GESTIUNEA FINANCIARA

A ÎNTREPRINDERII

NOTE DE CURS
 CONTINUTUL GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

1.1 Continutul si rolul gestiunii financiare a întreprinderii

Gestiunea financiara poate fi definit a ca un ansamblu de decizii, operatiuni si modalitati
de organizare a activit atii financiare în vederea procurarii si utilizarii capitalurilor în scopul
obtinerii, repartizarii si utilizarii cât mai eficiente a profiturilor întreprinderii.
Gestiunea financiara presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a 2 principii de
baza:
-autonomia func tionala a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de procurare si
gestiune a capitalului;
-eficienta, respectiv obtinerea maximului de rezultate în urma gospodaririi si utilizarii
capitalului.
Rolul fundamental al gestiunii financiare în cadrul întreprinderii se concretizeaza în:
1.Maximizarea valorii întreprinderii
Valoarea unei întreprinderi nu este data numai de valoarea prezenta a patrimoniului sau ci
trebuie luate în consideratie si urmatoarele aspecte:
-valoarea întreprinderii este o valoare actuala, adic a echivalentul prezent al rezultatelor
sale viitoare;
-valoarea este o marime dinamica si nu statica ce este perceputa în interdependenta cu
procesul de valorificare a patrimoniului;
-evaluarea întreprinderii reflecta în acelasi timp si efectele riscurilor interne si externe ce
pot afecta nivelul si stabilitatea viitoare a rezultatelor asteptate.
În concluzie, se poate spune ca maximizarea valorii întreprinderii depinde de nivelu l
performantelor asigurate de activitatea întreprinderii si de stapânirea riscurilor financiare în
general.
2.Mentinerea nivelului performantelor financiare
gestiunea financiara trebuie sa asigure mentinerea performantelor întreprinderii la un
nivel care sa asigure obtinera unor venituri suficiente pentru a asigura plata furnizorilor de
resurse si, daca este necesar, sa permita restituirea acestor resurse.
Obtinera de catre întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente reflecta o
risipire a resurselor, daunatoare atât pentru întreprindere cât si pentru furnizorii sai de fonduri si
pentru economia na tionala.
De asemenea, gestiunea financiara a întreprinderii nu urmareste obtinera cu orice pret a
profitului maxim pe termen scurt ci acorda o mai mare importanta stabilita tii performantelor pe
termen lung, încercând sa gaseasca un compromis satisfacator între stabilitate si rentabilitate.
3.Stapânirea riscurilor financiare
Principalele riscuri financiare la care este expusa întreprinderea sunt:
-riscul de exploatare are în vederea stucturarea costurilor întreprinderii în costuri fixe si
costuri variabile, acesta repartitie determinând o dependenta mai mic a sau mai mare a
rezultatelor la evolutia productiei si vânzarilor. Astfel, o întreprindere având cheltuieli fixe foarte
mari este mai supus a ricului deoarece daca aceste cheltuieli se repartizeaza pe o cantitate limitata
de productie determina pierderi însemnate. Daca activitatea întreprinderii si cererea de pia ta
permit o productie ridicata, cheltuielile fixe se repartizeaza asupra unei produc tii suficiente si se
pot obtine profituri.
-riscul de îndatorare este legat de structura de finantare a întreprinderii si se manifesta
atunci când rentabilitatea economica a întreprinderii îndatorate este inferioara ratei medii a
dobânzii aferente creditelor acordate. Daca întreprinderea cre ste volumul de credite ea se obliga
sa obtina profituri suplimentare care sa permita remunerarea si rambursarea acestor credite.
-riscul de faliment este consecinta insolvabilitatii întreprinderii si poate determina chiar
disparitia acesteia. Crizele de solvabilitate nu conduc întotdeauna la faliment, deseori

2
întreprinderea îs i asigur a supravie tuirea dar chiar si în acest caz sunt antrenate costuri specifice
care pot afecta activitatea viitoare a întrepriderii.
-riscul valutar si riscul de rata a dobânzii sunt riscuri financiare specifice legate de
evolutia cursului de schimb a monedei nationale si de evolutia posibila a ratei dobânzii. Orice
întreprindere care efectueaza opera tii în devize sau moneda straina se expune riscurilor de
pierdere legate de evolutia defavorabila a cursului de schimb între momentul încheierii unei
tranzac tii si momentul efectuarii efective a platii. De asemenea, întreprinderile sunt expuse
efectelor de favorabile date de variatia ratelor dobânzii pe piata de capital. Acest risc afecteaza
atât întreprinderile care angajeaza noi credite (cheltuielile financiare cresc ca urmare a cresterii
dobânzilor) cât si cele împrumutatoare (daca au acordat credite cu dobânda fixa care asigur a o
remunera tie plafonata în timp ce dobânda de pe piata financiara poate creste).
4.Mentinerea solvabilita tii sau stapânirea echilibrului financiar
Solvabilitatea reprezinta aptitudinea unei întreprinderi de a face fata datoriilor sale când
acestea ajung la scadenta. Mentinerea solvabilitatii este esentiala, asa cum am aratat, pentru
prevenirea riscului de faliment.
În cazul întreprinderilor insolvabile creantierii prejudiciati pot cere urmarirea în justitie,
actiune ce se poate încheia cu pierderea totala sau partiala a patrimoniului debitorului falimentar.
Prin urmare, gestiunea financiara are un domeniu de actiune foarte larg impunând, în
special, rezolvarea a doua probleme esentiale:
-asigurarea echilibrului financiar, respectiv echilibrarea fluxurilor de încasari si
plati;
-rentabilizarea utilizarii fondurilor, asigurându-se atât remunerarea acestora cât si
dezvoltarea întreprinderii.
Respectarea cerintelor gestiunii financiare impune efectuarea unui control riguros ce
urmareste:
- sa masoare diferentele între previziuni si realizari;
- stabilirea cauzelor dificultatilor financiare care afecteaza sau ameninta întreprinderea;
- sa indice decizii corective care sa redreseze situa tia financiara atunci când este
nevoie;
- sa revizuiasca, daca este necesar, obiectivele si previziunile initiale.

1.2 Responsabilitatile operationale ale gestiunii financiare

Principalele sarcini ale gestiunii financiare a întreprinderii pot fi analizate pe cele trei
faze ale ciclului financiar fundamental desfasurat în întreprindere: analiza financiara, decizia
financiara si controlul de gestiune.
Prima faza, analiza financiara are ca obiectiv identificarea potentialului de degajare a
fluxurilor monatare reale (cash flow-uri) ca actiune interna, iar ca actiuni externe se urmareste
echilibrul financiar si performantele întreprinderii evidentiate la nivelul soldurilor interne de
gestiune, capacitatii de autofinantare etc. Analiza financiara urmareste de asemenea stabilirea
unui diagnostic financiar al rentabilitatii si al riscului pe baza documentelor contabile de sinteza:
bilantul, contul profit si pierderi, anexele la bilant.
A doua faza a ciclului financiar presupune formularea deciziilor financiare. Decizia
financiara este procesul ra tional de alegere a unei linii de actiune pe baza analizei mai multor
solutii posibile în vederea realiz arii obiectivului de maximizare a valorii întreprinderii.
La nivelul întreprinderii se pot identifica trei mari categorii de decizii: decizii de
investitii, decizii de finantare si decizii de repartizare a profitului.
-deciziile de investitii au influenta directa asupra structurii activelor întreprinderii,
respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Obiectul deciziei de investitii îl reprezinta selectia
elementelor de activ utilizând drept criterii rentabilitatea si lichiditatea;
-deciziile de finantare au influenta directa asupra structurii pasivelor, modificând gradul
de exigibilitate al acestora si costul mediu al capitalului. Deciziile de finantare urmaresc

3
selectarea surselor de finantare optime pentru întreprindere si stabilirea celui mai corect raport
între sursele interne rezultate din autofinantare si din dezinvestirea de active fixe si circulante, pe
de o parte, si sursele externe respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii, pe de alta
parte. Criteriul pe care se bazeaza stabilirea structurii financiare a întreprinderii este realizarea
celui mai redus cost al capitalurilor în conditiile unui grad rezonabil si controlabil de îndatorare a
întreprinderii.
-deciziile de repartizare a profitului net au implica tii directe asupra investitiilor si a
capacitatii de autofinantare a întreprinderii. Pe de o parte reinvestirea profitului net conduce la
cresterea autonomiei financiare, la îmbunatatirea structurii financiare a capitalurilor
întreprinderii, reprezentând totodata un factor de crestere a valorii întreprinderii. Pe de alta parte,
distribuirea de dividende creazaimaginea unei întreprinderi rentabile, conduce la cresterea
încrederii publicului în întreprindere si, ca urmare, la cresterea valorii acesteia de pia ta.
Aceste trei categorii de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung, a
activelor si pasivelor permanente. Gestiunea financiara pe termen lung sta la baza stabilirii unei
strategii financia re de crestere si consolidare a valorii întreprinderii.
Gestiunea financiara pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar între
nevoile de capitaluri circulante si de trezorerie pe de o parte si sursele de capitaluri circulante
(proprii, temporare, credite de trezorerie si de scont) pe de alta parte. Gestiunea financiara pe
termen scurt urmareste optimizarea gestiunii stocurilor, a creantelor-clienti, a soldurilor de
trezorerie în vederea cresterii rentabilitatii si lichiditatii lor, în conditiile de diminuare a riscului.
Se urmareste, de asemenea relaxarea scadentelor datoriilor de exploatare si reducerea costului
creditelor pe termen scurt.
Analiza financiara constituie si baza de fundamentare a bugetelor întreprinderii. Sistemul
de bugete al întreprinderii se realizeaza într-o structura ierarhic a pornind de la cele de orientare
generala (planul strategic pe 3-5 ani), continuând cu cele anuale specifice diferitelor activitati
economice ale întreprinderii si încheind cu cele operationale (bugetul de trezorerie).
A treia faza a ciclului financiar al întreprinderii presupune controlul de gestiune prin care
se urmareste identificarea abaterilor realizarilor fa ta de prevederile bugetare sau fa ta de
proiectele initiale si de corectare a acestor abateri.

4
 CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII

2.1 Interpretarea financiara a bilantului contabil

A. Activul bilantier
1. Activele imobilizate ale unei societa ti comerciale au o func tionalitate extinsa pe mai
multi ani, sub aspect financiar fiind o cheltuiala recuperabila pe mai multe exercit ii. Activele
imobilizate cuprind imobilizari corporale, necorporale si financiare:
-imobilizarile corporale se concretizeaza în terenuri, constructii, utilaje, mijloace de
transport etc. imobilizarile corporale sunt înregistrate în patrimoniu la pretul de achizitie sau la
costul de produc tie, dar sub aspect financiar nu conteaza decât fluxurile pozitive sau negative pe
care acestea le genereaza si nu valorile lor absolute de inventar;
-imobilizarile financiare se constituie în cheltuieli de cercetare-dezvoltare, pentru
procurari de brevete, licente, marci, ca si avansuri si aconturi pentru brevete si licente. Aceste
imobilizari reprezinta cheltuieli ce trebuie recuperate pe mai multi ani;
-imobilizarile financiare se constituie din diverse creante si titluri cum ar fi participatiile
la capitalul altor întreprinderi, împrumuturile catre terti, obligatiuni, actiuni si parti sociale la alte
întreprinderi etc. Evaluarea acestor titluri se face prin actualizare cel putin o data pe an si se
înregistreaza în patrimoniu.
Evaluarea activelor imobilizate se face la una din urmatoarele valori:
-valoarea de cumparare – reprezinta efortul monetar facut de întreprindere pentru a intra
în posesia unui activ imobilizat si se bazeaza pe pretul de achizitie, inclusiv cheltuielile cu
fiscalitatea, transportul si comisioanele;
-valoarea economic a – este data de valoarea actuariala a fluxurilor nete de trezorerie pe
care utilizarea activelor respective o poate genera. Valoarea economic a desi nu poate fi reflectata
contabil deoarece se bazeaza pe anticiparea unor fluxuri, ea poate fi utilizata drept valoare de
referin ta în cazul unor cesiuni, achizitii etc.;
-valoarea de pia ta – este valoarea ce poate fi stabilita cu prilejul lichidarii activului
respectiv sau sub aspectul costului de înlocuire, tinând cont de gradul de uzura si de parametri
tehnici ai noilor active similare.
Ca instrumente ale evaluarii se utilizeaza amortizarea si constituirea de rezerve pentru
depreciere la diminuarea valorii si reevaluarea la majorarea valorii.

2. Activele circulante se întâlnesc într-o diversitate de forme, în func tie de caracteristicile

activita tii economice desfasurate de întreprindere:
-stocurile diverse includ toate tipurile de materii prime, materiale, combustibili, produc tie
în curs de executie, marfuri, ambalaje etc. si sunt evaluate contabil la pretul de achizitie sau
produc tie dupa caz.
-creante clienti – reprezinta marfuri expediate dar neîncasate, avansuri si aconturi
acordate personalului, creante asupra bugetului statului etc.;
-aconturi si avansuri – au în vedere atât constructorii, antreprenorii cât si furnizori;
-valori mobiliare de plasament – sunt reprezentate de diverse titluri achizitionate în
vederea realiz arii unui câstig pe termen scurt. Aceste titluri se înscriu în patrimoniu la valoarea
lor de cumparare, iar la sfârsitul exercit iului se estimeaza la valoarea lor posibila de negociat
(curs, daca sunt cotate la bursa);
-disponibilitati banesti – numerar în casa, în conturi la banca, valori imediat convertibile
în numerar: cecuri de încasat scadente, diverse efecte comerciale de încasat sau scontabile,
cupoane de încasat etc.
Modificarea valorii activelor circulante poate avea loc daca se constata diferente între
valoarea stocurilor din evidenta contabila si valoarea actuala a stocurilor, apreciata în functie de
piata si de utilitatea acestora pentru întreprindere:

5
- daca valoarea actuala valoarea de inventar – se constituie rezerva pentru deprecierea
stocurilor;
- daca valoarea actuala valoarea de inventar – are loc reevaluarea stocurilor.
Rezervele pentru depreciere se constituie astfel:
-stocuri de materii prime: pre tul de achizitie – pre tul de vânzare la cursul zilei + cheltuieli
de vânzare;
-stocuri produse finite: cost de productie - pre tul de vânzare la cursul zilei + cheltuieli
de vânzare + % de profit;
-crean te clienti: valoarea nominala – valoarea neta.

