Dorul, Pitorescul Și Spațiul Mioritic În Filosofia Blagiană - Colțul Cultural

14/10/2021, 10:05 Dorul, pitorescul și spațiul mioritic în filosofia blagiană – Colțul Cultural
Colțul Cultural repaus cu cap
Dorul, pitorescul și spațiul mioritic în

filosofia blagiană
20 septembrie 2019 6 comentarii
articol apărut prima dată în revista AC, nr.5
Pentru fiul Lancrămului, Lucian Blaga, filosofia a îmbrăcat haina destinului

său, încă de timpuriu. El însuși pare să susțină această afirmație, când
rememorează, într-un volum de-al său, „Mă mişcăm prin tărîmurile îndrăgite
(n.b. ale filosofiei) ca scos din cîmpul poverilor — de călţuni de poveste.
Luam seama, cu un pic de regret, că unii dintre profesorii mei afişau un
oareşicare dispreţ faţă de obiectul patimei mele, dar în acelaşi timp mi-a fost
dat să descopăr că acest dispreţ nu era decît o altă faţă a ignoranţei. Găseam şi
eu că domeniul putea să fie incriminat, dar nu pentru inutilitatea sa, ci
fiindcă era plin de curse şi de prăpăstii”[1]. Cum putea fi altfel, când un
om stă în intimitatea logosului timp de patru ani, neputând să se împartă din
el decât atunci când a simțit de cuviință? „N-am putut niciodată să-mi
lămuresc suficient de convingător pentru mine însumi, strania mea detaşare
de logos în cei dintîi patru ani ai copilăriei. Cu atît mai puţin acel sentiment de
ruşinare, ce m-a copleşit, cînd, constrîns de împrejurări şi de stăruinţele ce nu
mă cruţau, ale Mamei, am ridicat mîna peste ochi, ca să-mi iau în folosinţă
cuvintele. Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de
sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al
neamului omenesc”[2]. Poate nu degeaba, mai târziu, acesta spunea că
„filosoful, conștient de vocația sa (…) deschide ferestre, într-un fel sau altul,
spre totul existenței”[3].
Am ales să creez această punte de legătură, între personalitatea lui Lucian

Blaga și viziunea sa față de conștiința filosofică și exponenții acestei conștiințe
menite să se răsfrângă-n spirit, pentru a înlesni, măcar puțin, un parcurs între
o lume lăuntrică doar a lui, a filosofului, așa cum îi șade bine, și res externa lui
Descartes, tot ce se află în afară. Sigur că în acest itinerariu, restrâns de
economia acestei lucrări, vom avea parte și de interferențe, confluențe sau
vom ieși dintr-o lume doar pentru a intra în alta, într-un univers care aduce
tot mai mult cu forma păpușilor Matrioșka, dar care se pliază aici, de fapt, pe
blagianism și pe spațiul mioritic, indisolubile per se.
https://coltulcultural.wordpress.com/2019/09/20/dorul-pitorescul-si-spatiul-mioritic-in-filosofia-blagiana/ 1/11
Vom încerca, în lucrarea de față, o scurtă incursiune spre trei atribute ale
acestui micro-univers blagian –dorul, pitorescul și simțământul mioritic.
Pentru a ne angaja în acest demers, trebuie mai întâi să menționăm că în
definirea oricărui tip de cultură, stilul, ca factor motrice, se întemeiază, cum
bine sublinia Alexandru Tănase, în studiul introductiv al volumului Trilogia
culturii, pe „sentimentul spațiului, care la Blaga își are originea în inconștient,
pe orizontul spațial (…) și pe un orizontul temporal, care este, de asemenea, de
natură inconștientă”[4]. Un exemplu edificator în susținerea celor spuse
rezidă tocmai „în cămara lăuntrică”[5] a „imnului cu pervaz de baladă”[6],
Miorița, unde moartea se echivalează cu nunta, metamorfozându-se, în
viziunea ciobănașului, în „a lumii mireasă”. În viziune blagiană, în schimb,
moartea, ca act sacramental, și natura, ca biserică, sunt „două grave viziuni de
transfigurare ortodoxă a realității (…) niște viziuni cu adevărat sofianice”[7],
întărite, în aceeași operă citată, de o notă a filosofului care susține că, în unele
variante ale poeziei, motivul ciobanului mioritic fuzionează cu motive
cristologice, el însuși devenind Hristos, iar „măicuța bătrână”, care umblă din
loc în loc, căutându-l pe cel ucis și jertfit, însăși Maica Domnului. La data
apariției cărții antemenționate, existau peste două sute de variante ale baladei,
conform folcloriștilor.
Un alt exemplu al literaturii noastre populare, extrem de intens analizat, este

