Practica liniștii/nemișcării taoiste

Încetinirea moriștii minții

Tom Kenyon

Traducerea: Ana Nicolai și Nicoleta Iuga

Notă: această practică o găsiți și în „Manuscrisul Magdalenei” – autor Tom

Kenyon. (tradusă de noi doar pentru grupul nostru. Cei veniți mai de curând alături de
noi și care își doresc această carte, mi-o pot cere.)

Când eram copil, aveam o bicicletă albastră Schwinn cu cauciucuri mari. Pe

strada mea era la modă să pui cărți de joc pe spițele fiecărui cauciuc ca să facă zgomot.
Dorindu-mi mereu să fiu acceptat de colegii mei pre-adolescenți, mi-am împodobit
frumusețea mea strălucitoare cu un pachet...da...un pachet întreg de cărți! Am
împrumutat colecția de clești de rufe de metal a mamei mele și am pus cărți de joc în
orice loc liber la care mă puteam gândi. Ca urmare, când mergeam cu bicicleta prin
cartier, suna ca o cacofonie de petarde necontrolate.

Pe lângă acestea, am adăugat 2 moriști pe ghidon. Le-am lipit cu bandă de

lipit/scoci, una pe dreapta și cealaltă pe stânga. Încă de pe atunci căutam confortul
simetriei.

Pentru cei care nu sunt familiari cu cuvântul „morișcă”, aceasta este, de fapt, o
jucărie care înfățișează aripile sau roata unei mori de vânt; e făcută, de obicei, din
plastic și e atașată pe un băț de lemn. Se învârte ușor. Cu cât vântul e mai puternic, cu
atât se învârte mai repede. Eram fascinat de rotirea moriștilor mele. Pedalam cât de
repede putem apoi mă uitam cum micile aripi se dizolvă în masa de culori învârtitoare.
Într-o zi, m-am lăsat prea prins de uitatul la moriști și nu am observat că am ieșit de
pe trotuar și am intrat într-un loc viran. În următorul minut, eram jos, pe pământ,
victima unei coliziuni a capului cu un copac. Moriștile mele erau strâmbe și ghidonul
bicicletei era îndoit. Am învățat o lecție serioasă – fii atent la ce faci.

Timpul a trecut, am renunțat la bicicleta și la moriștile mele dar mi-au rămas

dragi, la fel ca și bicicletele cu cauciucuri mari.

Acum, mult mai în vârstă, nu mă mai uit la moriștile de pe ghidonul bicicletei. În

schimb, mă uit la cele care se învârt în mintea mea. Deși s-ar putea să vi se pară o
metaforă ciudată, eu cred că gândurile și emoțiile sunt ca moriștile. Se învârt ușor. Un
gând sau o emoție nu are nevoie de prea mult ca să înceapă să se învârtă în cap. Uneori
moriștile minții se învârt blând și frumos. Alteori, se învârt atât de repede încât par
incontrolabile.

Moriștile din mințile noastre sunt chestii ciudate. Când încep să se învârtă, avem
tendința să ne identificăm ca fiind gândurile și sentimentele noastre. Dacă morișca
minții se întâmplă să se învârtă într-un mod plăcut și apar gânduri plăcute, le
acceptăm. Spunem că suntem fericiți și mulțumiți. Totuși, dacă, morișca minții se
învârte într-o direcție neplăcută, suntem asediați de gânduri și sentimente neplăcute
care ne produc repulsie. Spunem că suntem supărați.
 Majoritatea dintre noi trăim constant oscilația dintre cele 2 extreme apucând
(ceea ce dorim) și evitând (ceea ce nu dorim). Morișca minții noastre se învârte
întotdeauna pentru că asta e natura ei. Cu alte cuvinte, se mișcă permanent. Gândurile
și sentimentele apar întotdeauna din această mișcare a minții. Acum mii de ani,
înțelepții antici din toată lumea au descoperit că sursa mișcării minții era fluxul de
energii subtile din corpurile noastre. Tibetanii le numesc „lung” (sau vânturile).
Yoghinii o numesc „prana” iar taoiștii „chi”.

Fiecare din aceste sisteme alchimice au cartografiat în modul lui propriu căile
subtile responsabile de experiența gândurilor și emoțiilor. Fiecare a descris aceste
mișcări ale energiei subtile destul de clar și au dezvoltat metode de modificare a
fluxului lor. Așa a rezultat o tehnologie interioară care afectează direct mintea și
creațiile ei (gânduri și sentimente). O privire rapidă prin diversele tradiții alchimice
din toată lumea, revelează o similitudine evidentă în ceea ce privește mintea și
creațiile ei. În aproape toate sistemele se învață mijloace de liniștire a minții. Motivul
acestei obsesii pentru liniștea/nemișcarea interioară este că doar în liniște/nemișcare
Mintea (sau conștiința) poată să devină conștientă de ea însăși. Până atunci, suntem
hipnotizați de morișca experienței noastre mentale. Ne identificăm cu gândurile și
sentimentele în loc să ne dăm seama că vin și pleacă ca norii. Și ca fiecare nor, sunt
efemere, cu puțină substanțialitate.