B. Pasivul bilantier – este reprezentat de capitalul propriu si de datoriile pe termen lung,

mediu si scurt.
Capitalul propriu – se compune din capitalul social care se formeaza din sumele puse la
dispozitia întreprinderii cu caracter permanent de catre proprietari sub forma aportului în
numerar sau în natura, din cresterile ulterioare de capital, din diferentele favorabile din
reevaluari, profitul nedistribuit, rezultatele favorabile ale exercitiului curent înainte de repartitie
si eventual pe seama subventiilor primite.
Capitalul propriu participa a laturi de elementele de pasiv exigibil la finantarea
întreprinderii si este supus riscului de rentabilitate, lichiditate si solvabilitate. Capitalul propriu
nu este rambursabil, remunerarea lui depinde de performantele întreprinderii si nu este garantata.
Sub aspect financiar, capitalul propriu indic a daca întreprinderea a fost rentabila pâna la
un moment dat. Sub aspect juridic, o întreprindere care înregistreaza pierderi mai mari de 50%
din capitalul social trebuie sa se dizolve sau, în cadrul unui termen (de obicei pâna la bilantul
urmator), sa reconstituie capitalul social pe masura pierderilor ce n-au putut fi acoperite din
rezerve.
Rezervele bilantiere – cuprinse în pasivul bilantului pot fi legale, statutare, contractuale,
reglementate si alte rezerve.
Rezervele legale se constituie conform legii din profitul anual pâna se atinge o anumita
pondere fata de capitalul social (de obicei 10%). Rezervele legale sunt utilizate pentru cresteri de
capital sau pentru acoperirea unor pierderi si nu se distribuie actionarilor.
Rezervele statutare si contractuale se constituie conform statutului sau contractului de
concesionare imediat dupa constituira rezervelor legale si înaintea oricaror altor distribuiri.
Rezervele reglementate se constituie în cazul unor amânari ale platii impozitului pe profit
într-o anumita propor tie; se pot constitui si de catre întreprinderile care primesc subventii de la
buget si care-si constituie treptat o rezerva pâna la marimea subventiei fara a fi varsate la buget.
Adunarea generala a actionarilor poate hotarî si crearea altor rezerve pentru acoperirea
unor riscuri specifice activita tii desfasurate si care nu sunt acoperite sau sunt acoperite partial
(rezerve pentru cre sterea preturilor de cumparare, pentru fluctua tii de curs, pentru acoperirea
riscului la creditele -clienti etc.).
Provizioanele – reprezinta constatarea contabila a unei pierderi suferite de un activ
circulant. Se cunosc diverse tipuri de provizioane:
-provizioane pentru deprecierea de active – se constituie atât pentru active circulante
(stocuri, creante-clienti) cât si pentru unele active imobilizate neamortizabile (terenuri, titluri de
portofoliu);
-provizioane pentru pierderi si cheltuieli – se constituie pentru anumite cheltuieli
previzibile a caror suma si moment al producerii sunt înca incerte;
-provizioane cu caracter fiscal – reprezinta o pârghie a politicii economice si comerciale
prin intermediul careia statul poate favoriza anumite decizii, investitii sau sectoare economice.
Acest tip de provizion reprezinta o plata încetinit a a impozitului, o iesire de trezorerie latenta
pentru impozitele datora te statului;

6
 -provizioane pentru riscuri în litigiu – se constituie pentru propria asigurare, pentru
garantii acordate la vânzarea unor obiecte de mare valoare si de folosinta îndelungata.
Provizioanele constituite într-o întreprindere au o tripla influenta: asupra erntabilit atii,
lichiditatii si fiscalitatii.
Pasivul exigibil – cuprinde doua mari grupe de datorii, în functie de termenul de
scadenta:
-datorii pe termen mediu si lung – includ creditele bancare si obligatare si sunt utilizate
pentru finantarea nevoilor permanente ale întreprinderii. Datoriile pe termen mediu si lung
alaturi de capitalul propiu formeaza capitalul permanent al întreprinderii.
-datorii pe termen scurt – cuprind creditele comerciale, credite bancare pe termen scurt,
avansuri primite si sunt utilizate pentru finantarea unor nevoi temporare ale întreprinderii.
Împreuna cu capitalul permanent formeaza capitalul total al întreprinderii.
Datoriile se evalueaza la valoarea de rambursare, eventual plus suma dobânzii datorate
dar înca neplatite. Totalul dobânzilor datorate pâna la scadenta nu se adauga la suma datoriei.
Datoriile în devize se evalueaza pe baza cursului existent la încheierea bilantului.
Diferenta dintre valoarea datoriei initiale si datoria lazi formeaza diferenta de conversiune.
Aceasta diferenta poate fi de activ si semnifica o pierdere latenta sau de pasiv si semnifica un
câstig latent.

Angajamentele în afara bilantului – primite sau date de întreprindere, reprezinta

obligatiile care nu antreneaza operatii de încasari si plati imediate dar a caror executie ulteroara
ar putea modifica patrimoniul întreprinderii. Chiar daca aceste angajamente nu figureaza în bilan
ele trebuie luate în consideratie în apreciera situatiei financaire a întreprinderii.
Angajamentele date exprima pasivul si se concretizeaza în aval, cautiuni, garantii,
andosari, redevente pentru credit-bail etc.
Angajamentele primite exprima activul si se pot constitui în aval, cautiuni, creante
scontate neajunse la scadenta.

2.2 Structura financiara a întreprinderii

Structura financiar a a întreprinderii reflecta raportul existent între finantarile pe termen
scurt si cele pe termen lung. De cele mai multe ori, întreprinderea nu îsi poate asigura finantarea
doar din fonduri proprii ci apeleaza si la finantari externe. Capitalurile permanente (capitalul
propriu + datoriile pe termen mediu si lung) asigura necesarul de mijloace fixe al întreprinderii si
o parte a mijloacelor circulante, diferenta fiind acoperita din resursele de trezorerie (credite
comerciale si credite bancare pe termen scurt).
Stabilirea structurii financiare este una din cele mai importante decizii financiare ce
trebuie luata în concordanta cu specificul activita tii desfasurate de întreprindere. Astfel, în timp
ce finantarea cu capitaluri permanente este mai putin costisitoare, finantarea pe termen asigur a o
mai mare flexibilitate si adaptare a volumului activitatii la necesita tile fiecarei perioade. Desi
criteriul rentabilitatii este primordial, la stabilirea structurii financiare a unei întreprinderi sunt
luati în calcul si alti factori, cum ar fi presiunea actionarilor, a bancilor, politica economic a a
statului, conjunctura economica-financiara în general (situatia pietei financiare, oscilatiile ratei
dobânzii, devalorizarea monetara etc.).
În ultima instanta, adoptarea unei structuri financiare este determinata de creditor care
are în vedere riscurile pe care si le asuma: risc de pierdere de capital, risc de dobânda sau risc de
imobilizare a capitalului.

7
 Criteriul rentabilita tii în alegerea structurii financiare
Atât capitalul propriu cât si cel împrumutat presupun costuri, dar acesta din urma trebuie
remunerat chiar si în conditiile în care întreprinderea nu obtine profit. În aceste conditii criteriul
rentabilit atii este esential în alegerea structurii financiare deoarece permite angajarea de credite
doar în conditiile în care rata rentabilita tii întreprinderii este superioara ratei dobânzii de pe pia ta
financiara. Daca aceasta rela tie este respectata, atunci este chiar mai profitabil pentru
întreprindere sa apeleze la credite decât sa astepte formarea treptata a fondurilor proprii pentru
finantarea unei noi investitii.
Efectul de îndatorare se obtine comparând rentabilitatea economic a (R e) a întreprinderii
cu costul capitalului împrumutat (do bânda D):
- daca R e ? D ? efect de îndatorare pozitiv, întreprinderea poate apela la credite
pentru finantarea activitatii;
- daca R e ? D ? efect de îndatorare negativ, structura financiara îndatorata nu este
oportuna.
Rentabilitatea financiara este direct proportionala cu structura financiara a întreprinderii
(raportul între datorii si capitalul propriu) si cu duferenta existenta între rentabilitatea economica
si rata dobânzii capitalului împrumutat. Cu cât este mai mare aceasta diferenta, cu atât
rentabilitatea financiara va fi mai mare în conditiile unei structuri financiare cât mai îndatorate:

* (R e− D)
Datorii
Rf = Re +
Capital. propriu

În acelasi timp însa, structura financiar a îndatorata presupune riscuri financiare sporite ac
urmare a cheltuielilor financiare fixe pe care le determina (principal + dobânda).

Capacitatea de îndatorare a întreprinderii

Capacitatea de îndatorare a întreprinderii este urmarita în principal cu ajutorul

urmatorilor indicatori:

-coeficientul de îndatorare globala CIG – se calculeaza cu una din formulele:

Datorii.totale 2
· ≤
Total. pasiv 3

Datorii.totale
· ≤2
Capital. propriu

În calcularea acestui indicator este preferata de obicei cea de a doua formula deoarece
respecta normele uzuale bancare conform carora datoriile totale nu trebuie sa fie de doua ori mai
mari fata de capitalul propriu.

8
 -coeficientul de îndatorare la termen CIT – se poate calcula prin doua metode:

Datorii.la.termen 1
· ≤
Capital. permanent 2

Datorii.la.termen
· ≤1
Capital. propriu

Bancile sunt interesate si de posibilita tile clientilor de a achita obligatiile asumate, în

cuantumul si la termenele stabilite, fara a-si depasi posibilita tile financiare. De aceea, pe lânga
cei doi indicatori enuntati, se utilizeaza si alti indicatori care exprima limitele acceptate de banci
la acordarea atât a creditelor pe termen scurt cât si a creditelor pe termen mediu si lung:
- pentru creditele pe termen scurt se calculeaza un indicator ce ia, în mod normal valori
subunitare (cu cât valoarea indicatorului este mai mica cu atât situatia întreprinderii este mai
buna):

Costul.creditului. pe.termen.scurt
· ≤1
Pr ofit.brut

- în cazul datoriilor la termen se urmareste ca întreprinderea sa dezvolte o capacitate de

autofinantare care sa acopere cel putin 25% din obliga tiile anuale (rate scadente, comisioane,
speze bancare):

Cheltuieli. financiare.la.credite. pe.termen.mediu .si.lung

· ≤4
Capacitatea.de.autofinantare

În concluzie, capacitatea de îndatorare reflecta posibilitatile întreprinderii de aprimi

credite care sa fie garantate si a caror rambursare, inclusiv plata dobânzilor, sa nu creeze greutati
financiare de nesuportat.

9
 SURSELE DE FINANTARE A ÎNTREPRINDERII

Politica de finantare a întreprinderii trebuie sa selecteze sursele de finantare a

întreprinderii pentru a asigura buna sa functionare, performantele acesteia prezente si viitoare.
Din punct de vedere al apartenentei fondurilor sursele de finantare pot fi:
-finantari din fonduri proprii (autofinantarea, cresteri de capital);
-finantari prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, credit-bail).
Din punct de vedere al efortului depus pentru obtinerea lor, sursele de finantare pe termen
lung cuprind:
-finantari interne (autofinantarea);
-finantari externe (cresteri de capital si împrumuturi diverse)

1.Autofinantarea

Autofinantarea este cea mai raspândita forma de finantare si presupune ca întreprinderea

sa îsi asigure dezvoltarea prin forte proprii, folosind drept surse o parte a profitului obtinut în
exercitiul expirat si fondul de amortizare, urmarind atât acoperirea necesarului de înlocuire a
activelor imobilizate cât si cresterea actvelor de exploatare. Autof inantarea este determinata de
cresterea resurselor obtinute din propria activitate si care vor ramâne în mod permanent la
dispozitia întreprinderii pentru finantarea activitatii viitoare.
Autofinantarea globala are doua componente: autofinantarea de mentinere si
autofinantarea neta .
Autofinantarea de mentinere include sursele din care urmeaza sa se realizeze în viitor
cheltuielile pentru mentinerea potentialului productiv, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de
productie si acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele surse de formare a autofinantarii de
mentinere sunt amortizarile normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizarilor) si
provizioanele.
Autofinantarea neta este partea din autofinantarea bruta din care se formeaza sursele
proprii ale întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite având ca efect o
crestere a patrimoniului. Autofinantarea neta se constituie în principal din profitul net repartizat
pentru fonduri proprii, adica din profitul care ramâne dupa participarea angajatilor la profit si
remunerarea asociatilor sau actionarilor. Partea din fondul de amortizare care depaseste
deprecierea reala a imobilizarilor poate constitui de asemenea o sursa a autofinantarii nete.
Trebuie precizat ca amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii : marind
costurile cu amortizarea se micsoreaza profitul si invers, astfel încât nu se poate conta pâna la
urma decât pe resursele generate din exploatare.
În schimb, prin politica de amortizare practicata exista posibilitatea întreruperii sau
încetinirii ritmului de amortizare, apare posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare
mai mic sau mai mare în functie de nevoile întreprinderii.
Principalele avantaje oferite de autofinantare sunt:
-constituie un mijloc sigur de finantare, o sursa independenta si stabila de fonduri;
-autonomia financiara asigurata prin autofinantare permite întreprinderii independenta de
gestionare fata de organismele financiare si de credit;
-asigura întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investitiilor, cu
conditia realizarii unor investitii utile, profitabile;
-permite frânarea îndatorarii si implicit reducerea cheltuielilor financiare;
-permite masurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitatii
financiare (autofinantarea neta / capitalul propriu);
-reprezinta factorul hotarâtor în asigurarea accesului pe piata de capital si atragerea de noi
capitaluri din afara întreprinderii.

