Lituania

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istorie[modificare | modificare sursă]

Hartă a schimbărilor teritoriale ale Lituaniei din secolul al XIII-lea până astăzi.

Preistorie[modificare | modificare sursă]
Primii oameni s-au așezat pe teritoriul actual al Lituaniei după ultima eră glaciară în mileniul X î.e.n.
De-a lungul a o mie de ani, indo-europenii, sosiți în mileniile al III-lea–al II-lea î.e.n., s-au amestecat
cu populația locală și au format diferitele triburi baltice. Prima atestare scrisă a Lituaniei se găsește
într-un manuscris german medieval, Analele Quedlinburgului, într-o înregistrare datată 9 martie
1009.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Locuită la început de triburi baltice fragmentate, în deceniul anilor 1230 teritoriile lituaniene au fost
unificate de către Mindaugas, încoronat rege al Lituaniei la 6 iulie 1253.[4] După asasinarea sa în
1263, Lituania păgână a devenit țintă a cruciadelor creștine ale Cavalerilor Teutoni și ale Ordinului
Livonian. În ciuda devastatoarei lupte seculare cu cavalerii, Marele Ducat al Lituaniei s-a extins
rapid, cucerind fostele principate slave ale Rusiei Kievene.
Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Lituania a fost una din cele mai mari țări din Europa și
cuprindea Belarusul și Ucraina actuale, precum și părți care astăzi sunt în Polonia și Rusia. Situația
geopolitică între vest și est a determinat caracterul multicultural și multiconfesional al Marelui Ducat
al Lituaniei. Elita conducătoare practica toleranță religioasă, iar slavona era folosită ca limbă
auxiliară latinei pentru documentele oficiale.
Castelul de pe Insula Trakai

Bătălia de la Grunwald cu Vytautas cel Mare în centru

În 1385, marele duce Jogaila a acceptat oferta Poloniei de a-i deveni rege. Jogaila s-a angajat
în creștinarea treptată a Lituaniei și a creat o uniune personală între Polonia și Lituania. Lituania și-a
păstrat independența, fiind una dintre ultimele regiuni păgâne ale Europei care au trecut la
creștinism.
După două războaie civile, Vytautas cel Mare a devenit mare duce al Lituaniei în 1392. În timpul
domniei lui, Lituania a ajuns la apogeul expansiunii teritoriale, a început centralizarea statului,
iar nobilimea lituaniană a căpătat un rol din ce în ce mai important în politica de stat. În
marea bătălie de pe râul Vorskla din 1399, forțele combinate ale lui Toktamiș și Vytautas au fost
învinse de mongoli. Datorită strânsei cooperări, armatele Lituaniei și Poloniei au obținut apoi o mare
victorie împotriva cavalerilor teutoni în 1410 în bătălia de la Grunwald, una dintre cele mai mari
confruntări din istoria medievală a Europei.[5][6][7]
După moartea lui Jogaila și a lui Vytautas, nobilimea lituaniană a încercat să rupă uniunea
între Polonia și Lituania, alegând independent mari duci din dinastia Jagiellonă. Dar, la sfârșitul
secolului al XV-lea, Lituania a fost obligată să caute o alianță mai strânsă cu Polonia după ce
puterea crescândă a Marelui Cnezat al Moscovei a început să amenințe principatele slave ale
Lituaniei și a declanșat o serie de războaie lituano-moscovite și Războiul Livonian.

Istoria modernă[modificare | modificare sursă]

