Temperamentul

Temperamentul a reprezentat un obiect de studiu încă din perioada Antichității: în sec. al IV-lea
îHr., Hipocrate a dezvoltat o teorie referitoare la umorile organismului, care pot asigura sănătatea
sau îmbolnăvirea individului uman. Hipocrate a pornit de la teoria lui Empedocle, referitoare la cele
patru elemente primare ale universului (pământ, aer, foc și apă), extrăgând din acestea patru calități:
uscăciune, umezeală, căldură și răceală – cele patru umori ale organismului uman. La distanță de
aproximativ 4 secole, Galenus realiza prima tipologie a temperamentului, în cadrul lucrării intitulate
„De Temperamentis”, unde a identificat nouă tipologii. Dintre toate acestea, doar patru sunt
considerate ca fiind principale. Este vorba despre acele tipuri de temperamente care depind de
dominanța umorilor identificate de Hipocrate. Celelalte patru tipuri de temperamente se referă la
împerecherea umorilor (cald-uscat; cald-umed; rece-uscat; rece-umed), reprezentând
temperamentele secundare. Cea de-a noua tipologie temperamentală constă în combinarea celor
patru tipologii principale, fiind considerată tipologia ideală. De asemenea, denumirea tipologiilor
principale s-a realizat în conformitate cu funcția de umoare predominantă la nivelul organismului,
ceea ce a determinat apariția următoarelor concepte: sangvinic (lat. „sanguis” – sânge), coleric (gr.
„cole” – fiere), melancolic (gr. „melas” – negru + gr. „cole” – fiere) și flegmatic (gr. „phelgma” –
mucus). Hipocrate și Galenus au oferit o contribuție majoră în inițierea studiului temperamentului
uman, prin intermediul identificării diferențelor individuale ale comportamentelor umane și a
posibilității de explicare a acestora prin înțelegerea modului de funcționare a mecanismelor
fiziologice care le determină. Varietățile comportamentale specifice pot fi reduse la un număr
restrâns de categorii temperamentale (Strelau, 2002).

 Immanuel Kant este o altă figură remarcabilă care a studiat temperamentul, prin intermediul lucrării
intitulate „Antropologia din perspectivă pragmatică”, publicată în anul 1798. În viziunea acestuia,
temperamentul reprezintă un fenomen psihologic – trăsăturile psihicului fiind determinate de
compoziția sângelui. Un secol mai târziu, Wilhelm Wundt studiază problema temperamentului și
ajunge la concluzia că acesta reprezintă o dispoziție referitoare la impulsurile și emoțiile umane.
Wundt evidențiază caracteristicile celor patru temperamente fundamentale propuse de Galenus,
considerând că melancolicii și colericii sunt caracterizați de emoții puternice, în timp ce flegmaticii și
sangvinicii sunt caracterizați de emoții slabe (Ibid.). O altă personalitate remarcabilă care a studiat
temperamentul uman este psihologul elvețian C. G. Jung, asupra căruia o să revin în continuarea
acestui articol.

Ce este temperamentul?

 Studierea temperamentului din mai multe perspective presupune existența unor diferențe la nivelul
termenilor explicativi și a orientărilor care încearcă să înțeleagă formarea, dezvoltarea și activitatea
acestuia, deci implicit la nivelul definițiilor conceptului respectiv.

 Temperamentul reprezintă un termen general referitor la acel „cum?” al comportamentului uman –

altfel spus, la modalitățile în care se comportă un individ uman. Conform lui Chess & Thomas (1996),
temperamentul poate fi echivalat cu termenul de „stil comportamental”, căci ambii termeni se referă
la modalitățile de funcționare ale comportamentului uman și nu la cauzele și abilitățile
comportamentale. În procesul de dezvoltare, dar și în propria sa natură, temperamentul suferă
influențe puternice din partea factorilor din mediu.
 O definiție mai precisă ne spune că temperamentul „se referă la caracteristicile fenomenelor de
natură emoțională ale unui individ, incluzând susceptibilitatea sa față de stimularea emoțională,
puterile sale obișnuite și viteza de răspuns, calitatea stării sale predominante, și toate particularitățile
fluctuațiilor și intensității stării, aceste fenomene fiind dependente de construcția constituțională și
prin urmare de ereditate la origine.” (Allport, 1961, p. 34, apud. Joyce, 2010, p. 4).