10
 Cu toate aceste avantaje oferite de autofinantare, nu trebuie exagerat în aceasta directie
deoarece în situatia în care rentabilitatea economica a întreprinderii este superioara ratei dobânzii
practicata pe piata financiara, cu cât raportul dintre capitalul împrumutat si capitalul propriu este
mai mare, cu atât randamentul financiar al întreprinderii creste.
Decizia de autofinantare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi cum
sunt fiscalitatea, restrictiile privind accesul pe piata de capital si diverse constrângeri juridice.
Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al
tuturor operatiilor de încasari si plati efectuate de întreprindere într-o perioada de timp, având în
vedere si incidenta fiscala.
Pentru determinarea capacitatii de autofinantare se au în vedere atât variabile economice
cât si variabile financiare, punctul de plecare fiind excedentul brut din exploatare (EBE).

CAFp – capacitatea de autofinantare

CAFp = EBE (1 – IP /100) + A * IP /100 potentiala;
CAFr - capacitatea de autofinantare reala;
Ip – impozitul pe profit;
CAFr = CAFp – Dividende – Participatii la profit.
A- Amortizarea.

Marimea autofinantarii degajata de o întreprindere joaca un puternic rol de semnalizare a

performantelor acesteia. Ea indica potentialilor investirori ai întreprinderii saca aceasta este
capabila sa utilizeze eficient capitalurile încredintate si sa le asigure o remunerare atra gatoare.
Pentru creditori marimea absoluta si relativa a autofinantarii certifica nivelul capacitatii de
rambursare precum si nivelul riscului de neplata.

2. Finantarea pe termen lung din surse externe

Capacitatea de autofinantare este adesea insuficienta pentru acoperirea necesitatilor de

finantare ale întreprinderii, astfel încât se apeleaza la surse externe de capital:
- proprii – prin noi aporturi de capital (în numerar si/sau în natura) sau prin subventii de la buget;
- împrumutate – prin emisiuni si vânzari de obligatiuni si/sau prin contractarea de credite bancare
pe termen mediu si lung;
- închiriate – cu posibilitatea cumpararii ulterioare, la un pret prestabilit a activelor fixe (leasing).

2.1 Cresteri de capital

Orice constituire de societate comerciala presupune un aport initial de capital care

permite începerea activitatii, efectuarea primelor cheltuieli de investitii si exploatare si, totodata,
reprezinta o conditie pentru angajarea de credite.
Capitalul initial al societatilor pe actiuni este divizat în parti egale concretizate în actiuni,
a caror valoare nominala este egala cu raportul între capitalul adus de actionari si numarul de
actiuni create.
Ulterior numarul de actiuni poate fi sporit prin noi aporturi în numerar, prin încorporarea
rezervelor sau prin conversiunea datoriilor.

2.1.1 Actiunile si tehnica emiterii actiunilor

Actiunea este un titlu de coproprietate fara valoare garantata si care le ofera actionarilor
dreptul la distribuirea profiturilor sub forma de dividende.
Actionar ii care doresc sa-si recupereze capitalurile avansate nu se pot adresa societatii
pentru restituire, în schimb pot vinde actiunile la bursa.

11
 Actiunile nu aduc venituri certe, marimea dividendelor anuale depinzând de rezultatele
financiare ale societatii comerciale si de decizia de distribuire de dividende.
În conformitate cu decizia fondatorilor societatii, în statutul acesteia sunt consemnate
diferitele drepturi (privilegii) atribuite detinatorilor de actiuni, si anume:
- privilegiul de vot este atasat actiunii si nu cumparatorului initial, astfel încât el se
transfera fiecarui detinator succesiv în cazul ca actiunile circula prin vânzare-cumparare. Dreptul
de vot se exprima în adunarea generala a actionarilor si în consiliul de administratie;
- privilegiul de dividend – reflecta faptul ca dreptul de dividend exista pentru toate
actiunile, dar acest drept nu este egal pentru toate categoriile de actiuni. Privilegiul de dividend
ofera certitudinea primirii dividendelor chiar în cazul în care profitul total afectat distribuirii nu
ajunge pentru toate actiunile existente. Aceasta înseamna ca acest tip de actiuni au drept prioritar
de dividend. Privilegiul de dividend garanteaza stabilitatea veniturilor anuale dar nu permit
cresterea randamentului peste procentajul stipulat expres în actiune (spre deosebire de actiunile
ordinare);
- privilegiul de dividend cumulativ – ofera actionarilor posibilitatea de a primi retroactiv
dividende si pentru anii în care nu s-au facut distribuiri, în primul an în care se repartizeaza
dividende. În aceste cazuri, dividendul retinut se plateste cu prioritate, apoi, în limita profitului
destinat distribuirii, urmeaza sa fie remunerate celelalte actiuni fara privilegiu de dividend
cumulativ;
- privilegiul de participatie – se ataseaza numai actiunilor cu privilegiu de dividend si
permite actionarilor sa primeasca un dividend aditional, cu conditia ca suma totala a distribuirilor
din profit sa fie satisfacatoare pentru a permite detinatorilor de actiuni fara privilegiu de dividend
sa-si primeasca sumele cuvenite.
Actiunile cu privilegiu de participatie pot fi de doua feluri:
• actiuni cu participatie integrala – asigura detinatorului un randament superior sau egal cu
cel al actiunilor fara privilegiu de dividend;
• actiuni cu participatie partiala – presupun o limita a cresterii randamentului lor.
- privilegiu de conversiune – da posibilitatea de a schimba o actiune detinuta contra unei
alte actiuni, cu alte caracteristici sau cu alt titlu emis de aceeasi societate;
- privilegiu de rascumparare – constituie o derogare de la regula generala conform careia
capitalul social este permanent si nu poate fi retras de catre actionari. Acest privilegiu da
posibilitatea societatii de a rascumpara unele actiuni eliminând pe detinatorii lor ca proprietari.
Pentru aceasta trebuie precizate perioada în care se poate efectua rascumpararea, pretul de
rascumpararea si de asemenea cine are initiativa rascumpararii – societatea sau actionarul.

Tehnica emiterii actiunilor

Suplimentarea capitalului social poate avea loc si prin emiterea de actiuni noi identice cu
cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le confera. Vechii actionari au dreptul preferential de
subscriere la dezvoltarea capitalului, drept ce poate fi utilizat sau poate fi vândut deoarece ofera
avantaje financiare.
Capitalul suplimentat în acest fel este egal cu numarul de actiuni emise * pretul de
emisiune. Pretul de emisiune (PE) fiind pretul la care se vând noile actiuni, trebuie stabilit între
valoarea nominala (VN) si cursul vechi (C).
VN < PE < C

Pretul de emisiune trebuie stabilit astfel încât sa fie suficient de mic fata de curs (pentru
ca la data emisiunii sa se situeze sub curs si sa nu fie prejudiciata operatiunea de plasare) si
suficient de mare fata de valoarea nominala (pentru a obtine fonduri suplimentare peste capitalul
social).
Diferenta dintre pretul de emisiune si valoarea nominala reprezinta prima de emisiune
care aduce avantaje financiare întreprinderii.

12
 Pentru cresterea capitalului în numerar exista doua posibilitati:
- cresterea valorii nominale a vechilor actiuni;
- emiterea de noi actiuni.
Cresterea valorii nominale a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii existenti si
acordul lor de a suplimenta cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de realizat, atât
datorita dispersiei actionarilor în teritoriu cât si necesitatii convingerii lor sa aduca noi capitaluri.
Emisiunea de noi actiuni presupune lansarea actiunilor pe piata la dispozitia oricarei
persoane interesate, cu respectarea dreptului preferential al vechilor actionari.
Dreptul preferential de subscriere este egal cu diferenta dintre cursul vechi al actiunilor si
noua valoare bursiera atinsa dupa efectuarea emisiunii.

Ds - dreptul de subscriere;
n(C − P ) N – nr. actiuni vechi;
Ds = n – nr. actiuni noi;
N +n C – cursul actiunilor;
P – pretul de emisiune

Teoretic, dreptul preferential de subscriere se vinde împreuna cu actiunea veche de care

este atasat. În realitate, de la începutul perioadei de subscriere, drepturile preferentiale de
subscriere se detaseaza de vechile actiuni si se negociaza pe o piata separata – piata drepturilor
de subscriere.
Subscrier ea propriu -zisa se poate realiza în doua feluri:
-subscriere ireductibila – operatiunea are loc în virtutea dreptului preferential de subscriere;
-subscriere erductibila – când dupa expirarea perioadei de subscriere ramân actiuni nesubscrise
ce vor fi atribuite de consiliul de administratie fie unor actionari ce au facut în prealabil optiuni
fie altor cumparatori.
Plasarea actiunilor catre public se face prin ghiseele bancilor care efectueaza toate
operatiunile de casa specifice emisiunii.
Banca poate garanta emisiunea, respectiv se angajeaza sa cumpere actiunile ce nu pot fi
plasate în perioada de subscriere (o emisiune pentru a fi juridic valabila trebuie sa fie integral
subscrisa). Pentru acordarea acestor garantii, bancile se pot asocia în sindicate bancare în vederea
acoperirii sumelor totale de subscriere.
Garantarea subscrierii si celelalte servicii bancare legate de consultanta, furnizarea de
informatii si îndrumare au caracter oneros: banca percepe comisioane de garantare, de organizare
si punere în aplicare a emisiunii, comisioane de casa pentru colectarea subscrierilor etc.
Emisiunea de noi actiuni, respectiv cresterea numarului de actiuni, presupune si unele
riscuri pentru actionari:
- risc de pierdere – dupa emisiune profitul total al societatii nu creste, astfel încât chiar
daca suma totala obtinuta de actionari este aceeasi, randamentul / actiune scade ca urmare a
cresterii numarului de actiuni;
- risc de putere – actionarii vechi care nu îsi procura actiuni noi îsi slabesc puterea de
influenta (vot) asupra societatii, corespunzator scaderii relative a numarului de actiuni pe care le
detin.

13
2.1.2 Cresteri de capital prin încorporarea rezervelor

O parte a profitului anual obtinut de societate este utilizata pentru constituirea si sporirea
rezervelor. Când aceste rezerve ating un anumit nivel, societatea poate decide încorporarea lor în
capitalul social emitând noi actiuni care se distribuie gratuit actionarilor.
Cresterile de capital prin încorporarea rezervelor nu aduc resurse noi pentru societate,
fiind o operatiune fara flux financiar întrucât si pâna la încorporarea în capitalul social
întreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve.
Fiecare actionar dispune dupa încorporare de mai multe actiuni însa profitul se va împarti
în functie de numarul de actiuni, astfel încât daca profitul total nu creste randamentul / actiune
scade.
Sub aspect tehnic, operatiunea de cerstere de capital prin încorporarea rezervelor se poate
realiza în doua variante:
- prin cresterea valorii nominale a vechilor actiuni;
prin emisiunea de noi actiuni de aceeasi categorie si valoare nominala cu cele vechi.
Distribuirea gratuita de actiuni catre actionarii existenti nu este decât aparenta pentru ca
rezervele le apartin acestora de drept. Emisiunea actiunilor distribuite gratuit determina o scadere
a valorii bursiere a actiunilor.
Dreptul de atribuire, teoretic, este egal cu diferenta dintre valoarea bursiera a unei actiuni
înainte si dupa emisiune.

n *C
Da = , deci se poate spune ca dreptul de atribuire este un drept de
N +n
subscriere pentru care pretul de emisiune este zero.

Atribuirea de actiuni face ca, în principal, situatia capitalului actionarilor sa nu se

modifice; ceea ce se pierde prin micsorarea valorii bursiere a actiunilor se recupereaza prin
primirea de noi actiuni. În acelasi timp exista si posibilitate ca pe viitor remuneratia totala a
actiunilor sa creasca.
Puterea de influenta a actionarilor nu se modifica în cazul atribuirii de actiuni întrucât
fiecare actionar primeste actiuni noi proportional cu cele vechi detinute. În schimb, daca se
produce o conjunctura favorabila la bursa de valori si cursul actiunilor înregistreaza cresteri,
actionarii îsi vor spori câstigurile tocmai ca urmare a numarului sporit de actiuni de care ei
dispun.
Distribuirea gratuita de actiuni determina cresterea încrederii actionarilor în viabilitatea
întreprinderii, manifestata prin tendinta pastrarii capitalului, ceea ce diminueaza riscul scaderii
valorii actiunilor.
Cresterile de capital prin încorporarea rezervelor contribuie, de asemenea, la consolidarea
încrederii partenerilor de contract si a bancilor în întreprindere.

2.1.3 Cresteri de capital prin conversiunea datoriilor

Acest tip de operatiune este prprie marilor societati pe actiuni care au efectuat emisiuni
de obligatiuni convertibile în actiuni. Emisiunea de obligatiuni convertibile în actiuni se poate
realiza numai de societati care au cel putin doi ani vechime si doua bilanturi aprobate. Cu prilejul
emisiunii se stabileste termenul în care se poate face conversiunea si care de regula nu depaseste
5 ani din momentul emisiunii, precum si ratia de conversie ce va fi utilizata.

