea
produsa în circuitul apei subterane, diferente de salinitate a apelor
marine) aflate în miscare.
Sursa principala se afla în ionosfera si rezulta din procesele de
ionizare ce au loc sub influenta radiatiilor solare. De aici si variatiile
diurne, lunare, anuale ale intensitatii curentilor electrici telurici.
E. Densitatea. Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pamântul are cea
pag. 27
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
mai mare densitate din întregul Sistem planetar depasind de trei-patru
ori marimile specifice planetelor-gigant, dar fiind cu putin mai ridicata
decât a planetelor telurice.
Distributia neuniforma a materiei de la o geosfera la alta, ca si
în cadrul fiecarui învelis în parte, determina variatii însemnate ale
acestui parametru fizic. Astfel, cele mai ridicate marimi la nivelul
nucleului Pamântului (12 – 17 g/cm3) unde exista cea mai mare
concentrare de elemente grele, iar cele mai mici în învelisurile
exterioare (2 –3 g/cm3, în scoarta, 1 g/cm3 la apa). În scoarta, apar
deosebiri între sectoarele dominant alcatuite din roci magmatice si
cele din roci sedimentare, între regiunile de scut si cele de orogen. La
fel, apar diferente între densitatea apei sarate si apei dulci, între
densitatea aerului în troposfera în raport cu stratosfera etc. Diferentele
locale si regionale au un rol însemnat în producerea deplasarii
materiei în tendinta unei omogenizari a ei si de aici dezvoltarea unor
circuite locale, regionale, generale.

Relieful terestru

1. Introducere
Relieful terestru cuprinde totalitatea formelor pe care le îmbracă suprafaţa solidă a
Pământului, inclusiv în spaţiul acoperit de apele mărilor şi oceanelor. Pe planeta noastră, aproape
trei sferturi din relief (71%) sunt acoperite de apă. Pe restul suprafeţei Pământului (29%) –
uscatul – omul vine în contact, zi de zi, cu relieful.
Ceea ce nu poate scăpa observaţiei este marea diversitate a formelor reliefului, pornind
de la ţărmurile mărilor şi oceanelor, până pe culmile celor mai înalţi munţi. Cauzele care conduc
la această mare varietate a reliefului sunt multiple, ale avându-şi originea atât în interiorul
Pământului, cât şi la suprafaţa sa şi în spaţiul extraterestru. Există două categorii de agenţi care
acţionează asupra suprafeţei terestre şi creează relieful:
 Agenţii interni, care se manifestă în interiorul Pământului şi sunt
susţinuţi de sursele de energie care îşi au originea în acest spaţiu;
 Agenţii externi, care acţionează la suprafaţa Pământului şi sunt
dependenţi de sursele de la exteriorul planetei.

2. Alcătuirea internă a Pământului

Interiorul Pământului este format, în general, din trei unităţi structurale distincte, dispuse
pag. 28
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
concentric, fiecare având grosimi şi proprietăţi fizice diferite. Aceste unităţi s-au conturat o dată
cu constituirea Pământului ca planetă, sub efectul gravitaţiei, care a acţionat diferenţiat asupra
elementelor cu densităţi diferite. Pornind de la centrul Pământului spre suprafaţă (6370 km),
aceste unităţi sunt:
 Nucleul, care se află în centrul planetei, are o rază de aproximativ 3500 km şi este
alcătuit în principal din fier, asociat cu mici cantităţi din alte elemente (sulf şi oxigen). În centrul
nucleului, materia este solidă, în timp ce la exteriorul acestuia se află în stare topită.
 Mantaua, care acoperă nucleul şi are o grosime de aproximativ 2900 km. Este
alcătuită în principal din fier şi magneziu, la care se adaugă şi alte elemente (siliciu şi oxigen).
Starea materiei din manta este solidă, dar comportamentul ei este apropiat de cel al unui material,
care curge la presiuni scăzute (comportament fluid). Densitatea materiei în interiorul mantalei
prezintă o valoare medie de 5g/cm3. Partea superioară a mantalei (cu viscozitate mărită), cu o
grosime de cca 400 km, este cunoscută sub numele de astenosferă. Aceasta prezintă o importanţă
deosebită deoarece găzduieşte procese ce influenţează, în mare măsură, dinamica unităţii
structurale situate deasupra – scoarţa.
 Scoarţa, reprezintă unitatea structurală cea mai subţire din alcătuirea Pământului, fiind
dispusă la suprafaţa planetei. Grosimea ei variază, în medie, între 8 şi 40 km, valorile cele mai
mari întâlnindu-se pe continente (până la 70-80 km), iar cele mai reduse, sub oceane (5-10 km).
Este alcătuită în principal din oxigen, siliciu, aluminiu, magneziu, sodiu, potasiu, fier. Densitatea
sa medie este de aproximativ 3g/cm3.
Cele trei unităţi menţionate sunt separate de discontinuităţi, care au fost puse în evidenţă
cu ajutorul undelor seismice (acestea îşi schimbă proprietăţile la trecerea prin medii diferite,
oferind, astfel, informaţii despre mediile străbătute).