Uniunea Polono–Lituaniană a fost înființată în 1569. Ca membră a Uniunii, Lituania și-a menținut
instituțiile, inclusiv o armată, o monedă și legi locale separate. [8] În cele din urmă, polonizarea a
afectat toate aspectele vieții lituaniene: politică, lingvistică, culturală, și chiar și identitatea națională.
Între mijlocul secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, cultura, arta și educația au înflorit,
alimentate de Renaștere și de Reforma Protestantă. Din 1573, regii Poloniei, în același timp mari
duci ai Lituaniei, au fost aleși de nobilime, care a primit Libertățile de Aur, din ce în ce mai largi.
Aceste libertăți, în special cea de liberum veto, a dus la anarhie și în cele din urmă la disoluția
statului.
În timpul Războaielor Nordului (1655–1661), teritoriul și economia Lituaniei au fost devastate de
armata suedeză. Înainte să-și poată reveni, Lituania a fost devastată apoi din nou de Marele Război
al Nordului (1700–1721). Războiul, o epidemie de ciumă, și o foamete s-au soldat cu moartea a
circa 40% din populația țării. [9] Puterile străine, în special Rusia, au început să domine politica internă
a Uniunii. Numeroase facțiuni din sânul nobilimii au utilizat Libertățile de Aur pentru a bloca orice
reformă. În cele din urmă, Uniunea a fost divizată în 1772, 1792 și 1795 de către Imperiul
Rus, Prusia, și Austria Habsburgică.
Cea mai mare parte a teritoriului lituanian a devenit parte a Imperiului Rus. După eșecul răscoalelor
din 1831 și 1863, autoritățile țariste au implementat mai multe politici de rusificare. Au interzis presa
lituaniană, au închis instituțiile culturale și educative, și au integrat Lituania într-o nouă regiune
administrativă denumită Kraiul de Nord-Vest. Rusificarea a eșuat datorită unei rețele extinse
de contrabandă cu cărți și a școlirii clandestine a copiilor lituanieni.
După Războiul Ruso-Turc (1877–1878), când diplomații germani au transferat înapoi Turciei ceea ce
părea a fi pradă de război a Rusiei, relația dintre Rusia și Imperiul German s-a complicat.
Imperiul Rus a reluat construcția de cetăți la marginea sa vestică împotriva unei potențiale invazii
germane dinspre vest. La 7 iulie 1879, țarul rus Alexandru al II-lea a aprobat propunerea armatei de
a construi cea mai mare structură defensivă de „clasa întâi” din toată țara – cetatea Kaunas de 65
km².[10] Un număr mare de lituanieni a plecat în Statele Unite în anii 1867–1868 după o foamete.
[11]
 Renașterea Națională Lituaniană a pus bazele națiunii moderne Lituaniene și unui stat lituanian
independent.

Secolele al XX-lea și al XXI-lea[modificare | modificare sursă]

Cei 20 de membri ai Consiliului Lituaniei după semnarea Actului de Independență a Lituaniei, la 16 februarie

1918.

În timpul Primului Război Mondial, Consiliul Lituaniei (Lietuvos Taryba) a proclamat independența

