Cheia înțelegerii altora se află în propriile noastre vibrații afective

Jdovanu Cristina

Rapiditate, diversitate, fezabilitate. Așa arată existența omului acestui secol, iar
relațiile se supun aceluiași principiu. Oamenii care trec pe lîngă noi și pe care nu mai apucăm
să îi atingem trebuie să treacă repede, să fie mereu alții, să fie gata de acțiune, nu de
contemplație. În aceste condiții, putem vorbi de înțelegerea altora? Iar dacă, totuși, ceva ne
motivează să încercăm să îl înțelegem pe celălalt, cît este amprenta propriei mele ființe
reflectate în el ca într-o oglindă și cît este cu adevărat el?
Spuneam că mersul vieții ne îndeamnă să fim superficiali în relații, să trăim la
suprafață, să avem afecte, nu trăiri autentice. Superficialitatea aceasta se resimte în judecățile
pe care le emitem cu privire la ceilalți: X este așa, Y este altfel. Foarte rar ne întrebăm dacă
între albul și negrul cu care îi pictăm pe oameni nu putem utiliza și griuri. Există vreo 50 de
nuanțe de gri, ne spune cinematografia, dar și acolo unde ne este promisă o bogăție
interpretativă găsim o mare sărăcie simbolică. Sîntem lipsiți de curiozitate. Abia așteptăm ca
celălalt să termine ce are de spus ca să vorbim noi. Sîntem prost comunicatori, nu știm să
ascultăm și nu avem răbdare. Avem prejudecăți și gîndim în tipare culturale tocmai pentru că
este mai lesne așa. Sigur, toate aceste amănunte țin mai puțin de „vibrațiile afective” și mai
mult de un „defect de fabricație”, pentru că matrița e din start strîmbă, adesea: o societate
stresată de isterie și isterică din cauza stresului, care se refugiază în superficialitate pentru a
supraviețui. În aceste condiții, înțelegerea celuilalt rămîne un principiu frumos și destul de
superficial, și el.
Însă, alegînd să îl înțelegem pe celălalt, să îl ascultăm, să empatizăm, să ne scuturăm
de tot ce înseamnă ușurătate, prejudecată, anchiloză cognitivă, reușim să și facem acest lucru?
Ceea ce curge prin noi (inclusiv gîndurile) nu ia forma vasului în care există? Adică, dacă eu
sînt un om deprimat, nu am tendința de a vedea totul prin culorile monoclului cu care privesc
lumea? Dacă sînt suspicios din fire, nu îl voi aureola pe celălalt cu nimbul neîncrederii? Dacă
m-a înșelat bărbatul și nu mi-a trecut trauma, nu îi voi privi pe ceilalți bărbați ca pe niște
potențiali amăgitori? Lucrurile care ne marchează și de care nu ne vindecăm sînt precum
ochelarii verzi din Orașul de Smarald al lui Oz: alterează percepția noastră imediată și
proiectează propriile noastre frici, iluzii etc asupra lumii privite. Pe de altă parte, se întîmplă
să ne dorim ca celălalt să fie într-un anumit fel, să îl cunoaștem insuficient, iar golul să îl
umplem cu ceea ce ne imaginăm, cu ceea ce proiectăm noi despre imaginea lui ideală. Cred
că, dincolo de „vibrații afective”, înțelegerea corectă a celuilalt ține de sănătatea noastră
emoțională, de poziționarea corectă, dezinteresată, față de el, și a lui față de mine (pentru că
există și manipulare în relațiile noastre).
Așadar, dacă spargem pojghița și ne luăm un moment să îl privim în adîncime pe
celălalt, s-ar putea să ne regăsim și pe noi sub propriul microscop. Rămîne de văzut cît de
greu ne este să facem decantarea...