3. Relieful Pământului
Privit din spaţiul cosmic, Pământul etalează două mari categorii de suprafeţe – uscatul şi
domeniul oceanic. Aceste categorii de suprafeţe sunt reprezentate prin continente şi bazine
oceanice – formele de relief cu cel mai înalt rang de pe Terra – născute exclusiv ca urmare a
acţiunii agenţilor externi asupra scoarţei terestre.
Deşi ponderea suprafeţei ocupate de uscat este de 29% în mod obişnuit se consideră că
din domeniul uscatului fac parte şi vecinătăţile acestuia cu adâncimi mici, de până la 180-200 m.
Împreună cu platformele continentale, domeniul continental ocupă cca 35% din suprafaţa
Pământului, restul de cca 65% revenind domeniului bazinelor oceanice. Pe formele de relief
planetar se suprapun formele de ordinul II, reprezentate pe continente de masive muntoase,
podişuri şi dealuri, câmpii, în timp ce, în cadrul bazinelor oceanice, cuprind platformele
pag. 29
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
continentale, abruptul continental, câmpiile abisale, dorsalele şi fosele. Aceste forme se
diferenţiază şi prin particularităţile reliefului specific fiecăreia dintre ele.
 Munţii constituie formele cele mai proeminente ale reliefului terestru. De regulă, altitudinile
lor depăşesc 600 – 1000 m, iar în cadrul lor, văile sunt adâncite cu cel puţin câteva sute de
metri sub nivelul interfluviilor. Interfluviile sunt mai mult sau mai puţin ascuţite, iar versanţii
au, în general, frecvent peste 20º- 30º.
Munţii se pot prezenta fie sub aspectul unor culmi izolate, bine evidenţiate în raport cu
relieful învecinat şi cu o structură geologică uniformă (masiv muntos), fie sub forma unor
culmi dispuse pe suprafeţe larg extinse în lungime şi cu o geologie variată (lanţ muntos).
Lanţurile muntoase cele mai impresionante ale planetei se întind pe lungimi de mii de km,
uneori pe mai multe continente (cazul lanţului alpino-carpato-himalayan, ce ocupă sudul
Europei şi al Asiei, sau al Munţilor Stâncoşi din America de Nord, continuaţi cu Munţii
Anzi, în America de Sud).
 Podişurile sunt forme de relief cu altitudini ce depăşesc 200 – 300m, în care râurile s-au
adâncit cu peste 100m, iar interfluviile ocupă o suprafaţă mai mare decât versanţii şi văile.
Cel mai adesea, interfluviile au un aspect plat sau uşor rotunjit şi se dispun la altitudini
apropiate. Printre cele mai importante podişuri ale planetei se numără Podişul Matto –
Grosso din America de Sud şi Podişul Tibet din Asia.
 Dealurile au înălţimi minime de câteva sute de metri şi se prezintă mai ales sub forma unor
interfluvii rotunjite, faţă de care reţeaua hidrografică s-a adâncit cu peste 100m. Versanţii şi
văile ocupă o suprafaţă mult mai mare decât cea a interfluviilor. Dealurile însoţesc frecvent
lanţurile muntoase, cu care pot avea o geneză comună (cazul dealurilor subcarpatice de pe
teritoriul ţării noastre).
 Câmpiile sunt cele mai joase forme de relief ale uscatului terestru (de regulă, au sub 200m
altitudine ). Prezintă interfluvii plate foarte extinse, faţă de care râurile s-au adâncit foarte
puţin (maxim câteva zeci de metri). Multe dintre ele sunt acoperite cu aluviunile fluviilor
care le drenează (Câmpia Amazonului, Marea Câmpie Chineză, Câmpia Română etc.).
 Platforma continentală reprezintă o treaptă a reliefului submers al planetei care însoţeşte
uscatul, coborând până la adâncimi de cca. –200m. Are un aspect în general neted şi o pantă
redusă, constituind adesea o câmpie inundată de apele oceanului după sfârşitul ultimei epoci
glaciare. Deşi acoperită de apele mărilor şi oceanelor, platforma continentală este considerată
parte din domeniul uscatului (este formată pe scoarţă de tip continental).
 Abruptul continental constituie o treaptă de tranziţie spre relieful bazinelor oceanice
(format pe scoarţa specifică, bazaltică). Este o suprafaţă relativ înclinată (cu adâncimi care
pornesc de la cca. –200m şi coboară până la –3000…-4000m), pe care se pot dezvolta
pag. 30
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
fenomene gravitaţionale asemănătoare celor de pe uscat (alunecări şi prăbuşiri de materiale,
formarea de canioane).
 Câmpiile abisale reprezintă suprafeţe relativ plane, care ocupă o bună parte din fundul
Oceanului Planetar, la adâncimi cuprinse, de regulă, între –4000 şi –6000m. Sunt dezvoltate
exclusiv pe scoarţă de tip oceanic şi sunt acoperite cu sedimente fine, de origine marină.
Prezenţa lor este semnalată în toate cele trei oceane ale lumii (se dezvoltă între dorsale şi
abrupturile continentale).
 Dorsalele şi fosele sunt formele cele mai spectaculoase ale reliefului submarin al planetei,
forme născute în zonele de contact dintre plăci. Dacă dorsalele constituie elemente pozitive
ale reliefului oceanic (veritabili munţi submarini, extinşi în toate oceanele planetei pe mai
multe zeci de mii de km, uneori ridicându-se şi la suprafaţa apelor sub formă de insule),
fosele găzduiesc cele mai mari adâncimi de pe planetă (în general, sub –6000m; în vestul
Oceanului Pacific, cele mai mari adâncimi din fose sub –10000m).

