CURSUL IV

REACŢIA LA RISC

Reacţia la risc este faza de acţiune din cadrul ciclului managementul riscului în care se
încearcă să se elimine riscurile, sa se reducă riscurile, să se repartizeze riscurile.
Eliminarea riscurilor are scopul de a îndepărta riscurile.
Echipa managerială sau întreprinzătorul pentru a elimina riscurile poate:
 să nu iniţieze o anumită tranzacţie sau afacere;
 să stabilească un preţ foarte mare care să acopere riscurile;
 să condiţioneze oferta.
Cele mai multe dintre opţiunile care elimină riscul tind să scoată firma din afacere. O
firmă cu o aversiune prea mare faţă de risc nu va supravieţui mult timp şi ar trebui să-şi
investească capitalul în altă parte.

Diminuarea riscurilor
Riscurile pot fi diminuate utilizând o serie de instrumente cum sunt:
 programarea – dacă riscurile sunt legate de termenul de execuţie, programarea
ştiinţifică a activităţilor cu ajutorul graficelor în reţea poate diminua riscurile în
limite rezonabile;
 instruirea – multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influenţează
productivitatea şi calitatea lucrărilor. Prin programe de instruire şi conştientizare în
domeniul securităţii muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor
şi efectului acestora.
Reproiectarea – riscurile pot fi de mai multe ori diminuate printr-o proiectare judicioasă a
echipelor de muncă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor şi forţei de muncă.

Repartizarea riscurilor
Repartizarea riscurilor este de asemeni un instrument performant de management al
riscului. Aceasta se referă la părţile care vor accepta o parte sau întreaga responsabilitate
pentru consecinţele riscului.
Repartizarea riscului trebuie să se facă ţinându-se seama de comportamentul faţă de risc
al diferiţilor angajaţi implicaţi. În acest sens, regula generală de alocare a riscului este să
se aloce riscul părţii care poate să îl suporte şi să îl controleze mai bine.

Strategia de contractare a riscului

Strategia de contractare constituie un mecanism esenţial în repartizarea riscului.
Riscurile pe care şi le asumă firma sunt în mod obişnuit formalizate prin contracte cu
beneficiarii.
Riscurile legate de resursele umane sunt acoperite, cel puţin parţial, prin încheierea
contractelor colective de munca şi individuale de muncă.
Riscurile legate de materiale şi echipamente în majoritatea cazurilor pot fi transferate
furnizorilor acestora, prin garanţiile pe care aceştia le oferă.

Asigurarea riscurilor
Compania de asigurări îşi asumă o parte din riscuri în schimbul unui preţ (prima de
asigurare).
Dacă riscul se produce în condiţiile specificate prin contractul de asigurare, asiguratorul
va rambursa partea asigurată sau toate pierderile suferite datorită riscului. Dacă riscul nu
apare, asiguratorul păstrează prima de asigurare.

Managementul riscului
Un proces formalizat de management al riscului va da rezultate pozitive numai dacă ia în
considerare toate aspectele acestuia.
Performanţa în procesul de management al riscului este dată de calitatea managerilor şi a
personalului implicat, şi anume de cea mai slabă verigă din cadrul său.
Managerii firmei trebuie să se asigure că echipa care realizează managementul riscului
este competentă şi a găsit o cale de mijloc între tehnicizarea excesivă a procesului şi
acţiunea pe baza de intuiţie.
Literatura de specialitate menţionează câteva metode consacrate:
 metoda interdependentelor funcţionale;
 metoda matricelor de risc.
În aplicarea metodei interdependenţelor funcţionale se pleacă de la evidenţierea factorilor
controlabili (structura organizatorică şi de personal, strategia de securitate, sistemele de
securitate şi procedurile aplicate) şi a celor necontrolabili (erori de sistem, acţiuni
greviste, catastrofe naturale).
Metoda evidenţiază interdependenţa ierarhică de evenimente pozitive aflate în relaţii
permiţând clarificarea ameninţărilor, a măsurilor şi contramăsurilor.
În forma sa cea mai simplă, managementul riscului este un proces sistematic de abordare
a riscului din cadrul unei firme sau companii.
Companiile care au aplicat procesul de management al riscului au beneficiat de diferite
avantaje:
alocare mai eficientă a resurselor,
costuri mai mici de transfer a riscului;
identificarea mai precisă a expunerii la riscuri din cadrul companiei, firmei.