 Formarea temperamentului se realizează prin intermediul integrării însușirilor sau trăsăturilor

dinamico-energetice ale proceselor psihice, precum și ale actelor motorii. Integrarea caracteristicilor
dinamico-energetice, care sunt înnăscute, în plan psihocomportamental, se realizează pe parcursul
ontogenezei. În acest sens, există mai multe stadii de dezvoltare în contextul cărora caracteristicile
bioenergetice se integrează în conduita individului uman. Astfel, structura temperamentală și tipul
temperamental este înnăscut, reprezentând elementul ereditar al personalității (Golu, 2007).

 O altă definiție ne spune că temperamentul „constituie latura dinamico-energetică a personalității.

Dinamică, deoarece ne furnizează informații cu privire la cât de iute sau de lentă, mobilă sau rigidă,
accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului. Energetică, deoarece ne
arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ și mai ales modul cum este
consumată aceasta. (…) Temperamentul este una dintre laturile personalității care se exprimă cel mai
pregnant în conduită și comportament (mișcări, reacții afective, vorbire etc.).” (Zlate, 2006, p. 353)
sau că acesta desemnează un „ansamblu de elemente biologice care, împreună cu factorii psihologici,
constituie personalitatea.” (Sillamy, 2000, p. 313).

Categorii de trăsături temperamentale

 Trăsăturile temperamentale reprezintă caracteristicile comportamentale cuprinse în temperament,

adică elementele care îl constituie. Conform lui Chess & Thomas (1996), categoriile sunt caracteristici
semnificative la nivelul conduitei copilului aflat în perioada de dezvoltare, prin intermediul cărora se
poate identifica tipul de temperament. Aceeași doi autori (1984, pp. 42 – 43, apud. Reynolds &
Miller, 2003) realizează o categorisire a trăsăturilor temperamentale, după cum urmează:

a) Nivelul de activitate: se referă la activitatea motorie și la durata perioadelor de activitate sau

inactivitate;

b) Ritmicitate: referitoare la (im)predictibilitatea sincronizărilor funcțiilor biologice;

c) Apropiere/Retragere: vizează natura răspunsului inițial la contactul o un context situațional nou

sau cu un nou tip de stimul;

d) Adaptabilitatea: reprezintă trăsătura care constituie răspunsurile pe termen lung la situațiile noi
sau la cele alterate;

e) Pragul senzorial: se referă la intensitatea necesară nivelului de stimulare pentru producerea unui
răspuns vizibil, indiferent de forma acelui răspuns;

f) Calitatea stării: reprezintă valoarea comportamentală a plăcerii, a prieteniei sau a împlinirilor,

precum și exprimarea stării resimțite de individ;

g) Intensitatea reacțiilor: se referă la nivelul de energie al răspunsului, care poate fi pozitiv sau

negativ;

h) Distractibilitatea: este eficiența pe care stimulii externi o manifestă în interferarea sau modificarea
direcțiilor comportamentale;
i) Anvergura persistenței și a atenției: reprezintă capacitatea de a continua realizarea unei activități,
chiar și în contextul apariției unor obstacole sau dificultăți.

Tipologii temperamentale

 Pentru început, este necesar să definim termenul de „tip” – acesta reprezintă „ceva ce permite să se
avanseze către structura esențială fără a reprezenta esența ultimă; schemă sumară de o generalitate
medie ce corespunde (…) unei grupe sau unei subcategorii, subspețe.” (Neveanu-Popescu, 1978, p.
735). Astfel, tipologia poate fi definită ca  „studiu al caracterelor fizice și mentale ale ființelor umane,
clasate într-un anumit număr de tipuri.” (Sillamy, 2000, p. 325).

 Tipologiile substanțiale: sunt primele tipuri de tipologii, fiind referitoare la substanțele existente la
nivelul corpului uman, în formă lichidă sau solidă, deci la umorile identificate de către Hipocrate și
structurate de către Galenus (sânge, limfă, bilă galbenă și bilă neagră), care au format (după cum am
menționat anterior în acest articol) următoarele tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, coleric
și melancolic.

