Introducere

Ce este un sistem de comunicatii? Pentru a raspunde in linii mari la aceasta intrebare este necesar sa
dam raspunsul la o intrebare fundamentala. Ce este ingineria electronica? Daca cineva pune aceasta
intrebare la 50 de ingineri electronisti, va primi probabil 50 de raspunsuri diferite. Cu toate acestea,
este evident ca ingineria electronica se ocupa cu rezolvarea a doua tipuri de probleme:
• :Producerea si transmiterea de energie electrica
• Transmiterea informatiei
Sistemele de comunicatii sunt sistemele create sa transmita informatii.
Multe domenii din ingineria electronica sunt folosite pentru a rezolva probleme de comunicatii
si energie electrica. Cateva exemple din aceste domenii sunt: computerele, circuitele electrice si
electronice, aparatele electronice, procesarea digitrala de semnal, electromagnetismul si fotonica.
Este important sa realizam ca sistemele de comunicatii si sistemele de energie electrica au
seturi diferite de constrangeri. In sistemele de energie electrica, formele de unda sunt de obicei
cunoscute si preocuparea este de a concepe sisteme cu pierderi minime de energie.
In sistemele de comunicare, forma de unda prezenta la destinatie este necunoscuta pana dupa
ce este receptionata, altfel, nici o informatie nu va fi transmisa si nu va fi nevoie de sistemul de
comunicatii. Mai multe informatii sunt comunicate receptorului cand utilizatorul de la receptie este
surprins de mesajul care a fost transmis. Astfel, transmiterea informatiei implica comunicarea de
mesaje care nu sunt cunoscute dinainte (a priori). Dimpotriva, in sistemele de energie electrica, este
stiut dinainte care va fi forma de unda receptionata si este stabilit de receptor care este cantitatea
dorita.
Zgomotul limiteaza abilitatea de a comunica. Daca nu ar fi zgomot, noi am putea transmite
mesaje electronice pana la marginea universului folosind o cantitate infinit de mica de putere. Asta a
fost evident de la inceputul radioului. Totusi, teoria care descrie zgomotul si efectul zgomotului la
transmiterea informatiei, nu a fost dezvoltat pana in 1940 de catre D.O.NORTH (1943), S.O. RICE
(1944), C.E.SHANNON (1948) si N.WIENER (1949).

1.1 Perspective istorice

Un grafic al timpului aratand dezvoltarea de-a lungul istoriei a comunicatiilor, este dat in
tabelul 1-1.
Cititorul este incurajat sa petreaca cava timp studiind acest tabel pentru a-si forma o parare
despre cronologia comunicatiilor. Cu toate ca telefonul a fost dezvoltat in sec. 19, primul cablu
telefonic transatlantic nu a fost tras pana in 1954. Anterior acestei date, apelurile transatlantice erau
efectuate pe calea undelor scurte. Similar, chiar daca englezii au pornit televiziunea in 1936, releele de

1
televiziune transatlantice nu au fost posibile pana in 1962, cand satelitul TELSTAR I a fost plasat pe
orbita.
Sistemele de transmisii digitale, reprezentate de sistemele de telegraf, au fost dezvoltate in
1950 inaintea sistemelor analogice, telefonia, in secolul 20.
Aceasta carte furnizeaza detalii tehnice pentru ele mai multe inovatii in telecomunicatii
prezentate in tabel. De exemplu, modulatia impulsului in cod folosita pentru transmiterea digitala
moderna a semnalelor telefonice vocale, a fost inventata de Alex Reeves in 1937 si este descrisa in
detaliu in capitolul 3. Receptoarele superheterodina si sistemele modulate in frecventa sunt prezentate
in capitolele 4 si 5. Efectele zgomotului in sisteme de comunicatii sunt cuprinse in capitolele 6 si 7.
Dezvoltarile recente in telefonia mobila celulara, satelit si sistemele de comunicatii personale sunt date
ca studii de caz in capitolul 8. Standardele de comunicatii ale calculatoarelor sunt cuprinse in Apendix
C.

1-2. Sisteme si surse digitale si analogice

Definitie: O sursa digitala de informatii produce un set finit de mesaje posibile. O masina de
scris este un bun exemplu de sursa digitala. Exista un numar finit de caractere (mesaje) care pot fi
generate de aceasta sursa.
Definitie: O sursa analogica de informatii produce mesaje care sunt definite intr-un continuum.

Tabelul 1.1: Date importante in telecomunicatii:

An Eveniment
3000 i.e.n. Egiptenii dezvolta un limbaj pictural numit hieroglific
800 e.n. Arabii adopta sistemul numeric zecimal din India
1440 Iohannes Gutenberg – tiparul
1752 Zmeul lui Benjamin Franklin arata ca fulgerul este electricitate
1827 Georg Simon Ohm isi formuleaza legea (I= E/R)
1834 Carl F. Gauss si Ernst H.Weber construiesc telegraful electromagnetic
1838 Wiliam F. Cooqe si Sir Chareles Weatstone construiesc telegraful
1844 Samuel F.B. Morse demonstreaza la Baltimore, MD. Si Washington, DC. Linia de
telegraf
1850 Gustav Robert Kirchhoff isi publica legile
1858 Primul cablu transatlantic este intins si esueaza dupa 26 de zile
1864 James C. Maxwell prezice radiatiile electromagnetice

2
1871 Societatea inginerilor de telegraf se organizeaza la Londra
1876 Alexander Graham Bell dezvolta si patenteaza telefonul
1883 Thomas A. Edison descopera fluxul de electroni in vid numit “efectul edison”, baza
tubului cu electroni
1884 Institutul America de Inginerie Electrica este format
1887 Heinrich Hertz verifica teoria lui Maxwell
1889 Institutul IEE se formeaza din Societatea Inginerilor Telegrafisti la Londra
1894 Oliver Lodge face o demostratie a comunicatiilor wireless la o distanta de 150 de yarzi
1900 Gulielmo Marconi trimite primul semnal wireless transatlantic
1905 Reginald Fessenden trimite muzica si voce pe radio
1906 Lee deForest inventeaza amplificatorul trioda cu tub
1907 The Society of Wireless Telegraph Engineers se formeaza in Statele Unite
1909 Institutul Wireless ia fiinta in Statele Unite
1912 The Institute of Radio Engineers (IRE) este format in Statele Unite din Society of
Wireless Telegraph Engineers si Institutul Wireless
1915 Bell System asambleaza o linie telefonica transcontinentala in Statele Unite
1918 Edwin H. Armstrong inventeaza circuitul de receptie superheterodina
1920 KDKA, in Pittsburg porneste primul post de radio
1923 Vladimir K. Zworkykin descopera “iconoscopul”.
1926 J.L. Baiard in Anglia su C.F. Jenkins in Statele Unite demonstreaza televiziunea.
1927 Comisia Federala de Radio este fondata in Statele Unite
1928 Philo T. Farnsworth prezinta primul sistem de televiziune electronic complet.
1931 Serviciul de teleimprimerie este initiat
1933 Edwin H. Armstrong inventeaza FM-ul.
1934 Comisia Federala de Comunicatii este creata din Comisia Federala de Radio in Statele
Unite.
1935 Robert A. Watson-Watt construieste primul radar practic.
1936 The British Broadcasting Corporation (BBC) pornesc prima emisie tv
1937 Alex Reeves concepe modulatia impulsurilor in cod (PCM)
1941 John V. Atanasoff inventeaza computerul la Iowa State College
1941 FCC autorizeata televiziunea in Statele Unite
1945 Computerul digital electronic ENIAC deste construit la University of Pennsylvania de
john W. Mauchly
1947 Walter H. Brattain, John Bardeen si William Shockley contruiesc tranzistorul in
Laboratoarele Bell.

3
1947 Stele O. Rice compune o reprezentare statistica pentru zgomot in Laboratoarele Bell
1948 Claude E. Shannon isi publica lucrarile despre teoria informatiei.
1950 T.D.M. este aplicata in telefonie
1950 Legaturile de comunicatii pe microunde si telefonul pe microunde sunt construite
1953 Sistemul NTSC pentru televiziunea in culori este introdus in Statele Unite
1953 Este intins primul cablu telefonic transatlantic (36 canale de voce)
1957 Primul satelit al pamantului Sputnik I este lansat de U.R.S.S.
1958 A.L.SCHAWLOW si C.H.TOWNES publica principiile laserului
1958 Jack Kilebey de la Texas Instruments construieste primul circuit integrat cu germaniu
(IC)
1958 Robert Noyce de la Fairchild produce primul circuit integrat cu silicon
1961 Incepe difuzarea in Statele Unite a FM stereo
1962 Primul satelit activ TELSTAR I face legatura semnalului TV intre Statele Unite si
1963 Europa
1963 Bell System introduce telefonul touch-tone
1963-1966 I.E.E.E. este format prin unirea IRE si AIEE
Coduri corectoare de erori si egalizarea adaptiva pentru comunicatii digitale de mare
1964 viteza fara erori sunt dezvoltate
1965 Sistemul telefonic electronic de comutare (no. 1 ESS) este pus in functiune
1968 Primul satelit de comunicatii comercial, Early Bird
1971 Sunt dezvoltate sistemele de televiziune prin cablu
1972 Inter Corporation construieste primul microprocesor single-cip (4004)
1976 Motorola prezinta telefonul celular la FCC
1979 Sunt dezvoltate calculatoarele personale
1980 64-kb RAM patrunde in zona VLSI circuitelor integrate de scala larga
1980 este dezvoltat sistemul de comunicaii pe fibra optica Bell System FT 3
1981 Philips si Sony creaza compact discul
1982 Este introdus IBM PC-UL
1984 AT&T este de acord sa se desprinda in 22 de companii de telefonie
1985 Macintosh este introdus de catre Apple
1989 Masinile FAX devin populare
1990-prezent Telefonul celular ‘de buzunar’ este introdus de catre Motorola
Era procesarii digitale de semnal cu microprocesoare, osciloscoapelor digitale,
receptoarelor reglate digital, sistemelor cu spectru imprastiat, sistemelor digitale
satelitare si a televiziunii hi-definition

4
 Un microfon este un exemplu bun de sursa analogica. Tensiunea de iesire reprezinta informatia
din sunet si o distribuie intr-o gama de valori continua.
Definitie
Un sistem de comunicatii digital transfera informatia de la o sursa digitala la destinatie.
Definitie
Un sistem de comunicatii analogic transfera informatia de la o sursa analogica la destinatie.
Strict vorbind, o forma de unda digitala este definita ca o functie de timp care poate avea doar un set
discret de valori. Daca forma de unda digitala este o forma de unda binara sunt permise numai doua
valori. O forma de unda analogica este o functie de timp care are o gama de valori continua.
Un sistem electronic de comunicatii digital foloseste de obicei tensiuni si curenti care au forme
de unde digitale, totusi, poate avea forme de unda analogice. De exemplu, informatia de la o sursa
binara poate fi transmisa la destinatie folosind o unda sinusoidala 1000 Hz ca sa reprezinta 1 binar si o
forma de sursa sinusoidala de 500 Hz sa repreyinte 0 binar. Aici, informatia digitala de la sursa este
transmisa la destinatie folosind forme de unda analogice, dar acesta este tot un sistem de comunicatii
digital. Din acest punct de vedere, observam ca inginerii din comunicatii digitale trebuie sa stie sa
analizeze circuitele analogice la fel ca circuitele digitale.
Comunicatiile digitale au un numar de avantaje :
• Pot fi folosite circuite digitale relativ ieftine.
• Securitatea este mentinuta folosind criptarea datelor.
• O gama dinamica mai larga este posibila (diferenta dintre valoarea cea mai mare si
cea mai mica.
• Informatiile de voce, video si date pot fi combinate si transmise pe un sistem de
transmisii digital comun.
• In sistemele pe distanta lunga zgomotul nu se acumuleaza din repetor in repetor
• Erorile pot fi putine chiar si atunci cand semnalul receptionat este foarte afectat de
zgomot
• Erorile pot fi usor corectate folosind codarea
Comunicatiile digitale au de asemenea si dezavantaje:
• In general este necesara o banda mai larga decat pentru un sistem analogic
• Este nevoie de sincronizare
Avantajele sistemelor de comunicatii digitale de obicei sunt mai multe decat dezavantajele. In
consecinta, sistemele digitale devin din ce in ce mai populare.
In aceasta carte vom dezvolta teoria sistemelor de comunicatii si conceptelor matematice
corespunzatoare ptr ca aceste idei stau la baza intelegerii sistemelor prezente si viitoare.

5
 Aceasta abordare da inginerului absolvent un set de unelte de lucru care vor fi foarte folositoare
de-a lungul carierei profesionale si nu vor fi dependente de harware.
In acelasi timp vom incerca sa nu ne afundam in complexitatea matematica. Sistemele de
comunicatii analogice optime sunt de obicei imposibil de obtinut acolo unde putem obtine si analiza
sisteme de comunicatii digitale optime fara dificultate prea mare.
Aplicatiile practice sunt si ele de prima importanta. Ele nu ofera numai motivatii si usurinta
intelegerii conceptelor teoretice insa dau tanarului inginer cunostinte practice despre sistemele de
comunicatii. Noi credem ca aceasta abordare furnizeaza o baza excelenta pentru dezvoltarea sistemelor
de comunicatii viitoare la fel ca intelegerea sistemelor prezente.

1-3 FORME DE UNDA DETERMINISTE SI ALEATORII

In sisteme de comunicatii, noi ne preocupam de doua clase mari de forme de unde: deterministe
si aleatorii (sau stohastice).
Definitie:
O forma de unda determinista poate fi modelata complet ca o functie specifica de timp.
De exemplu, daca w(t)=Acos(ω 0 t+φ 0 ) descrie o forma de unda unde A, ω 0 si φ 0 sunt constante
cunoscute, atunci aceasta forma de unda este determinista.
Definitie:
O forma de unda aleatorie (sau stohastica) nu poate fi modelata complet ca o functie de timp si
trebuie modelata probabilistic.
Aici avem de-a face cu o dilema atunci cand analizam sistemele de comunicatii. Noi stim ca
formele de unda care reprezinta sursa nu pot fi deterministe.
De exemplu, intr-un sistem de comunicatii digital noi putem trimite informatii care sa
corespunda oricarei litere din alfabetul englez. Fiecare litera poate fi reprezentata de o forma de unda
determinista dar cand analizam forma de unda emisa de la sursa, noi aflam ca e o forma de unda
aleatorie pentru ca nu stim exact ce caracter va fi transmis. In consecinta, noi avem nevoie sa
proiectam sistemul de comunicatii folosind o forma de unda aleatorie si orice zgomot care va fi
introdus va fi deasemenea ca o forma de unda aleatorie. Aceasta tehnica necesita folosirea conceptelor
de probabilitati si statistica care pot face proiectarea si analiza mai complicata. Din nefericire, daca
reprezentam forma de unda ca o forma de unda determinista tipica vom obtine aproape, dar nu in
totalitate, rezultatul pe care il cautam. Aceasta este abordarea din prima parte a acestei parti.

6
 1-4 ORGANIZAREA CARTII

Capitolele de la 1 la 5 folosesc o abordare determinista in analiza sistemelor de comunicatii.

Aceasta abordare permite cititorului sa inteleaga unele concepte importante fara sa se complice cu
analize statistice. Permite deasemenea cititorului care nu este familiarizat cu statistica sa inteleaga
bazele sistemelor de comunicatii. Cu toate acestea, un subiect important privind performantele
sistemelor de comunicatii in prezenta zgomotului nu poate fi analizat fara folosirea statisticii. Aceste
subiecte sunt acoperite in capitolele 6 si 7 si apendixul P. Capitolul 8 prezinta studii de caz ale
sistemelor de comunicatii.
Aceasta carte este conceputa sa fie citita usor. Pentru a ajuta studentul in rezolvarea
problemelor, cateva exercitii ajutatoare impreuna cu solutiile lor sunt incluse la sfarsitul fiecarui
capitol. In plus, calculatorul este folosit in rezolvarea problemelor.
Aceasta carte este de asemenea folositoare ca o sursa de referinta pentru matematica (apendix
A), statistica (apendix B si capitolul 6), sisteme de comunicatii de calculatoare (apendix C), si ca o
lista de referinta a standardelor sistemelor de comunicatii care au fost adoptate (capitolele 3, 4, 5 si 8,
si apendix C).
Comunicatiile reprezinta un domeniu interesant de lucru. Sunt cateva domenii traditionale
precum: radio AM, FM stereo, TV si radio pe unde scurte. Sunt si domenii cu dezvoltare rapida: retele
de calculatoare, sistemele satelitare, telefonia celulara, spectru imprastiat, sistemele de comunicatii
personale, televiziunea hi-definition si retelele de comunicatii inteligente. Aceste subiecte si multe
altele sunt dezbatute in aceasta carte. Este necesar ca cititorul sa parcurga pana la capitolul 8 inclusiv
studiind si studiile de caz care sunt de interes special, ca sistemele de telefonie.