Unele companii gestionează riscurile în cadrul departamentelor individuale de

management.
Astfel, trezorierul este cel care se ocupă de determinarea efectelor, fluctuaţiilor diferitelor
devize.
Un alt manager al riscului, este cel care alege un anumit program de asigurare pe mai
mulţi ani, cu scopul de a proteja compania de anumite riscuri referitoare la proprietate,
personal, şi răspundere civilă.
Chiar şi preşedintele companiei este un manager al riscului, deoarece este cel care decide
alocarea capitalului.

Managementul separat al riscului

În majoritatea cazurilor, fiecare manager al riscului ia decizii referitoare la gestionarea
riscurilor de care este direct răspunzător fără a cunoaşte ce efect va avea decizia sa de
optimizare a riscurilor asupra celorlalţi manageri ai riscului.
 Acest management separat al riscului prezent la multe companii poate conduce la o
utilizare ineficientă a capitalului în gestionarea riscului.

Gestionarea centralizată a riscurilor

Printre motivele care au determinat unele companii să gestioneze centralizat riscurile se
pot enumera:
o globalizarea sau expansiunea în mai multe ţări, supune compania unor culturi
variate, reglementari şi medii de afaceri diferite;
o extinderile, expansiunile pot aduce companiei, în cazul unor daune majore pierderi
financiare foarte mari, fiind afectate şi activităţile din celelalte ţări.
o modificări în cadrul organizaţiei;
o managementul proactiv, o atitudine proactivă faţă de riscuri.
Pentru înlăturarea unor asemenea efecte se poate apela la o companie internaţională care
să gestioneze centralizat toate riscurile companiei atât din ţara de origine cât şi din
celelalte ţări în care îşi desfăşoară activitatea prin expansiuni rapide. Pe măsură ce
gestionează riscurile, ei caută noi oportunităţi de controlare a acestora.
Prima dată companiile înţeleg riscurile, şi doar apoi le gestionează, putând înregistra
avantaje competitive faţă de companiile care gestionează riscurile separat.

Managementul centralizat al riscului

Managementul centralizat al riscului poate fi descris ca un proces sistematic de
identificare, prioritizare, măsurare şi gestionare a riscului, luarea deciziei, implementarea
şi monitorizarea rezultatelor în cadrul unei companii.
Astfel, managementul riscului cuprinde în cadrul aceluiaşi proces atât riscul pur care se
găseşte în industria asigurărilor, cât şi riscul speculativ aflat în sfera riscurilor financiare.
Scopul general al managementului centralizat al riscului poate fi optimizarea riscului
astfel încât să se maximizeze profitul sau să se diminueze cheltuielile şi daunele.