Lituaniei și reînființarea statului lituanian la 16 februarie 1918. Politica externă a Lituaniei a
fost dominată de dispute teritoriale cu Polonia și Germania. Regiunea Vilnius cu orașul Vilnius,
capitala istorică a Lituaniei (și capitala proclamată prin Constituție), au fost ocupate de armata
polonă în timpul Revoltei lui Żeligowski din octombrie 1920 și anexate doi ani mai târziu de Polonia.
Timp de 19 ani, Kaunas a fost capitală temporară a Lituaniei. Controlul polonez asupra Vilniusului a
fost acerb contestat de Lituania; nu au existat relații diplomatice între cele două țări în mare parte a
perioadei interbelice.
Anexată în timpul Revoltei de la Klaipėda din 1923, Regiunea Klaipėda (în germană, Memelland(d)) a
fost cedată Germaniei după ultimatumul german în martie 1939. De-a lungul perioadei interbelice,
chestiunile interne ale Lituaniei au fost controlate de autoritarul președinte Antanas Smetona și de
partidul său, Uniunea Naționalistă Lituaniană, care au ajuns la putere după lovitura de stat din 1926.
1939–1941[modificare | modificare sursă]
Uniunea Sovietică a retrocedat Vilniusul Lituaniei după invazia sovietică a Poloniei de Est din
septembrie 1939. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat și a anexat Lituania în conformitate cu
protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop–Molotov.[12][13] Ocupația a fost urmată de arestări și
deportări în masă, din Lituania fiind îndepărtați 34.000 de cetățeni. Conform unui oficial lituanian,
acesta a fost începutul unei acțiuni ce urma să îndepărteze 700.000 de persoane din Lituania. [14]:48
1941–1944[modificare | modificare sursă]
Un an mai târziu, Uniunea Sovietică a fost atacată de Germania Nazistă, ceea ce a dus la ocupația
nazistă a Lituaniei. Germanii și colaboratorii lor[14]:54–56 au început crimele imediat în Lituania, înainte
de 1 decembrie 1941, peste 120.000 de evrei lituanieni fiind uciși.[14]:110
În timpul ocupației, germanii au adunat și au ucis intelectuali, ofițeri ai armatei, romi și circa 190.000
de evrei din Lituania[15] (91-95% din comunitatea evreiască antebelică) în timpul Holocaustului.
10 din cele 25 de batalioane lituaniene de poliție, colaborând cu Einsatzkommando(d)-urile naziste, au
fost implicate în crime în masă. Se crede că acestea au executat 78.000 de persoane. [14]:148
Au existat partizani lituanieni, foarte puțini susținându-i pe comuniști. Soldații armatei lituaniene,
incluși în Corpul 29 Pușcași al Armatei Roșii au dezertat ori s-au predat germanilor în iunie 1941, ca
urmare unitatea lituaniană fiind desființată în august 1941.
1944–1991[modificare | modificare sursă]
După retragerea forțelor germane, sovieticii au restabilit anexarea Lituaniei în 1944. În urma
modificărilor de frontieră convenite la Conferința de la Potsdam din 1945,
fostul Memelland(d) german, cu portul la Marea Baltică Memel (în lituaniană, Klaipėda), a revenit la
Lituania, care în 1945 a fost declarată Republică Sovietică Socialistă. Majoritatea localnicilor
germani fugiseră în ultimele luni ale celui de al Doilea Război Mondial.
Sovieticii au început Soviet deportations from Lithuania(en) în Siberia,[16] naționalizarea completă,
colectivizarea și sovietizarea generală a vieții cotidiene. Între 1944 și 1952 circa 100.000 de partizani
lituanieni(en) au dus un război de gherilă contra sistemului sovietic. Circa 30.000 de partizani și
susținători ai lor au fost uciși, mult mai mulți fiind arestați și deportați în gulagul siberian. Se
estimează că Lituania a pierdut 780.000 de locuitori în al Doilea Război Mondial. [17]
Politicile de perestroika și glasnost de la sfârșitul anilor 1980 au permis apariția Sąjūdis(en), o mișcare
anticomunistă pentru independență. După o victorie detașată la alegerile pentru Sovietul Suprem(en),
membrii Sąjūdis au proclamat independența Lituaniei la 11 martie 1990, prima republică sovietică ce
a făcut acest pas. Uniunea Sovietică a încercat să suprime secesiunea, impunând o blocadă
economică. Trupele sovietice au atacat Turnul de Televiziune din Vilnius(en), ucigând 14 civili
lituanieni și rănind alți 600 în noaptea de 13 ianuarie 1991. [18][19] La 31 iulie 1991, trupele paramilitare
sovietice au ucis șapte grăniceri lituanieni la frontiera cu Belarus în evenimentele denumite
apoi Masacrul de la Medininkai(en).
La 4 februarie 1991, Islanda a devenit prima țară care a recunoscut independența Lituaniei.
După lovitura de stat din august, Lituania independentă a căpătat largă recunoaștere internațională
și a adera la ONU la 17 septembrie 1991.
1991–prezent[modificare | modificare sursă]
Ultimele trupe sovietice au părăsit Lituania la 31 august 1993 [20] – mai devreme chiar decât cele
din Germania de Est. Căutând legături mai strânse cu Occidentul, Lituania a cerut aderarea
la NATO în 1994. După o perioadă de tranziție de la o economie planificată la una de piață, Lituania
a devenit membru al NATO și al Uniunii Europene în primăvara lui 2004 și apoi a aderat la Spațiul
Schengen la 21 decembrie 2007.