14
 Obligatiunile convertibile au o remuneratie mai slaba decât alte tipuri de obligatiuni
tocmai ca urmare a clauzei de conversiune care poate aduce detinatorilor câstiguri substantiale în
viitor
Convertirea obligatiunilor în actiuni provoaca o crestere de capital fara flux financiar
pozitiv. Pe total sursele societatii ramân aceleasi numai ca împrumutul obligatar devine acum
capital social. În urma acestui proces, creantierul pierde calitatea de obligatar si devine actionar.
Pentru emitent, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca au o rata a dobânzii mai
scazuta decât împrumuturile obligatare clasice.
Pentru subscriitor, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca achizitionarea lor se
face la un pret fixat în prealabil si, de asemenea, ca ofera un venit minimal sigur (cuponul).
Investitia este apropiata de cea în actiuni însa prezinta un regim fiscal mai avantajos propriu
obligatiunilor si, în plus, randamentul obligatiunilor convertibile în actiuni este superior
actiunilor.
Obligatiunile convertibile în actiuni sunt niste instrumente financiare care, sub aspectul
continutului lor, se situeaza între a ctiuni si obligatiuni.

2.2 Finantari prin angajamente la termen

Finantarile pe termen lung prin îndatorare sunt, în toate cazurile, finantari externe. Ele
pot fi realizate:
-direct – când întreprinderea se împrumuta pe piata financiara direct de la cei care au lichiditati
de plasat (împrumutul obligatar);
-indirect – când detinatorii de lichiditati si cei cu necesitati de finantat apeleaza la intermedierea
bancilor si a altor institutii financiare specializate (credite bancare, leasing).

2.2.1 Împrumutul obligatar

Împrumutul obligatar reprezinta o forma deosebita a creditului pe termen lung care

consta în emisiunea si vânzarea publica a obligatiunilor.
Obligatiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe actiuni,
institutie guvernamentala sau municipala a carei rambursare este în mod obisnuit garantata prin
bunuri patrimoniale sau ipoteci.
Obligatiunea reprezinta un drept de creanta asupra capitalurilor împrumutate unei
societati, fiind în ultima instanta un împrumut acordat de o masa de creditori unui anumit
debitor. Fiecare creditor primeste un înscris care se numeste certificat de obligatiune sau, mai
simplu, obligatiune în care este înscrisa valoarea nominala.
Obligatiunile sunt valori mobiliare emise în diferite sume si pot fi transmise liber de la un
detinator la altul prin negociere pe piata bursiera sau extrabursiera. Obligatiunile nu confera
detinatorilor nici o putere de decizie în societatea respectiva si nici nu permite acestora sa
beneficieze de cresterea societatii asa cum se întâmpla în cazul actiunilor.
Împrumuturile obligatare au, în principal, un cost de procurare mai mic decât subscrierea
la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor.
Obligatiunile se împart în doua mari grupe:
-obliga tiuni ordinare cu dobânda constanta sau cu dobânda variabila;
-obligatiuni convertibile.
În afara acestor grupe principale de obligatiuni, pe piata capitalurilor se mai întâlnesc:
obligatiuni negarantate, obligatiuni înmatriculate, obligatiuni înseriate, obligatiuni cu fond de
amortizare, obligatiuni cu venit variabil, obligatiuni participative, obligatiuni cu cupon zero,
obligatiuni asimilabile, obligatiuni perpetue, obligatiuni speciale cu cupon de reinvestire,
obligatiuni cu warrant, obligatiuni deschise.

15
 În efectuarea unui împrumut obligatar pot interveni urmatoarele parti:
- fiduciarul – înlocuieste masa creditorilor în relatiile cu societatea emitenta actionând în numele
acestora, verificând îndeplinirea obligatiilor societatii privind respectarea garantiilor
împrumutului, plata cu regularitate a cupoanelor, precum si amortizarea la timp a obligatiunilor;
- curtierul – vânzarea obligatiunilor emise se realizeaza prin intermediul unui curtier asu a mai
multor curtieri de valori mobiliare care cunosc piata financiara fiind cei mai în masura sa plaseze
obligatiunile, adica sa gaseasca fonduri de împrumut;
- banca – toate operatiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar se efectueaza prin
intermediul ghiseelor bancare: varsarea sumelor de cumparatorii obligatiunilor, plata periodica a
cupoanelor, amortizarea la scadenta a obligatiunilor. Pe lâ nga operatiile de trezorerie, banca mai
poate juca un rol important si pe linia operatiilor de consulting si de garantare a împrumutului;
- comisia de valori mobiliare – este un organism juridic care supravegheza operatiunile cu valori
mobiliare. Toate emisiunile de obligatiuni trebuie înregistrate la aceasta comisie; prin
intermediul ei emitentul difuzeaza un prospect catre toti cei interesati sa achizitioneze
obligatiuni, în care se detaliaza scopurile împrumutului, suma totala a acestuia, numarul si
valoarea nominala a obligatiunilor, caracteristicile împrumutului, precum si situatia financiara a
emitentului în momentul care precede împrumutul.
Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:
- marimea împrumutului obligatar;
- valoarea de emisiune;
- marimea dobânzii;
- durata si modalitatea de rambursare.
Marimea împrumutului obligatar se stabileste în functie de necesitatile de finantare a
întreprinderii, de capacitatea de rambursare, dar si de oferta de capitaluri de pe piata financiara.
Valoarea de emisiune reprezinta valoarea platita de catre subsciitori în momentul emiterii
obligatiunilor. Valoarea de emisiune a obligatiunilor poate fi:
- egala ca valoarea nominala (la paritate);
- mai mica decât valoarea nominala (subpari);
- mai mare decât valoarea nominala (suprapari).
Diferenta dintre valoarea nominala si valoarea de emisiune reprezinta prima de emisiune.
Marimea dobânzii este legata direct de rata dobânzii împrumutului si se plateste în
fiecare an la o data stabilita, pe baza unui cupon detasabil din corpul obligatiunii. Rata dobânzii
se stabileste de societate împreuna cu fiduciarul în functie de randamentul solicitat de investitori,
de rata dobânzii pe piata financiara, de riscul estimat în activitatea societatii si de durata
împrumutului.
Dobânda platita de societate (D) pentru fiecare obligatiune se determina aplicând rata
dobânzii (Rd ) la valoarea nominala a titlului emis (VN).

VN * Rd
D=
100

Durata si modalitatea de rambursare

Durata de viata a împrumutului reprezinta timpul cuprins între data emiterii si data
rambursarii.
Amortizarea obligatiunilor este operatiunea de rambursare a împrumutului obligatar în
conformitate cu scadentele înscrise în contract. Amortizarea împrumutului obligatar se poate
realiza în urmatoarele modalitati:
a) amortizarea prin anuitati constante si amortizari variabile
Anuitatea reprezinta suma de bani platita anual, pe operioada determinata, de catre un
debitor pentru rambursarea capitalului împrumutat si plata dobânzilor aferente.

16
 Pentru ca anuitatile sa ramâna constante, partea reprezentând capitalul rambursat creste în
fiecare an în timp ce partea reprezentând dobânda scade.

i a – anuitatea;
a= k
1 − (1 + i ) k – valoarea împrumutului;
i – procentul de dobânda anuala;
n – durata împrumutului.

Amortizarea anuala = anuitatea constanta – dobânda la împrumutul nerambursat.

Acest tip de rambursare determina un cost mai ridicat al împrumutului întrucât
amortizarile sunt mai mari catre sfârsitul perioadei de rambursare. Rambursarea se face prin
tragerea la sorti a obligatiunilor.
b) amortizarea prin anuitati variabile si amortizari constante (prin serii egale) –
presupune rambursarea anuala a unor transe egale din împrumut (un numar egal de obligatiuni).
În acest caz capitalul rambursat este egal în fiecare an iar suma dobânzii scade de la un an la
altul. Amortizarea se determina ca raport între valoarea împrumutului si durata acestuia.
c) amortizarea în faza unica sau rambursarea integrala a împrumutului la încheierea
duratei împrumutului – presupune ca la sfârsitul fiecarui an sa se plateasca doar dobânzi asupra
volumului total al împrumutului.
Aceasta metoda de amortizare este dublata, de regula, de constituirea treptata a unui fond
de rambursare (sinking found) care se plaseaza de catre socie tate pentru a aduce remuneratii,
fiind folosit în final pentru achitarea împrumutului.
d) rascumpararea prin bursa – prezinta interes atunci când cursul bursier al obligatiunii
este inferior valorii de rambursare. În principiu, maxim 50% din numarul obligatiunilor
amortizabile într-un an pot fi rascumparate la bursa. Rascumpararea înainte de scadenta a
obligatiunilor din initiativa societatii are loc atunci când aceasta poate obtine fonduri mai ieftine
din alte surse.
Rambursarea obligatiunilor se face la pretul de rambursare si daca acesta este superior
valorii nominale, detinatorul intra în posesia unui beneficiu numit prima de rambursare.
În functie de gradul de risc implicat, pe plan international s-a adoptat un sistem de notatie
a obligatiunilor care evolueaza de la AAA pentru obligatiunile cu cel mai înalt grat de securitate
pentru obligatar si pâna la D pentru obligatiunile riscante pentru investitor.

2.2.2 Leasingul (credit-bail)

Leasingul sau credit contract de închiriere este o modalitate de finantare prin care
întreprinderea utilizatoare a obiectivului de investitii ce se dobândesc nu are calitatea de
proprietar ci uzufructier, un fel de chirias în acest contract.
Leasingul este o forma speciala de închiriere a bunurilor imobiliare sau mobiliare prin
care chiriasul obtine avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finantarea
achizitiei acestuia este facuta de societatea de leasing.
Leasingul este o operatiune de finantare care permite întreprinderii sa dispuna de un bun
dupa cum crede de cuviinta, fara a fi necesar sa-si constituie fonduri de investitii ci platind o
chirie.
Exista doua categorii principale de leasing:
1.leasing financiar (leasing de capital) – locatarul (utilizatorul) foloseste bunul pe toata
durata vietii sale econom ice, iar locatorul ofera numai servicii financiaer;
2.leasing operational – locatarul poate folosi bunul numai o fractiune dein viata sa
economica. La expirarea termenului contractual exista urmatoarele posibilitati:
- utilizatorul returneaza proprietarulu i bunul;
- bunul este cumparat la o valoare reziduala prevazuta în contract;
- se reînnoieste creditul-contract de închiriere.

17
 În schimbul obtinerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderea plateste
periodic o chirie care cuprinde:
- contravaloarea amortizarii bunului închiriat;
- costul capitalului imobilizat (dobânda);
- pretul serviciilor (comisionul) furnizate de societatea de leasing;
- prima de risc.
De cele mai multe ori, platile periodice (redeventele) sunt stabilite dupa un barem
regresiv anual cu defalcari treimestriale, urmând ca în final suma totala a platilor sa depaseasca
cu 15-20% valoarea bunului închiriat.
Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de viata economica
a bunului închiriat, dar se poate conveni si asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing
ramâne proprietara bunului pâna la scadenta contractului. Contractul de leasing este, în general,
irevocabil.
Avantajele leasingului:
- nu modifica structura financiara a întreprinderii (capacitatea de îndatorare) ci numai
angajamentele de plata anuale. Capitalul propriu ramâne neangajat legal ceea ce lasa posibilitatea
unor împrumuturi bancare;
-leasingul acopera în întregime valoarea bunului închiriat, în timp ce împrumutul bancar
nu acopera decât 50-60% din valoarea obiectivului, restul fiind acoperit din fondurile
întreprinderii;
-permite accelerarea dezvoltarii fara a pune în pericol autonomia financiara a
întreprinderii;
-pe plan fiscal, chiriile platite micsoreaza baza impozabila.
Dezavantaje:
- afecteaza lichiditatile întreprinderii si autofinantarea viitoare ca urmare a obligatiilor
periodice de plata;
- redeventele platite sunt mai mari decât ratele aferente unui credit bancar pentru aceasta
suma.