balada Meșterului Manole, în care apare vechiul motiv al jertfei umane pentru
o clădire, originar din vremuri geologice, pe când omul credea, relatează
Lucian Blaga, că „trebuie să-și asigure pe această cale lăcașul de puterile rele
ale pământului și de zeitățile întunericului”[8]. Totodată, același filosof
conchide: „numai poporul românesc a crezut că jertfa ține cumpănă unei fapte
cerești. Meșterul Manole își jertfește soția pentru o biserică. Iată o sublimare
sofianică a străvechiului motiv de aproape incredibilă cruzime”[9]. Dar la ce
se referă, mai exact, Lucian Blaga, când folosește termenul de sofianic?
Conform acestuia, termenul este împrumutat din istoria artei (Agia Sofia), dar
menționează, totodată, că unii gânditori ruși ar folosi și ei acest termen,
îmbrăcându-l în straie de natură metafizică. Conform acestora, sofianicul este
„o potență creatoare a spiritualității ortodoxe, ca o determinantă stilistică
inconștientă a culturii est și sud-est europene”[10], nu și pentru Lucian Blaga,
care vede în acest termen orice creație sau existență imaginară sau reală care
„mărturisește despre un torent de transfigurare transcendentă, pornit de sus
în jos. Sofianică poate fi, deci, o operă de artă, o idee speculativă, o trăire
religioasă, o imagine despre natură, o concepție despre un organism social,
comportarea omului în viața cotidiană etc”[11].
Blaga credea mult în ideea naturii-biserică, folosind-o, din punctul meu de

vedere, ca o cheie de interpretare atât în cazul baladei Miorița, cât și în cel al
baladei Meșterului Manole.
foto: basketoflight.weebly.com
Să ne aplecăm un moment asupra ideii de pitoresc și să plonjăm în lumea ei,

prin intermediul viziunii blagiene asupra acestui concept. Și ce mixaj
interesant se creează când pitorescul locuiește-n înțelepciunea populară și
prinde forma „sfătoșeniei” sub chipul proverbelor, „aforismele
poporului”[12], cum le denumește Lucian Blaga. Despre această specie total
aparte, a proverbului, filosoful spunea că a luat ființă din înțelepciunea
alimentată cu simțul pitorescului, iar despre Anton Pann, cel mai important
culegător al acestora, că e „isteț ca un proverb”[13]. Proverbele au ceva de
sine stătător, totalmente specific, un dat extrem de greu de redat de către un
creator cult, „anemiat de îndoielile reflexiei”, poate „un firesc ce înduplecă
inima și inteligența cea mai incoruptibilă, o grație a întâmplătorului, ceva mai
presus de bine și de rău, ceva mai presus de adevăr și neadevăr”[14]. Nici că
se putea o analiză mai acurată a acestui gen adus până la rang de artă de către
poporul român, fără a ne hazarda în aprecieri. Să ne reamintim doar câteva
dintre proverbele regăsite de Lucian Blaga în Trilogia culturii: „fățarnicul
mănâncă sfinți și scuipă draci”, „fă-ți cruce mare că dracul e bătrân”, „ochii
omului sînt din mare, fiindcă se bucură tot la mare” „unde nu e pisică, șoarecii
steag ridică” sau „din coada pisicii, sită de mătase nu se face”.
Că balcanicii de pretutindeni sunt îndrăgostiți de pitoresc și de detalii, de