4. Relieful şi activitatea umană

Majoritatea activităţilor umane se desfăşoară pe suportul constituit de relieful terestru.
Relieful este solicitat în diferite moduri, în funcţie de specificul socio-economic şi tehnic al
acestor activităţi, pornindu-se de la simpla utilizare ca suprafaţă de susţinere (pentru construcţii,
căi de comunicaţie etc.) şi până la intervenţii ample, care conduc la modificarea lui radicală
(excavări, terasări etc.).
Activităţile cu impact major asupra reliefului sunt:
 Activităţile industriale miniere schimbă radical configuraţia reliefului în cazul
exploatărilor de suprafaţă şi al celor subterane, care conduc la apariţia unor mari cariere
şi halde. Acestea reprezintă, practic, noi forme de relief – aparţinând categoriei
reliefului antropic (creat de om) – unele dintre ele având o stabilitate precară şi
prezentând, implicit, riscuri pentru populaţia şi activităţile desfăşurate în vecinătatea lor.
 Lucrările agricole complexe – terasări, îndiguiri, amenajări de mari canale de irigaţie
sau de desecare – contribuie din plin la schimbarea caracteristicilor reliefului şi la
îmbunătăţirea potenţialului productiv al terenurilor.
 Defrişările masive ale pădurilor tropicale şi temperate, combinate, ulterior, cu
utilizarea agricolă intensivă a terenurilor, ridică mari probleme privind stabilitatea
versanţilor cu înclinări mari. Pe astfel de versanţi, regimul hidroclimatic local poate
favoriza apariţia şi extinderea rapidă a ravenărilor, torenţialităţii, alunecărilor de teren –
fenomene care elimină solul şi duc la scoaterea din circuitul productiv a suprafeţelor
afectate.
pag. 31
 UNIVERSUL şi SISTEMUL SOLAR
 Construirea unor ample căi de comunicaţie – canale navigabile, mari autostrăzi,
aeroporturi etc. – poate duce la modificări importante (prin lucrările de excavare,
nivelare, redistribuire a unor mari mase de rocă) ale reliefului şi ale peisajului unor
regiuni extinse, determinând apariţia unor dezechilibre în evoluţia acestora. Chiar şi
unele activităţi cu amploare mai redusă (ex.: construirea unui simplu drum) pot avea, pe
plan local, consecinţe negative.

5. Necesitatea protejării reliefului

Atunci când omul intervine iraţional asupra reliefului, rezultatele unor astfel de acţiuni se
pot întoarce împotriva sa. Reducerea sau chiar eliminarea potenţialului productiv al unor
terenuri, periclitarea siguranţei construcţiilor prin destabilizarea versanţilor, distrugerea unor
forme de relief cu deosebită valoare peisagistică, turistică sau ştiinţifică sunt numai câteva dintre
acţiunile care afectează negativ şi, în unele cazuri, ireversibil relieful şi mediul înconjurător al
planetei.
Omul dispune astăzi de posibilităţi impresionante de a modifica relieful. Pentru
menţinerea capacităţii de susţinere a diferitelor activităţi umane, utilizarea reliefului trebuie să se
facă atent şi echilibrat.
Conservarea reliefului ca resursă se integrează în efortul general de salvare şi menţinere a
calităţii mediului pe planeta noastră.

pag. 32