18
 GESTIUNEA INVESTITIILOR

1. Investitia – continut si clasificare

Pentru a raspunde exigentelor tot mai mari ale pietei, întreprinderile trebuie sa-si
îmbunatateasca permanent parametrii tehnico-economici si, în timp, sa se dezvolte. Alocarile de
resurse destinate dezvoltarii actualelor capacitati de productie sau crearii de noi capacitati de
productie fac obiectul deciziei de investitii.
Decizia de investitii se fundamnteaza pe informatii complexe privind necesitatea,
oportunitatea, durata de executie si exploatare a investitiilor, volumul cheltuielilor si al resurselor
financiare, fluxurile de intrare si de iesire a fondurilor pe toata durata exploatarii investitiilor,
asigurarea rentabilitatii si lichiditatii, durata de recuperare a capitalurilor investite etc.
Notiunii de investitii i se pot stribui mai multe sensuri:
- din punct de vedere economic, investitia reprezinta crearea unui capital fix;
- din punct de vedere financiar, investitia este o cheltuiala certa efectuata în prezent pentru
obtinerea unor venituri incerte în viitor;
- din punct de vedere contabil, investitia este asimilata notiunii de imobilizari- corporale
necorporale si financiare.
Investitia este o alocare permanenta de capitaluri pentru înlocuirea sau modernizarea
activelor imobilizate existente, achizitia de noi active imobilizate cu destinatie productiva sau
sociala, active financiare si comerciale, urmarind realizarea unei rentabilitati viitoare optime.
Generalizând, se poate spune ca orice plasament de capital pe termen lung sau scurt cu
scopul de a obtine profit reprezinta o investitie.
Investitiile se clasifica în functie de mai multe criterii:
a) dupa natura lor:
o investitii materiale (achizitionarea sau crearea de active în scopul mentinerii sau
cresterii potentialului productiv);
o investitii imateriale (în domeniul cercetarii, formarii personalului, reclama si
publicitate, programe informatice);
o investitii financiare (participatii la capitalul social al altor întreprinderi).
b) tot dupa natura lor, investitiile se mai clasifica:
o investitii în active imobilizate (imobilizari corporale, necorporale si financiare);
o investitii în nevoia de fond de rulment de exploatare – în cazul cresterii capacitatii de
productie.
c) dupa destinatie:
o investitii productive (destinate activitatii de exploatare);
o investitii neproductive (constructia de obiective social-culturale si sportive pentru
personal, cladiri administrative).
d) dupa obiectivul lor:
o investitii de înlocuire (au drept scop reînnoirea imobilizarilor uzate fizic/moral);
o investitii de capacitate si adaptare (urmaresc cresterea nivelului productiei sau
fabricatia de produse noi);
o investitii de productivitate (vizeaza reducerea costurilor unitare ale produselor
fabricate).
e) dupa riscul pe care îl implica:
o investitii de înlocuire (implica un risc foarte scazut deoarece nu presupune modificari
ale tehnologiei utilizate);
o investitii de modernizare a echipamentului existent (presupun un risc redus ca urmare
a unor modificari neesentiale ale tehnologiei de fabricatie);
o investitii de dezvoltare, de extindere a unor sectii, uzine (presupun un risc mai mare
legat de cresterea întreprinderii pe piete traditionale sau ercente);

19
 o investitii strategice (angajeaza structural întreprinderea si presupun un grad de
incertitudine ridicat si deci un risc considerabil: fuzionari cu alte întreprinderi, crearea
unei filiale în strainatate etc.).

2. Criterii de selectie a proiectelor de investitii

Selectia proiectelor de investitii se face tinând cont de anumite criterii de optiune simple
sau bazate pe actualizare.

2.1 Criterii simple de optiune

a) Criteriul costului – se aplica în cazul investitiei de înlocuirea imobilizarilor corporale, cu sau

fara cresterea capacitatii de productie.
a1) înlocuirea cu utilaj identic care nu conduce la cresterea capacitatii de productie – se
realizeaza doar atunci când întreprinderea va realiza economii la costurile de productie.

 Vcn0   V1 
E/D =  C 0 +  −  C1 + ;
 Dnr0   Dn1 

-E/D – economia sau depasirea la costuri;

-C 0 – costurile de exploatare anuale ale vechiului utilaj;
-Vcn0 – valoarea contabila neta (ramasa neamortizata) a vechiului utilaj;
-Dnr 0 – durata de serviciu ramasa pentru vechiul utilaj;
-C 1 – osturile de exploatare ale noului utilaj;
-V 1 – valoarea de intrare a noului utilaj;
-Dn1 – durata normala de serviciu a noului utilaj.

Daca din acest calcul rezulta o valoare pozitiva atunci se realizeaza o economie la costuri,
iar daca se obtine o valoare negativa se înregistreaza depasire la costuri. Atunci când se
înregistreaza economie la costuri, se poate calcula randamentul investitiei cu ajutorul relatiei:

E
ri = * 100
Vi1 − Vcn0

Investitia este acceptata atunci când randamentul astfel calculat este superior
randamentului activelor imobiliyate existente (calculat ca raport între profitul brut si valoarea
medie anuala).

a2) investitia de înlocuire cu utilaj cu parametri functionali superiori ce conduce la

cresterea capacitatii de productie – presupune compararea pretului unitar obtinut dupa înlocuire
(p1) cu pretul realizat anterior (p0).
I – valoarea investitiei;
I D – durata de exploatare;
+ r m * I + C1 rm – randamentul minim sperat;
p1 = D C 1 – cheltuieli de exploatare ale
Q1 noului utilaj;
Q 1 – productia realizata cu noul utilaj
Daca p1 < p 0 atunci investitia este acceptata.

20
b) Criteriul ratei medii a rentabilitatii – presupune compararea ratei medii a rentabilitatii pentru
proiectul de investitii vizat fie cu cea a altor proiecte similare fie cu un nivel dat, respectiv rata
rentabilitatii activelor imobilizate din întreprindere:

PE PE – profitul brut din exploatare;

R = *100 I – valoarea investitiei
I

c) Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit

Daca investitia efectuata determina cash-flow -uri anuale (Cfa) egale pentru toti anii de
functionare, durata de recuperare a investitiei se determina ca raport între valoarea investitiei si
valoarea cash-flow -ului anual.
Daca cash-flow-ul anual difera de la un an la altul, atunci determinarea duratei de
recuperare a capitalului investit se face pas cu pa s, comparând la finele fiecarui an investitia
ramasa de recuperat (Irn) cu cash-flow -ului anului urmator (CF n+1). În momentul în care
Irn < CFn+1 se poate determina durata de recuperare astfel:

Irn * 12
T=n+
CFn + 1

Acest criteriu prezinta inconvenientul ca nu tine seama de fluxurile de încasari si dupa

perioada de recuperare a investitiei, fiind de asemenea neconcludent atunci când doua proiecte
diferite prezinta durate de recuperare astfel calculate egale.

2.2 Criterii de optiune pe baza actualizarii

Actualizarea este operatiunea de aducere în stare de comparabilitate în momentul actual a

unor fluxuri de trezorerie viitoare, stiind ca puterea de cumparare este modificata în timp, în
special datorita inflatiei.
În sens invers, capitalizarea determina în viitor nivelul unei sume plasate în prezent.
Principalele criterii pe baza de actualizare utilizate în decizia de investitii sunt:
a) Valoarea actualizata neta (VAN) – exprima surplusul de capital rezultat la încheierea duratei
de viata a investitiei (inclusiv valoarea reziduala).

CFt – intrari nete de trezorerie ale perioadei t;

t – durata de viata a investitiei;
n CFt
VAN = ∑ -I a – rata de actualizare;
t =1 (1 + a ) I – valoarea investitiei.

Pentru a justifica investitia realizata, VAN trebuie sa fie mai mare ca zero, daca ia valori
negative proiectul fiind respins. Cu cât VAN este mai mare, cu atât priâoiectul este mai rentabil.

21
b) Indicele de profitabilitate sau de rentabilitate (IP) – se utilizeaza atunci când doua sau mai
multe proiecte necesita alocari de fonduri initiale inegale. El arata surplusul de trezorerie
actualizat pentru fiecare leu investit. Daca indicele este supraunitar, proiectul este acceptat.

n
CF t
∑
t =1 (1 + a ) VAN + I
IP = =
I I

c) Rata interna de rentabilitate (RIR) – este rata de actualizare a fluxurilor viitoare de trezorerie
pentru care VAN este egala cu zero.

n CF t
∑
t =1 (1 + a )
- I = 0; unde, r – rata interna de rentabilitate

Altfel spus, rata interna de rentabilitate este acea rata de actualizare pentru care valoarea
actualizata a costurilor (iesirile de trezorerie) este egala cu valoarea actualizata a veniturilor
(intrari de trezorerie), iar profiturile viitoare actualizate sunt zero.
Rata interna de rentabilitate trebuie sa fie mai mare sau egala cu rata medie a dobânzii pe
piata sau cu costul mediu ponderat al capitalului, pentru a justifica investitia facuta. Numai în
aceste conditii rata interna a rentabilitatii permite compensarea costului finantarii.

3. Surse de finantare a investitiilor

Investitiile presupun o mobilizare însemnata de capital ce nu poate fi acoperita doar din

surse interne ale întreprinderii. În acelasi timp, nu este necesar ca întreaga suma destinata sa
acopere cheltuielile de investitii sa fie initial disponibilizata, fiind oprtun ca resursele financiar sa
se formeze paralele si corelat cu procesul de efectuare a cheltuielilor.
Asigurarea din timp a resurselor pentru investitii are în vedere atât capitalul propriu
existent sau posibilitatile certe de largire a acestuia, cât si eventualele împrumuturi contractate cu
bâncile sau alte institutii financiare.
Pentru fiecare an de plata, întreprinderea întocmeste bugetul activitatii de investitii în
care este prevazut nivelul cheltuielilor de investitii si sursele de finantare a acestora.
Sursele interne de investitii sunt:
- fondul propriu neconsumat la sfârsitul perioadei precedente;
- amortizarea activelor imobilizate;
- alte surse interne: valorificarea unor piese de schimb si materiale rezultate din casarea activelor
imobilizate, suma din vânzarea activelor, sume din operatiuni de dezinvestire;
- sume din reducerea impozitului pe profitul reinvestit în scopul dezvoltarii;
- sume repartizate din profitul net pentru dezvoltare.
Sursele externe de finantare a investitiilor sunt:
- cresterea capitalului social prin emisiunea suplimentara de actiuni;
- creditul obligatar si bancar;
- finantari din partea grupului;
- alocatii de la buget sau din fondurile speciale de investitii (fondul pentru modernizarea
drumurilor, fondul pentru modernizarea punctelor de control la vama).

22
 Mobilizarea resurselor interne, desi reprezinta o sursa pentru finantarea investitiilor, nu se
concretizeaza într-un cont la banca. Specificul acestor resurse este de a se consuma pe masura
aparitiei lor, influentând direct asupra necesarului de finantat.
Mobilizari si imobilizari apar numai temporar, pe parcursul executarii investitiilor, pe
trimestre sau pe an, urmând ca pâna la încheierea lucrarilor ele sa se compenseze.
Mobilizarea si imobilizarea resurselr interne pentru investitii apar ca diferenta între
valoarea investitiilor realizate pâna la un moment dat si fondurile consumate pâna la acea data:
• daca valoarea investitiilor este mai mica decât suma cheltuielilor efectuate, diferenta
se consemneaza ca imobilizari (stocuri materiale, utilaje aprovizionate dar care nu au fost
integrate înca în lucrarile de investitii, achitarea anticipata a unor creditori);
• daca valoarea investitiilor este mai mare decât suma cheltuielilor efectuate, diferenta
reprezinta mobilizari si se datoreaza consumarii stocurilor imobilizate în perioadele precedente
sau unor furnizori si antreprenori înca neplatiti, dar în termen legal de efectuare a platii.
Se observa ca mobilizari si imobilizari pot sa apara atât la conturi de activ cât si la conturi
de pasiv:
o cresterea conturilor de activ reprezinta imobilizare, iar scaderea conturilor de activ
mobilizare;
o cresterea conturilor de pasiv reprezinta mobilizare, în timp ce o scadere a conturilor de
pasiv este o imobilizare.

M/I – mobilizare/imobilizare de resurse;

M = -A + P -A;+A – descresterea/cresterea de sold a conturilor de activ de la
o perioada la alta;
I =+ A– P -P;+P - descresterea/cresterea de sold a conturilor de pasiv de la o
perioada la alta;

Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apeleaza la împrumuturi

externe si investitii directe de capital strain.

23
 FINANTAREA CICLULUI DE EXPLOATARE

Decizia de finantare a ciclului de exploatare urmareste realizarea echilibrului financiar

dintre nevoia de finantare a activelor circulante si sursele mobilizate pentru fina ntarea acesteia.
Necesarul de finantare a ciclului de exploatare (NFCE) poate fi acoperit din surse propii (fondul
de rulment), surse atrase (pasive stabile) si surse împrumutate (credite pe termen scurt).

1. Fondul de rulment

Asigurarea continuit atii produc tiei si ritmicit atii vânzarilor presupune existenta unor
surse permanente de finantare, sursa concretizata în fondul de rulment.
Fondul de rulment (FR) reflecta situatia echilibrului financiar rezultat din confruntarea
activelor pe termen scurt si exigibilitatea pasivelor pe termen scurt, altfel spus fondul de rulment
reprezinta excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt la o anumita
data.
Fondul de rulment poate fi utilizat si drept indicator de lichiditate - cu cât mai mare va fi
fondul de rulment al întreprinderii, cu atât aceasta va avea nevoie de datorii pe termen mai mici
pentru finantarea activelor circulante.
În functie de continutul sau, fondul de rulment poate fi brut, net, propriu si strain.
Fondul de rulment brut (FRB) sau fond de rulment total reprezinta totalitatea
elementelor de active circulante ce pot fi transformate în lichidita ti într-o perioada mai mica de
un an, efectuând astfel cel putin o rotatie (un rulment). FRB include stocuri diverse, creante
clienti, avansuri acordate furnizorilor, disponibilit ati în casa, în cont sau în carnete de cecuri
eliberate.
Fond de rulment net (FRN) reprezinta partea din capitalul permanent destinata
finanta rii activelor circulante. Fondul de rulment net se poate determina fie ca diferenta între
capitalul permanent si imobilizarile nete, fie ca diferenta între active circulante si resurse de
trezorerie:
Fond de rulment net = Capital permanent – Imobilizari (active imobilizate);
Fond de rulment net = Active circulante – Resurse de trezorerie.

Fondul de rulment propriu (FRP) este partea din capitalul propriu afectata finantarii
activelor circulante.
FRP= Capital propriu – Active imobilizate
FRP = FRN – Datorii la termen
FRP reflecta excedentul capitaluliu propriu fata de imobilizarile întreprinderii si
semnifica astfel autonomia de care aceasta dispune în finantarea investitiilor.