1-5 FOLOSIREA CALCULATORULUI SI A SOFTULUI MATLAB

Calculatorul este un device modern, care ajuta inginerii de comunicatii sa analizeze si sa

priecteze sisteme de comunicatii. Aceasta carte este conceputa astfel incat calculatorul sa poata fi
folosit ca o unealta ptr. analiza undelor , sa calculeze spectrul (folosind transformata Fourier) sa
calculeze integrale si in general, sa ajute cititorul sa inteleaga, sa analizeze si sa proiecteze. Cand
cineva cauta software disponibil pentru lucrul cu calculatorul, acel cineva este pus in fata programarii
in C, Pascal sau Basic, sau cineva poate alege un pachet software care sa rezolve o clasa de probleme
particulare, cum sunt problemele matematice. Pentru utilizarea cu aceasta carte, autorul a ales
Matlab-ul care este disponibil in versiuni ptr. studenti la preturi rezonabile.
Solutiile cu fisiere Matlab M sunt furnizate pentru anumite ecuatii si probleme ajutatoare si
sunt marcate cu un anumit simbol. Tabelul 2-3 arata un exemplu de un fisier Matlab M.

7
 1-6 DIAGRAMA BLOC A UNUI SISTEM DE COMUNICATII

Sistemele de comunicatii pot fi descrise printr-o diagrama bloc prezentata in figura 1-1.
Excluzand aplicatiile particulare, toate sistemele de comunicatii includ 3 subsisteme principale:
emitatorul, canalul, receptorul.
De-a lungul acestei carti vom folosi simboluri ca cele prezente in aceasta diagrama astfel incat
cititorul sa nu fie dezorientat cu privire la locul in care aceste semnale sun localizate de-a lungul
sistemlui. Mesajul de la sursa este reprezentat de forma de unda de la intrare in formatie m(t). Mesajul
livrat la destinatie este notat cu m̃(t). Semnul ‘~’ indica faptul ca mesajul receptionat poate sa nu fie la
fel ca cel transmis. Asta este; mesajul la destinatie m̃(t., poate fi afectat de zgomot pe canal sau pot fi
alte probleme in sistem, ca filtrari nedorite sau neliniaritati nedorite. Mesajul informational poate fi in
forma analogica sau digitala, depinde de particularitatile sistemului, si poate reprezenta informatie
audio, video, sau alte tipuri de informatie. In sistemele multiplexate, pot fi intrari si iesiri multiple
pentru sursele si destinatiile mesajelor. Spectrul (sau frecventele) ale lui m(t) si m̃(t) este concentrat in
jurul lui f =0; in consecinta se spune ca sunt semnale in banda de baza.
Blocul de procesare a semnalului la emisie conditioneaza sursa pentru o mult mai eficienta
transmisie. De exemplu, intr-un sistem analogic. Procesorul de semnal poate fi un filtru trece jos
analogic care este folosit sa restranga latimea benzii lui m(t). Intr-un sistem hibrid, procesorul de
semnal poate fi un convertor analog–to–digital (ADC). Acesta produce un “cuvant digital” care
reprezinta esantioane ale semnalului analogic de la intrare (cum este descris in capitolul 3 in sectiunea
PCM). In acest caz convertorul din procesorul de semnal furnizeaza codarea sursei semnalului de
intrare. In plus, procesorul de semnal poate adauga biti de paritate cuvantului digital pentru a furniza
codarea canalului astfel incat detectia si corectia erorilor sa poata fi folosita de procesorul de semnal
de la receptie pentru a elimina erorile de bit cauzate de zgomotul de pe canal. Semnalul la iesirea
procesorului de semnal de la emisie este un semnal in banda de baza, deoarece are frecventele
concentrate in jurul lui f=0. Circuitele de modulatie a purtatoarei la emisie transfera semnalul procesat
in banda de baza intr-o banda de frecvente care este potrivita pentru mediul de transmisie al canalului.
De exemplu, daca canalul consta in fibra optica, circuitele de modulare a purtatoarei vor transfera
intrarea din banda de baza in frecvente optice si semnalul transmis s(t), este lumina. Daca pe canal
sunt propagate semnale in banda de baza, nu sunt necesare circuite de modulatie a purtatoarei, si s(t)
poate fi extras din circuitele de procesare de la emisie. Circuitele de modulatie a purtatoarei sunt
necesare cand canalul de transmisie este localizat intr-o banda de frecvente in jurul lui f(c) unde
f(c)=>0. In acest caz, s(t) se spune ca este tras in banda, pentru ca este proiectat sa aibe frecvente
localizate in banda din jurul lui f(c). De exemplu, o statie de emisie cu modulatie in amplitudine (AM)
cu o frecventa de 850 kHz are o frecventa purtatoare f(c) =850 kHz.

8
 Fig 1-1. Sistem de comunicatii
Trecerea informatiei de la intrare din banda de baza m(t) in banda semnalului s(t) se numeste
modulatie, (m(t) este semnalul audio a statiei de emisie AM). In capitolul 4 vom arata ca orice semnal
modulat are forma
s(t)=R(t)cos[ω c t+ θ(t)]
unde ω c =2πf c . Daca R(t)=1 si θ(t)=o, s(t) va fi o simpla frecventa sinusoidala f=f c cu o banda de
latime 0. In procesul de molulare facut de circuitele de modulatie a purtatoarei, forma de unda a
semnalului de intrare din banda de baza m(t) forteaza pe R(t) si/sau θ(t) sa se modifice in functie de
m(t). Aceste fluctuatii ale lui R(t) si θ(t) fac ca s(t) sa aiba o latime de banda diferita de 0 care depinde
de caracteristicile lui m(t) si de functiile de transformare folosite pentru generarea lui R(t) si θ(t. In
capitolul 5 sunt prezentate exemple practice de semnale modulate analogice si digitale.
Canalele pot fi clasificate in doua categorii : hardwire si softwire. Cateva exemple de hardwire
sunt liniile telefonice cu cabluri torsadate, cablul coaxial, ghidurile de unda si fibra optica. Exemple de
canale softwire sunt aerul, vidul si apa de mare. Trebuie sa intelegem ca principiile generale de
modulatii analogice si digitale sunt aplicabile pentru toate tipurile de canale, chiar daca unele
caracteristici ale canalelor impun unele constrangeri care vor favoriza anumite tipuri de semnale. In
general, mediul de comunicatii atenueaza semnalul astfel incat nivelul zgomotului de pe canal si/sau
zgomotul indus de imperfectiunile receptorului fac ca informatia receptionata, m̃, sa fie diferita de cea
de la emisie. Zgomotul canalului poate aparea din cauze naturale (ex. fulgere) sau surse umane ca
liniile de inalta tensiune, sistemele de pornire ale autoturismelor sau chiar dispozitivele de comutare
din apropierea computerelor. Canalul poate sa contina echipamente active de amplificare, cum sunt
repetoarele din sistemele de telefonie sau transponderele satelitare din sistemele de comunicatii prin
satelit. Aceste dispozitive sunt necesare pentru mentinerea nivelului semnalului peste cel al
zgomotului. In plus, canalul poate provoca mai multe cai de transmisie intre sursa si destinatie, cai care
pot avea diferite intarzieri si atenuari. Si mai rau, aceste caracteristici pot varia in timp. Aceste variatii
produc fading la iesirea canalului. Ati observat acest fading la receptia statiilor de emisie pe unde
scurte aflate la mare distanta.
Receptorul preia semnalul perturbat la iesirea canalului si in transforma intr-un semnal in bada
de baza care poate fi procesat de procesorul in banda de baza a receptorului. Procesorul in banda de

9
baza “curata” semnalul si furnizeaza o aproximare a informatiei de la sursa, m̃, catre iesirea sistemului
de comuniactii.
Scopul unui inginer este sa proiecteze un sistem de comunicatii astfel incat informatia sa fie
transmisa la destinatie cu foarte putine perturbari, respectand in acelasi timp constrangerile, ca puterea
maxima de emisie, banda alocata, si costurile. In sistemele digitale, masura deteriorarii semnalelor este
de obicei probabilitatea de eroare de bit (P c ), numita si rata de eroare de bit (BER) a datelor
receptionate m̃. In sistemele analogice, masura performantelor este raportul semnal/zgomot la iesirea
receptorului.

1-7 ALOCAREA SPECTRULUI

In sistemele de comunicatii care folosesc atmosfera ca si canal de transmisie, interferentele si
conditiile de propagare sunt foarte dependente de frecventa de emisie. Teoretic, orice tip de modulatii
(ex. modulatia in amplitudine, modulatia in frecventa, banda laterala, psk, fsk, etc.) pot fi folosite la
orice frecventa de emisie. Totusi, in scopul de a ordona si din ratiuni politice, guvernele reglementeaza
tipul de modulatie, banda si tipul de informatie care pot fi transmise pe anumite frecvente.
Intr-o baza internationala, asignarea freceventelor si standardele tehnice sunt stabilite de catre
International Telecommunication Union (ITU). ITU este o agentie specializata a Natiunilor Unite si
centrul administrativ al ITU este in Geneva, Elvetia, cu un staff de 700 de persoane. Aceste staff este
responsabil de administrarea intelegerilor care au fost ratificate de catre 184 de natiuni membre ale
ITU. In 1992, ITU a fost restructurat in 3 sectoare. Sectorul de Radiocomunicatii (ITU – R) care
furnizeazaasignarea frecventelor si este preocupat de folosirea eficienta a spectrului de radiofrecvente.
Sectiuneade standardizare in telecomunicatii (ITU – T) care examineaza problemelor tehnice, de
operare si de tarifare. Creaza recomandari si standarde pentru retelel publice de telecomunicatii si
sistemele radio corespunzatoare. Sectorul de dezvoltare in telecomunicatii (ITU – D) furnizeaza
asistenta tehnica in special pentru tarile dezvoltatoare. Aceasta incurajeaza ca un intreg ansamblu de
servicii de telecomunicatii sa fie asigurat economic si integrat intr-un sistem de telecomunicatii global.
Inainte de 1992, ITU era organizat in 2 sectoare principale: International telegraph si Telephon
Consultative Committee (CCITT) si International Radio Consultative Comittee (CCIR).
Fiecare natiune membra a ITU isi pastreaza suveranitatea asupra folosirii spectrului si
standardelor adoptate pe teritoriul sau. Cu toate acestea, este de asteptat ca fiecare natiune sa se
alinieza la planul de frecvente si standardele adoptate de ITU. De obicei, fiecare natiune stabileste o
agentie care este responsabila de administrarea frcventelor radio in granitele sale. In Statele Unite,
FCC reglementeaza si acorda licentele pentru sistemele radio destinate publicului larg sau statului si
institutiilor locale. In plus, National Telecommunication and Information Administration (NTIA) este
responsabila pentru asignarea frecventelor destinate guvernului si armatei Statelor Unite. Asignarea

10
frecventelor internationale este divizata in 2 sub benzi de catre FCC pentru a corespunde la 70 de
categorii de servicii si 9 milionae de transmisii. Tabelul 1 – 2 arata o lista generala a benzilor de
frecventa, destinatiile obisnuite, conditiile de propagare tipice si serviciile tipice asignate acestei benzi.

1-8 PROPAGAREA UNDELOR ELECTROMAGNETICE

Caracteristicile de propagare a undelor electromagnetice folosite in canale softwire sunt foarte

dependente de frecventa. Aceste lucru este aratat in tabelul 1-2, in care utilizatorii sunt asignati
frecventelor care au caracteristicile de propagare corespunzatoare acoperirii necesare. Caracteristicile
de propagare sunt rezultatul schimbarilor in velocitatea undelor radio in functie de altitudine si
conditiile limita. Velocitatea undelor este dependenta de temperatura, densitatea aerului sinivelele
ionosferice.
Ionizarea aerului rarefiat de la altitudini mari are un efect dominant in propagarea undelor de
frecventa medie (MF) si frecvente mari (HF). Ionizarea eset cauzata de radiatiile ultraviolete solare cat
si de raze cosmice. In consecinta, nivelul ionizarii este in functie de timpul zilei, anotimp si activitatile
solare. Aceasta duce la cateva straturi cu diferite densitati de ionizare localizate la diferite inaltimi in
jurul Pamantului.
Regiunile ionizate dominante sunt straturile D, E, F 1 si F 2 . Stratul D este cel mai aproape de
suprafata pamantului la o altitudine de 45 sau 55 de mile. Pentru f >300 kHz, stratul D se comporta ca
un burete care absoarbe (sau atenueaza) aceste unde radio. Atenuarea este invers proportionala cu
frecventa si devine mica pentru frecvente peste 4 MHz. Pentru f<300 kHz, stratul D da refractii ale
undelor RF. Stratul D este foarte pronuntat in timpul zilei, cu un maxim de ionizare atunci cand soarele
este deasupra, si aproape dispare noaptea. Stratul E are o inaltime de la 65 pana la 75 de mile si are
ionizarea maxima in jurul pranzului (ora locala), si practic dispare dupa asfintit. El da reflexii ale
frecventelor HF in timpul zilei. Stratul F urca in altitudine intre 90 si 250 de mile. Se ionizeaza rapid la
rasarit, atinge varful de ionizare dupa-amiaza devreme, si scade incet dupa asfintit.
Regiunea F se imparte in 2 straturi, F 1 si F 2 , in timpul zilei si se combina intr-unul singur,
noaptea. Regiunea F este cel mai predominant mediu in furnizarea reflexiilor undelor HF. Dupa cum
este aratat in figura 1-2, spectrul electromagnetic poate fi divizat in 3 benzi largi care au una din cele
trei caracteristici de propagare dominante: unde terestre, unde cosmice si unde directe.
Propagarile undelor terestre sunt ilustrate in fig 1-2a. Este modul dominant de propagare pentru
frecventele de sub 2 MHz. Aici undele electromangetice tind sa urmareasca conturul pamantului. Deci
difractia undelor le fac sa se propage de-a lungul suprafetei pamantului. Acest mod de propagare este
folosit in AM, unde acoperirea locala urmareste conturul pamantului si semnalul se propaga pe
orizontul vizibil.

