Mihai s-a născut la Sinaia, fiind fiul principelui Carol (viitorul rege Carol al

II-lea) și al prințesei Elena a Greciei. Din partea tatălui este nepot al regelui
Ferdinand I și al reginei Maria, iar din partea mamei nepot al regelui Constantin I
al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante
familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale
britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și
Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați
habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei etc.

Este stră-strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă,

cât și paternă. Este văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.

Căsătoria propriu-zisă a părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza

nepotrivirii celor două personalități. În 1925, principele Carol a profitat de o
îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei la înmormântarea reginei consoarte
Alexandra a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în România. S-a întâlnit cu
amanta sa Elena „Magda” Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei doi
stabilindu-se în cele din urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze
din nou această nouă dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul
Primului Război Mondial. Deși unii politicieni, precum Constantin Argetoianu, au
pledat pe lângă rege să se răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană
în cadrul căruia Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din familia
regală, primind numele de Carol Caraiman. Prinț moștenitor a devenit fiul lui
Carol, Principele Mihai.

Deja în 1925 starea de sănătate a regelui Ferdinand era fragilă, și acesta a murit
în iulie 1927, de cancer intestinal. În consecință, Mihai i-a succedat la tron
bunicului său. La scurt timp a murit însă și Ionel Brătianu, conducătorul
Partidului Național Liberal, și, dintre frații săi, cel mai versat politician.
Astfel, prima venire la putere a lui Mihai a stat sub semnul slăbirii autorității
celui mai important partid politic de până atunci.

Prima domnie (1927-1930)

Prințul Mihai în 1927

Mihai, regina mamă Elena și reggina Maria

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului
său Ferdinand I, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese
în străinătate. Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a
fost formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand I și
unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele
Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu
Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este notabilă absența
reginei Maria din regență, una din figurile de autoritate de până atunci.
Jurământul a fost depus în fața parlamentului de noul rege și de regență pe data de
20 iulie 1927.[10]

Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce

Partidul Național Liberal a susținut-o, grăbind depunerea jurământului militar
către noul rege pentru a evita formarea unui curent carlist în armată, în Partidul
Național Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol.[10] Regența nu a
avut autoritatea de a arbitra viața politică. Mihai fiind minor, atribuțiile regale
erau îndeplinite de regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții
politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând
rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare
Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe
care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat
de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o
educație aleasă,[11] dar nu a fost pregătit pentru domnie.În 1930, în contextul
crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a
cerut garanția că va întrerupe relația cu Elena Lupescu și va relua căsătoria cu
Elena de Grecia. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș
la tron, cu titlul inventat ad-hoc de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă
vreme a sosit în țară Elena Lupescu.

Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un
regim draconic de vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o
vacanță de câteva săptămâni, o dată pe an.

De la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea și până la sfârșitul anului 1937 s-au
succedat 14 guverne. Liderul țărănist Iuliu Maniu a demisionat în octombrie 1930,
nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu în România. Carol i-a încredințat guvernul
lui Gheorghe G. Mironescu, care a fost prim-ministru șase luni apoi, Carol a numit
un guvern de tehnocrați condus de profesorul Nicolae Iorga, care rămâne la putere
între aprilie 1931 și iunie 1932. Au urmat două guverne conduse de Alexandru Vaida-
Voevod care a demisionat la 14 octombrie 1932 în urma conflictului cu Nicolae
Titulescu pe marginea „Pactului de neagresiune” cu URSS.A urmat apoi guvernul Maniu
din 20 octombrie 1932, care însă a demisionat după trei luni, în ianuarie 1933,
când Mihalache a fost silit să părăsească executivul din cauza unui conflict cu
regele.Vaida-Voevod a preluat din nou guvernul în ianuarie 1933, rămânând la putere
zece luni. Apoi a urmat guvernul I. G. Duca, asasinat de membri ai Gărzii de Fier
la câteva zile după ce câștigase alegerile din decembrie 1933. Au urmat apoi patru
guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, din 5 ianuarie 1934 până în 28 decembrie
1937. După alegerile din decembrie 1937, pe 28 decembrie Carol al II-lea l-a
desemnat premier pe Octavian Goga, însă și acesta, la rândul lui a fost demis pe 10
februarie 1938. La 10 februarie Carol a hotărât să numească un guvern de
tehnocrați, așa-numit „guvern consultativ”, condus de patriarhul Miron Cristea. Pe
31 martie 1938 regele a semnat un decret care desființa „toate asociațiunile,
grupările sau partidele actualmente în ființă”. După desființarea partidelor
politice regele a promulgat o lege, în 16 decembrie 1938, pentru crearea
organizației politice a Frontului Renașterii Naționale, definit ca „unică
organizație în stat”.(Cristian Preda, op. cit, p. 177).

În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat
sfârșitul României Mari, care a pierdut în decurs de câteva luni, fără luptă,
Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6
septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul
Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,[14] tronul revenindu-i a doua oară
lui Mihai. Sub Statul național-legionar, apoi sub regimul de dictatură al lui
Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub
supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra
intrării României în război alături de Germania nazistă.În septembrie 1940, Carol
al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a
impus să abdice în favoarea fiului său. Mihai, în vârstă de 18 ani, a fost
proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (suspendată printr-un
decret din 5 septembrie 1940 al regelui Carol al II-lea) și fără votul de aprobare
al parlamentului (dizolvat tot prin acel decret și redeschis abia în 1946).
Decretul-lege din 6 septembrie 1940, privitor la depunerea jurământului de către
regele Mihai, prevede la articolul II: „Jurământul de credință se va depune în
prezența Șefului de Stat Român, președinte al Consiliului de Miniștri, Înalt Prea
Sfinției Sale Patriarhul României și primului președinte al Înaltei Curți de
Casație și Justiție”.[16] Regele Mihai a depus la 6 septembrie 1940 un jurământ de
credință cu următorul cuprins: „Jur credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu
sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea
teritoriului României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” în fața generalului Antonescu
(Șeful Statului Român și președintele Consiliului de Miniștri), a patriarhului
Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie G. Lupu (numit anterior, în aceeași zi, prim-
președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care depusese anterior un
jurământ de credință către Șeful Statului Român). Ulterior, în aceeași zi, Mihai a
fost încoronat[18] cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României, Nicodim
Munteanu, în Catedrala Patriarhală din București.

Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor
de a fi comandantul suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri
depline, numit „Conducător”. Decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940 prin
care Antonescu căpăta puteri depline „pentru conducerea Statului Român” (care a
preluat în mare parte prevederile unui decret similar semnat în 5 septembrie 1940
de regele Carol al II-lea) și decretul nr. 3072 din 6 septembrie 1940 privind
prerogativele regale conțineau o prevedere importantă: regele numea pe primul
ministru. Această prevedere a trecut neobservată la vremea respectivă, însă patru
ani mai târziu, la 23 august 1944, această formulare din decret i-a oferit regelui
Mihai justificarea legală pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-
ministru.[21] La 14 septembrie 1940, printr-un decret-lege semnat de generalul
Antonescu, regele Mihai I a fost înălțat la gradul de general de divizie.[22]

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a

fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate
cele trei clase ale Ordinului „Mihai Viteazul”, fiind singurul deținător român în
această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.