Fond de rulment strain (FRS) se determina ca diferenta între fondul de rulment net si
fondul de rulment propriu, reflectând astfel datoriile la termen.
FRS =FRN - FRP
FRS = Capital permanent – Capital propriu

În marime relativa fondul de rulment este urmarit în raport cu cifra de afaceri:

Fond de rulment *360
Ponderea fondului de rulment în cifra de afaceri =
Cifra de afaceri

24
 Corela tiile fondului de rulment
Principalele corela tii ale fondului de rulment net sunt stabilite în func tie de raportul
existent între activele circulante (Ac) si resursele de trezorerie (Rt):
· Fond de rulment net neutru
Ac = Rt ? FRN= 0
În acest caz solvabilitatea pe termen scurt pare asigurata, însa între activele circulante si resursele
de trezorerie este fragil, fiind necesara asigurarea unor lichiditati suplimentare.

· Fond de rulment net pozitiv

Ac ? Rt ? FRN ? 0
În acest caz întreprinderea poate face fata tuturor scadentelor pe termen scurt si dispune si de un
excedent de lichiditati pe termen scurt care îi asigura echilibrul financiar pe termen scurt.

· Fond de rulment net negativ

Ac ? Rt ? FRN ? 0
În cazul fondului de rulment net negativ, întreprinderea nu îsi acopera necesitatile pe termen
scurt din lichiditatile potentiale, ceea ce impune resurse suplimentare de finantare. Cu toate
acestea, în conditiile în care activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen
scurt, întreprinderea realizeaza lichiditati mai repede decât ritmul în care trebuie achitate
datoriile pe termen scurt si îsi poate asigura echilibrul financiar chia si în conditiile unui fond de
rulment negativ.
Întreprinderea trebuie sa urmareasca fundamentarea marimii optime a fondului de
rulment, respectiv marimea strict necesara care sa determine costuri de capital minime si sa ofere
siguranta echilibrului financiar. În general, în stabilirea fondului de rulment, întreprinderea are
trei optiuni strategice:
-strategia prudenta a fondului de rulment, presupune stabilirea fondului de rulment astfel
încât sa acopere nevoile medii de active circulante. Conform acestei orientari în perioada de vârf
de activitate întreprinderea apeleaza la credite pe termen scurt iar în perioada de gol de activitate
apare excedent de lichidita ti în fondul de rulment ce poate fi plasat pe termen scurt;
-strategia conservatoare a fondului de rulment, presupune stabilirea fondului de rulment
deasupra oricarei oscilatii trimestriale a necesarului de active circulante. În acest caz se renunta
complet la utilizarea creditului pe termen scurt existând în permanenta excedent de lichiditati pe
seama fondului de rulment care trebuie plasate spre remunerare pentru a asigura rentabilitatea
generala a întreprinderii;
-strategia riscanta a fondului de rulment, potrivit careia fondul de rulment va fi stabilit la
un nivel inferior oscilatiilor activelor circulante în cursul anului. Optând pentru aceasta orientare
strategica, întreprinderea apeleaza în permanenta la credite de trezorerie, astfel încât
rentabilitatea sa depinde de nivelul dobânzii. Este o situa tie acceptabila numai în conditiile în
care rentabilitatea întreprinderii este mai mare decât rata dobânzii (efectul pozitiv de ândatorare).

2. Pasive stabile

Echilibrul financiar pe termen scurt se realizeaza si pe seama surselor temporar atrase de

la terti ca urmare a decasajului în timp existent între momentul aparitiei obligatiilor de plata si
stingerea acestora ca urmare a efectuarii pla tilor. Aceste datorii apar din rela tiile contractuale ale
întreprinderii cu furnizorii sai, cu bugetul statului si cu proprii salaria ti.
Pasivele stabile sunt datorii minime si permanente aparute între întreprindere si terti si
aflate în termenele legale de scadenta.
Passivele stabile pot fi împartite în doua categorii:
- pasive stabile de tipul I cuprind datorii cu sold zilnic crescator pâna în ziua platii si cu
termene fixe de plata (datorii rezultate din salarii, impozit pa salarii, CASS, datorii la gaze,
energie, apa etc.);

25
- pasive stabile de tipul II include datorii cu sold variabil si cu termene de plata variabile pa
parcursul unei luni de zile (datorii fata de furnizori pentru aprovizionari, datorii pentru
constituirea de rezerve, garantii, preliminari pentru plata concediilor, pentru efectuarea
reparatiilor capitale etc.)
În functie de tipul pasivelor de exploatare sepoate aplica si metodologia de calcul care
cuprinde metoda numarului de zile de întârziere si metoda soldurilor zilnice.
Metoda soldurilor zilnice se aplica pentru pasivele din prima categorie si presupune
parcurgerea urmatoarelor etape:
- calculul se face pentru o singura luna din trimestrul cu activitate minima (pasivele stabile
calculate în acest trimestru se vor regasi si în restul anului);
- se calculeaza datoria medie zilnica pe fiecare element prin împartirea obligatiilor trimestriale
la 90;
- în functie de periodicitatea legala a platilor respective se calculeaza volumul obligatiilor
pentru fiecare zi din luna si fiecare sursa;
- se formeaza prin însumare sold urile totale ale datoriilor zilnice din care se alege soldul
minim care reprezinta pasivele stabile luate în calcul.

Metoda zilelor de întârziere se aplica pentru pasivele stabile de tipul II. Previziunea
pasivelor se face în func tie de volumul trimestria l al datoriilor si de numarul de zile de întârziere
legala în stingerea obliga tiilor.
A*t unde, A - aprovizionari trimestriale;
Pasive stabile = t – nr. zile de întârziere a platilor
90

3. Creditul bancar pe termen scurt

Pentru completarea surselor proprii si atrase întreprinderea apeleaza pentru finantarea

stocurilor si a cheltuielilor de exploatare si la credite bancare pe termen scurt.
Necesarul creditelor de trezorerie se determina trimestrial prin compararea necesarului de
finantare a ciclului de exploatare cu totalul resurselor proprii si atrase, dupa cum va rezulta o
trezorerie pozitiva sau negativa. Trezoreria pozitiva se concretizeaza în excedent de trezorerie
care poate fi utilizat la rambursarea creditelor din trimestrul urmator sau pentru plasamente
financiare pe termen scurt. Trezoreria negativa sau deficitul de trezorerie va fi acoperit prin
solicitarea de noi credite.
Pentru acordarea creditelor, bancile solicita întreprinderilor o documentatie bine
fundamentata care urmareste destinatia creditului, situa tia veniturilor si cheltuielilor ce vor fi
realizate în anul curent, ultimul bilant si contul Profit si pierdere, garantiile disponibile. În urma
negocierilor sunt stabilite valoarea creditului, modul de acordare si rambursare a acestuia, nivelul
dobânzii, scadentele si garantiile asiguratorii.
În concluzie, restrictiile obtinerii unui credit sunt determinate de:
-costul creditului;
-oferta de credite pe piata monetara;
-bonitatea întreprinderii;
-posibilit atile acesteia de rambursare.
Principalele credite pe termen scurt acordate de bancile comerciale sunt:
-credite de trezorerie (de tin principala pondere în finantarea necesita tilor suplimentare pe
termen scurt);
-credite pentru nevoi sezoniere;
-credite pentru facilita ti de casa;
-credite pe termen foarte scurt (spot);
-credite de legaturacredite pentru mobilizarea efectelor financiare etc.

26
 În situatia în care plafonul de creditare a fost depasit si întreprinderea nu mai poate
beneficia de noi credite, pentru acoperirea deficitului de trezorerie ea poate apela si la alte surse
cum ar fi:
- creditul de scont, daca întreprinderea are efecte comerciale de vândut;
- creditul de factoring, daca exista pe piata societati care preiau contra comision facturile
întreprinderii spre urmarire sau încasare.

Costul creditelor pe termen scurt este determinat în principal de dobânda ca pret al

capitalului împrumutat. Costul total al creditului presupune ca la rata negociata a dobânzii sa se
adauge si anumite comisioane bancare precum si luarea în calcul a asa numitelor zile de banca
sau zile-valoare.
Comisioanele bancare sunt legate de natura creditului sau a serviciilor prestate de banca
în favoarea debitorilor (comision pentru confirmarea scrisa a creditului deschis în contul curent,
comision de andosare, comision de miscare etc.).
Zilele -valoare sunt negociate între banc a si debitori (de la 1 la 5 zile) si apar ca urmare a
diferentei în timp între depunerea la banca a unui cec si încasarea efectiv a a cecului de catre
banca. Zilele -valoare corespund datelor de operare în conturile bancare si nu coincid cu cele
înregistrate simetric în contabilitatea întreprinderii, determinând de asemenea si o rata efectiva a
dobânzii superioara ratei negociate.

Exemplu. Un credit în cont curent cu dobânda de 10% este acordat pe 15

zile de la 5 iunie la 19 iunie. Conform uzantelor bancare creditul este
înregistrat de banca pe 4 iunie la aacordare si pe 20 iunie la rambursare, deci
perioada de calculare a dobânzilor este de 17 zile:
-costul nominal al creditului = 14%;
-costul real al creditului = 14*17/15= 15,86 %.

27
 INDICATORII EFICIENTEI UTILIZARII
ACTIVELOR CIRCULANTE

Eficienta utilizarii activelor circulante este urmarita cu ajutorul urmatorilor indicatori:

- indicatorii vitezei de rotatie;
- indicatorii intensitatii utilizarii activelor circulante;
- indicatorii rentabilit atii utilizarii activelor circulante.

Indicatorii vitezei de rotatie

În activitatea economic a a întreprinderii activele circulante se afla într-o continua
miscare, trecând din forma baneasca în forma materiala pentru a fi transforma ti din nou în bani
care sa asigure un nou circuit de produc tie. Întreprinderea este interesata ca perioada de
imobilizare într-o forma sau alta sa fie cât mai mica pentru a nu fi necesare noi capitaluri iar
costurile de finantare sa fie cât mai mici.
Utilizarea eficienta a activelor circulante este masurata cu ajutorul indicatorului viteza de
rota tie a activelor circulante. Cu cât viteza de rotatie a activelor circulante este mai accelerata cu
atât volumul de activitate al întreprinderii poate fi sporit (cu acelasi volum de active circulante se
poate obtine un volum mai mare al productiei).
Viteza de rota tie este exprimata cu ajutorul a doi indicatori:
- coeficientul de rotatie k r;
- viteza de rota tie în zile v z.

Coeficientul de rotatie sau numarul de rotatii efectuat de un volum de active circulante se

determina ca raport între volumul activitatii obtinute exprimat prin cifra de afaceri (CA) sau
produc tia exercitiuului (Qe) si volumul activelor circulante utilizate în acest scop (Ac).
CA
kr =
Ac

Cu cât coeficientul astfel calculat reflecta un numar mai mare de rotatii efectuate cu atât
va fi necesar un volum mai mic de active circulante.

Viteza de rota tie în zile exprima durata în zile a unui circuit si este inversul coeficientului
de rota tie pentru un interval de timp.
T Ac * T T – perioada de timp luata în calcul
vz = =
kr CA

Numarul de rota tii si viteza de rota tie fiind în relatie de invers proportionalitate, orice
crestere a numarului de rotatii determin a reducerea corespunzatoare a duratei în zile a unei rotatii
si orice reducere a coeficientului de rotatie atrage cresterea duratei în zile a unei rota tii.

Indicatorii rentabilita tii activelor circulante

Fiind un indicator de eficienta, rentabilitatea activelor circulante exprima raportul dintre
efect (profit, cifra de afaceri) si efort (volumul activelor circulante utilizate).
Rentabilitatea activelor circulante este urmarita cu ajutorul a doi indicatori:
Pb(n) CA
1). RAc = *100; sau RAc = *100
Ac Ac

28
 Pb(n)
1). RAc =
kr

Indicatorii intensitatii utilizarii activelor circulante

Acesti indicatori exprima rela tia dintre volumul de active circulante utilizat si volumul de
activitate realizat.
Ac Ac
Ac/1000 lei Qe = *1000 Ac/1000 lei CA = *1000
Qe CA

unde :
Ac/1000 lei Qe – active circulante la 1000 lei productie a exercitiului;
Ac/1000 lei CA - active circulante la 1000 lei cifra de afaceri.

29
 GESTIUNEA TREZORERIEI

1. Conceptul de trezorerie
Notiunea de trezorerie se utilizeaza nu doar pentru a desemna fondurile pe care
întreprinderea le detine în casa si în cont ci si pentru a desemna diferenta între necesarul de
active circulante si fondul de rulment sau diferenta dintre încasari si credite bancare pe termen
scurt.
Totalitatea activitatilor specializate de organizare si conducere a fluxurilor de intrare si
iesire de moneda, de administrare a lichidita tilor si a creditelor pe termen scurt poarta denumirea
de trezorerie.
În legatura cu definirea notiunii de trezorerie, exista patru mari conceptii si anume:
- trezoreria valorilor de casa;
- trezoreria activelor lichide;
- trezoreria neta;
- trezoreria potentiala.

a) Definirea trezoreriei prin totalul valorilor de casa este o definire îngusta. Totalul
valorilor de casa reprezinta ansamblul mijloacelor de plata detinute de întreprindere si care sunt
imediat disponibile: sume din casierie în lei si în devize; conturi la banca în lei si în devize la
vedere; acreditivele deschise; cecuri si efecte comerciale de încasat; efecte comerciale remise
spre scontare; sume în curs de decontare; alte valori (timbre, bilete la ordin, tichete si bilete de
trezorerie etc.).
Pentru o gestionare eficienta a trezoreriei soldul valorilor de casa trebuie redus cât mai
mult, acestea fiind considerate active lenese deoarece nu aduc remunera tii, sau în cazul
conturilor bancare la vedere, dobânda acordata de banca este inferioara dobânzii platite pentru
creditele angajate de întreprindere. De aceea, teoria financiara a dezvoltat obiectivul trezorerie
zero.

b) Definirea trezoreriei prin activele lichide presupune luarea în considerare si a

plasamentelor corespunzatoare unei trezorerii excedentare.
Activele lichide include pe lânga disponibilita tile banesti si diferitele titluri de plasament
detinute de întreprindere:
- valori mobiliare de palsament (ac tiuni, obligatiuni, certificate de investitii etc.);
- titluri de credit negociabile (cambii, bilete la ordin, cecuri, warante);
- bonuri de casa sau bonuri de trezorerie emise pentru creditele pe termen scurt de alte
întreprinderi;
- depozite bancare la termen.

c) Definirea trezoreriei drept trezorerie neta largeste sfera de cuprindere fata de

acceptiunile anterioare. Trezoreria neta rezulta ca diferenta între fondul de rulment si necesarul
de fond de rulment.
TN = FR – NFR

Trezoreria neta poate fi pozitiva, zero sau negativa. Trezoreria neta poate fi urmarita si ca
diferenta între valorile de trezorerie active si pasive. Valorile de trezorerie active cuprind
disponibilit atile banesti, venituri din plasamentele trezoreriei excedentare si în special a valorilor
mobiliare de plasament si a titlurilor de credit negociate pe piata financiara. Valorile de
trezorerie pasive corespund diferitelor tipuri de credite angajate de întreprindere pentru
finantarea necesarului de fond de rulment (soldul creditor al conturilor bancare pentru creditele

30
acordate în conturi curente, efectele comerciale scontate neajunse la scadenta si care nu mai
figureaza în bilant, biletele de trezorerie subscrise de întreprindere, obligatiunile cautionate etc.).