Prin transcenderea identificării cu mințile (moriștile noastre) începem să

întrezărim adevărata noastră identitate ca și conștiință pură. Și pe măsură ce puritatea
conștiinței noastre înnăscute începe să fie conștientizată, începem să ne trezim din
visul acestei lumi. Începem să vedem că suntem și întotdeauna am fost, liberi pentru
eternitate. E pur și simplu o chestiune de trezire din rotirea fixată a propriei noastre
minți.

Așadar, întrebarea practică este: cum ne trezim (la) identitatea noastră mai
înaltă?

Una din căile de auto-conștientizare a fost creată de taoiști din China antică. La
fel ca alchimiști din alte culturi, au descoperit căile interioare ale conștiinței și relația
lor cu mintea.

Pentru a înțelege alchimia taoistă, trebuie să ajungem să înțelegem o forță

subtilă, numită chi. Din misterul nemărginit al lui Tao, care creează toate lumile dar e
neatins de ele, vine un flux nesfârșit de forță vitală (chi).

Există multe feluri de chi. De exemplu, există o forță vitală ce se revarsă din
quasari și stele, deși calitatea ei diferă foarte mult de chi-ul produs de un râu.
Majoritatea oamenilor care se gândesc la chi, se gândesc de obicei la forța vitală
subtilă din aer. Acest tip de chi e mai concentrat în zonele naturale, departe de orașele
mari. Acest tip de forță vitală este mai puternic în zonele întinse unde cresc copaci,
lângă lacuri, fluvii și râuri, precum și în apropierea întinderilor mari de ape precum
oceanele. Unele persoane au emis ipoteze că acest tip de chi e asociat cu ionii negativi
și există unele dovezi că acest lucru e adevărat. Există însă și alte tipuri de chi – mai
subtile, mai rafinate, iar ele reprezintă una din prioritățile alchimiei taoiste avansate.

În mod tradițional, înțelepții taoiști își petreceau o mare parte din timp în
natură, ca pustnici. În perioadele ulterioare, grupuri de bărbați sau de femei au format
comunități, în scopul de a-și urma căutarea alchimică împreună cu alții. Dar mai
întotdeauna, aceste comunități taoiste se aflau departe de marile orașe. De obicei, se
aflau în locuri unde chi-ul era deosebit de puternic, adesea în regiuni indicate a fi
punctele dragonului.
 Punctele dragonului sunt locuri de convergență, în care o formă de chi întâlnește
o altă formă. Ele sunt întâlnite, într-un mod foarte spectaculos, la crestele muntoase.
Atunci când se întâlnesc două creste, există adeseori o strungă sau o trecătoare îngustă
ce coboară pe versanții munților. Pe măsură ce  chi-ul celest (tipul de chi generat în
cer) curge în jos, întâlnește  chi-ul terestru al muntelui, în punctul dintre creste. Acesta
e numit punct al dragonului.

La confluența a două râuri sau fluvii, există o creștere perceptibilă a chi-ului, iar
acest loc este numit și el punct al dragonului. Înțelepții taoiști caută aceste locuri și-și
stabilesc reședințele fie chiar în punctul dragonului, fie în apropiere. Acest fapt a făcut
ca lucrarea lor alchimică să fie mai ușoară, deoarece aveau la dispoziție o abundență
de chi, din care puteau extrage în practicile lor.

Gândul, timpul și respirația

La fel ca în yoga tantrică, alchimistul taoist trebuie să-și antreneze mintea să

intre în stări prelungite de liniște/nemișcare. Această tăcere a minții are o importanță
crucială, întrucât Tao poate fi perceput doar în liniște mentală. Pe lângă aceasta, multe
din transformările alchimice din alchimia taoistă reclamă și ele o minte tăcută.

Există multe categorii de practici ale liniștii, unele din ele implicând mișcarea –
cum ar fi T’ai chi – iar altele implicând meditația în poziție șezut, cum ar fi Poarta
celestă, subiect pe care îl voi dezvolta imediat, într-o oarecare măsură.