11
 Banda de Denumirea Caracteristicile de propagare Utilizatori
frecvente
3 – 30 kHz Very low frequency Unde terestre; atenuari mici ziua si Comunicatii submarine;
(VLF) noaptea; nivelul zgomotului navigatie pe distante
atmosferic mare. lungi.
30 – 300 kHz Low frequency La fel ca VLF; putin mai stabile; Comunicatii maritime la
(LF) absorbtii in timpul zilei distante lungi
300 – 3000 kHz Medium frequency Unde terestre si la altitudini mari Radio maritim,
(MF) noaptea; atenuari scazute noaptea si logalizare si emisiuni
mari in timpul zilei; zgomot AM.
atmosferic.
3 – 30 MHz High frequency Reflexia ionosferica varieaza in Radioamatori,
(HF) functie de de zi, anotimp si radiodifuzari
frecventa; zgomot atmosferic scazut internationale,
la 30 MHz comunicatii militare,
navigatii maritime si
aeriene la mare distanta,
telefonie, telegraf,
faximil.
30 – 300 MHz Very high Propagari de unde directe, in hopuri Televiziunea VHF FM,
frequency (VHF) datorita inversiunilor de comunicatii aeriene AM,
temperatura, zgomot cosmic. ajutor navigatii aeriene

0.3 – 3GHz Ultra high Propagari directe, zgomot cosmic Televiziune UHF,
frequency (UHF) telefonie celulara, radar,
linii de microunde,
sisteme de comunicatii
personale
Asignari literale
1.0 – 2.0 L
2.0 – 4.0 S
3 – 30 GHz Super high Propagari directe, atenuari datorate Comunicatii satelitare,
frequency (SHF) ploii peste 10 GHz., atenuari legaturi radar pe
atmosferice datorita oxigenului si microunde
2.0– 4.0 S vaporilor de apa, absorbtii mari la

12
 4.0– 8.0 C 22.2 GHz
8.0 – 12.0 X
12.0 -18.0 Ku
18.0 – 27.0 K
27.0 – 40.0 Ka
26.5 – 40.0 R
30 – 300 GHz Extremely high Absorbtii datorate vaporilor de Radar, satelit,
frequency (EHF) ploaie la 183 GHz si absorbtii experimental
datorate oxigenului la 60 si 119 GHz
33.0. – 50.0 Q
40.0. – 75.0 V
75.0. – 110.0 W
110 – 300 mm (milimetri)
103 – 107 GHz Infrarosu, lumina Propagari directe Comunicatii optice
vizibila si
ultraviolet
Tabelul 1-2 Benzile de frecvente

Intrebarea care se pune este: Care e cea mai mica frecventa care poate fi folosita? Raspunsul este ca
cea mai mica frecventa utilizabila depinde de lungimea antenei. Pentru radiatii eficiente, antena trebuie
sa fie mai mare de 1/10 din lungimea de unda. De exemplu, pentru un semnal cu o frecventa purtatoare
f c = 10 kHz, lungimea de unda este:
λ=c/f c
(3 x10 8 m / s )
λ= 4
= 3 x10 4 m
10
unde c este viteza luminii. (Formula λ=c/f c este distanta = viteza x timp, unde timpul este t=1/f c .) Deci
antena trebuie sa fie de cel putin 3000 m lungime pentru radiatii electromagnetice eficiente la 10 kHz.
Propagarea undelor cosmice este ilustrata in fig 1-2b. Este modul predominant de propagare in
benzile de la 2 la 30 MHz. Aici acoperirea la mare distanta este obtinuta prin reflexia undei in
ionosfera si in suprafata pamantului. De fapt, in ionosfera unda este refractata gradual in forma unui U
intors deoarece indicele de refractie variaza cu altitudinea si cu modificarea nivelului de ioizare.
Indicele de refractie a ionosferei este dat de(Griffiths 1987; Jordan and Balmain, 1968):

81N
n = 1−
f2

13
 Fig 1-2 Propagarea radio
unde n este indicele de refractie, N este densitatea de electroni liberi (numarul de electroni pe metru
cub), si f este frecventa udei (in herti). De obicei valoarea lui N este intre 1010 si 1012, depinzand de
perioada zilei, anotimp si numarul de puncte solare. Intr-o regiune ionizata n<1 deoarece N>1 si in
afara regiunii ionizate n ≈ 1 deoarece N ≈ 0. In regiunile ionizate, deoarece n<1, undele vor fi refractate
conform legii lui Snell:
n sin φ r = φ i
unde φ i este unghiul de incidenta (intre directia undei si verticala) masurat chiar sub ionosfera si φ r
este unghiul de refractie a undei (pe verticala), masurat in ionosfera. In continuare, indexul de refractie
o sa varieze odata cu altitudinea deoarece N variaza. Pentru frecvente din benzile cuprinse intre 2 si 30
MHz, indexul de refractie o sa varieze cu altitudinea intr-o plaja coresunzatoare astfel incat unda va fi
intreptata inapoi spre pamant. In consecinta, ionosfera se comporta ca un reflector. Statia de transmisie

14
va avea o arie de acoperire asa cum e indicata in fig 1-2b de hasuararea de-a lungul suprafetei
pamantului. Acoperirea in apropierea antenei de emisie este datorata undelor terestre, iar celelalte arii
de acoperire sunt datorate undelor cosmice. Observam ca sunt zone fara acoperire de-a lungul scoartei
terestre intre antena de emisie si cea de receptie. Unghiul de reflexie si pierderile semnalului intr-un
punct de reflexie depind de frecventa, perioada zilei, anotimp si activitatile solare.
Pe timpul zilei (in punctele de reflexie ionosferica), densitatea de electroni va fi mare deci n<1.
In consecinta, undele cosmice de la statile de pe cealalta parte a globului vor fi gasite pe benzile de
unde scurte. Totusi, stratul D este de asemena prezent pe timpul zilei. Acesta absoarbe frecventele de
sub 4 MHz. Acesta este cazul statiilor AM, cand statiile de la distanta nu pot fi receptionate pe timpul
zilei, dar noaptea stratul dispare si statiile AM pot fi receptionate pe unde cosmice.
Propagarea undelor cosmice este cauzata in principal de reflexia stratului F (altitudine de la 90
la 250 mile). Datorita acestui strat, statiile de emisie internationale din banda HF pot fi auzite din
cealalta parte a globului a aproape orice ora din zi sau din noapte.
Propagarea directa este ilustrata in fig 1-2c. Aceasta este metoda principala pentru frecvente de
peste 30 MHz. Aici undele electromagnetice se propaga in linie dreapta. In acest caz, f2 ≥ 81N, astfel
incat n ≈ 1, si atunci vom avea refractii foarte slabe la ionosfera. De fapt, semnalul se propaga prin
ionosfera. Aceasta proprietate este folosita pentru comunicatiile satelitare.
Modul de propagare directa (LOS) are dezavantajul ca pentru comunicatii intre doua statii
terestre, calea semnalului trebuie se fie peste orizont. Altfel, pamantul va bloca calea de propagare.
Astfel antenele trebuie sa fie plasate pe turnuri inalte astfel incat antenele de receptie sa poata “vedea”
antena de emisie. O formula pentru distanta la orizont, d, ca o functie de inaltimea antenei, poate fi
usor obtinuta folosind figura 1-3. Din aceasta figura:
d2 + r2 = ( r + h )2
sau d2 = 2rh + h2
unde r este raza pamantului si h este inaltimea antenei peste scoarta terestra. In aceasta aplicatie h2 este
neglijabil in raport cu 2rh. Raza pamantului este de 3960 mile. Cu toate acestea, la frecventele radio
4
directe, raza pamantului efectiva este de (3960) mile. Deci distanta pana la orizont va fi:
3
d = 2h mile.
Unde factorul de conversie a fost folosit astfel incat h este inaltimea antenei masurata in picioare si de
este in mile terestre. De exemplu, statiile de televiziune au asignate frecvente peste 30 MHz in benzile
VHF sau UHF (vezi tabelul 1-2) si marginile de acoperire sunt limitate la limita orizontului radio.
Pentru o statie tv cu un turn de 1000 de picioare, d este de 44,7 mile. Pentru un utilizator cu antena de
30 de picioare, d este de 7,75 mile. Astfel, pentru aceste puncte de transmisie si de receptie,

15
televiziunea va trebui sa aiba aria de acoperire cu o raza de 55,7 + 7,75 = 52,5 mile in jurul turnului de
emisie.

Fig 1-3 Calculul distantei la orizont

In plus, modul de propagare directa este posibil sa aiba imprastieri de propagare ionosferice. Acestea
apar cand frecventele sunt intre 30 si 60 MHz, cand semnalul de radiofrecventa este imprastiat datorita
iregularitatiolor indicelui de refractie a ionosferei inferioare (aproape 50 de mile de la scoarta terestra).
Datorita acestor imprastieri, comunicatiile pot fi transportate la distante de 1000 de mile chiar daca
aceasta deste dincolo de distanta directa. Similar, imprastierile troposferice (la 10 mile deasupra
scoartei terestre ) pot propaga semnalele de radiofrecventa intre 40 MHz pana la 4 GHz pana la cateva
sute de mile.

1-9 MASURAREA INFORMATIEI

Dupa cum am vazut, scopul unui sistem de comunicatii este sa transmita informatii de la sursa la
destinatie. Dar, cat este de mare informatia si cum o masuram? Stim ca din punct de vedere calitativ,
aceasta este legata de surpriza din momentul in care se receptioneaza mesajul. De exemplu, mesajul
“oceanul a fost distrus de o explozie nucleara” contine mai multa informatie decat mesajul “ astazi
ploua”.
Definitie. Informatia trimisa de la o sursa digitala cand mesajul numarul j este transmis este
data de:
 1 
I h = log 2  biti (1-7a)
p 
 j
unde P j este probabilitatea de transmisie a mesajului j.
Din aceasta definitie, vedem ca mesajul care este mai putin probabil sa apara (valoare mai mica
pentru P j ) furnizeaza mai multa informatie (valoare mai mare a lui I j ). De asemenea observam ca
masurarea acestei informatii depinde numai de eventualitatea trimiterii mesajului si nu depinde de
posibilitatea de interpretare a continutului si daca are sau nu sens.

16
 Baza logaritmului determina unitatile folosite pentru masurarea informatiei. Astfel pentru
unitatile “biti”, baza logaritmului este 2. Daca este folosit logaritmul natural, unitatile sunt “nats”; si
pentru logaritm in baza 10, unitatile sunt “hartley”, numiti dupa R.V. Hartley, care a sugerat folosirea
logaritmului in 1928.
In aceasta sectiune, termenul “bit” reprezinta o uitate de informatie defimita de (1-7a). In alte
sectiuni, in special in capitolul 3, bit-ul este de asemenea folosit ca sa reprezentam o uitate de date
binare. Sa nu confundam aceste 2 intelesuri ale termenului bit. Unii autori folosesc termenul de binit
pentru a exprima unitatile de date si folosesc bit numai pentru unitatile de informatie. Totusi,
majoritatea inginerilor folosesc acelasi cuvant (bit) ca sa exprime amandoua tipurile de unitati, cu
intelesul in functie de contextul in care este folosit. Aceasta carte va face la fel.
Pentru usurinta evaluarii lui I j la un calculator, (1-7a) poate fi scris in termeni de logaritm in
baza 10 sau logaritm natural.
1 1
Ij =− log10 Pj = − ln Pj (1-7b)
log10 2 ln 2
In general, continutul informatiei va varia de la mesaj la mesaj pentru ca P j nu va fi egal. In
consecinta, avem nevoie masurarea informatiei medii de la sursa, considerand ca toate mesajele
posibile pot fi trimise.
Definitie: Masurarea informatiei medii este:
m m  2 
H = ∑ Pj I j = ∑ Pj log 2  biti (1-8)
P 
j =1 j =1  j 
Unde m este numarul de mesaje diferite posibile la sursa si P j este probabilitatea trimiterii mesajului j
(m este finit deoarece este presupusa o sursa digitala). Informatia medie se numeste entropie.
Exemplul 1-1 Evaluarea informatiei si entropiei
Gasiti continutul unui mesaj care consta intr-un cuvant digital de 12 digiti, in care fiecare digit
poate avea patru valori diferite. Probabilitatea trimiterii oricarei valori este presupusa egala, si valoarea
oricarui digit nu depinde de valorile avute de digitii precedenti.
Intr-un sir de 12 simboluri (digiti) in care fiecare simblo consta intr-una din patru valori, sunt
4x4x....4=412 combinatii diferite (cuvinte) care pot fi obtinute. Petru ca fiecare valoare are o
probabilitate egala de aparitie, toate covintele diferite au aceeasi probabilitate de aparitie. Deci:
12
1 1
Pj = = 
412  4 
sau
 
 1 
I j = log 2   = log 2 (4 ) = 24biti
( )
 1
 4
12



17
In acest exemplu vedem ca informatia continuta in orice mesaj posibil este egala cu cea din ori ce alt
mesaj posibil (24). Deci informatia medie H este de 24 biti.
Presupunand ca numai doua valori (binar) sunt permise pentru fiecare digit si ca toate cuvintele
sunt egale ca probabilitate, atunci informatia va fi I j = 12 biti pentru cuvintele binare si informatia
medie va fi H = 12 biti. Aici, toate cuvintele de 12 biti dau 12 biti de informatie pentru ca
probabilitatea de aparitie a cuvintelor este egala. Daca nu ar fi fost egala, unele cuvinte de 12 biti ar fi
continut mai mult de 12 biti de informatie si altele ar fi continut mai putin, iar informatia medie ar fi
fost mai putin de 12 biti.
Rata informatiei este de asemenea importanta.
Definitie: Rata sursei este data de
R=H/T biti/s (1-9)
unde H este evaluat folosind (1-8) si T este timpul necesar pentru a trimite un mesaj.
Definitia data anterior se aplica surselor digitale. Definitia pentru surse analogice nu este
prezentata aici deoarece matematica devine foarte complicata, si intelesul fizic este mai greu de
interpretat. Totusi, nu este nevoie sa ne ingrijoram despre cazul analogic deoarece, din punct de vedere
microscopic, comunicatiile sunt in mod natural un proces discret, dupa cum a fost subliniat de
Shannon in 1948 si mentionat de Hartley in 1928. Dintr-un punct de vedere macroscopic, sursele
analogice pot fi aproximate de surse digitale cu o acuratetea dorita.

1-10 CAPACITATEA CANALULUI SI SISTEMELE DE COMUNICATII IDEALE

Mai multe criterii pot fi folosite pentru masurarea eficientei unui sistem de comunicatii pentru a
vedea daca este ideal sau perfect. Unele din aceste criterii sunt costurile, largimea benzii folosite,
puterea necesara de emisie, raportul semnal/zgomot in diferite puncte ale sistemului, probabilitatea de
eroare de bit pentru sistemele digitale, si intarzierile de-a lungul sistemului.
In sistemele digitale, sistemul optim poate fi definit ca sistemul care minimizeaza
probabilitatea de eroare de bit la iesirea sistemului pentru a mentine energia de emisie si banda
canalului. Totusi eroarea de bit si banda semnalului sunt de prima importanta si sunt acoperite in
subcapitole. Aceasta ridica o intrebare: Este posibil sa inventam un sistem fara erori de bit la iesire
chiar daca avem zgomot pe canal? Raspunsul la aceasta intrebare ni-l da Shannon in 1948-1949.
Raspunsul este ca da, cu anumite conditii. Shannon a aratat ca (pentru cazul unui semnal plus zgomot
alb gaussian), capacitatea C (biti/s) poate fi calculata astfel incat daca rata de informatie R (biti/s) a
fost mai mica decat C, probabilitatea de eroare se va apropia de 0. Ecuatia pentru C este:
 S
C = B log 2 1 +  (1-10)
 N

18
unde B este banda canalului in Herti (Hz), si S/N este raportul semnal/zgomot (watt/watt, nu dB) la
intrarea receptorului digital. Shannon nu ne spune cum sa construim acest sistem, dar el demonstreaza
ca este teoretic posibil sa avem asemenea sistem. Totusi, Shanon ne da performantele teoretice pe care
trebuie sa incercam sa le atingem in sistemele de comunicatii practice. Sistemele care incoporeaza
aceste performante, de obicei contin coduri corectoare de erori. Zgomotul canalului cauzeaza in
continuare erori la intrarea decoderului de la receptie; dar totusi, destula informatie redundanta a fost
adaugata in semnalul transmis astfel incat decoderul sa poata detecta si corecta erorile ci ajutorul
circuitelor de procesare.
In sistemele analogice, sistemul optim poate fi definit ca unul care atinge cel mai mare raport
semnal/zgomot la iesirea receptorului creat sa indeplineasca conditiile de putere de emisie si largime
de banda. Aici, evaluarea raportului semnal/zgomot de la iesire este de prima importanta. Putem sa
punem intrebarea: Este posibil sa creem un sistem cu un raport semnal/zgomot infinit la iesire, cand
zgomotul este introdus de canal? Raspunsul e nu. Performantele unui sistem real analogic in
concordanta cu sistemul ideal a lui Shannon sunt ilustrate in capitolul 7 (vezi figura 7-27).
Alte limite fundamentale pentru semnalele digitale au fost descoperite de Nyquist in 1924 si
Hartley in 1928. Daca un impuls reprezinta un bit de date, Nyquist arata ca impulsuri neinterferente
pot fi trimise pe canal nu mai repede de 2B impulsuri/s, unde B este banda canalului in Hz. Aceasta
este cunoscuta ca teorema esantionarii si este discutata in capitolul 2. Hartley generalizeaza rezultatul
lui Nyquist pentru cazul in care sunt generate impulsuri multinivel, dupa cum este discutat in capitolele
3 si 5.
Urmatoarea sectiune descrie imbunatatirile care pot fi obtinute intr-un sistem digital cand
codarea este folosita si cum aceste sisteme cu codare se compara cu sistemul ideal a lui Shannon.

1-11 CODAREA
Daca datele de la iesirea unui sistem de comunicatii au erori care sunt prea frecvente fata de
modul de lucru dorit, erorile pot fe reduse prin folosirea a doua tehnici principale.
• Automatic repeat request (ARQ) – cererea automata a repetarii
• Forward error correction (FEC) – corectarea erorilor
Intr-un sistem ARQ, cand circuitul de receptie detecteaza erori in blocul de date, cere ca
blocul de date sa fie retransmis. Intr-un sistem FEC, datele transmise sunt codate astfel
incat receptorul poate corecta erorile pe care le detecteaza. Aceste proceduri sunt clasificate
ca codarea canalului deoarece ele sunt folosite pentru corectarea erorilor cauzate de
zgomotul canalului. Aceasta este diferita de codarea sursei, prezentata in capitolul 3, unde
scopul codarii este extragerea informatiei de la sursa si codarea ei intr-o forma digitala
astfel incat sa poata fi salvata sau transmisa folosind tehnici digitale.

