ROMAN TRADIȚIONAL, INTERBELIC, OBIECTIV, REALIST

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Opera literară „Baltagul” (1930), considerată „o Miorita în dimensiuni mari” (George Călinescu) evocă
o lume cu rânduieli bazate pe legea nescrisă a tradiției, izvorâte dintr-o obisnuință de viață, care se pierde în
vreme. Astfel, romanul este o specie epică, în proză, de cea mai mare dimensiune, cu o acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase, amplu caracterizate și prin intermediul
cărora se construiește o imagine cuprinzătoare asupra existenței omenești.
În ciuda dimensiunii reduse, romanul este o operă realistă, cuprinzând, din punct de vedere tematic, o
monografie a satului tradițional, desfășurată în jurul unei familii de oieri din Măgura Tarcăului, reper spațial
real, familia lui Nechifor Lipan. Muntenii își duc viata in ritmul transhumantei, practica oierilor de la începutul
lumii, din cauza căreia au întârziat la împărțirea darurilor divine, conform anecdotei de la începutul romanului.
Din unghi realist, romanul prezintă toate aspectele vieții muntenilor. Astfel, viata se desfășoară calendaristic,
între plecarea turmelor la pășunat și întoarcerea lor la iernat. Ca roman monografic, „Baltagul” prezintă trei
obiceiuri legate de viața unui om: botezul, nunta și înmormântarea. Romanul este și povestea unei familii, aceea
a dispărutului Nechifor Lipan, iar traseul Vitoriei reface călătoria lui Nechifor Lipan, pe drumul transhumanței.
De asemenea, romanul este și un bildungsroman, călătorie ințiatică: Gheorghiță se supune mamei sale, ca un
novice maestrului său, face dreptate și este pregătit să devină bărbat.
Titlul romanului este simbolic, punând întreaga acțiune sub semnul baltagului, unealta cu două tăișuri și
proprietăți magice, devenită simbol al căutării adevărului și al legii nescrise a oierilor, care se întoarce împotriva
răufăcătorilor. Baltagul este și un simbol al comuniunii dintre lumea celor vii și lumea celui dispărut, Nechifor
Lipan; de fapt, este vorba în roman despre un baltag cu proprietăți negative, ca armă a crimei (baltagul cu care a
fost omorât Nechifor) și de un baltag ce restabilește echilibrul pierdut și face dreptate (baltagul lui Gheorghiță).
Perspectiva narativă este specifică romanului tradițional, fiind obiectivă, narațiunea se face la persoana
a III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și a
observației, lumea satului de munteni și traseul Vitoriei în căutarea lui Nechifor. Deși naratorul omniscient este
unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului în reconstituirea scenei crimei. Inteligentă și calculată
ca „un Hamlet feminin”, ea redă momentul crimei pe baza propriilor deducții și o povestește veridic celor
prezenți, ceea ce îi determina pe criminali să-și recunoască vina.
Timpul derulării actiunii este vag precizat, prin repere temporale cu valențe sacralizate: „aproape de Sf.
Andrei”, „în Postul Mare”. Cadrul spațial al acțiunii este real, satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a
Bistritei, dar și cel de câmpie, Cristești, în Balta Jijei. Fiind un roman realist prin veridicitate, traseul urmat de
Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor conține toponime existente pe hartă.
Romanul este structurat în 16 capitole cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind momentele
subiectului, caracteristică specifică romanului tradițional. Incipitul are o notă de modernitate prin inserarea
mottoului cu trimiterea la balada „Miorița”, „Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne”, cu rol de a trasa unul
dintre conflictele majore ale romanului (furtul oilor) și prin anecdota inițială cu rol de prolog care reflectă viața
muntenilor. Finalul este unul închis, de tip polițist, în care ucigașii sunt descoperiți și pedepsiți, iar echilibrul
inițial din viața familiei Lipan este restabilit.