podoabe și culori, nu o susțin doar eu, ci și Lucian Blaga, atunci când
întâlnește duhul pitorescului, generatorul portului românesc. Legat de
ornamentica acestuia, în corelație cu ornamentica altor popoare din jur,
filosoful observă că cea românească reprezintă un caz rar al unei arte
măsurate și discrete. Există aici un „geometrism de invenție, drept, liniar,

static, relativ, rarefiat, discret”[15], în raport corect cu motivele naturale
stilizate într-o manieră mai degrabă spontană. O altă caracteristică a artei
populare românești este și alternanța între plin și gol, accent-neaccent,
substanță-spațiu, conform filosofului nostru, un exemplu grăitor, în acest
sens, regăsindu-se în „chilimurile oltenești cu câmpurile lor ultramarin cu
fondul negru în care respiră liber motivele vegetale”[16], dar și în lipsa
simțirii golului, atât de înfricoșător pentru popoarele vecine, „mai ales cele
peninsulare sufăr de un fel de horror vacui”[17].Pentru român, golul nu ia
înfățișarea neajunsului, lipsei, ce necesită urgent desființarea, ci reprezintă un
mediu propice articulării unui ritm. Să fie aceasta o altă reinterpretare a
conceptului deal-vale, omniprezent în cultura românească și expresie fidelă a
geografiei spațiului nostru?
O altă specificitate a culturii românești, cu care vom încheia studiul nostru de

față, se referă la simțământul dorului, al jalei și al urâtului, trei concepte
complet intraductibile în alte limbi străine sau, cum le numea Lucian Blaga,
trei „stări de nuanță”[18]. Dorul capătă valențe uimitoare, mai ales când preia
un motiv liric și, din acest punct de vedere, regăsim această stare redată cel
mai bine, în poeziile populare. Lucian Blaga susține că dorul nu e cântat prin
intermediul obiectului (familie, peisaj, iubită), ci el e cântat prin el însuși, e
fără de obiect. Unii, spunea tot el, susțin că poezia noastră personifică dorul,
or chestiunea în sine stă un pic diferit, „în realitate nu e vorba atât de
personificare, cât de o ipostazare a dorului[19]. Dorul preia multe forme,
multe ipostaze, cântărețul acestuia îl tratează când ca pe o stare sufletească,
când ca pe o putere care subjugă sau ca o vrajă care mută, închinându-i-se sau
luptând cu el, deopotrivă. Nu poate exista o personificare în acest caz, în
schimb întreaga paletă de forme luate de dor se poate însuma sub umbrela
ipostazei, care creează aici o nuanță de delimitare[20]. Pentru ilustrarea stării
dorului în poezia populară, voi uzita două mostre împărtășite de autor în
Trilogia culturii(1;2), dar și de o alta (3), găsită de mine, pe cont propriu,
toate citatele având ca sursă lucrarea lui Horia Teculescu, Pe Murăș și pe
Târnave[21]:
1. Pe unde umblă dorul
Nu poți ara cu plugul,
Că s-agață plugu-n dor,
Trag boii de se omor;
Pe unde umblă jalea
Nu poți trece cu grapa
Că s-agață grapa-n jele,
Trag săraci vacile mele.
2. Câtă boală-i pe sub soare
Nu-i ca dorul arzătoare,
Că dorul unde se pune
Face inima cărbune.
Câtă boală-i pe sub lună
Nu-i ca dorul de nebună,
Că dorul unde se lasă,
Face lacrimilor casă.
3. Bade, zău, ți-o fi păcat
Ș’aseară te-am așteptat,
Tot cu foc și cu lumină
Și cu dor de la inimă.
Când văzui că nu mai vii
Pusei dorul căpătâi
Cu dragostea mă’nvălii,
Doamne rău mă odihnii!
Peste noapte am visat
Badeo că m-ai sărutat,
Mă sculai și pipăii
Și nimica nu găsii
Numai dorul inimii
Scris pe fața perinii,
Cu cerneala ochilor
Cu mătasea genelor;
Dacă văzui scrisoarea
Mi se rupse inima.
foto: Pixabay
În finalul disertației sale despre dor, Blaga face apel la o abordare a filosofului
german Martin Heidegger, care ar fi realizat o reducere a existenței umane la
substanța ei lirică de ultimă expresie. În continuare, Lucian Blaga susține că
un român, în strictă legătură de sânge cu matricea sa, încercând să-și creeze o
filosofie existențială, ar putea delimita acest demers printr-un singur cuvânt –
dor. Dorul ar deveni, astfel, „revelator ca ipostază românească a existenței
umane. (…) Dacă se ține seama de omniprezența dorului în poezia noastră
populară, s-ar putea aproape afirma că existența e pentru român dor, aspirație
trans-orizontică, existență care în întregime se scurge spre ceva”[22].
bibliografie consultată:
1. BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985