TN = Valori de trezorerie active – Valori de trezorerie pasive

d) Definirea trezoreirei drept trezorerie potentiala apare ca diferenta între suma activelor
de trezorerie si capac ita tile neutilizate la creditele bancare convenite pe termen scurt, mediu si
lung pe de o parte si ansamblul resurselor de trezorerie pe de alta parte.
În acest caz trezoreria este considerata un activ conditionat si devine un element al
planificarii financiare. Ca urmare, în cazul unei trezorerii excedentare se poate actiona pentru
accelerarea platilor fata de furnizori si de asemenea, capacitatea de îndatorare neutilizata poate
permite întreprinderii obtinerea de finanta ri noi în caz de nevoie.

2. Gestiu nea trezoreriei

Gestiunea de trezorerie reprezinta un domeniu larg al gestiunii financiare. Notiunea de

trezorerie se refera mai ales la încasari, lichiditati, disponibilitati banesti ale întreprindeii la un
moment dat, adica fondurile pe care le detine în casa si în cont.
Gestiunea de trezorerie stabileste si urmareste nevoile de mijloace banesti pentru
realizarea sarcinilor de exploatare, pe baza unui buget de venituri si cheltuieli, stabileste creditele
pe termen scurt ce vor fi utilizate, cuantumul si costurile aferente precum si posibilitatile de
plasament pe termen scurt.
Gestiunea de trezorerie îsi propune folosirea unor mijloace pentru optimizarea încasarilor
si platilor si pentru mentinerea echilibrului financiar cu costuri cât mai reduse. Gestiunea pe
termen scurt urmareste doua cerinte importante: sa minimizeze costul capitalului, daca trezoreria
este negativa si sunt necesare credite, si sa maximizeze rentabilitatea capitalului, daca trezopreria
este pozitiva si se impune efectuarea unor plasamente pe termen scurt.
Gestiunea trezoreriei cuprinde totalitatea mijloacelor pe care le folose ste întreprinderea
care au ca scop accelerarea încasarilor, plata la timp a obligatiilor în vederea mentinerii
echilibrului sau si în conditiile unor cheltuieli minime.
Gestiunea trezoreriei presupune previzionarea echilibrului financiar pe termen scurt, a
încasarilor si pla tilor întreprinderii. Previziunile de trezorerie, din punct de vedere al planific arii
propriu-zise, pot fi pe perioade anuale sau multianuale, de trei sau cinci ani. Acestea fac obiectul
bugetului de venituri si cheltuieli si respectiv planului de finantare. Pe plan operativ, previziunile
de trezorerie sunt stabilite luna de luna pe un orizont annual sau, uneori, semestrial.
De asemenea, trezoreria are sarcina de alegere a mijloacelor de acoperire a
dezechilibrului si de plasare a excedentului de trezorerie.
Optimizarea trezoreriei are la baza trei principii:
- utilizarea judicioasa a creditelor, în func tie de costul acestora;
- promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie;
- evitarea, pe cât posibil, a unor costuri creditoare (care se remunereaza).
La aprecierea costului creditelor de trezorerie trebuie avut în vedere atât nivelul dobânzii
cât si nivelul comisioanelor bancare practicate de bancile comerciale.
La plasarea disponibilita tilor existente sau previzionate la un moment dat criteriul optim
de alegere a unui plasament este profitul previzionat ridicat, lichiditatea buna si riscul
plasamentului cât mai mic. Nu trebuie neglijata nici optiunea pentru diversificarea
instrumentelor de plasament pentru a se putea compensa riscul ridicat al unor plasamente.
De asemenea, prin intermediul gestiunii de trezorerie sunt conduse si rela tiile cu clientii
si furnizorii, în scopul vânzarii pentru realizarea unor încasari anticipate, vizând reducerea
deficitului de trezorerie sau în scopul selectarii furnizorilor dupa conditiile de plata cerute.

31
 O trezorerie potentiala ridicata este o garantie de solvabilitate pentru întreprindere , care
se reflecta în conditii bancare preferentiale, mai ales în conditiile în care întreprinderea este cu
serviciul datoriei la timp (ramburseaza conform graficului ratele si plateste regulat dobânda).
Tot în previziunea trezoreriei trebuie tinut cont de faptul ca întreprinderea trebuie sa
dispuna permanent de o trezorerie minima care sa-I asigure plata unor sume ce nu au fost
previzionate initial.
Ultima faza a tuturor deciziilor de gestiune este controlul trezoreriei iar instrumentul
controlului este planul de trezorerie glisant. Acesta înregistreaza încasarile si platile lunii, pe
saptamâna sau decada, actualizate sistematic cu schimbarile care se produc sau cu evenimentele
conjuncturale.
Controlul gestiunii de trezorerie urmareste descoperirea erorilor de gestionare si consta în
urmarirea evolutiei diferitelor conturi ale întreprinderii. Un control eficient al gestiunii de
trezorerie permite evaluarea câstigurilor potentiale de trezorerie susceptibile a fi obtinute în
conditiile unei trezorerii zero.

3. Bugetul de trezorerie

Bugetul de trezorerie este o situatie previzionala privind încasarile si platile întreprinderii

ce urmareste asigurarea permanenta a capacitatii de plata a acesteia. Astfel, încasarile includ:
- vânzari cu plata imediata;
- încasarea vânzarilor pe credit din perioada anterioara;
- vânzari de valori mobiliare;
- vânzari de imobilizari;
- obtinerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;
- încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor si a altor venituri.
Platile cuprind ac hitarea previzibila a urmatoarelor datorii:
- plata cumpararilor la vedere si pe credit din perioadele anterioare;
- plata salariilor si a premiilor;
- plata cheltuielilor de exploatare, de administratie si de desfacere;
- varsarea impozitelor si taxelor la bugetul de stat;
- achizitionarea de imobilizari;
- plata dobânzilor si a ratelor scadente;
- rascumpararea titlurilor emise de întreprindere;
- varsarea dividendelor catre actionari sau a retragerii de fonduri catre proprietari.
În elaborarea bugetului de trezorerie sunt 2 faze mai importante:
1. previzionarea încasarilor si platilor;
2. determinarea si acoperirea soldurilor de trezorerie care rezulta din compararea încas arilor cu
platile.
Previziunea trezoreriei este necesara deoarece :
-asigura, în perioadele de vârf a platilor, numerar suficient sau active imediat
transformabile în lichiditati;
-asigura obligatiile de plata asumate prin contractele cu furnizorii precum si respectarea
obligatiilor fata de stat:
-permite folosirea eficienta a capitalurilor;
-evita bloca jul în lant în economie.
A doua faza cuprinde la rândul ei trei operatii:
- determinarea soldurilor de trezorerie înainte de acoperire;
- acoperirea din credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie;
- elaborarea bugetului definitiv de trezorerie.
Elaborarea bugetului de trezorerie presupune existenta a trei documente de evidenta si
previziune:
- bilantul de deschidere al perioadei de gestiune (respectiv bilantul exercitiului încheiat);

32
 - contul de rezultate previzional;
- bilantul previzional.

Încasarile perioadei = crean te initiale + veniturile planificate ale perioadei – creante finale

Platile perioadei = datorii initiale + cheltuielile planificate ale perioadei – datorii finale

Bugetul de Bilantul de Contul de rezultate previzional Bilan tul

Trezorerie deschidere previzional

În functie de datele disponibile si de interesele gestiunii financiare se pot face previziuni

ale trezoreriei în bugete lunare, trimestriale sau anuale. O previziune realista a trezoreriei se face
anual cu defalcari pe luni si cu detaliere pentru primele 2-3 luni ale anului de plan. Previziunea
va fi revizuita permanent în tot cursul anului si aprofundata dupa necesitati.

33
 ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

Echilibrul financiar reprezinta una din formele de manifestare a echilibrului economic

general si reflecta concordanta existenta între necesarul de fonduri al întreprinderii si
posibilitatile acesteia de acoperire a lor.
Echilibrul financiar este analizat cu ajutorul a doua mari categorii de metode:
- metode traditionale bazate pe studierea bilantului (analiza statica);
- metode bazate pe studiul fluxurilor financiare (analiza dinamic a).

1. Instrumentele analizei statice

Analiza static a furnizeaza informatii referitoare la trei aspecte esentiale în urmarirea
echilibrului financiar:
-structura patrimoniului si evolutia sa în timp;
-corela tia între lichidit atile cumulate ale întreprinderii si scadentale anticipate la o
anumit a data;
-gradul de adecvare a structurii resurselor întreprinderii la utilizarile pe care acestea le
finanteaza.
Analiza static a se bazeaza pe informa tiile furnizate de bilant si reflecta conditiile
echilibrului financiar si a solvabilita tii la un moment dat. Solvabilitatea reprezinta forma
concreta de manifestare a echilibrului static al întreprinderii si reflecta capacitatea acesteia de a
face fa ta tuturor obligatiilor asumate pe seama fondurilor existente în circuitul sau economic.
Analiza statica se poate face în optic a:
- patrimoniala si se bazeaza pe fondul de rulment si pe ratele de lichiditate;
- func tionala ce permite trecerea la analiza dinamic a si se bazeaza pe relatia
fundamentala a trezoreriei.
Fondul de rulment se calculeaza si se analizeaza pe baza confruntarii între lichiditatile
activelor si exigibilitatea elementelor de pasiv. Sunt utilizate mai ales urmatoarele notiuni:
- fondul de rulment brut;
- fondul de rulment net;
- fondul de rulment propriu;
- fondul de rulment strain.
Între aceste notiuni, fondul de rulment net prezinta cea mai mare semnificatie financiara,
în special atunci când este exprimat ca diferenta întreactivele circulante si datoriile pe termen
scurt. Fondul de rulment nu trebuie considerat drept criteriu unic de apreciere a solvabilit atii ci
trebuie corelat si cu nevoia de fond de rulment a întreprinderii, gradul de lichiditate al activelor
circulante si gradul de exigibilitate a datoriilor pe termen scurt.
Ratele financiare stabilite pe baza bilantului reprezinta o metoda traditionala a analizei
financiare ce presupune compararea ratelor calculate cu anumite valori de referinta. Aceste valori
de referin ta pot fi:
- aceleasi rate stabilite la nivelul unui domeniu de activitate;
- aceleasi rate obtinute de întreprindere într-o perioada baza de compara tie;
- aceleasi rate înregistrate de o întreprindere etalon sau de o alta întreprindere concurenta;
- obiective pe care întreprinderea si le stabileste.
Ratele lichiditatii exprima capacitatea întreprinderii de a face fata scadentelor pe termen
scurt (lichiditatea financiara a întreprinderii reflecta capacitatea acesteia de a-si transforma
activele în disponibilitati banesti). Se pot calcula urmatoarele rate:

-rata lichiditatii globale = Active circulante

Datorii pe termen scurt

34
 -rata lichiditatii reduse = Creante + Disponibilitati
Datorii pe termen scurt

-rata lichiditatii imediate = Lichiditati

Datorii pe termen scurt

Ratele îndatorarii reflecta optiunea întreprinderii cu privire la sursele de finantare

utilizate si posibilitatile pe care la are în depasirea eventualelor dificultati legate de finantarea
activita tii.
Rata solvabilitatii se determina ca raport între capitalul propriu si total pasiv.
Rata autonomiei financiare este stabilita ca raport între datoriile pe termen scurt, mediu
si lung si capitalul propriu. Capacitatea de îndatorare a întreprinderii este considerata saturata
atunci când rata autonomiei financiare se apropie de 1.
Ratele de sinteza reflecta un principiu de baza al echilibrului financiar conform caruia
imobilizarile trebuie finantate din capitaluri durabile, permanente.

RS1 = Capitaluri permanente

Active imobilizate nete

O alta rata de sinteza reflecta autonomia de care dispune întreprinderea în finantarea

investitiilor sale:

RS2 = Capitaluri proprii

Active imobilizate nete

Rela tia fundamentala a trezoreriei rezum a conditiile esentiale ale echilibrului financiar
atât prin prisma raportului între lichiditatea activelor si exigibilitatea elementelor de pasiv cât si
prin luarea în considerarea a ciclurilor financiare fundamentale. Un ciclu reprezinta o secventa
de operatiuni având o anumita regularitate si corespunzând unei anumite functii a întreprinderii,
detasându-se astfel ciclul investitiilor, ciclul operatiunilor curente, ciclul operatiunilor de
trezorerie. Situatia trezoreriei poate fi prezentata cu una din urmatoarele rela tii:

Trezoreria = Resurse ale trezorerie – Utilizari ale trezoreriei

Trezorerie = Fond de rulment net – Nevoia de fond de rulment.