Conflictul dominant al romanului este cel exterior, mioritic – doi ciobani îl ucid pe al treilea pentru a
pune mâna pe bani și pe turme. Dispariția lui Nechifor va cauza un alt conflict exterior între soția lui și ucigași
(Calistrat Bogza și Ilie Cuțui), conflict bazat pe dorința de răzbunare, dar și pe intenția de a echilibra balanța
dreptății. În roman apare și un conflict interior, al lui Gheorghiță, care ezită în unele puncte cheie cum ar fi
plecarea de acasă, coborârea în râpa cu osemintele tatălui său sau stângăcia în momentul pedepsirii lui Bogza,
însă aceste ezitări sunt justificate de procesul de maturizare prin care tânărul trece.
 Astfel, prin tema sa generală, romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este unul de factură rurală,
evocând lumea țărănească, străveche și valorile ei morale, întruchipate de o ființă aparte, Vitoria Lipan. Nu doar
cadrul este mioritic în roman, ci și înțelegerea vieții și a sufletului omenesc.

CARACTERIZARE VITORIA LIPAN

Vitoria Lipan este unul dintre cele mai complexe personaje feminine din literatura română. Este soția
oierului Nechifor Lipan, îngrijorată pentru soțul ei care nu a mai venit de la Dorna, unde fusese plecat pentru
afaceri cu oile.
Protagonista sadoveniană ilustrează tipul femeii de la munte, conservatoare în păstrarea tradițiilor și
datinilor strămoșești. Reticentă la elementele de modernitate, îi interzice fiicei ei, Minodora, schimbarea
vestimentației tradiționale, catrința și ia și îi reamintește că trebuie să aștepte până părinții vor fi de acord cu un
pretendent care corespunde statutului lor. Ilustrativă pentru portretul moral al eroinei este conștiința datoriei de
soție care o va însufleți pe tot parcursul căutării soțului și la pedepsirea ucigașilor acestuia. Vitoria
impresionează prin zbuciumul sufletesc și dragostea pe care i-o poartă lui Nechifor.
Din primele pagini ale cărtii se desprinde portretul ei fizic. Ea este caracterizată direct de către narator,
ca o femeie de o frumusețe simplă, dar fermecătoare, în ciuda vârstei. În centrul atenției sunt „ochii ei căprii,
aprigi și încă tineri”. Portretul este completat prin autocaracterizare cu trăsături morale, insistându-se asupra
aceleiaşi trăsături, simplitatea „eu te citesc pe tine, măcar că nu ştiu carte”. În relația cu copiii săi, se dovedește
tolerantă cu Gheorghiță pentru că îl vede sfios și nesigur, dar și pentru că în el zărește imaginea lui Nechifor din
tinerețe. Cu Minodora este mai aspră pentru că vrea s-o educe în spiritul tradiției, în ciuda faptului că fata are
unele afinități cu modernitatea.
Complexitatea personalității sale rezultă din fapte, limbaj și numele pe care-l poartă. Din fapte reiese
credința adâncă în Dumnezeu, în ciuda unor superstiții care țin tot de tradiție. Este calmă, rațională, deşi
realizează dezastrul. Pastrătoare a unor legi străvechi, cum este şi aceea conform căreia trebuie să-şi găsească
sotul şi să-l înmormânteze creştineşte, ea este minuțioasă şi pune totul la cale până în cel mai mic detaliu, deși
n-a mai fost niciodată plecată atât de departe de casă. Numele și personalitatea ei sunt în deplină concordanță.
Ea reprezintă un neam de ființe năpăstuite, dar biruitoare, care slăvesc adevărul şi binele.
Trăsătura principală de caracter este însă perseverența demonstrată de-a lungul întregului fir epic al
romanului. Nu se dă bătută în ciuda reticenței cu care este privită de autorități și chiar de preotul Dănilă sau de
baba Maranda. În ciuda statutului său inferior în lumea patriarhală pe care o reprezintă, Vitoria își depășeste
atribuțiile unei femei și urmărește firul indiciilor lăsate în urmă de criminali cu determinarea unui veritabil
detectiv.