2. POP, Introducere în filosofia lui Lucian Blaga, editura Dacia, Cluj-Napoca,
2001
3. BLAGA, Hronicul și cântecul vârstelor, editura Tineretului, București,
1985
4. BLAGA, Hronicul și cântectul vârstelor, editura Humanitas, București,

2012
5. BLAGA, Încercări filosofice, editura Facla,Timișoara, 1977
6. TECULESCU, Pe Murăș și pe Târnave. Flori înrourate (doine și
strigături), Tipografia Miron Neagu Sighișoara, 1929
[1] L. BLAGA, Hronicul și cântecul vârstelor, editura Tineretului, București,

1965, p.105
[2]L. BLAGA, op.cit.,editura Humanitas, București, 2012, p.14
[3]T. POP, Introducere în filosofia lui Lucian Blaga, editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2001, p.45
[4]L.BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985, studiu

introductiv de Al. Tănase, p.30
[5]L. BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985, p.249
[6]L. BLAGA, op. cit., p.248
[7]L. BLAGA, op.cit., p.249
[9]idem.
[11]idem; „De la această altitudine ne putem întoarce privirile încă o dată spre
meditațiile metafizice ale unui Florenski sau Bulgakov. Doctrina lor am expus-
o sumar mai sus. Sofia este, după acești gânditori, o ipostază de ordin secund
a divinității, sau întâia creatură”
[12]L. BLAGA, Încercări filosofice, editura Facla,Timișoara, 1977, p.220
[14]idem
[15]L. BLAGA, op. cit., p.284
[17]idem
[18]L.BLAGA, op.cit.,p.291
[19]idem
[20]ipostază sf [At: MINEIUL (1776), 246 / V: (înv) ~as sn / Pl: ~ze / E: fr

hypostase, ngr ὑπόστασις] 1 (La Platon) Fiecare dintre cele trei substanțe
spirituale (individul, intelectul și sufletul) care împreună cu materia constituie
lumea inteligibilă. 2 (Tlg) Fiecare entitate a trinității. 3 Stare în care se găsește
cineva sau ceva. 4 Fază de transformare în care ajunge cineva sau ceva. 5
(Grm) Schimbare a categoriei gramaticale. 6 Aspect.
sursa: MDA2 (2010); PERSONIFICÁ, personífic, vb. I. Tranz. 1. A atribui

lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești și a le
reprezenta ca atare; a personaliza; p. ext. a simboliza. 2. A găsi expresia
concretă în cineva sau în ceva; a exemplifica printr-o persoană (1) sau printr-
un personaj (2) care posedă în cel mai înalt grad o calitate, un anumit
caracter, un defect; a întruchipa, a întrupa, a incarna. – După fr. personnifier.
Cf. it. personificare. sursa: DEX ’09 (2009)
[21]H. TECULESCU, Pe Murăș și pe Târnave. Flori înrourate (doine și

strigături), Tipografia Miron Neagu Sighișoara, 1929, p.77
foto: agentiadecarte.ro
Evaluează asta:
4 Votes
Partajează asta:
 Twitter  Facebook

Apreciază
24 blogeri au apreciat asta.
Similare
Mitul, gândirea Ferestrele colorate ale Marele Anonim și
prelogică și dogma,în lui Blaga câteva elemente de
viziunea și creația lui metafizică din Pu
29 septembrie 2021
Lucian Blaga În „CITIT-AȚI OARE?” universul lui bli
26 noiembrie 2019
Lucian Blaga ca
În „CÂMP DESCHIS” 29 aprilie 2020 t
În „CÂMP DESCHIS” de
Mi
hai Cotea Mihai, autor Vezi mai multe articole
Alătură-te conversației
6 comentarii
admin
23 septembrie 2019 la 5:34 PM
A republicat asta pe fata noptii.
Mihai
Mulțumesc mult, mult!
admin
26 septembrie 2019 la 6:20 AM
O zi insorita, Mihai!
Mihai
26 septembrie 2019 la 7:03 AM
Mulțumesc, asemenea!
admin
Pingback:
Daimonion și cunoaștere luciferică – Colțul Cultural
Colțul Cultural,
Blog la WordPress.com.