19
 Alegerea intre folosirea tehnicii ARQ sau FEC depinde de anumite aplicatii. ARQ este
folosit de obicei in sisteme de comunicatii pentru calcualtoare deoarece este relativ simplu
de implementat, si este de obicei un canal duplex (2 directii) astfel incat capatul de la
receptie poate trimite inapoi un mesaj de confirmare (acnowledgement (ACK)) pentru
primirea corecta a datelor sau o cerere pentru retransmisie (NAC), cand datele sunt
receptionate cu erori. Tehnicile FEC sunt folosite pentru corectarea erorilor pe canalele
simplex (o singura cale) atunci cand returnarea unui indicator ACK/NAC (necesar pentru
tehnica ARQ) nu este posibil. Tehnica FEC este preferata in sistemele cu intarzieri de
transmisie foarte mari deoarece daca tehnica ARQ va fi folosita, rata datelor efective va fi
mica; emitatorul avand perioade de asteptare lungi pana la primirea indicatorului
ACK/NAC, care este intarziat de delay-ul lung al transmisiei. Deoarece sisteleme ARQ
sunt acoperite in apendix C, ne vom concentra asupra tehnicii FEC in restul sectiunii.

Fig 1-4. Sistem de comunicatii general

Sistemele de comunicatii care folosesc tehnica FEC sunt ilustrate in figura 1-4, in care sunt cuprinse si
blocurile de codare si de decodare. Din punct de vedere teoretic, teorema lui Shannon privind
capacitatea canalului stabileste ca o valoare finita pentru raportul semnal/zgomot limiteaza doar rata de
transmisie (biti/s). Astfel, probabilitatea erorii, P(E), poate aproxima 0 atunci cand rata de transmisie
este mai mica decat capacitatea canalului. Aceasta teorema implica necesitatea codarii pentru ca
P(E) → 0. Intrebarea este: ce P(E) poate fi atins cand peste folosita codarea in practica?
Subiectele codarii sunt imense, si noi nici macar nu vom incerca sa facem o introducere pentru
numeroasele tehnici de codare care au fost dezvoltate. Orsicum, vom enumera cateva concepte de baza
si vom studia rezultatele care indica imbunatatirile practice atunci cand codul este folosit.
Codarea implica adaugarea de biti in plus (redundanti) fluxului de date astfel incat decoderul sa
poata reduce sau corecta erorile de la iesirea receptorului. Totusi, biti adaugati au dezavantajul ca
maresc rata datelor (biti/s) si, in consecinta se mareste si banda semnalului codat.
Codurile pot fi clasificate in doua mari categorii:

20
• Coduri bloc. Un cod bloc reprezinta transformarea a k simboluri binare de la intrare in n
simboluri binare la iesire. In consecinta, coderul bloc este un device fara memorare. Pentru ca
n>k, codul poate fi ales sa furnizeze redundanta, cum sunt bitii de paritate, care sunt folositi de
decoder sa furnizeze detectia erorilor si corectia unora. Codurile sunt caracterizate de (n,k),
unde rata de codare R este definita de R = k/n. In practica, valorile lui R sunt intre ¼ si 7/8, si k
este de la 3 pana la cateva sute.
• Codurile convolutive. Un cod convolutiv este produs de un coder cu memorie. Coderul
convolutiv accepta k simboluri binare la intrare si produce n simboluri binare la iesire, unde
cele n simboluri de la iesire sunt afectate de v + k simboluri de intrare. Memoria este
incorporata deoarece v > 0. Rata de codare este definita de R= k/n. Aceste valori tipice pentru k
si n sunt de la 1 la 8, si valorile lui v sunt de la 2 la 60. Valorile lui R sunt intre 1/4 si 7/8. O
valoare mica pentru rata de codare R indica un nivel mare de redundanta, care poate furniza un
control mai eficient al erorilor cu costul maririi benzii semnalului codat.

Coduri Bloc
Inainte de a discuta despre codurile bloc, cateva definitii sunt necesare. Numarul
Hamming a unui cuvant de cod este numarul de biti de 1 binar. De exemplu, cuvantul de cod
110101 are numarul Hamming 4. Distanta Hamming intre doua cuvinte de cod, notata cu d,
este numarul de pozitii in care cele doua cuvinte difera. De exemplu, cuvantul 110101 si
111001 au o distanta d = 2. Un cuvant de cod receptionat poate fi verificat daca are erori. Unele
erori pot fi detectate si corectate daca d ≥ s + t + 1, unde s este numarul de erori care pot fi
detectate si t este numarul de erori care pot fi corectate (s ≥ t). Deci un sir de t sau mai putine
erori poate fi detectat si corectat in totalitate daca d ≥ 2t + 1.
Un cuvant de cod general poate fi exprimat sub forma:
i 1 i 2 i 3 … i k p 1 p 2 p 3 …p r
unde k este numarul de biti de informatie, r este numarul de biti de paritate si n este lungimea
total a cuvantului din codul bloc (n,k), unde n = k + r. Acest aranjament a bitilor de informatie
la inceputul cuvantului de cod urmati de bitii de paritate este cel mai uzual. Un astfel de cod
bloc se numeste sistematic. Alte aranjamente, cu bitii de paritate sunt posibile si de obicei sunt
considerate coduri echivalente.
Hamming a dat o procedura pentru construirea codurilor bloc care au capabilitatea de a
detecta si corecta o singura eroare. Oricum, numai anumite coduri (n,k) sunt admise. Aceste
coduri Hamming admise sunt:
(n,k) = (2m – 1, 2m – 1 - m)

21
unde m este un numar intreg m ≥ 3. Astfel, cateva din codurile admise sunt (7,4), (15,11),
(31,26), (63,57), si (127,120). Rata de codare R este paroape de 1 odata cu marirea lui m.
In plus la codurile Hamming, sunt multe alte tipuri de coduri bloc. O alta clasa populara
de coduri este clasa codurilor ciclice. Codurile ciclice sunt coduri bloc in care un cuvant de cod
poate fi obtinut prin luarea oricarui alt cuvant de cod, shiftarea bitilor la dreapta, si plasarea
bitilor shiftati la stanga. Aceste tipuri de cod au avantajul ca sunt usor de codat de la sursa
mesajului prin folosirea unor registri de siftare lineari cu feedback. Aceasta structura permite,
de asemenea, o decodare usoara. Exemple de coduri ciclice si legate de cele ciclice sunt Bose-
Chadhuri-Hocquenhem (BCH), Reed-Solomon, Hamming, lungimea maximala, Reed-Muler si
codurile Golay. Cateva din proprietatile codurilor bloc sunt date in tabelul 1-3.

Coduri convolutive
Un coder convolutiv este ilustrat in figura 1-5. Aici k biti (un frame de intrare) sunt shiftati
inauntru de fiecare data, si , concurent, n biti (un frame de iesire), sunt shiftati in afara, unde
n > k. Totusi, orice frame de intrare de k biti produce un frame de iesire de n biti. Redundanta
este asigurata la iesire, deoarece n > k. De asemenea, coderul e cu memorie, deoarece frame-ul
de iesire depinde de valoarea K a frame-ului anterior, unde K > 1. Rata de codare este R = k/n
si este ¾ in aceasta imagine. In functie de codul convolutiv particular care trebuie generat,
adtele de la nivelul kK din registru de shiftare sunt adunate (modulo 2) si folosite pentru a seta
bitii de la nivelul n din registru de iesire.

Tabelul 1-3. Proprietatile codurilor bloc

De exemplu, sa consideram un coder convolutiv ca cel din figura 1-6. Aici k=1. n=2,
K=3 si un comutator cu doua intrari are funtia unui registru de shiftare de la iesire cu doua
nivele. Codul convolutiv este generat de intrarea bitilor de date si apoi trimis la comutator
pentru inversare. Acest proces se repeta pentru intrari succesive de biti pentru a produce iesirea
codata convolutiv, In acest exemplu, fiecare k = 1 bit de intrare produce n = 2 biti de iesire,
astfel rata de codare este R = k/n = ½. Arborele codului, din figura 1-7 da secventa codata

22
pentru exemplu de coder convolutiv din fig 1-6. Pentru a folosi un arbore de codare, o mutare
este facuta in sus daca intrarea este 0 binar sau jos daca intrarea este 1 binar. Biti codati
corespunzatori sunt aratati in paranteze. De exemplu, daca la intrare este introdusa secventa
x 11 = 1010 (cu bitii cei mai recenti la dreapta) secventa corespunzatoare codata, de la iesire este
Y 11 = 11010001, dupa cum este aratat si in figura 1-7, calea A. Un semnal codat convlolutiv
este decodat prin potrivirea datelor codate de la receptie cu sablonul din arborele de codare. In
decodarea secventiala (o tehnica suboptima), varianta este vazuta ca o sofer care ocazional
coteste gresit la o intersectie, dar descopera greseala, se intoarce si incearca alt drum. De
exemplu, daca y 11 = 11010010 a fost receptionat, sablonul cel mai apropiat si datele decodate
ar fi x 11 =1010. Daca zgomotul este prezent pe canal, cateva din bitii codati receptionati pot fi
eronati, si atunci sablonul nu s-ar potrivi exact. In acest caz se considera ca prin alegerea
variantei care va minimiza distanta Hamming dintre varianta de secventa selectata si secventa
receptionata codat.

Figura 1-5 Codare convolutiva (k=3, n=4, K=5, R=3/4)

Un algoritm de decodare optim, numit “decodarea Viterbi”, foloseste o procedura similara.
Examineaza variantele posibile si selecteaza pe cele mai bune bazandu-se pe cateva
probabilitati conditionale. Procedura Viterbi poate folosi decizii hard sau soft. Un algoritm cu
decizie soft decide mai intai rezultatul bazandu-se ca statistica de test este peste sau sub un
nivel de decizie si da incredere numarului care specifica cat de aproape statistica de test a fost
de valoare nivelului de decizie. In deciziile hard doar decizia de iesire este cunoscuta si se stie
daca decizia a fost “to close to call” (deoarece valoarea de test a fost aproape egala nu valoarea
nivelului). Tehnica de decizie soft poate transforma cu un castig de 2 dB la intrarea receptiei

23
E b /N 0 . E b este energia semnalului receptionat de timpul unui bit si N 0 /2 va fi definit in detaliu
in alte capitole.

Intercalarea Codurilor
In discutiile anterioare, am presupus ca daca nu ar fi fost folosita nici un fel de codare,
zgolotul canalului pr cauza erori aleatoare de bit la intrarea receptiei, care sunt mai mult sau
mai putin izolate, neadiacente.

Figura 1-6 Coder convolutional petru o rata de ½

Atunci cand a fost adaugata codarea, redundanta codului permite decoderului de la receptie sa
corecteze erorile astfel incat iesirea decodata sa fie aproape fara erori. Osicat, in unele aplicatii,
apar zone mari afectate de zgomotul canalului. Daca tehnicile uzuale de codare sunt folosite in
aceste situatii, sirul de erori va aparea si la iesirea decoderului deoarece portiunea cu erori este
mai mare decat “timpul de redundanta” a codului. Aceasta situatie poate fi ameliorata prin
folosirea codurilor intercalate.
La capatul transmisiei, datele codate sunt intercalate (ca un pachet de carti) prin
amestecarea bitilor codati pe un interval de timp a catorva lungimi de bloc (pentru coduri bloc)
sau cateva lungimi de sir (pentru coduri convolutive). Durata ceruta a intervalului de timp este
de cateva ori durata portiunii afectate de zgomot. La receptie, inainte de decodare, datele cu
eroare sunt reasezate pentru a produce date codate cu erori izolate. Erorile izolate sunt apoi
corectate prin trecerea datelor prin decoder. Asta produce o iesire aproape fara erori chiar si
cand zgomotul apare la intrarea receptorului. Aceste sunt cele doua clase de intercalari -
intercalari bloc si intercalari convolutive.

24
Performantele codului
Imbunatatirea performantelor unui sistem de comunicatii digital care poate fi obtinuta prin
folosirea codarii este ilustrata in fig 1-8. Se presupune ca un semnal digital plus zgomotul
canalului sunt prezente la intrarea receptorului. Performanta unu sistem care foloseste BPSK
este prezentata in amandoua cazurile, cand este folosita codarea si cand nu. Pentru cazul in care
nu este folosit cod, filtru de detectie optim este folosit la receptie asa cum este descris in
capitolul 7. In cazul folosirii unu cod Golay (23,12), P e este probabilitatea de eroare de bit –
numita si rata erorii de bit (BER) – care se masoara la iesirea receptorului. E b /N 0 este energia
densitatii bit/zgomot la intrarea receptorului. Castigul codarii este definit ca o reducere a E b /N 0
(in dB) care este activa atunci cand codarea este folosita si comparatia lui E b /N 0 cu cazul
necodat la anumite nivele specifice a P e . De exemplu, dupa cum poate fi vazut in figura,
castigul codarii de 1,33 dB este realizat pentru un BER de 10-3.

Fig 1-7 Arborele de codare pentru un coderul convolutiv de la fig 1-6

25
Castigul de codare se mareste daca BER este mai mic astfel un castig de 2,15 este atins cand
Pe=10-5. Aceasta marire este semnificanta in spatiul aplicatiilor din comunicatii in car fiecare
decibel catigat este valoros. Este de asemenea observat ca exista un prag de codare in sensul ca
sistemul codat furnizeaza performante mai mici decat unul necodat cand E b /N 0 este mai mic
decat valoarea pragului. In acest exemplu, pragul de codare este de aproximativ 3,5 dB. Un
prag de codare este gasit in orice sistem codat.

Figura 1-8 Performantele unui sistem digital – cu si fara codare

Pentru o codare optima, teorema capacitatii canalului a lui Shannon (1-10), da E b /N 0 cerut.
Daca rata sursei este sub teorema capacitatii canalului, codul optim va permite sursei
informationale sa fie decodata la receptie cu P e → 0 (ex 10-x) chiar daca exista zgomot pe
canal. Vom gasi E b /N 0 cerut astfel incat P e → 0 cu un cod optim. Semnalul codat optim nu
este restrictionat de band, deci, din (1-10)
   x 
 Eb  log 2 1 +  b
E
  
  S  
C = lim  B log 2 1 +  = lim log 2 1 +
Tb 
=
   N 0Tb   
 lim  
B →∞
  N   B →∞  N 0 B  x →0  x 
   

Unde T b este timpul pana la trimiterea unui bit si N este puterea zgomotului care apare in
banda semnalului. Densitatea spectrala de putere (PSD) este Pn(f) = N 0 /2 si, dupa cum este
aratat in capitolul 2, puterea zgomotului este

26
  N0 
B B
N= ∫ Pn( f ) df = ∫ 
−B −B
2 
df = N 0 B

Unde B este banda semnalului. Regula lui L’Hospital este folosita pentru evaluarea acestei
limite.
 1  Eb   Eb
C = lim   log 2 e = (1-13)
x →0 1 + ( E / N T ) x  N T
 b 0 b  0 b   N 0Tb ln 2
Daca semnalul este aproape de capacitatea canalului, P e → 0 si vom avea maximum de
informatie permisa pentru P e → 0 (sistem optim). Astfel 1/T b = C, sau, folosind (1-13),
1 Eb
=
Tb N 0Tb ln 2
Sau
E b /N 0 =ln2=-1,59 dB (1-14)
Aceasta este valoarea minima pentru E b /N 0 este 1,59 dBsi se numeste limita Shannon. Astfel,
daca este folosita codarea/decodarea optima la emisie si receptie, datele fara eroare vor fi
recuperate la iesirea receptorului pe baza ca E b /N 0 la intrarea receptorului este mai mare de
1.59 dB. Aceasta limita este aratata de linia punctata in fig 1-8, unde P e sare de la 0 (10- ∞ ) la
½(0.5X100) dupa cum E b /N 0 devine mai mic decat -1.59 dB, presupunand ca un cod ideal este
folosit. Orice sistem din practica va avea performante mai mici decat sistemul ideal descris se
limita Shannon. Totusi, telul inginerilor de sistem este de a gasi coduri care sa se apropie de
performantele codului ideal a lui Shannon (necunoscut).
Cand performantele unui semnal codat optim sunt comparate cu un cu un BPSk fara
codare (BER 10-5 )este observat ca semnalul optim codat are un castig de codare de
9.61–(-1.59)=11.2 dB. Folosind fig 1-8 comparam castigul de codare 2.15 dB cand semnalul
BPSK este codat cu codul Golay(23,12). Tabelul 1-4 arata castigul de codare pentru unele
coduri.
Toate codurile descrise mai devreme au un castig de codare obtinut cu marirea benzii.
Astfel, cand sunt adaugati biti redundanti pentru a furminza castig, rata intregului, si in
consecinta banda semnalului se mareste cu un factor multiplicativ proportional cu rata de
codare, marirea benzii unu sistem codat in raport cu unul necodat este de 1/R=n/k. Astfel, daca
semnalul necodat consuma toata banda, codarea nu mai poate avea loc pentru a reduce erorile
la receptie deoarece semnalul codat ar solicita prea multa banda. Aceasta problema poate fi
ameliorata folosind modulatia Trellis-coded (TCM).