În concluzie, Vitoria Lipan este expresia umană a unei credințe străvechi, un tip de personaj emblematic
pentru lumea arhaică, pe care o reprezintă prin mentalitatea și comportamentul său.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: VITORIA-

GHEORGHIȚĂ
Un cuplu de personaje important din opera este reprezentat de Vitoria Lipan și de Gheorghiță, fiul
acesteia, înfățișați într-o călătorie simbolică. Aceasta se va dovedi un traseu initiatic pentru băiatul care pleacă
de acasă copil şi revine bărbat, sub îndrumarea atentă a mamei, pregătit să facă anul viitor, de unul singur,
traseul transhumantei.
Pentru Gheorghită, toate evenimentele au caracter initiatic: el se inițiază în tainele lumii, ca un învățăcel,
ajutat de mama sa, ce îndeplineşte rolul unui maestru, şi trece de la copilărie la maturitate înainte de vreme.
Inițial, el refuză călătoria, cu gândul la libertatea specifică vârstei copilăriei. Pe drum, se supune mamei sale,
observându-i comportamentul în relația cu oamenii. Ca în basme, călătoria conduce spre inițiere. El are asupra
sa baltagul, un alt buzdugan, simbol al puterii şi al adevărului. Ajunge într-o lume necunoscută, unde este supus
mai multor probe: răbdare, sacrificiu, renunțare, vitejie, perspicacitate, sensibilitate, curaj, simțul dreptății. Când
realizează că tatăl său nu mai este, plânge ca un copil, dar înțelege că de acum el este bărbatul casei şi va trebui
să facă singur traseul transhumantei. Numele său provine de la cel al Sf. Gheorghe, purtătorul de biruință, dar
semnifică şi identitatea cu personalitatea tatălui (Nikephoros-"purtătorul de biruință, victoriosul").
O scenă plină de semnificații este cea petrecută înainte de plecare. Intuind că fiul ei nu are de gând să
plece de unul singur în căutarea tatălui său, Vitoria îl fulgeră cu privirea: „Înțelege că jucăriile au stat!”
Momentul lasă loc şi caracterizării fizice a lui Gheorghită, care seamănă cu mama sa: are ochi căprui, un zâmbet
frumos şi straie specifice lumii oierilor. De asemenea, de la tatăl său nu are doar ,,numele adevărat şi tainic", ci
şi priceperea în meşteşugul oilor. Consolidarea inițierii sale, trecerea sa de la copilărie la maturitate au loc în
scena finală, când îl loveşte pe făptaş, restabilind echilibrul lumii, cu o lovitură de baltag „pe care e scris
sânge”.
Şi pentru Vitoria drumul se desfăşoară ritualic: ea parcurge calea spre adevăr şi spre lumină, de aceea se
simte indrumată, îndreptată nu numai spre locul în care zăcea cadavrul păstorului, dar şi spre revelația finală că
lucrurile trebuie descurcate, viața nu se poate desfăşura în confuzie, adevărul trebuie restabilit, iar ritualul
mortuar se cere îndeplinit după regulă. Această tensionată pregătire a deznodământului conferă caracter
dramatic faptelor, care par toate dirijate de Vitoria; ea dezlănțuie prin cuvinte mânia lui Bogza şi îl
impulsionează pe Gheorghiță să facă dreptate: împuns de un alt țipăt al femeii, feciorul mortului simți crescând
în el o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Gestul final al lui Gheorghiță consfințește maturizarea
sa și o încredințează pe Vitoria că acesta este capabil de a lua locul lui Nechifor în calitate de cap al familiei.
Odată echilibrul lumii tradiționale restabilit prin forța vindicativă (răzbunătoare) a baltagului, Vitoria poate
reveni la statutul ei de mamă, preocupată în special de treburile organizatorice ale gospodăriei țărănești.
Astfel, caracterul emblematic al acestui roman rezidă și din maniera în care sunt construite personajele,
extrem de autentice și viabile, relația dintre munteancă și fiul său fiind semnificativă. în acțiunea romanului
evoluția relației dintre Vitoria și Gheorghiță depășește specificul raportului mamă-fiu, ilustrând o relație de
susținere și mai ales de inițiere necesară a celui tânăr de către femeia ce dispune de experiența vieții.