Dorul, Pitorescul Și Spațiul Mioritic În Filosofia Blagiană - Colțul Cultural

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dorul, Pitorescul Și Spațiul Mioritic În Filosofia Blagiană - Colțul Cultural

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

14/10/2021, 10:05 Dorul, pitorescul și spațiul mioritic în filosofia blagiană – Colțul Cultural

Colțul Cultural repaus cu cap

Dorul, pitorescul și spațiul mioritic în

articol apărut prima dată în revista AC, nr.5

Pentru fiul Lancrămului, Lucian Blaga, filosofia a îmbrăcat haina destinului

Am ales să creez această punte de legătură, între personalitatea lui Lucian

Un alt exemplu al literaturii noastre populare, extrem de intens analizat, este

Blaga credea mult în ideea naturii-biserică, folosind-o, din punctul meu de

Să ne aplecăm un moment asupra ideii de pitoresc și să plonjăm în lumea ei,

Că balcanicii de pretutindeni sunt îndrăgostiți de pitoresc și de detalii, de

măsurate și discrete. Există aici un „geometrism de invenție, drept, liniar,

O altă specificitate a culturii românești, cu care vom încheia studiul nostru de

1. Pe unde umblă dorul

Nu poți ara cu plugul,

Că s-agață plugu-n dor,

Trag boii de se omor;

Pe unde umblă jalea

Nu poți trece cu grapa

Că s-agață grapa-n jele,

Trag săraci vacile mele.

2. Câtă boală-i pe sub soare

Nu-i ca dorul arzătoare,

Că dorul unde se pune

Face inima cărbune.

Câtă boală-i pe sub lună

Nu-i ca dorul de nebună,

Că dorul unde se lasă,

Face lacrimilor casă.

3. Bade, zău, ți-o fi păcat

Ș’aseară te-am așteptat,

Tot cu foc și cu lumină

Când văzui că nu mai vii

Pusei dorul căpătâi

Doamne rău mă odihnii!

Peste noapte am visat

Badeo că m-ai sărutat,

Numai dorul inimii

Scris pe fața perinii,

Dacă văzui scrisoarea

1. BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985

4. BLAGA, Hronicul și cântectul vârstelor, editura Humanitas, București,

[1] L. BLAGA, Hronicul și cântecul vârstelor, editura Tineretului, București,

[2]L. BLAGA, op.cit.,editura Humanitas, București, 2012, p.14

[4]L.BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985, studiu

[5]L. BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985, p.249

[6]L. BLAGA, op. cit., p.248

[7]L. BLAGA, op.cit., p.249

[8]L. BLAGA, op.cit., p.250

[10]L. BLAGA, op.cit., p.252

[12]L. BLAGA, Încercări filosofice, editura Facla,Timișoara, 1977, p.220

[13]L. BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985, p.272

[15]L. BLAGA, op. cit., p.284

[16]L. BLAGA, op.cit., p.286

[20]ipostază sf [At: MINEIUL (1776), 246 / V: (înv) ~as sn / Pl: ~ze / E: fr

sursa: MDA2 (2010); PERSONIFICÁ, personífic, vb. I. Tranz. 1. A atribui

[21]H. TECULESCU, Pe Murăș și pe Târnave. Flori înrourate (doine și

[22]L. BLAGA, Trilogia culturii, editura Minerva, București, 1985, p.294

24 blogeri au apreciat asta.

A republicat asta pe fata noptii.

Mulțumesc mult, mult!

Daimonion și cunoaștere luciferică – Colțul Cultural

S-ar putea să vă placă și