 Tipologiile constituționale: se referă la tipul constituției corporale a individului uman, precum și la

predispoziția pe care constituția o determină în vederea realizării unui anumit tip de comportament.
Ernst Kretschmer este psihiatrul german care a identificat patru tipuri constituționale, după cum
urmează (Zlate, 2006):

a) Tipul picnic: este caracterizat de tendința de acumulare a grăsimii, având o statură mijlocie, un gât
de mărimi mari, o față largă, extremități moi, scurte etc.

b) Tipul leptosom/astenic: se caracterizează prin dezvoltarea în lungime a tuturor segmentelor sale

corporale.

c) Tipul atletic: este caracterizat de o dezvoltare amplă la nivelul scheletului, mușchilor și epidermei

etc.

d) Tipul displastic: se caracterizează prin malformații existente la nivel congenital.

 Tipologiile psihologice: se fundamentează pe fenomenele și faptele psihologice. Poate că cel mai

remarcabil cercetător în acest domeniu este C. G. Jung. Acesta din urmă susține faptul că
personalitatea umană este orientată fie spre exterior (extraversiune), fie spre interior (introversiune).
Aceia care manifestă caracteristici din ambele tipologii sunt considerați ambiverți (Ibid.). Astfel, Jung
(2004, pp. 448 – 449; 476 – 477) afirmă că extraversiunea reprezintă „orientarea în afară a libidoului.
(…) o relație evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozitive a interesului subiectiv
față de obiect. Cineva care se află într-o stare extravertită gândește, simte și acționează în raport de
obiect, și anume într-un mod direct și limpede perceptibil (…). Extraversia este de aceea într-o
oarecare măsură un transfer al interesului de la subiect la obiect. Dacă extraversia este intelectuală,
atunci subiectul se gândește pe sine în obiect; dacă ea este afectivă, subiectul se simte pe sine în
obiect. În starea de extraversie subiectul este puternic determinat (…) de obiect.”, în timp ce
introversiunea este  „îndreptarea către interior a libidoului. (…) o relație negativă a subiectului cu
obiectul. Interesul nu se îndreaptă către obiect, ci se retrage de la acesta și revine la subiect. Cine are
o atitudine introvertită gândește, simte și acționează într-un mod care lasă limpede să se vadă că
subiectul este în primul rând cel care motivează, în vreme ce obiectului îi revine cel mult o valoare
secundară.”.

 Tipologii psihofizice: se bazează atât pe criterii psihologice, cât și pe criterii fiziologice. Pavlov este cel
care a împărțit activitatea nervoasă superioară în patru tipuri: „tipul puternic, echilibrat, mobil, tipul
puternic, echilibrat, inert, tipul puternic, neechilibrat-excitabil, tipul slab. (…) Primului tip îi
corespunde temperamentul sanguinic; celui de-al doilea, temperamentul flegmatic, iar ultimelor
două, temperamentele coleric și melancolic.” (Zlate, 2006, p. 361).

 Tipologii psihosociologice: referitoare la modalitatea în care individul uman se raportează la mediul

socio-cultural, dar și la propriul sistem de valori. În această tipologie vom urma modelul propuse de
Dilthey, Spranger, Allport și Vernon, care au identificat șase tipuri umane (Ibid., pp. 362 – 363):

a) Tipul teoretic: al cărui scop constă în „cunoașterea obiectivă a realității”;

b) Tipul economic: orientat spre obținerea unor foloase materiale;

c) Tipul estetic: interesat de elementele aspectele sentimentale ale vieții;

d) Tipul social: orientat spre realizarea comportamentelor prosociale;

e) Tipul politic: dominat de dorința de a obține putere;

f) Tipul religios: orientat spre latura spirituală a lumii.