Atitudinea managerilor faţă de risc

Se consideră că un manager care ezită să-şi asume riscuri n-ar trebui să activeze în afaceri
sau management. Este posibil ca preferinţa pentru risc să fie o parte stabilă a
personalităţii individuale, dar un număr de factori variabili cum ar fi starea sufletească,
sentimentele şi modul în care problemele sunt ridicate afectează perceperea riscului şi
atitudinea de asumare a lui.
În particular, Kahneman şi Tversky (1979) au observat că atunci când se vine în contact
cu o alternativă de risc, ale cărui rezultate posibile sunt în general bune (rezultate
financiare bune), subiecţii umani se opun riscului. Dar dacă nu au de-a face cu o
alternativă de risc a căror rezultate posibile sunt în general modeste, subiecţii umani au
tendinţa de a cerceta (studia) riscul (Maynard, Smith, 1978; Kahneman şi Tversky 1979;
Lopes 1986; March 1988).
Întrebaţi dacă ar putea identifica predispoziţia spre risc, şi aversiunea faţă de risc,
managerii de nivel mediu au spus că predispoziţia faţă de risc dispare la indivizii care
urcă pe scara ierarhică.
Dacă nu au de-a face cu o alternative de risc a căror rezultate posibile sunt în general
modeste, subiecţii umani au tendinţa de a cerceta (studia) riscul (Maynard, Smith, 1978;
Kahneman şi Tversky 1979; Lopes 1986; March 1988).
Managerii cu calităţi manageriale consideră că cei ce sunt pregătiţi în acest domeniu
trebuie să fie obişnuiţi şi cu asumarea riscului.
Atitudinile negative în raport cu asumarea riscului sunt caracteristice managerului care
consideră riscul mai degrabă ca un pas spre o pierdere proiectată decât ca o apreciere a
profitului.
Managerii executivi analizaţi au explicat preferinţa pentru riscurile calculate având la
bază trei motivaţii:
 în primul rând, asumarea riscului este esenţială pentru asumarea unei decizii de
succes. Peste 87% dintre ei au considerat că între risc şi profit există o strânsă
legătură.
 în al doilea rând, aceşti manageri asociază asumarea riscului cu sarcinile de
serviciu şi nu cu calităţile personale. Ei consideră că asumarea riscului este o
componentă esenţială a rolului de manager. Un vicepreşedinte al unei firme a spus
“…dacă nu-ţi place să rişti, caută-ţi altă slujbă”. Asumarea riscurilor este sinonimă
cu adoptarea deciziei în condiţii de incertitudine.
  în al treilea rând, aceşti manageri recunosc plăcerea emoţională a asumării riscului.
Mulţi dintre cei intervievaţi au afirmat că plăcerea succesului este argumentată de
ameninţarea insuccesului.
Aceste trei motivaţii stau şi la baza justificării rolului factorilor contextuali în asumarea
riscului.
Alte studii arată că managerii evită acceptarea riscului, privindu-l ca pe un obiect ce poate
fi controlat.
Ei nu acceptă ideea că riscurile pe care le au în faţă sunt inerente.
Mai degrabă cred că riscurile pot fi reduse prin utilizarea experienţei în domeniul
controlului pericolului.
Este recunoscută existenţa managerilor:
 care evită riscul;
 care îşi asuma riscul;
 care produc riscul.
Ultimii, nu numai că îşi asumă riscul dar încearcă să le conducă şi să le schimbe,
considerând riscul controlabil.
Ei fac o distincţie netă între jocul de noroc şi asumarea riscului, unde experienţa şi
informaţia reduce nesiguranţa.
În cazurile în care o alternativă dată promite un profit satisfăcător dar implică şi un
pericol mare, managerii îşi îndreaptă atenţia spre căile de micşorare a pericolului.
Oamenii de afaceri se consideră persoane capabile să-şi asume riscul, dar numai după ce
acţionează asupra pericolelor şi le modifică aşa încât să poată fi siguri de succes. La
adoptarea deciziei, ei caută cu prioritate strategii de control ale riscului.
Această tactică denumită ajustare de către Mac Crimmon şi Wehrung (1986) este
considerată ca un răspuns standard la risc.
În teoria deciziei, riscul se referă la probabilitatea incertă a stabilirii rezultatelor provenite
din alegerea soluţiei la un anumit moment.
În studii recente, riscul reprezintă nu neputinţa de a asigura un rezultat dorit, ci costurile
sale, de exemplu dintre frecvenţa şi severitatea prejudiciilor şi costul măsurilor de
siguranţă.
Aceste observaţii, par să confirme mai degrabă importanţa a două valori:
 nivelul propus pentru performanţă;
nivelul de supravieţuire.
Aceste două valori de referinţă se pot studia din punct de vedere al succesului,
insuccesului şi al dezvoltării.
Adăugarea unei valori focalizante, asociată cu o diminuare a acesteia schimbă oarecum
interesul sau preferinţa pentru risc într-o funcţie a succesului.
Pericolul falimentului coboară ţinta asupra căreia este îndreptată atenţia, iar oportunitatea
riscului este mai scăzută.
Pentru oamenii de afaceri cu rezultate bune atenţia faţă de oportunitatea şi asumarea