Modulatia Trellis-Coded

27
 Gottfried Ungerboeck a inventat o tenhnica numita Trellis-coded modulation (TCM)
care combina modulatiile multinivel cu codarea pentru a obtine castig de codare fara marirea
benzii. Aceasta consta in adaugarea bitilor de codare redundanti prin marirea numarului de
nivele (valori de amplitudine) permise de semnalul digital, fara schimbarea lungimii
impulsului. Aceasta tehnica este numita semnal multinivel si este explicata la inceputul
capitolului 3. Mai tarziu este generalizat la un semnal multinivel complex la sfarsitul
capitolului 5 in care sunt descrise modulatiile digitale. Dupa cum am discutat mai devreme,
modulatie este procesul transformarii sursei de informatie din banda de baza in variatii de
amplitudine si faza – R(t) si θ(t) – pe o purtatoare sinusoidala s(t) care are spectrul concentrat
in jurul frecventei f c . Variatiile pot fi exprimate matematic ca anvelopa complexa g(t), unde
valorile multinivel complexe sunt
g(t) = R(t)ejθ(t) (1-15)
si sunt ilustrate in capitolul 5.(Anvelopa complexa este reprezentata intr-un sistem bloc in
figura 1-4)

Tabelul 1-4 Castigul codarii la BPSK sau QPSK

Dupa cum observam in figura 1-9°, care descrie sisteme de codare conventionale, codarea si
modulatia sin operatii procesate separat prin codarea datelormai intai in banda de baza pentru a

28
produce o forma de unda in banda de baza si apoi modulate pe o purtatoare cu variatii de
amplitudine si faza.
Combinarea operatiilor de codare si modulatie a TCM este aratata in fig 1-9b. Aici
datele seriale de la sursa, m(t), sunt convertite in date paralele (m-bit), care sunt apoi
partitionate in k-bit si (m-k)-bit cuvinte, unde k ≤ m. Cuvantul k-bit (frame) este codat
convolutiv in (n=k+1)-bit cuvinte astfel incat rata de codare este R=k/(k+1). Amplitudinea si
faza sunt combinate pe baza cuvantului n-bit si a necodatului (m-k)-bit. Cand este implementat
un cod convolutiv cu K=3, aceasta tehnica TCM produce un castig de codare de 3dB relativ la
un semnal necodat care are aceeasi rata a informatiei si aceeasi banda. Aproape 6 dB in castig
de codare pot fi realizati daca constanta folosita este 9. Codurile cu constanta mai mare nu sunt
greu de generat dar decoderul corespunzator pentru constante mai mari este foarte complicat.
Oricum, circuitele VHSIC fac aceasta posibil.
Modemurile 9600–bit/s CCITT V.32 (tabelul c-9), 14,400-bit/s CCITT V.33 bis (tabelul
C-10) si 28,800-bit/s CCITT V.34 (tabelul C-7) folosesc TCM. CCITT V.32 are un castig de
codare de 4 dB.

Fig 1-9 Transmiter pentru codarea conventionala si pentru TCM

29
1-12 PREVIEW
Din discutiile anterioare, am observat necesitatea catorva unelte de baza pentru a intelege si proiecta
sisteme de comunicatii. Cateva unelte primare sunt modelel matematice pentru reprezentarea
semnalelor, zgomotului si sistemelor lineare. Capitolul 2 furnizeaza aceste unelte. Este impartit in mari
categorii: proprietatile semnalelor si zgomotului, Transformata Fourier si spectru, reprezentarea
ortogonala, reprezentarea limitelor de banda si descrierea sistemelor lineare. Masurarea largimii benzii
este si ea definita.

30
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

CAPITOLUL I

TRANSMISIA DIGITALǍ A SEMNALELOR ANALOGICE

În general, în transmisiile la distanţă semnalul emis este atenuat şi distorsionat de canalul de

transmisie, care introduce şi zgomote. Zgomotul fiind o mărime analogică, nu poate fi separat de
semnalele analogice transmise, doar pentru zgomotele de bandă largă se poate reduce influenţa lor prin
limitarea benzii.
De remarcat că sistemele
moderne de telecomunicaţii
(telefonie, radiorelee, transmisii
de date) se bazează pe
amplificarea periodică a
semnalelor în repetoare, iar
zgomotele şi distorsiunile
introduse (diafonie), se Figura 1.1 Regenerarea impulsurilor în sistemul PCM
cumulează de la o staţie repetoare
la cealaltă; cu cât traseul este mai lung, cu atât cerinţele impuse pe fiecare tronson sunt mai severe.
În cazul transmisiilor digitale, semnalul transmis având o formă particulară (de exemplu impuls
rectangular), repetoarele pot asigura atât amplificarea semnalului cât şi regenerarea formei de undă
transmise, prin această operaţie eliminându-se complet influenţa zgomotului de tip aditiv (figura 1.1).
Ca urmare se poate tolera un raport S/Z mai mic, ceea ce echivalează fie cu folosirea unor puteri
de emisie mai mici, fie cu plasarea repetoarelor la distanţe mai mari. Să amintim că, în plus,
repetoarele analogice introduc şi ele zgomote, înrăutăţind factorul de zgomot al sistemului.
Cerinţele impuse transmisiei pe un traseu, în acest caz, nu mai depind practic de lungimea totală a

Figura 1.2 Ilustrarea principiului separării căilor în timp

1
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

sistemului (numărul de tronsoane) având în vedere regenerarea periodică a impulsurilor (zgomotul este
înlăturat). De aceea, transmisia pe cale digitală a semnalelor analogice a câştigat tot mai mult teren,
având în vedere posibilitatea de a separa aproape în întregime semnalul de zgomotul aditiv.
Pentru aceasta se recurge la o eşantionare a semnalului, cu o anumită viteză, dată de teorema lui
Nyquist. Transmisia se realizează prin tehnici digitale, recurgându-se fie la modularea analogică a
unui tren de impulsuri în amplitudine, durată sau poziţie (MIA, MID sau MIP), fie la o modulare în
cod a impulsurilor – PCM (Pulse Code Modulation). Pentru folosirea eficientă a liniei de transmisie se
multiplexează în timp canalele.
Sistemele din prima categorie conţin ca operaţii principale: eşantionarea (sondarea) semnalelor,
modulaţia trenului de impulsuri (în amplitudine, durată sau poziţie) şi multiplexarea în timp a
eşantioanelor modulate (separarea căilor în timp). Informaţia analogică este transmisă la momente de
timp discrete. În figura 1.2 este ilustrat principiul sistemelor de transmisie cu separarea căilor în timp
(SCT).
La terminalul de emisie, canalele din banda de bază sunt conectate la linia de transmisie comună,
prin intermediul porţilor de eşantionare, care sunt deschise de trenurile de impulsuri I 1 , I 2 , I n , etc. Pe
linia de transmisie sunt trimise astfel, periodic, eşantioane ale semnalelor în banda de bază, iar la
recepţie se face o separare în timp a acestora, cu ajutorul porţilor de recepţie, atacate cu trenuri de
impulsuri în sincronism cu cele de la emisie. Semnalul MIA rezultant este trecut prin FTJ, la ieşirea
acestuia obţinându-se semnalul în banda de bază.
Sincronizarea generatoarelor de impulsuri de la recepţie cu cele de la emisie se realizează
transmiţând un impuls de sincronizare distinct, în fiecare perioadă de repetiţie, denumită cadru
(Frame) prin analogie cu semnalul TV.

Figura 1.3 Spectrul semnalului eşantionat

Considerând un semnal în banda de bază, având spectrul de forma celui reprezentat în figura 1.3,
spectrul semnalului MIA este reprezentat în figura 1.3. Pentru reconstituirea semnalului în banda de
bază, cu ajutorul FTJ, acesta trebuie să aibă frecvenţa de tăiere cuprinsă între f m < f t < f s -f m , de unde
fs > 2 fm (1.1)

relaţie cunoscută ca teorema eşantionării (Nyquist).

În afara modulaţiei MIA mai există şi alte tehnici de modulare a impulsurilor: în durată (MID) sau
în poziţie (MIP), care însă nu sunt folosite pentru transmisiile pe linii metalice, distorsiunile de
atenuare şi fază producând o dispersare în timp a semnalelor, care conduce la interferenţă intercanale
(diafonie).
Deşi necesită o bandă de frecvenţă mult mai largă decât sistemele analogice similare, ele au
avantaje esenţiale ca:
simplitatea echipamentului, identic pentru diversele canale,
supleţea în exploatare, rezultată din uniformitate,
protecţia faţă de zgomot (se realizează de fapt un compromis între raportul S/Z scăzut şi creşterea
benzii).
Aceste sisteme au fost folosite pentru realizarea fasciculelor de capacitate relativ mică (6-120 de
canale) pe liniile în cablu urban.

2
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

În trecut, o bună parte din sistemele de telecomunicaţii pe fir transmiteau semnalele analogice prin
tehnici analogice, cu multiplexarea căilor în frecvenţă, şi datorită investiţiilor enorme pentru
dezvoltarea infrastructurii sistemelor de telecomunicaţii, această situaţie a persistat o bună perioadă de
timp. Totuşi, ţările dezvoltate d.p.d.v. economic, precum şi ţările în curs de dezvoltare, care nu au
infrastructura prea dezvoltată, şi-au instalat rapid sisteme cu modulaţia impulsurilor în cod (PCM).
În cazul PCM, eşantionarea este urmată de conversia analog numerică a valorii eşantionului.
Plecând de la un semnal analogic, a cărui amplitudine poate lua o infinitate de valori, ajungem la un
semnal numeric (discret), care poate lua doar un set limitat de valori.
Aproximarea valorii eşantionului analogic prin una discretă (numerică), denumită CUANTIZARE
sau discretizare, este însoţită astfel de erori. În acest caz se realizează o discretizare atât a timpului cât
şi a amplitudinii. Transmisia digitală (PCM, modulaţie delta) a semnalelor are ca avantaje:
robusteţea transmisiei (la zgomote şi perturbaţii),
regenerarea eficientă, periodică a semnalului în repetoare,
folosirea unui format uniform de transmisie pentru diferite semnale analogice (convorbiri, muzică,
facsimil, videotelefon, TV).
Dezvoltarea sistemelor digitale (PCM, modulaţie delta, comunicaţii de date, etc.) a fost favorizată
de:
dezvoltarea sistemelor cu un număr sporit de canale datorită fibrei optice care a devenit mediul de
transmisie cel mai economic;
scăderea costului CI (digitale) folosite la operaţiile de codare şi decodare (tehnologii LSI şi VLSI),
posibilitatea specializării CI şi multiplexării unui număr mai mare de canale;
creşterea considerabilă a debitului transmisiilor de date şi a semnalelor sub formă digitală;
evoluţia SC spre ISDN (Integrated Services Digital Network) în care toate mesajele sunt transmise
sub formă digitală, iar comutaţia este electronică şi condusă de calculatoare;
apariţia de servicii noi (poştă electronică, acces Internet, videoconferinţe, comerţ electronic).
Descoperirea tehnicii PCM se datoreşte lui Alec Reeves, care în 1936-1937 găseşte o metodă de
modulare MIP şi apoi că se poate obţine o imunitate sporită la zgomot prin cuantificarea valorii
analogice a eşantionului şi exprimarea ei în cod binar (patent Franţa 1939, SUA 1942).
În 1947 apare primul sistem PCM la laboratoarele BELL (SUA), bazat pe tehnologia tuburilor
electronice, scump, nefiabil şi voluminos: el nu s-a putut impune decât după 1960, după perfecţionarea
tranzistorului. Acest lucru a fost posibil datorită cerinţei tot mai mari de sporire a capacităţii reţelelor
telefonice. Instalarea unui număr sporit de cabluri în oraşe era dificilă, datorită lucrărilor de excavaţie
care împiedică circulaţia şi faptului că în pământ existau şi alte conducte (apă, gaz, canalizare).
Multiplexarea în frecvenţă a semnalelor nu dă rezultate la frecvenţe înalte, unde apar probleme
serioase de diafonie şi zgomote, liniile în cablu simetric fiind proiectate în primul rând pentru
audiofrecvenţă. S-a constatat că sistemele PCM ar oferi singura soluţie acceptabilă, iar prin 1961-1962
apar primele instalaţii, care foloseau pentru transmisie un cod ternar, marcând începutul dezvoltării SC
digitale moderne.

I.1 Modelul unui sistem PCM

Un sistem PCM are, în general, structura de principiu prezentată în figura 1.4.

3
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

Figura 1.4 Structura de principiu a unui sistem PCM

La emisie, semnalul în banda de bază este trecut printr-un FTJ, pentru a-i limita banda, şi apoi
eşantionat la intervale regulate, eşantioanele fiind convertite A/D şi trimise în linie. Convertorul A/D
este comun tuturor canalelor sistemului, având în vedere separarea căilor în timp.
După eşantionare, se memorează valoarea eşantionului, care este apoi convertită A/D, la ieşirea
convertorului A/D obţinând un număr binar, care corespunde celei mai apropiate valori discrete a
amplitudinii. Biţii astfel obţinuţi sunt codaţi, pentru a avea o formă cât mai adecvată transmisiei prin
canal, care distorsionează semnalul transmis şi introduce zgomote, determinând apariţia de erori.
La recepţie se efectuează operaţiile inverse; separarea canalelor se face cu ajutorul porţilor de

Figura 1.5 Structura funcţională a unui sistem PCM

eşantionare comandate în sincronism cu cele de la emisie. La ieşirea convertorului D/A se obţine o
versiune cuantizată a semnalului analogic, care este filtrată pentru a obţine semnalul în banda de bază.
Această structură funcţională a sistemului este dată în figura 1.5.
Dacă presupunem canalul perfect, se obţine schema din figura 1.6, codorul şi decodorul dispărând,
iar blocul de cuantizare este obţinut ca urmare a cuplării celor două convertoare A/D şi D/A, care
introduc erori de
cuantizare.
Presupunând că
circuitele de eşantionare
şi reeşantionare sunt Figura 1.6 Schema simplificată a unui sistem PCM
perfect sincronizate,
putem renunţa la unul din ele, obţinând schema din figura 1.7.
S-a obţinut astfel, plecând de la un şir de operaţii complexe, o reducere importantă a acestora,
rămânând în final doar două:
eşantionarea şi cuantizarea.
Pe lângă aceste două
importante procese, care pot Figura 1.7 Modelul final al sistemului PCM
introduce erori, mai există alte
două cauze:
zgomotele aleatoare, prezente în canal, produc erori aleatoare, ce apar foarte rar, cu frecvenţa
corespunzătoare probabilităţii de apariţie a erorilor în sistem, care au însă efecte importante în cazul
transmisiilor de date,
JITTER-ul, definit ca abaterea momentelor de eşantionare de la recepţie, faţă de cele ideale
(sincronizare imperfectă).
Semnalul eşantionat x s (t) şi cel reeşantionat x r (t) sunt:
∞
x s (t ) = ∑ δ (t − kT ) (1.2)
−∞

∞
x r (t ) = ∑ δ (t − kT + ε k ) (1.3)
−∞

4
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

unde ε k este abaterea în timp a fiecărui moment de reeşantionare faţă de momentul

corespunzător de eşantionare de la emisie, luat ca referinţă. Mărimea ε k poate fi considerată ca
valoarea funcţiei ε (t ) la momentul kT, iar ε (t ) este cunoscută sub denumirea de jitter.
Natura sa depinde de configuraţia sistemului. Efectul jitterului asupra semnalului analogic este
acela de a produce o modulaţie parazită de fază, care provoacă distorsiuni. Acest efect este important,
deoarece sincronizarea este
extrasă din semnalul
recepţionat, degradat de
canalul de transmisie şi în
mod inerent, nu este ideală.