 Tipologii psihopatologice: referitoare la procesul de destructurare a manifestărilor

comportamentale. În acest sens, E. Kahn realizează următoarea clasificare a acestor tipologii
(Ionescu, 1973, pp. 38 – 39, apud. Ibid.): „nervoșii (caracterizați printr-o fenomenologie
nevrotiformă); sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă); obsesivii (nesiguri,
temători); explozivii (violenți, primitivi în reacții); hipertimicii (euforici,
optimiști); depresivii (pesimiști, cu spirit critic exagerat); instabilii (oscilanți); amoralii (lipsiți de
scrupule); nestatornicii (înclinați spre schimbare); impulsivii (nestăpâniți, dau frâu liber tendințelor
instinctive); fantasticii (visători, trăiesc în reverie); bizarii (excentrici, cu un surplus de originalitate)
etc.”.

Surse bibliografice:

Chess, S., & Thomas, A. (1996). Temperament: Theory and Practice. New York: Brunner/Mazel,
Publishers.

Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei (Vol. 1). București: Editura Fundației România de Mâine.

Joyce, D. (2010). Essentials of Temperament Assessment. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.

Jung, C. G. (2004). Tipuri psihologice. București: Editura Trei.

Neveanu-Popescu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albastros.

Reynolds, M. W., & Miller, E. G. (2003). Handbook of Psychology: Educational Psychology. New
Jersey: John Wiley & Sons, Inc.

Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.

Strelau, J. (2002). Temperament: A Psychological Perspective. New York: Kluwer Academic Publishers

Zlate, M. (2006). Fundamentele Psihologiei. București: Editura Universitară.

Portretul temperamental
 Deoarece temperamentul meu este predominant sangvinic eu sunt un extrovertit şi am un
nivel scăzut de nervozitate, de cele mai multe ori şi în cele mai multe împrejurări sunt calm,
stăpân pe mine ( dacă cineva încearcă să mă inerveze nu reuşeşte ), greu influenţabil ( dacă
am hotărât ceva nu mă las influenţat – doar de fete câteodată ).

Extravertiţii sunt orientaţi pe prezent şi pe viitor ( de aceea nu mă prea interesează istoria şi

cam tot ceea ce s-a petrecut în prezent ). Extravertiţii se adaptează uşor ( când sunt cu un
prieten şi sunt într-un loc complet necunoscut mă adaptez repede şi îmi fac repede
prieteni/prietene noi ).

De la sangvinic am preluat ceva aptitudini de conducere ( de cele mai multe ori când sunt cu
prietenii într-un loc necunoscut, în pădure, încerc să fiu eu cel care propune „haideţi să… ” şi
chiar comandă lucrurile ) şi spiritul de grup ( nu-mi place să stau singur şi chiar dacă sunt
singur dar sunt persoane în jurul meu reuşesc să mă integrez în grupul lor ; când aflu că se
organizează o excursie nu mă decid să merg decât atunci când ştiu sigur că o parte din
prieteni/colegi merg şi ei ), sunt sociabil, vorbăreţ ( dacă prind un subiect de care sunt
interesat, vorbesc cu toate persoanele din jurul meu; nu îmi place să bat câmpii ), săritor
( când un prieten/coleg are nevoie de ajutorul meu las totul deoparte şi încerc să-l ajut sau
când un străin are nevoie de ajutor eu încerc să-l ajut ), hazliu ( spun bancuri şi reuşesc de cele
mai multe să-i fac pe prieteni/colegi să râdă ).

De la coleric am preluat doar faptul că sunt optimist ( tot timpul înainte de o lucrare
importantă – teză, test – îmi spun că nu se poate să nu ştiu, să nu fac ceva ) şi faptul că sunt
activ ( la ore, acolo unde sunt interesat, sunt foarte activ, pun multe întrebări; nu-mi place să
pierd timpul stând degeaba ).

De la melancolic am preluat doar faptul sunt liniştit ( dar nu tot timpul, doar atunci când sunt
obosit şi plictisit ) iar în final de la flegmatic am preluat faptul că sunt controlat ( tot timpul
mă controlez ), calm şi de cele mai multe ori ajung la sentimente extrem de consistente ( aici
cred că nu mai este nevoie de alte exemple )

În final, consider că din punct de vedere fizic-psihologic cel mai bine mi se potrivește
atleticul deorece sunt o fire sportivă, armonios dezvoltat, direct și deschis în manifestări.