riscului este stimulată doar când performanţele depăşesc ţinta (nivelul) propusă.
Pentru factorii de decizie care se aşteaptă la valori sub cele programate, dorinţa de a-şi
atinge scopul propus îi conduce spre asumarea riscului. În acest caz, oportunitatea
riscului captează atenţia mai repede decât pericolul.
Oamenii de afaceri care au o reacţie puternică la risc şi la asumarea riscului, îşi fac
probleme pentru reputaţia lor.
Istoria a clasificat factorii de decizie în câştigători şi învinşi, dar au interpretat acele
diferenţe care reflectă deosebirea dintre gândire şi abilitate. Managerii au rolul de a
influenţa mersul lucrurilor prin deciziile luate.
Actul managerial include credinţa că în momentul deciziei se poate face clar diferenţa
între riscurile asociate rezultatelor bune şi cele asociate rezultatelor rele.
Factorii de decizie refractari la risc preferă riscurile relativ mici şi sacrifică o parte din
profitul prevăzut pentru a reduce variaţia rezultatelor posibile.
Factorii de decizie amatori de risc preferă riscurile relativ mari şi sacrifică o parte din
profitul prevăzut pentru a spori variaţia.
Teoria presupune că factorii de decizie, în primul rând calculează riscul, şi apoi aleg între
alternative risc-profit, combinaţiile favorabile.
Factorii de decizie neagă uneori existenţa riscului sau consideră că acesta este atât de mic
şi poate fi ignorat.
O formă comună de negare implică acceptarea realităţii, calcularea riscului combinată cu
un refuz de a asocia acea realitate cu interesele personale ale cuiva.
Tendinţa indivizilor de a percepe evenimentele întâmplătoare ca fiind cauzale şi sub-
control, încearcă să dezvolte teorii cauzale chiar şi atunci când se ştie că relaţiile dintre
evenimente sunt accidentale.
Cine ar trebui să se ocupe de managementul riscurilor într-o companie?Această sarcină ar
trebui să revină celui aflat în fruntea ierarhiei.
Prevenirea pierderilor este o activitate care trebuie să implice pe absolut toata lumea din
organizaţie dacă se doreşte o eficienţă maximă motivul fiind: toţi membrii organizaţiei
sunt importanţi într-o anumită măsură pentru bunul mers al afacerilor şi toţi sunt supuşi
permanent unei mulţimi de riscuri. Însă ea trebui coordonată de cel cu pregătirea cea mai
adecvată acestui post, de regulă cel aflat la conducere.
Managementul riscului este activitatea prin care se realizează gestiunea riscurilor într-o
firmă.
Scopul managementului riscurilor este optimizarea expunerii la risc. În felul acesta,
poate fi obţinută prevenirea pierderilor, evitarea ameninţărilor grave, iar oportunităţile
valoroase pot fi exploatate în cunoştinţă de cauză.
Echilibrul dintre evitarea riscurilor majore şi utilizarea oportunităţilor constituie calea de
“aur’ către reuşita financiară.
Managementul riscurilor începe cu analiza riscurilor.Analiza riscurilor este o evaluare a
riscurilor ce pot afecta o firmă.
Se începe cu identificarea ameninţărilor, adică se inventariază, pe cât posibil, toate
pericolele previzibile.
Este foarte important să nu fie trecute cu vederea nici un fel de ameninţări, motiv pentru
care este importantă utilizarea listei de control exhaustive.
Odată cunoscute ameninţările, trebuie calculată probabilitatea de manifestare şi gravitatea
impactului acestora asupra firmei.
Deoarece evenimentele viitoare au un anumit grad de incertitudine, estimarea
probabilităţii de materializare se face cu o marjă de eroare.
Evaluarea corecta va scuti atât costurile ulterioare nejustificate, cât şi subestimarea unor
riscuri importante care pot să pericliteze activitatea viitoare a firmei.
Concluzii
Orice activitate de producţie sau comercială, este expusă la numeroase riscuri.
Problematica riscului rezultă din faptul că noi trăim într-o civilizaţie a riscului; riscul este
umbra care însoţeşte omul de afaceri;
Apariţia riscului generează crize ce sunt considerate ca nişte rupturi în funcţionarea
normală a unui sistem;
Fizicianul francez Louis de Broglie spunea “Trebuie să urmărim riscul pentru că riscul
este condiţia la toate succesele.”;
Concentrând, domeniul riscului se rezumă la trei expresii:
ANALIZA: să identificăm riscurile existente şi să evaluăm consecinţele posibile directe
şi indirecte.
REDUCERE: să le prevenim pentru a le diminua sau pentru a le elimina. Să ne asigurăm
în raport cu apariţia noilor riscuri şi să alternăm efectele neprevăzute prin acţionarea
mijloacelor de protecţie corespunzătoare.
FINANTARE: să stăpânim ansamblul costurilor şi pierderilor potenţiale acceptate.
Evaluarea riscurilor implică conexiuni în domeniul tehnologic, economic, juridic,
corelate cu o serie de responsabilităţi de ordin social politic, ecologic, comercial.
Un risc antrenează alt risc.