I.2 Eşantionarea
semnalelor. Efecte

Să considerăm un
semnal x(t), eşantionat la
intervale T cu impulsuri
δ(t) ideale, de lăţime
infinitezimală şi suprafaţă
T.
Semnalul eşantionat
x s (t ) poate fi scris ca o
serie de impulsuri de acest
tip, multiplicate cu
semnalul original x(t).
∞
x s (t ) = ∑ x(t )δ (t − kTs )
−∞
(1.4)
Din analiza Fourier se
ştie că
Figura 1.8 Efectul eşantionării cu diferite viteze

∞ ∞

∑ δ (t − kTs ) =∑ e j 2π t k / T
−∞ −∞
s
(1.5)

pentru impulsuri δ(t) ideale, de lăţime infinitezimală şi suprafaţă T . Înlocuind (1.5) în (1. 4)
obţinem:
∞
xs (t ) = ∑ x(t )e j 2π t k / Ts (1.6)
−∞

Spectrul X s (ω ) al semnalului x s (t ) , efectuând transformata Fourier:

∞ ∞
1
∫ ∑ x(t )e
j k 2π t / Ts
X s (ω ) = e − jω t dt (1.7)
2π −∞ −∞

5
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

sau, inversând ordinea de sumare şi integrând:

∞ j (ω − 2 k π / Ts ) t
∞ ∞

∑ X (ω − 2kπ / T )
1 1
X s (ω ) =
2π
∑
−∞ −∞
∫ x(t )e dt =
2π −∞
s (1.8)

unde X(ω) este spectrul lui x(t), sau, în final, obţinem:

∞
X s ( f ) = ∑ X ( f − k / Ts ) (1.9)
−∞

Astfel, dacă semnalul în banda de bază x(t) are un spectru limitat la f m , spectrul semnalului
eşantionat se obţine ca o suprapunere a unei serii infinite de spectre ale semnalului original pe
intervalele 1/Ts, ca în figura 1.8, iar semnalul original X(f) poate fi recuperat din X s (f) folosind un FTJ
cu frecvenţa de tăiere f m şi flanc abrupt.
Dacă 2 f m > f s , apare o limitare cunoscută sub denumirea de suprapunere (aliasing),
componentele spectrale superioare şi respectiv inferioare de la două benzi alăturate se suprapun şi
afectează semnalul de ieşire.

I.2.1 Esantionarea la viteze superioare lui 2fm

Pentru a studia procesele ce au loc în cazul unui sistem eşantionat şi filtrat, atacat de un semnal
compus dintr-o componentă cu banda limitată s(t) cu puterea S şi un spectru bine definit cu energia
zero pentru f > f m , şi o
componentă perturbatoare
z(t) cu spectru nelimitat şi
puterea Z, care este
independentă de s(t),
reprezentate în figura 1.9.
Să considerăm ec. (1.9) Figura 1.9 Eşantionarea semnalelor însoţite de zgomot
adaptată pentru spectrul de
putere:
∞
Ps ( f ) = ∑ P( f − k / Ts ) (1.10)
−∞

unde P s (f) şi P(f) sunt spectre de putere. Dacă s(t) şi z(t) sunt independente, putem efectua suma:
P( f ) = S ( f ) + Z ( f ) (1.11)

Puterea semnalului eşantionat şi reconstituit P 0 este:

∞
 k  ∞ fm + k / Ts
P( f )df =∑ ∫ P f − df =∑ ∫
fm fm
P0 = ∫ P( f )df (1.12)
− fm − fm − fm + k / Ts
−∞  Ts  −∞

Dacă eşantionarea se face cu viteza Nyquist 1/ TS = 2 f m , P 0 este o sumă de integrale pe domenii

de lăţime 2f m , ale căror centre se află la distanţa 2f m , fără a exista suprapunere, iar
∞ − fm ( 2 k +1)
P0 = ∑ ∫ P( f )df (1.13)
− fm ( 2 k −1)
−∞

[S ( f ) + Z ( f )]df
∞ ∞
P0 = ∫ P( f )df = ∫ = S 0 + Z 0 (1.14)
−∞ −∞

6
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

Ec.(1.14) ne arată că prin eşantionarea cu frecvenţa 2f m şi reconstituirea semnalului cu FTJ cu

frecvenţa de tăiere f m , atât puterea semnalului cu bandă limitată, cât şi cea a semnalului cu bandă
nelimitată rămâne neafectată. Se observă că este esenţial ca semnalul de intrare, înainte de eşantionare
şi codare, să fie prefiltrat, astfel toate semnalele nedorite ce însoţesc semnalul de intrare vor fi
introduse în banda de trecere a sistemului.
Alegând viteza de eşantionare mai mare decât frecvenţa Nyquist: 1/ TS = 2 f m r unde r > 1, ec.
(1.13) devine:
− fm ( 2 k r +1)
P = ∑∫ P( f )df (1.15)
− fm ( 2 k r −1)

Figura 1.10 Efectul eşantionării cu viteze mai mari decât viteza Nyquist
Această situaţie este reprezentată în figura 1.10. Domeniile de integrare nu mai sunt alăturate, dar
spectrul de energie al semnalului dorit este încadrat în aceste domenii. Puterea semnalului nedorit este
redusă faţă de cazul anterior la valoarea 2f m /2f m r sau 1/r (se elimină energia zgomotului din
domeniile haşurate). Rezultă,
P0 = S 0 + Z 0 / r (1.16)

Deci, crescând viteza de eşantionare peste viteza Nyquist, obţinem o îmbunătăţire a raportului S/Z
(eşantionarea cu dublul vitezei Nyquist 4f m produce o îmbunătăţire cu 3 dB).
Dacă considerăm acum semnalul cuantizat, el poate fi tratat ca suma dintre semnalul dorit şi o
componentă distorsionată ce rezultă în urma cuantizării, cu un spectru foarte întins, adică obţinem
exact cazul tratat anterior. O concluzie logică este că în cazul eşantionării cu o viteză egală cu viteza
Nyquist, puterea semnalului distorsionant în banda de trecere este egală cu puterea semnalului
distorsionant dat de circuitul de cuantizare.

I.3 Cuantizarea semnalelor

Pentru a beneficia de avantajele transmisiilor numerice, semnalul eşantionat este convertit sub
formă binară, fiecare eşantion fiind prin n biţi, care corespund unui număr de 2n nivele. Astfel, valorile
eşantioanelor sunt discretizate (reduse la un număr finit de valori), operaţie numită CUANTIZARE.

Figura 1.11 Ilustrarea conversiei A/D

Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

Un exemplu de eşantionare şi conversie A/D a unei forme de undă este reprezentat în figura 1.11.
Înălţimea eşantionului este rotunjită la o valoare întreagă, exprimată în exemplul considerat printr-
un număr cu 4 biţi. secvenţa de date emisă în linie va fi următoarea:
1111 / 1101 / 1011 / 1000 / 0101 / 0011 / 0100 / 0110 / 1000
Pentru rotunjire se poate alege una din variantele:
Adoptarea valorii inferioare kq (cuantizare prin lipsă),
Adoptarea valorii superioare (k+1)q (cuantizare prin adaos),
Adoptarea valorii de mijloc a intervalului, kq+q/2.
Dacă se consideră un semnal de intrare aplicat unui circuit de cuantizare având înălţimea unei
trepte de cuantizare q şi N nivele de cuantizare, dacă nivelul semnalului este cuprins între -Nq/2 şi
Nq/2, se obţine o funcţionare normală. Dacă semnalul iese din acest domeniu, la ieşirea circuitului de
cuantizare se obţine nivelul +Nq/2, iar circuitul e intrat în limitare.
Dacă se scade progresiv nivelul
semnalului la intrare, numărul
treptelor obţinute la ieşire scade, iar
semnalul obţinut la recepţie
reproduce tot mai puţin pe cel de la
intrare, la limită, când excursia de
semnal sinusoidal la intrare este mai
mică decât q (idling) se obţin două
situaţii:
1. Dacă valoarea medie (cc) a
semnalului este q/2, se obţine o

Figura 1.13 Eroarea de cuantizare

Figura 1.12 Ilustrarea erorii de cunatizare

ieşire tip undă rectangulară, cu o cursă dinamică vârf la vârf q
2. Dacă valoarea medie a sinusoidei este 0 sau q, se obţine o ieşire cu valoarea constantă,
reprezentată în figura 1.12.
Între semnalul analogic original şi replica sa discretă apare o
diferenţă, cu caracter aleator, cunoscută sub denumirea de eroare
de cuantizare. Datorită erorii de cuantizare de la emisie, semnalul
recepţionat va diferi de cel original (analogic), această diferenţă
manifestându-se sub forma unui zgomot având înfăşurătoarea în
dinte de fierăstrău, denumit zgomot de cuantizare (Zq), reprezentat
în figura 1.13.

Figura 1.14 Zgomot de

SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

Acest zgomot, conform figurii 1.14, pentru un eşantion oarecare este z k = x – x k iar valoarea sa
medie
xk + q / 2

zk =
∫ xk − q / 2
z k p ( x k )dx
(1.17)
xk + q / 2
∫xk − q / 2
p ( x k )dx

unde p(x k ) este funcţia densitate de probabilitate ca eşantionul x să se găsească în plaja

(xk − q / 2, xk + q / 2) .
Presupunând că intervalele sunt suficient de mici pentru a putea considera p ( xk ) = pk constant,
atunci:
xk + q / 2
pk ∫ ( x − x k )dx
xk − q / 2
zk = xk + q / 2
=0 (1.18)
pk ∫ dx
xk − q / 2

Deci zgomotul de cuantizare are valoarea medie nulă, şi spre a-l caracteriza vom recurge la
valoarea sa medie pătratică
Cele două momente z k2 , z k fiind calculate, avem
xk + q / 2

z k2 =
∫ xk − q / 2
p ( x k )( x − x k ) 2 dx
=
q2
(1.19)
xk + q / 2
∫ xk − q / 2
p ( x k )dx 12

σ2 =zk2 − ( zk ) 2 =q 2 /12 (1.20)

EXEMPLUL I.1 Să calculăm valorile extreme ale erorii de cuantizare pentru o conversie A/D pe 8 biţi (un
bit pentru semn) cu cuantizare uniformă (aceeaşi valoare a cuantei). In acest caz, numărul de nivele ale
semnalului va fi 27=128 nivele, având valorile între 0 şi 127.
Eroarea minimă apare când aproximăm pe 126,5 prin 126 sau prin 127

126,5 − 127
emin = = 0,39%
126,5
iar eroarea maximă va fi când aproximăm pe 0,5 cu 1 sau cu 0.

0,5 − 1
emax = = 100%
0,5
Pentru un semnal sinusoidal, cu nivelul maxim ± Nq / 2 , valoarea medie pătratică este:
2 2
 E  1  Nq  ( Nq ) 2
E =
2
s  =   = (1.21)
 2 2 2  8
Raportul semnal/zgomot de cuantizare S/Zq este egal cu
E s2 ( Nq ) 2 12
= = 1,5 N 2 (1.22)
σ2 8 q2

9
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

şi se observă că depinde de numărul N de nivele.

EXEMPLUL I.2 Să determinăm numărul N de nivele astfel încât într-un sistem PCM raportul S/Zq să fie cel
puţin 40 dB. Din rel. (1.21)

S / Zq 10000
N= = = 81,65
1,5 1,5
Cum N = 81,65 < 128 , rezultă că se foloseşte o reprezentare cu 7 biţi a semnalului, iar valoarea raportului:

S / zq = 1.5 N 2 = 1.5 ⋅ 128 2 = 24576 sau S / Zq = 43,9 dB .

Banda canalului afectează numărul de nivele de cuantizare al semnalului ce urmează a fi transmis.
Fie două sisteme cu numărul de nivele N 1 = 2 n1 cu durata bitului τ 1 , şi respectiv N 2 = 2 n2 cu durata
bitului τ 2 şi având benzile f 1 şi respectiv f 2 .
Lungimea cuvântului fiind aceeaşi
n1τ 1 = n2τ 2 , (1.23)
pentru a avea acelaşi grad de protecţie împotriva erorilor este necesar ca:
τ 1 f1 = τ 2 f 2 (1.24)
Rezultă că
f 2 n2 log 2 N 2
= = N 2 = N1
f 2 / f1
sau (1.25)
f1 n1 log 2 N 1

EXEMPLUL I.3 Să determinăm cu cât se reduce eroarea de cuantizare dacă trecem de la un sistem de
transmisie pe 6 biţi la un sistem cu transmisia pe 8 biţi.

Inălţimea treptei se reduce de 2 8 / 2 6 = 4 ori iar varianţa erorii σ 2 = q 2 / 12 se reduce de 16 ori.

Dacă N 1 = 2 = 2 6 = 64 şi N 2 = 2 n2 = 2 8 = 256
n1

f1 n2 8
Atunci = = = 1,33
f 2 n1 6
Creşterea benzii cu 33% permite deci creşterea numărului de nivele de cuantizare la 256 şi reducerea
varianţei erorii de 16 ori.

I.4 Calitatea transmisiei PCM

Vom aprecia calitatea transmisiei PCM prin raportul S/Zq. Am văzut că varianţa zgomotului de
cuantizare este:
σ=
2
z=
2
k q 2 /12
Deoarece,
=q 2=
Vm / N 2Vm / 2n (1.26)

10

Figura 1.15 Calitatea transmisiei

SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

2
1  2 Vm 
atunci z = 2

12  2n 
k (1.27)

Dacă valoarea de vârf a semnalului este V m , valoarea eficace e Vm / 2 , iar raportul S/Zq devine:

x2 x2
= =
S / Zq 2
zk 2 1  2 2Vmef 
 
12  2n 


3 x2 2n
sau S / Zq = 2
2 (1.28)
2 U mef
care, în unităţi de transmisie, devine
3
S / Zq = 10 ⋅ lg + 20 ⋅ n ⋅ lg 2 + 10 ⋅ lg x 2 − 10 ⋅ lg Vmef
2
(1.29)
2

S / Zq = 1,8 + 6n + Pi + Pm
unde P i – puterea medie a semnalului de intrare [dB]
P m – puterea maximă, corespunzătoare lui V mef [dB].
Deci, fiecare bit din semnalul PCM contribuie cu 6 dB la creşterea calităţii semnalului, exprimată prin
raportul S/Zq.
EXEMPLUL I.4 Să apreciem calitatea transmisiei MIC pentru un sistem cu n = 8 şi P m =0 dB. In acest
caz:

S / Zq = 6 ⋅ 8 + 1,8 + Pi + 0 = 49,8 + Pi [dB]

relaţie reprezentată în figura 1.15.

Se observă că, în aceste condiţii, calitatea transmisiei va fi cu atât mai proastă cu cât semnalul de
intrare este de nivel mai mic (vezi Exemplul I.1), şi, în general, variază în funcţie de utilizator
(dinamica vorbitorului).