În aceste practici ale liniștii, mintea este în final condusă la o stare de tăcere
adâncă. În practica concretă, îndeosebi la început, e posibil să existe un iureș de
activitate mentală. Gândurile vin și pleacă, uneori în avalanșă, alteori încet. În final,
practicantul sesizează că viteza gândurilor pare să se reducă. Pare să fie mai mult
spațiu între gânduri și, la un moment dat, ele se opresc de tot, chiar dacă pentru scurt
timp.

De asemenea, practicantul observă că în timpul acestor stări respirația se

modifică. Respirația tinde să se liniștească odată cu potolirea gândurilor. Iar atunci
când nu mai există niciun gând, adesea nu mai există nici respirație sau e foarte
superficială. Acest lucru este important din mai multe motive.

Dintr-o perspectivă neurologică, am putea spune că acest lucru se întâmplă

deoarece undele cerebrale ale practicantului sunt în stările mai joase, de alfa și/sau
teta, în care respirația se încetinește în mod natural. Cercetările întreprinse cu privire
la meditație au observat, apropo, că aceste stări produc și o reducere a tensiunii
musculare, ritmului cardiac, tensiunii arteriale și respirației, toate acestea fiind foarte
benefice, datorită efectelor lor de reducere a stresului. De fapt, studiile au demonstrat
că persoanele care practică forme de meditație ce produc aceste efecte, la fel ca în
practicile taoiste ale liniștii, sunt în general mai puțin stresate decât cele care nu
meditează.

În urmă cu câțiva ani, cam cu o oră înainte de amurg, am decis să fac în parc un
exercițiu de nemișcare, cunoscut sub numele de Poarta celestă (numită uneori și
Poarta raiului). Pe măsură ce în jurul meu cobora amurgul, eu încă mai făceam
exercițiul și am băgat de seamă că respirația mi se oprise. Mai mult de atât, gândurile
păreau să fi contenit. Mintea îmi era clară și la fel de calmă ca suprafața unui lac
liniștit. Dar cel mai impresionant lucru pentru mine în acel moment a fost că și timpul
părea să se fi oprit, fiind suspendat într-o dimensiune atemporală a minții.

Întrucât se întuneca, am decis să mă întorc la mașină, iar drumul mi-a luat vreo
douăzeci de minute. Am observat că impulsul de a mă întoarce la mașină a venit ca o
senzație, de parcă ar fi venit din adâncul corpului meu și nu ca un gând. Nu m-am
gândit – „Trebuie să mă întorc la mașină acum.” Pe moment, această stare mentală
necuvântătoare mi s-a părut neobișnuit de amuzantă. În timp ce mergeam în pas de
plimbare, am observat că respirația îmi este foarte superficială, chiar dacă poteca până
la mașină era pe un teren deluros. Acel sentiment atemporal continua să fie foarte
puternic și mi s-a părut că trec dealul cu foarte puțin efort.

În mod ironic, când am zărit mașina în parcare, mi-am amintit de o întâlnire pe

care o aveam ceva mai târziu și am respirat profund, în mod spontan. Respirația îmi
revenise la normal, iar sentimentul de atemporalitate se risipise. Eram din nou ferm
ancorat în timp.

Există o relație fascinantă între percepția atemporalității și oprirea respirației.

Poate că-ți amintești că în yoga, oprirea respirației e numită kumbhala. Și în practica
meditației taoiste e întâlnită această oprire a respirației, în special atunci când se intră
în stări mai profunde de liniște mentală.

Ca psihoterapeut care am lucrat frecvent în domeniul psiho-imunologiei

(influența gândurilor și sentimentelor asupra imunității), consider că și paradoxul
timpului e fascinant, din perspectiva sănătății.

Un studiu efectuat asupra pacienților primiți la camera de urgență, din cauza

stopului cardiac, dezvăluie câteva informații fascinante despre interacțiunea dintre
corp și minte. Pe durata refacerii, acestor pacienți le-au fost adresate întrebări despre
percepția pe care o au despre timp. Pe baza răspunsurilor lor, cercetătorii au putut
prezice care dintre pacienți se vor reface și care vor muri din cauza altui atac de inimă.
Pacienții care au răspuns că lasă treburile deoparte, pentru a avea grijă de ei înșiși, și
care au declarat că simt că au timp mai mult decât suficient pentru a face ce aveau de
făcut erau mai predispuși să se refacă și să evite un al doilea atac de inimă. Dar
pacienții care au declarat că sunt sub presiunea extraordinară de a face ceea ce
rămăsese nefăcut și care simțeau că nu le ajunge timpul, aveau în mod invariabil o
incidență mai mare de a deceda din cauza unui al doilea stop cardiac.