2. Analiza dinamic a

Daca analiza static a permite evaluarea echilibrului financiar la un moment dat dar nu
explica evolutia acestuia, în schimb analiza dinamica evidentiaza evolutia echilibrului financiar
însa nu indica amploarea acestuia, astfel încât cele doua tipuri de analiza sunt complementare si
trebuie practicate simultan.
Pentru ca analiza echilibrului financiar sa aiba caracter dinamic ea trebuie sa urmareasca
miscarile (fluxurile) financiare ce au loc în decursul unei perioade iar instzrumentul indicat în
acest sens este tabloul de finantare. Analiza întemeiata pe studierea fluxurilor financiare permite
îmbinarea coerenta a analizei echilibrului financiar cu cea a performantelor întreprinderii.

35
 Tabloul de finantare poate fi definit ca un instrument al analizei dinamice prin care sunt
prezentate fluxurile de utilizari si de resurse, trecute sau previzionale ale întreprinderii cu
respectarea echilibrului contabil. Tabloul de finantare nu se limiteaza la înregistrarea fluxurilor
de venituri si cheltuieli ci tine cont de toate resursele si utilizarile ce apar în cursul unei perioade,
inclusiv cele care nu îmbraca forma baneasca (de ex., aporturile în natura). Orice utilizare de
fonduri trebuie sa fie compensata prin una sau mai multe resurse, cel putin echivalente, iar orice
sursa de fonduri poate finanta mai multe utilizari distincte.
Ca si bilantul, tabloul de finantare respecta regulile dublei reflectari în sensul ca orice
crestere/descrestere a utilizarilor trebuie sa fie însotita de o crestere/descrestere a resurselor. În
forma sa cea mai generala, tabloul de finantare este un document cu doua parti:
- partea stânga, prin conventie, reflecta utilizarile efectuate de întreprindere în cursul perioadei
analizate;
- partea dreapta prezinta resursele întreprinderii în aceeasi perioada.
Resursele corespund cresterii anumitor posturi de pasiv sau diminuarii unor posturi de
activ, în timp ce utilizarile corespund cresterii anumitor posturi de activ sau diminuarii unor
posturi de pasiv.

Utilizari Resurse

? Activ Pasiv ?

? Pasiv Activ ?

Se cunosc urmatoarele tipuri de tablouri de finantare:

-tablouri de finantare bazate pe durata (maturitatea) utilizarilor si resurselor;
-tablouri de finantare bazate pe analiza functionala;
-tablouri de finantare tip pool de fonds.

1. Tablourile de finan tare bazate pe durata utilizarilor si resurselor – grupeaza utilizarile si

resursele în doua blocuri dupa cum durata lor este mai mica sau mai mare de 1 an si au în
principal urmatoarea structura:

Utilizari (U) Resurse (R)

Utilizari pe termen lung (UTL): Resurse pe termen lung (RTL):

-cresteri de imobiliz ari; -capacitatea de autofinantare pe termen
-rambursari de împrumuturi pe termen mediu si lung;
mediu si lung. -cresteri de capital;
-noi împrumuturi pe termen mediu si lung;
-vânzari de active imobilizate.

Utilizari pe termen scurt (UTS): Resurse pe termen scurt (RTS):

-cresteri de stocuri; -capacitatea de autofinantare pe termen
-cresterea creantelor; scurt;
-cresterea disponibilitatilor sau titlurilor -cresterea creditelor-furnizor;
mobiliare de plasament. -cresterea creditelor diverse;
-cresterea creditelor bancare pe termen
scurt.

36
 Rela tiile care se pot scrie pe baza acestui tablou sunt urmatoarele:
· ?U = ?R
· U = UTL + UTS
· R = RTL + RTS
· UTL + UTS = RTL + RTS
· UTS – RTS = RTL - UTL

Critica acestui tip de tablou de fina ntare vizeaza mai ales faptul ca separarea
utilizarilor/resurselor pe termen lung de cele pe termen scurt nu prezinta prea mare interes, mai
importanta fiind împartirea acestora în utiliz ari stabile si instabile.
3.
4. Tablourile de finantare de tip functional presupun delimitarea în raport de ciclurile de
operatiuni din activitatea întreprinderii.

Utilizari Resurse

Utilizari pe termen mediu si lung Resurse pe termen mediu si lung

?F RN ? Active imobilizate ? Capitaluri permanente

? Capitaluri permanente ? Active imobilizate

?NFRE Utilizari de exploatare Resurse de exploatare

? Active ciclice ? Pasive ciclice

?NFRAE Utilizari în afara exploatarii Resurse în afara exploatarii

?T Utilizari trezorerie Resurse trezorerie

Acest tip de tablou de finantare permite sa se calculeze:

- variatia fondului de rulment ?FRN;
- variatia nevoii de fond de rulment pentru exploatare ?NFRE;
- variatia de fond de rulment în afara exploatarii ?NFRAE;
- variatia trezoreriei ?T.
Acest tip de tablou permite o modific are esentiala a relatiei fundamentale a echilibrului
financiar static T = FR – NFR care în abordarea dinamic a devine ?T = ?F R – ?NFR.

3. Tablourile de finan tare tip “pool de fonds” adopta o structura ce opune fluxurilor
portofoliului de active (industria le, comerciale si financiare), fluxurile rezultate din operatiunile
de finantare (resurse proprii si resurse de îndatorare). Aceasta structura permite mai întâi un
diagnostic global asupra strategiei de dezvoltare adoptata de întreprindere, pentru ca apoi sa se
preteze la analize mai detaliate în raport de tipul de dezvoltare ales.
În perioada actuala în activitatea de analiz a financiara se remarca tendin ta de de utilizare
a unui model mult mai simplu al tabloului de finantare care nu prezinta varia tii absolute ale
resurselor si utilizarile ci evolutia procentului acestora în total.
De asemenea, se urmareste practicarea prioritara a rationamentelor în brut în
interpretarea utilizarilor si resurselor tabloului deparece integrarea unor concepte ca Nevoia de
fond de rulment sau Trezoreria permit unele compensari între variatia surselor si utilizarilor.

37
 BUGETUL DE VENITURI SI CHELTUIELI

1. Necesitatea si rolul bugetului întreprinderii

În practica economica din tara noastra, bugetul de venituri si cheltuieli reprezinta

principalul instrument de programare atât a rezultatelor financiare cât si a fondurilor necesare.
Cu ajutorul sau, întreprinderile îsi previzioneaza pe o anumita perioada de timp, de obicei un an
si defalcat pe trimestre, veniturile si cheltuielile financiare, urmarind realizarea echilibrului
financiar al întreprinderii.
Rolul bugetului de venituri si cheltuieli se concretizeaza în:
- asigura determinarea optima a nivelului veniturilor, cheltuielilor si rezultatelor întreprinderii;
- asigura în permanenta un echilibru între fluxurile banesti de intrare si de iesire din
întreprindere, între necesitatile de resurse si posibilitatile de acoperire;
- asigura previziunea relatiilor cu banca, cu furnizorii si clientii, precum si cu bugetul de stat;
- reflecta modul de formare, administrare si utilizare a mijloacelor financiare necesare
desfasurarii activitatii;
- descentralizeaza procesul de decizie prin împartirea activitatii întreprinderii pe centre interne de
profit;
- investeste fiecare centru cu autoritate si responsabilitate în gestionarea resurselor de care
dispune;
- asigura furnizarea informatiilor necesare fundamentarii deciziilor privind gestiunea agentului
economic.
La elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli trebuie sa se tina seama de anumite
principii si cerinte ale gestiunii financiare si anume:
- mobilizarea tuturor resurselor de care dispune întrepridnerea pentru finantaera activitatii;
- reflectarea în buget a modificarilor în structura si evolutia patrimoniului si a capitalului propriu;
- evaluarea si dimensionarea relatiilor banesti interne si externe ale întreprinderii (cu salariatii,
furnizorii, clientii, bancile si bugetul);
- previzionarea ratei rentabilitatii la un nivel care sa permita întreprinderii sa evite riscurile de pe
piata.
Bugetul de venituri si cheltuieli îndeplineste urmatoarele functii:
- functia de previziune;
- functia de control a executiei financiare;
- functia de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii.
Functia de previziune – se realizeaza datorita faptului ca în bugetul de venituri si
cheltuieli sunt previzionati principalii indicatori ai întreprinderii: veniturile, cheltuielile,
productia marfa fabricata, nivelul investitiilor, nivelul încasarilor în valuta, nivelul ratei
rentabilitatii.
Functia de control – prin bugetul dee venituri si cheltuieli se realizeaza prin faptul ca:
- se repartizeaza veniturile si cheltuielile pe centre de profit, controlându-se activitatile
prin modul de gestionare a resurselor;
- prin bugete se asigura respectarea legislatiei în vigoare privind destinatiile profitului;
- se urmareste încadrarea principalilor indicatori în anumite limite programate si
respectarea acestor niveluri.
În functia sa de instrument al asigurarii echilibrului financiar, bugetul este folosit în
dirijarea si controlul relatiilor balantiere dintre venituri si cheltuieli.

38
2. Tipuri de bugete

Cheltuielile si veniturile dimensionate prin buget capata expresie organizatorica prin

activitatea centrelor interne de gestiune sau centrelor de respons abilitate. Aceste nuclee
organizatorice reprezinta activitati, locuri de productie si compartimente functionale care
ocazioneaza cheltuieli si genereaza venituri, iar din punct de vedere al conducerii sunt investite
cu competente si responsabilitati privind gestionarea ersurselor. În principiu, pot fi considerate
centre de gestiune toate compartimentele structurale ale întreprinderii pentru care se poate
determina o functiune, o activitate, un produs, o lucrare, un obiectiv, un program sau un proiect.
De asemenea, si întreprinderea în ansamblu reprezinta un centru de gestiune.
În cadrul unei întreprinderi pot fi întâlnite urmatoarele tipuri de centre de gestiune:
- centre de alocare – cuprind activitati care prin natura lor nu contribuie direct la obtinerea
veniturilor si deci nici la crearea profitului. Cheltuielile acestor centre sunt limitate la alocatiile
bugetare si principalul obiectiv financiar este economisirea resurselor si pastrarea echilibrului
între cheltuielile efective si cele dimensionate prin buget;
- centre de gestiune simpla – corespund activitatilor de productie sau functionale din
întreprindere care prin natura si destinatia lor reprezinta trepte intermediare înobtinerea
veniturilor si profitului. Întreaga lor activitate este destinata cons umului intern al întrepridnerii.
Cheltuielile acestor centre sunt, de regula limitate la nivelul costurilor programate iar obiectivul
financiar este minimizarea costurilor;
- centre de gestiune mixta – sunt create pentru acele activitati din întreprindere care prin natura si
destinatia lor sunt menite sa contribuie direct la realizarea profitului. Productia acestor centre
este fie vânduta în întregime, fie o parte este vânduta iar o alta parte este destinata continuarii
procesului de productie în alte centre. Pentru aceste centre se fixeaza sarcini referitoare la
marimea profitului, iar toate decontarile privind consumul intern se fac la nivelul unor preturi
interne de decontare sau la preturi de vânzare stabilite;
- centre de gestiune complexa – corespund subdiviziunilor organizatorice care realizeaza
activitati complexe (promovarea si gestionarea resurselor, lansarea de produse noi, relatia cu
piata, obiective de cercetare-dezvoltare etc.). Aceste centre au autonomie economico-financiara
în cadrul întreprinderii, erspectiv independenta operativa, cont în banca, erlatii directe cu tertii.
Astfel de centre sunt fabricile, uzinele, exploatarile unei întreprinderi, precum si întreprinderea în
ansamblul sau.
În sistemul de gestiune al unei întreprinderi pot fi ut ilizate mai multe tipuri de bugete,
clasificate dupa mai multe criterii:
a) dupa criteriul de întocmire, bugetele pot fi:
- bugete de tip financiar – sunt specifice relatiilor de repartiti a resurselor financiare si prezinta
iesirile sub forma de cheltuieli, iar intrarile sub forma unor alocari de resurse (bugetul activitatii
de investitii, bugetele actiunilor sociale);
- bugete de tip economic – sunt specifice activitatilor creatoare de valori noi si compara
cheltuielile necesare realizarii productiei cu veniturile realizatedin vânzarea acesteia;
- bugete de tip banesc – au specific fluxurile banesti ale întreprinderii si cuprind intrarile de
fluxuri banesti si cheltuielile de fluxuri banesti

b) dupa obiectul activitatii bugetare:

- bugete organizate – în care veniturile si cheltuielile se fundamenteaza atât la nivel de
întreprindere cât si pe subdiviziuni organizatorice (sectii, fabrici etc.);
- bugete pe activitati – în care veniturile si cheltuielile sunt determinate pe feluri de activitati
(activitatea de productie, activitatea de investitii, activitatea de reparatii etc.).

39
c) în functie de factorul timp:
- bugete periodice – include o anumita perioada de gestiune, de regula un an, cu defalcare pe
trimestre si luni;
- bugete continue (glisante) – au ca scop actualizarea cheltuielilor si veniturilor în functie de
realizarile perioadei precedente si de solicitarile perioadei urmatoare.

d) în functie de sfera de cuprindere:

- bugete generale – caracterizeaza activitatea de ansamblu a întreprinderii;
- bugete partiale – sunt bugete specifice unor subunitati organizatorice ale întreprinderii (sectii,
fabrici, santiere etc.).

40