I.5 Compandare

11
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

Semnalele telefonice, care formează obiectul transmisiunilor PCM, prezintă un domeniu dinamic
întins şi variaţia de putere medie până la 40 dB, datorat atât diferenţelor între modul de a vorbi al
diferitelor persoane cât şi distanţelor diferite între aparatele telefonice şi centrale, precum şi
caracteristicile diferite ale liniilor de legătură cu centrala.
Am văzut anterior că varianţa erorii de cuantizare este: σ 2 = q 2 / 12 şi depinde de valoarea q a
cuantei. Până acum s-a presupus circuitul de cuantizare liniar. Funcţionarea sa este adecvată numai
pentru semnale având o funcţie de densitate de probabilitate uniformă şi semnale staţionare.
Semnalele telefonice au însă domeniu dinamic larg, energia medie variabilă şi prezintă o
probabilitate mare de apariţie a intervalelor caracterizate prin nivel scăzut al semnalului.
Dacă se utilizează o cuantizare uniformă, cu aceeaşi valoare a cuantei, semnalele cu nivel mic vor
prezenta un raport S/zq mult mai prost decât semnalele de nivel mai mare. Pentru o redare adecvată a
semnalului pe un domeniu dinamic larg este necesară o cuantizare de înaltă precizie (11-13 biţi), care
implică o bandă de transmisie largă şi un echipament relativ complex.
De aceea ar fi mult mai avantajos să se lucreze nu cu o cuantă de valoare constantă şi eroare de
cuantizare, respectiv raport S/zq variabil, ci cu o cuantă variabilă care să conducă la o valoare
aproximativ aceeaşi a raportului S/zq, indiferent de nivelul semnalului. În acest caz valoarea q a
cuantei ar trebui să fie mică la nivele mici ale semnalului şi mare la nivele mari. Se obţine astfel o
transmisiune eficientă, utilizând o codare printr-un număr mai redus de biţi.
Deşi această tehnică îmbunătăţeşte raportul S/Zq doar la nivele mici, semnalele de nivel mare fiind
distorsionate destul de mult, totuşi având în vedere particularităţile semnalului telefonic (de exemplu
amplitudinea instantanee a semnalului este mai mică decât 25% din valoarea eficace a semnalului
circa 30% din timpul total de convorbire), ea este foarte eficace.
Raportul S/Zq pentru intervalul k de cuantizare este deci:
S / Zq = 12 xk2 / qk2 (1.30)
unde q k este mărimea cuantei pentru intervalul k.Se observă din relaţia de mai sus că dacă valoarea
cuantei q k creşte odată cu mărirea semnalului x k , obţinem un raport S/Zq constant. Aceasta se traduce
deci printr-o operaţie de prelucrare neliniară a semnalului, putându-se proceda în 3 moduri:

Figura 1.16 Comparaţie între cuantizarea liniară şi cea neliniară

12

Figura 1.17 Compandare realizată prin prelucrarea neliniară a semnalului

SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

Conversie A/D cu cuantizare neliniară,

Conversie A/D de precizie cu cuantizare liniară urmată de o prelucrare neliniară a eşantioanelor
codate,
Prelucrare neliniară a semnalului urmată de conversie A/D cu cuantizare liniară.
Prima metodă este ilustrată în figura 1.16, iar cea de-a treia în figura 1.17. Iniţial, cea de-a treia
metodă era mai uşor de implementat, implicând amplificatoare cu circuite neliniare (diode) montate în
bucla de reacţie. Caracteristicile celor două circuite de la emisie şi recepţie fiind complementare (vezi
figura 1.17), ca dezavantaj putem menţiona faptul că diodele trebuie împerechiate iar sistemul necesita
operaţii de reglaj la instalare.

Figura 1.18 Reprezentarea legii de compandare

În prezent se utilizează primele două metode, fie cu codecuri integrate, fie prelucrând semnalele cu
ajutorul procesoarelor de semnal. Esenţială este respectarea caracterului complementar al operaţiilor
de la emisie şi de la recepţie.
La emisie se realizează aşadar o comprimare sau compresie a nivelelor, iar la recepţie o expandare
a lor. Efectul global este cunoscut sub denumirea de COMPANDARE. Pentru a deduce forma legii de
compandare y = f(x), să considerăm situaţia prezentată în figura 1.18.
Presupunând la fel ca în cazul anterior că intervalele de creştere sunt mici, putem exprima pe:
x k2 = x k2 (1.31)

dar, ∆yk / ∆xk =f ' ( xk ) (1.32)

∆y k ∆y q
de unde, ∆x k = '
= ' = ' (1.33)
f ( xk ) f ( xk ) f ( xk )
Cum intervalul de cuantizare este constant:
S 12 x k2
Zq
= 2 = c2 →
∆k
S 12 x k2 '
Zq
2
= 2 f ( xk ) = c 2
q
[ ]

13
 Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

cq 1 a
iar, f ' ( xk ) = = (1.34)
2 3 xk xk
indiferent de intervalul k. Integrând obţinem:
f ( x k ) = a ⋅ log x + b (1.35)

unde a = c q / 2 3 , iar b este o constantă de integrare.

Legile de compandare adoptate pe baze empirice sunt: legea µ (folosită în SUA) şi legea A
(folosită în Europa). Ele reprezintă aproximaţii liniar fragmentate ale legii continue originale.
Caracteristicile de compresie în domeniul ±1 sunt descrise de:
ln(1 + µ x )
=Fµ ( x) sgn( x) −1 ≤ × ≤ 1 (1.36)
ln(1 + µ )

 A⋅ x 1
 FA ( x) = sgn( x) 0≤ x ≤
 1 + ln A A
şi  (1.37)
 F ( x) = sgn( x) 1 + ln A x 1 ≤ x ≤ 1
 A 1 + ln A A
Legea A (A = 87,6) este definită în tabelul I.1, în care:
V = 4096 P = digit de polaritate PXYZABCD – cuvânt binar
XYZ - digiţi segment S = 4X + 2Y + Z ABCD - digiţi liniari L = 8A + 4B + 2C + D
Semnalul decodat la ieşire este (β ⋅ 32 + 2 L + 1) ⋅ 2 S = β
= α 1 = P 1 =  β 0= S 0
unde:  
α = −1 P = 0 β = 1 S ≠0
Tabelul I.1 Definirea legii A
Segment Domeniul mărimii de intrare în Cod de ieşire Interval de
decodor cuantizare q
0 0 – 32 0 – V/128 P 000 ABCD 2
1 32 – 64 V/128 – V/64 P 001 ABCD 2
2 64 – 128 V/64 – V/32 P 010 ABCD 4
3 128 – 256 V/32 – V/16 P 011 ABCD 8
4 256 – 512 V/16 – V/8 P 100 ABCD 16
5 512 – 1024 V/8 – V/4 P 101 ABCD 32
6 1024 – 2043 V/4 – V/2 P 110 ABCD 64
7 2048 – 4096 V/2 - V P 111 ABCD 128

În figura 1.19 sunt prezentate trei caracteristici de compandare, pentru diverse valori ale lui A.
Legea A este reprezentată în figura 1.20. Segmentul 0 este coliniar cu 1 şi se prelungeşte şi în cadranul
III. Se obţin în total, pentru valori pozitive şi negative, un număr de 13 segmente , A fiind egal cu 87,6.
Pentru legea µ ,
V = 8192 PXYZABCD – cuvânt binar P - digit de polaritate
XYZ - digiţi segment
S − 1= 4 X + 2Y + Z L= 8 A + 4 B + 2C + D
ABCD - digiţi liniari
Semnalul decodat la ieşire este

14
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

[(
y = α 2 S L + 33(2 S −1 − 1) )]
unde α = 1 dacă P = 1 α = -1 dacă P = 0

Pentru legea µ se obţin 15 segmente cu µ = 255. În figura 1.21 este prezentată legea de
compandare µ pentru diferite valori ale lui µ. Iniţial s-a folosit µ = 100 şi o codare cu 7 biţi a
semnalului. Legea µ este definită în tabelul I.2.

Figura 1.20 Ilustrarea legii de compandare A, A

15 Figura 1.21 Legea de compandare μ
 Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

În prezent, expandarea este realizată conform metodei 3, cu un convertor D/A, montat în bucla de
reacţia a convertorului A/D.Schema bloc a circuitului de expandare este prezentată în figura 1.22.
Tabelul I.2 Definirea legii de compandare µ
Segment Domeniul mărimii de intrare Cod de ieşire Cuanta q
1 -31 - 31 V/128 P111ABCD 2
2 31 - 95 V/128 P110 ABCD 4
3 95 - 223 V/64 P101 ABCD 8
4 223 - 479 V/32 P100 ABCD 16
5 479 - 991 V/16 P011 ABCD 32
6 991 - 2015 V/8 P010 ABCD 64
7 2015 - 4063 V/4 P001 ABCD 128
8 4063 - 8159 V/2 P000 ABCD 256

Compandarea se poate realiza şi conform metodei 2, folosind tehnici digitale, singurul dezavantaj
fiind folosirea unui convertor A/D de 12 biţi.
Exemplul I.5 Sǎ calculǎm puterea zgomotului de cuantizare la ieşirea unui codor PCM de N biţi cu legea de
compandare μ, amplitudinea semnalului de intrare fiind uniform distribuitǎ în intervalul [-1, +1]V.
+1
1 q
12 −∫1
=Zq q 2 ( x) ⋅ p ( x) dx iar q ( x) =∆xk = '
f ( xk )

Pentru cadranul 1 şi intervalul[-1, +1]V,

ln(1 + µ x) 1 µ
f ( xk ) = f ' ( xk ) =
ln(1 + µ ) ln(1 + µ ) (1 + µ x)

ln(1 + µ )
=q( x) q (1 + µ x)
µ

Pentru legea de distribuţie uniformǎ a amplitudinii semnalului avem

+1

∫ p( x) dx = 1 sau
−1
2 de unde k=1/2 şi ţinând cont de simetria caracteristicii

+1 2
1  ln(1 + µ ) 
=Zq 2 ∫ q (1 + µ x)  k dx
12 0  µ 
2 1
k 2  ln(1 + µ ) 
= ∫ (1 + 2µ x + µ
2
Zq q   x 2 ) dx
6  µ  0
2
k  2   ln(1 + µ )  µ2
2

=Zq   (1 + µ + )
6  2 N   µ  3

16
 SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

2
k −2 N  ln(1 + µ )  µ2
=Zq 2   (1 + µ + )
3  µ  3

Cuvintele de 12 biţi sunt transformate în cuvinte de 8 biţi conform tabelului I.3. Expandarea se
realizează invers, fiind urmată de conversie D/A.

Tabelul I.3 Ilustrarea legii de compandare

Cod de 12 biţi Cod de 8 biţi
Segment
I 11' I 10' I 9' I 8' I 7' I 6' I 5' I 4' I 3' I 2' I 1' I 0' I 7' I 6' I 5' I 4' I 3' I 2' I 1' I 0'
HI 11KLMN---------- 1111KLMN
GH 101KLMN--------- 1110KLMN
FG 1001KLMN------- 1101KLMN
EF 10001KLMN------ 1100KLMN
CD 1000001KLMN--- 1010KLMN
BC 10000001KLMN-- 1001KLMN

AB 10000000KLMN-- 1000KLMN

BA 00000000KLMN-- 0000KLMN

EXEMPLUL I.6 Fie cuvântul binar de 8 biţi 11010110. Să decodăm eşantioanele, conform legilor de
compandare A şi µ.

A P =+ 1→ α =+1 µ P = 1 →α =+1

S = 1 ⋅ 2 2 + 0 ⋅ 21 + 1 ⋅ 2 0 = 5 S − 1 = 0 ⋅ 2 2 + 1 ⋅ 21 + 0 ⋅ 2 0 = 2
S = 3 → β =1

L = 0 ⋅ 2 3 + 1 ⋅ 2 2 + 1 ⋅ 21 + 0 ⋅ 2 0 = 6 L = 1 ⋅ 2 3 + 0 ⋅ 2 2 + 0 ⋅ 21 + 1 ⋅ 2 0 = 9

Y = +(1 ⋅ 32 + 2 ⋅ 6 + 1) ⋅ 2 4 = +784 Y = +[2 3 ⋅ 9 + 33 ⋅ (2 2 − 1)] = +171

I.6 Codare si decodare

După ce semnalul analogic a fost eşantionat şi cuantizat, valoarea sa discretă este convertită binar,
pentru a obţine un semnal digital cu 2 nivele cu imunitate
maximă la zgomote. Se obţine un cuvânt de n biţi,
corespunzător unor eşantioane cu valori cuprinse între 0 ÷
(2n-1)q în reprezentare unipolară, sau între –(2 n-1 ⋅q) ÷ 2n-1⋅q
în reprezentare bipolară. Alegerea codului are o deosebită
importanţă pentru transmisie, ea contribuind la creşterea
performanţelor transmisiei sau la degradarea lor.
Figura 1.22 Schema expandorului
Problema codării poate fi privită şi referindu-ne la
uşurinţa realizării tehnologice. Semnalele binare sunt mai

17
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

uşor de generat decât cele zecimale (BCD), pot fi mai uşor convertite în alte semnale (ternare,
cuaternare, cu 8 sau 16 nivele, etc.).
D.p.d.v. al structurii, codul binar nu este indicat pentru transmisie, având în vedere faptul că două
poziţii succesive pot diferi printr-un număr mare de biţi (de exemplu 7 şi 8 reprezentate ca 0111 şi
1000), ceea ce e dezavantajos pentru transmisiile de tip diferenţial (vezi I.8), sau în situaţia când datele
sunt obţinute de la codoare electro-optice, cu fotodetectori.
Se defineşte distanţa Hamming, ca
numărul de simboluri (biţi) prin care
diferă cuvintele de cod succesive. Codul
binar natural are o distanţă Hamming
variabilă, iar pentru transmisie ne-ar
interesa un cod care să aibă această
distanţă constantă şi egală cu 1,
proprietate specifică codului Gray sau
binar reflectat, ilustrată în figura 1.23b,
prin rastrul codului (pătratele negre
reprezintă bitul 1, iar cele albe bitul 0).
Unele codoare generează semnale în
codul binar simetric (cu excepţia primului
bit, ce indică semnul sau polaritatea, Figura 1.23 Ilustrarea unor rastre de coduri
rastrul prezentând simetrie faţă de linia
mediană orizontală).
Alte coduri utilizate sunt: codul CHAIN (chain code) şi cel complementar faţă de 2, utilizat în
sistemele cu microprocesor.
Cel mai vechi tip de
codor e cel utilizat în primul
sistem PCM al laboratoarelor
BELL, reprezentat în figura
1.24. Codorul este de forma
unui tub catodic întâlnit în
osciloscop, în care pe intrarea
y se aplică semnalul
eşantionat, iar în locul
ecranului are o mască de
codare şi un colector.
Masca are forma
rastrului, cu găuri în locul
Figura 1.24 Primul codor PCM Bell
biţilor 1, semnalul de pe
intrarea x determină baleiajul
spotului electronic pe orizontală, producând succesiv la ieşire biţii corespunzători valorii eşantionului
(care determină poziţia pe verticală unde va fi baleiată masca), de unde necesitatea codului GRAY.
Variantele moderne fac apel la convertoare A/D, iar codorul se poate implementa cu o memorie
PROM programată adecvat.

18
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

I.7 Sisteme de transmisiuni PCM

CCITT a elaborat două recomandări pentru sistemele PCM:
una pentru transmisiile cu viteza sistemului Bell T1, de 1,544 Mb/s (recomandarea A 733),
alta pentru transmisiile PCM cu viteza de 2,048 Mb/s.
Sistemul Bell T1 asigură multiplexarea a
24 de canale vocale, utilizând 7 biţi pentru
codarea înălţimii eşantionului şi un al 8-lea
bit pentru semn. Frecvenţa de eşantionare
este de 8000 Hz, iar durata cadrului
elementar de 125 µs, în care se vor transmite
în cod eşantioanele corespunzătoare celor 24
de canale. La cei 24 ⋅ 8 = 192 biţi se adaugă
încă unul, folosit pentru sincronizare (figura
1.25). Viteza de transmisie este deci:
v = 193 ⋅ 8000 = 1.544 Mb / s
Pentru sincronizare, valorile atribuite Figura 1.25 Multiplex primar Bell T1
bitului al 193-lea corespund unei legi, care să
elimine posibilitatea de a fi confundat cu variaţiile întâmplătoare care apar în semnalul vocal. Practic,
s-a găsit că trebuie să se atribuie valori conform succesiunii 01010...010..., care nu apar pentru o
durată mai mare în semnalul vocal, deoarece aceasta corespunde frecvenţei de 4 kHz, care este
atenuată de filtrele de intrare (300- 3400 Hz).
Echipamentul terminal de recepţie inspectează biţii şi verifică această alternanţă 0101 a celui de-al
193-lea bit. Dacă nu este găsită, se inspectează toţi biţii aflaţI la o distanţă de 193 compartimente de
timp, până se găseşte. Timpul necesar pentru refacerea sincronizării este de 0,4 ÷ 0,6 ms, sau, în cel
mai rău caz, de 50 ms, dacă se verifică toate cele 193 poziţii.
În cazul transmisiilor de
date, în semnalul de date
poate să existe fortuit
succesiunea 0101 şi atunci
este necesară o altă metodă
de sincronizare. În acest
scop se grupează biţii din
mai multe cadre, formând o
secvenţă de aliniere – f.a.w.
(frame alignment word).
În recomandarea
CCITT, bitul de
sincronizare este pe poziţia
1, în loc de 193, iar pentru
sincronizare se foloseşte un
cuvânt de 12 biţi.
În sistemele cu 2,048
Mb/s se multiplexează 32 de
canale, din care 30 vocale şi
2 de sincronizare şi
semnalizare, fiecare
eşantion fiind codat prin 8
biţi, obţinându-se viteza v =
32⋅8⋅8000 = 2048 Mb/s, Figura 1.26 Structura cadrului multiplex primar E1

19

Figura 1.27 Formatul de multiplexare BELL

Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

sistemul având structura din figura 1.26. CCITT propune de asemenea, înlocuirea biţilor 1 prin 0 şi
invers, astfel ca pe timpul cât canalul nu transmite semnalul recepţionat să nu conţină zerouri, pentru a
nu se pierde sincronizarea (având în vedere codul bipolar folosit pentru transmisie).
Practica recomandă folosirea sistemelor PCM cu capacităţi de 24-30 canale pentru distanţe de 8-
80 km. Pentru funcţionarea economică pe linii mai lungi sunt necesare viteze mai ridicate, recurgându-
se la multiplexarea mai multor sisteme de acest tip. În figura 1.27 se prezintă schema bloc a sistemului
T al firmei Bell, ierarhia fiind descrisă în tabelul I.4.
Tabelul I.4 Ierarhia digitală Bell
Sistem Viteză MUX Canale Video- TV Linie Distanţă Lungime Rată
[Mbiţi/s] vocale telefon repetoare maximă erori
[mile] [mile]
T1 1,544 T1 24 - - cs 1 50 10-6
T2 6,312 4(T1) 96 1 - cc 2,5 500 10-7
T3 44,32 7(T2) 672 7 1 cc ++ ++ ++
T4 274,176 6(T3) 4032 42 6 cc 1 500 10-6
T5 560,160 2(T4) 8064 84 12 cc 1 500 4⋅10-7
WT4 18500,00 58(T4) 23000 2436 348 gu 25 4000 10-8

Notă: ++ - funcţionare numai la nivel de multiplexare, nu se transmite sub această formă.

cs – cablu simetric
gu – ghid de undă
cc – cablu coaxial
În alegerea structurii multiplex intervin mai mulţi factori de proiectare, precum caracteristicile
semnalului ce urmează a fi transmis (vocal, videotelefon, date, TV), aspectele tehnice ale procesului
de multiplexare, precum şi caracteristicile SC ce vehiculează semnalele rezultate.