Pentru un înțelept taoist niciunul din aceste rezultate nu ar fi surprinzător. Din

perspectiva taoismului, lumea noastră modernă presată de timp este perturbatoare
atât pentru sănătate, cât și pentru realizarea spirituală. Avem nevoie să ne aducem cu
regularitate mintea atașată de timp, înapoi la starea de liniște, altfel vom avea de
suferit efectele nocive ale epocii noastre moderne.

Până în prezent am predat o formă simplă de practică taoistă a liniștii la sute,

dacă nu mii de oameni. Toți și-au exprimat aprecierea profundă pentru o metodă de
meditație în care se intră foarte repede și ușor. În special cei care nu au putut să
mediteze niciodată, din cauza gândurilor continui (dialogului interior), apreciază
această metodă, deoarece în această practică gândurile nu sunt un impediment.

Meditația Porții celeste

 
 Practicarea meditației Porții celeste se bazează pe punctele dragonului. Așa cum
am menționat mai devreme, punctele dragonului sunt locuri de convergență, în care o
formă de chi întâlnește o altă formă.

În corpul uman există câteva puncte ale dragonului. Poarta celestă este doar una
din ele și se întâmplă să fie un loc în care chi-ul ceresc (o formă foarte subtilă de chi)
curge în corp și întâlnește chi-ul terestru (sau pământean) al corpului. În acest fel,
locul acesta este o zonă încărcată energetic, iar înțelepții taoiști au descoperit acum
mult timp cum să o valorifice.

Stai așezat într-o poziție confortabilă și închide ochii. Dacă vrei, te poți întinde,
dar pe unii oameni poziția aceasta îi face să adoarmă. Pentru câtva timp, fii atent doar
la respirație. Nu o modifica în niciun fel; doar urmărește-o. Observă ritmul și
profunzimea respirației. Apoi, după câtva timp, devino conștient de spațiul aflat la
aproape 2,5 centimetri în spatele rădăcinii nasului. Imaginează-ți că acolo există o
deschidere de aproximativ 2,5 centimetri pătrați. Aceasta e Poarta celestă. Tot ce faci e
să-ți focalizezi atenția pe ea.

Nu te concentra pe ea. Fii doar conștient de ea. Dacă ai gânduri sau fantezii, nu e
nicio problemă. Lasă-le să-și vadă voioase de drum. Lasă-ți o parte din atenție să se
concentreze pe acea deschidere. Poți să gândești tot ce vrei despre orice vrei, iar
exercițiul tot va avea efect, cât timp o parte din atenție îți este pe Poarta celestă
(deschiderea).

Continuând să te focalizezi pe poartă, vei observa că gândurile încep să se

reducă. Vor părea a fi mai multe pauze între gânduri sau fantezii. Iar în cele din urmă
ele se vor opri de tot, chiar dacă doar temporar. În aceste momente e posibil să
constați că ți s-a oprit respirația sau că a devenit foarte superficială. Acest lucru e
natural, fiind de fapt un indiciu că intri în stările mai profunde de liniște. În aceste
stări foarte profunde de calm, în care nu mai există respirație și gânduri, are loc
contactul cu Tao.

Practicarea ei aproximativ cinci minute îți va aduce de obicei o senzație clară

despre felul în care acest exercițiu modifică starea de conștiență.

De obicei, începătorilor le trebuie câteva minute să se instaleze în stadiile de

început ale liniștii/nemișcării mentale. Totuși, cu timpul, aceste momente se măresc și
începeți să fiți mai încrezători de intrarea în aceste stări ale minții profund relaxate.

Cercetările au demonstrat că practicile nemișcării/liniștirii, cum este aceasta,

sunt foarte eficiente în combaterea efectelor negative ale stresului. Doar 20 de minute,
o dată sau de doua ori pe zi, pot să facă o diferență imensă pentru sentimentul vostru
de bunăstare.

Nu te lăsa păcălit de simplitatea acestei meditații. Ea este o practică a liniștii

profunde, ce te va conduce direct la Tao. Mărește treptat perioadele de liniște, astfel ca
să te obișnuiești și să te simți confortabil cu aceste stări profunde de calm.

În taoism, cele mai mari taine erau revelate doar de Tao însuși. Nu poți să
găsești aceste adevăruri scrise în cărți, deoarece e interzis să scrii despre ele. Prin
urmare, meditațiile precum Poarta celestă sunt ca niște chei cosmice. Practica cu
conștiinciozitate, ele pot, după un timp, să deschidă ușile interioare ale percepției.

Dar trebuie să răsucești cheia ca să descui încuietoarea. Doar gânditul nu vă va

transforma. Dacă doriți să trăiți misterele lui Tao, nu e suficient să citiți despre ele.
Răsuciți cheia și intrați pe ușă.