20
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

I.8 DPCM sau PCM diferenţial

Semnalele audio sau video prezintă destul
de rar variaţii abrupte de nivel. Pe de altă parte,
ele sunt eşantionate cu o viteză mai mare decât
viteza Nyquist, ceea ce face ca între două
eşantioane alăturate să existe un grad înalt de
corelaţie. Cu alte cuvinte, diferenţa a 2
eşantioane alăturate are o varianţă mai mică
decât varianţa semnalului, iar semnalul codat va
conţine deci biţi redundanţi. Prin înlăturarea Figura 1.28 Sistem DPCM
acestora se obţine o transmisie mai eficientă.
În figura 1.28 este ilustrată schema sistemului PCM diferenţial (DPCM), care înlătură redundanţa
prin transmiterea nu a eşantionului curent, ci a diferenţei dintre eşantionul curent şi cel anterior.
Semnalul DPCM se obţine deci din codarea

PCM a diferenţei m(t ) − m(t ) , cum se arată în
figura 1.28. Se observă că m (t ) are o valoare
cuprinsă între ±q şi ±Nq/2, N = 2n fiind numărul
de nivele de cuantizare. Tehnica DPCM
reprezintă o cuantizare şi codare a vitezei de
variaţie a semnalului (pantă) şi nu a amplitudinii
(PCM clasic). Figura 1.29 Codor DPCM digital
Emiţătorul DPCM poate fi implementat
digital sub forma prezentată în figura 1.29. Se observă că:
m3 (t ) = A ⋅ [m2 (t ) − m1 (t )] (1.38)

A fiind câştigul comparatorului, iar la echilibru:

m1 (t ) ≅ m2 (t ) = ∫ m4 (t )dt (1.39)

d
sau m4 (t ) = m1 (t ) (1.40)
dt
Figura 1.30 Formă de undă
Deci cuvântul digital In-1..... I1I0 este proporţional cu
dm(t)/dt, derivata semnalului m(t). Această metodă stă la baza altor 2 tehnici de transmisie:
1. PCM diferenţial cu predictor, care realizează o reducere însemnată a redundanţei semnalelor
TV.
2. Modulaţia delta (PCM diferenţial cu 2 nivele, N = 2, n = 1)
EXEMPLUL I.7 Fie un semnal eşantionat, având valorile din figura 1.30. In reprezentarea cu 7 biţi pentru
înălţimea eşantionului şi al 8-lea bit pentru semn, eşantioanele şi diferenţa lor sunt codate ca:
Eşantion Cod eşantion Diferenţa Cod
diferenţă
+120 1111 1000 necunoscută
+124 1111 1100 +4 1100
+1261111 1110 +2 1010
+1271111 1111 +1 1001
Figura 1.31 Efectul de derivare

21
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

+1251111 1101 -2 0010

+1211111 1001 -4 0100

Se observă în acest caz că s-a putut trece de la o reprezentare cu 8 biţi la una cu 4 biţi, deci o
reducere cu 50% a vitezei de transmisie.
Acest proces este ilustrat în figura 1.31. Plecând de la forma de undă m(t), obţinem prin scăderea
eşantioanelor adiacente, forma de undă md(t),
care aproximează derivata lui m(t). Se obţine
astfel schema bloc DPCM din figura 1.32.
Varianţa semnalului m(t) este (pentru
m (t ) = 0 ):
1
σ2 =
N
∑m k
2
(kTs ) (1.41)

unde sumarea se face pe un număr mare

N de eşantioane alăturate.
Varianţa lui md(t), pentru md (t ) = 0
este: Figura 1.32 Schemă bloc DPCM
N N N N
m 2 [kTs ] + ∑ m 2 [(k − 1)Ts ] − ∑ m[kT ]m[(k − 1)T ]
1 1 1 2
σ 12 =
N
∑
k =1
md2 (kTs ) =
N
∑
k =1 N k =1 N k =1
s s

(1.42)
Primii 2 termeni din sumă sunt egali cu σ2 pentru N
suficient de mare, iar (1.42) devine atunci
σ d2 = 2σ 2 (1 − R) (1.43)

∑ m(kT )m(k − 1)T s s

unde R= k
(1.44)
∑ m (kT ) k
2
s

şi evident R este un coeficient de corelaţie.

Într-o formă mai generală, excluzând introducerea în
formule a momentelor de eşantionare, putem scrie:
∑ m( k ) m( k + n)
R ( n) = k
(1.45)
∑ m (k ) k
2

Figura 1.33 Funcţia de autocorelaţie

El poate fi interpretat ca valoarea medie a similarităţii
eşantioanelor lui m(t) separate de un interval de timp mTs .
În figura 1.33 este prezentată funcţia de autocorelaţie R(n) pentru semnalul telefonic eşantionat cu
8 kHz ; se observă că R(0 )= 1 iar R(1) = 0,85 şi atunci
σ d2 = 2σ 2 (1 − R) = 2σ 2 (1 − 0,85) = 0,3σ 2
σ d = 0,3σ ≅ 0,5σ
Deci semnalul DPCM ocupă numai jumătate din numărul de nivele de cuantizare de la intrarea în
coder, faţă de PCM, şi s-ar putea reduce la jumătate numărul de nivele, adică să se renunţe la un bit

22
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

din cei n. Reducerea vitezei de transmisie în

acest caz (n = 8) este de 1/8=12,5%, ceea ce
este insuficient.

I.9 Sisteme DPCM cu predicţie

Pe baza cunoaşterii unei pǎrţi din semnalul Figura 1.35 Schema unui circuit predictor
redundant, de exemplu la semnalul vocal se ştie
cǎ R(1) = 0.85, se poate anticipa cum va
evolua acesta în viitor sau măcar să se facă estimarea cea mai probabilă, proces denumit predicţie. În
exemplul I.7 se observă că diferenţa scade lin, ca apoi să treacă tot lin la valori negative.
Schema sistemului DPCM cu predictor este dată în figura 1.34. Pentru un semnal m(t), eşantionat
cu viteza 1/Ts vom obţine un set de eşantioane m(kTs), distanţate cu Ts şi corelate. Intrarea în circuitul
de cuantizare este un semnal de eroare
e(kTs ) = m(kTs ) − mˆ (kTs ) (1.46)

Figura I.34 Sistem DPCM cu predicţie

unde m ˆ (kTs ) este valoarea prezisă (ieşirea din filtrul predictor) a lui m(kTs). Ieşirea din circuitul
de cuantizare este
eq (kTs ) = e(kTs ) + q e (kTs ) (1.47)

iar qe(kTs) este eroarea de cuantizare. Din figura 1.35 rezultă

mq (kTs ) = mˆ (kTs ) + eq (kTs ) (1.48)

sau
mq (kTs ) = mˆ (kTs ) + e(kTs ) + q e (kTs ) (1.49)

iar
m(kTs ) − mˆ (kTs ) = e(kTs ) (1.50)

de unde
mˆ (kTs ) + e(kTs ) = m(kTs ) (1.51)

Deci,
mq (kTs ) = m(kTs ) + q e (kTs ) (1.52)
Versiunea cuantizată mq(kTs) a semnalului de intrare eşantionat m(kTs) la intrarea în filtrul
predictor, diferă deci de acesta prin eroarea de cuantizare qe(kTs). Dacă predicţia este corectă, varianţa
erorii de predicţie e(kTs) va fi mai mică decât varianţa semnalului m(kTs).

23
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

Aceasta înseamnă că pentru un circuit de cuantizare dat, cu un număr fix de nivele, se poate obţine
o eroare de cuantizare cu o varianţă mai mică decât în cazul când semnalul de intrare m(kTs) ar fi
cuantizat direct (PCM clasic). Remarcăm însă că sistemul DPCM cu predictor necesită o parte de
hard-ware mai complexă şi transmite eroarea de predicţie (diferenţa dintre semnal şi varianta sa
prezisǎ).
Tehnica este larg aplicată la semnalele TV, datorită redundanţei mari şi o întâlnim în înregistrarea
digitală a imaginii (videocasetofoane), sisteme TV prin cablu, tele-conferinţă, transmiterea imaginilor
prin satelit şi videotelefon, urmărindu-se reducerea benzii semnalului.
Metodele de predicţie se clasifică în:
1. Predicţie în interiorul cadrului, folosind redundanţa intereşantioane sau interlinii.
2. Predicţie între cadre, folosită în cazul transmiterii imaginilor cvasistatice, în care nu există
diferenţe mari între cadre (de exemplu videotelefon).
În general, predicţia valorii m(kTs) implică cunoaşterea valorilor anterioare de tipul m[(k-1)Ts],
m[(k-2)Ts],....etc., iar predictorul foloseşte un algoritm de predicţie de tipul:
mˆ (kTs ) = a1 mq [(k − 1)T5 ] + a 2 mq [(k − 2)T5 ] + ... + a p mq [(k − p )T5 ] (1.52)

ˆ (kT ) + [m(kT ) − m(kT )]q = mˆ (kT ) + e(kT )

unde mq (kT ) = m (1.53)

p
sau mˆ (kTs ) = ∑ ai mq [(k − i )Ts ] (1.54)
i =1

unde p este ordinul filtrului predictor.

Schema filtrului predictor este dată în
figura 1.35 şi utilizează o linie de
întârziere cu prize, cu ieşiri ponderate.
În cel mai simplu caz, p = 1 , iar
schema sistemului DPCM cu predictor
este cea din figura 1.36. Figura 1.36 Circuit de predicţie
EXEMPLUL I.8 Fie sistemul DPCM cu
[ ]
ˆ (kTs ) = a m (k − 1)Ts , m(kTs) fiind semnalul de intrare m(t), de valoare medie
predictor descris de m
zero, eşantionat la intervale Ts , iar a o constantă. Să calculăm:

a) varianţa σ e2 a erorii de predicţţie e(kTs ) = m(kTs ) − mˆ (kTs ) ,

b) valoarea coeficientului a, la care σe este minimă,

c) condiţia ca σe 2 < σ 2 [σ - varianţa semnalului m(kTs)]

1
σ2 =
N
∑m
k
2
(kTs )

∑ [m(kT ) − mˆ (kT )] ∑ [m(kT ) − a m(k − 1)T ]

1 1
σ e2 =
2
= =
2
s s s s
N k N k

∑ {m(kTs ) ⋅ m[(k − 1)Ts ]} =

2a
= σ 2 + a 2σ 2 −
N k
 2aR(Ts ) 
= σ 2 = 1 + a 2 − 
 σ2 

24
 SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

unde R(Ts) – valoarea funcţiei de autocorelaţie a lui m(kTs) pentru o întârziere egală cu Ts.

∂σ e2  2 R(Ts )  R(Ts )
b) = σ 2  2a −  = 0 de unde a =
∂α  σ 2
 σ2

 2aR(Ts )  2 R(Ts )
c) σ e2 < σ 2 → σ 2 1 + a 2 −  < σ 2 sau a <
 σ 2
 σ2

Exemplul I.9 Fie filtrul predictor reprezentat în figura I.37. Să calculăm coeficienţii a şi b ai filtrului
predictor care minimizeazǎ varianţa σ x2 a erorii de predicţie e[kTs ] , e=
(kTs ) x(kTs ) − xˆ (kTs ) .
σ x2 E[( x − xk ) 2 ]
=

σ x2 = E[( xk − axk −1 − bxk − 2 ) 2 ]

sau

σ x2 = E[ xk 2 + a 2 xk2−1 + b 2 xk2− 2 − 2axk xk −1 − 2bxk xk − 2 + 2abxk −1 xk − 2 ]

σ x2 =
E[ xk 2 ] + a 2 E[ xk2−1 ] + b 2 E[ xk2− 2 ] − 2aE[ xk xk −1 ] − 2bE[ xk xk − 2 ] + 2abE[ xk −1 xk − 2 ]

σ x2 =R(0) + a 2 R(0) + b 2 R(0) − 2aR(1) − 2bR(2) + 2abR(1)

 ∂σ x2
 =0 → 2aR(0) + 2bR(1) − 2 R(1) =0
 ∂a

 ∂σ x =
2

 ∂b 0 → 2bR(0) + 2aR(1) − 2 R(2) = 0

Rezolvând acest sistem de ecuaţii rezultǎ

R(1)[ R(0) − R(2)] R(0) R(2) − R(1) 2

=a = b Figura I.37 Filtru predictor
R(0) − R(1)
2 2
R(0) 2 − R(1) 2
În cazul general filtrul predictor are p celule de întârziere şi
p coeficienţi ce se determinǎ prin minimizarea varianţei erorii de predicţie
2
 p

σ
= E  xk − ∑ ai xk −i 
2
x (1.55)
 i =1 

care se mai poate scrie ca

p p p
R(0) − 2∑ ai R(i ) + ∑∑ ai a j R(i − j )
σ x2 = (1.56)
=i 1 =i 1 =j 1

Dupǎ efectuarea derivatelor parţiale în raport cu a j şi egalarea lor cu zero, rezultǎ sistemul de
ecuaţii
p

∑ a R(i=
i =1
− j)
i R( j )=j 1, 2, p (1.57)

cunoscut şi ca sistemul de ecuaţii Yule-Walker, ce permite determinarea coeficienţilor filtrului

predictor

25
 Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

Exemplul I.10 Fie semnalul vocal având funcţia de autocorelaţie normatǎ datǎ de
− j 2 π f1 τ
R(τ ) = e cos 2 π f 2 τ (1.58)

reprezentatǎ în figura I.33. Aici f1 = 181.5 Hz iar f 2 = 475 Hz, iar frecvenţa de eşantionare este cea
standard de 8000 Hz, cǎreia îi corespunde o perioadǎ de 125 μs. Sǎ determinǎm coeficienţii a şi b pentru
circuitul predictor reprezentat în figura I.37. Din rel.(1.58) rezultǎ R(0)=1, R(1)=0.80 şi R(2) = 0.55.
Conform exemplului I.10 avem
R(1)[ R (0) − R(2)] 0.8(1 − 0.55)
=a = a = 1
R(0) 2 − R(1) 2 1 − 0.82

R(0) R(2) − R(1) 2 0.55 − 0.82

b= b= = −0.25
R(0) 2 − R(1) 2 1 − 0.82

Între valorile funcţiei de autocorelaţie şi coeficienţii filtrului predictor existǎ deci relaţia (1.57)
care se poate scrie matricial sub forma:
 R(0) R(1)  R( p − 1)   a1   R(1) 
 R(1)  
 R(0)  R( p − 2)   a2   R(2) 
= (1.58)
        
    
 R( p − 1) R( p − 2)  R(0)   a p   R( p ) 

Exemplul I.11 Sǎ verificǎm formula (1.58) cu datele din exemplul I.10. Relaţia (1.58) devine
 R(0) R(1)   a   R(1) 
 R(1) R(0)   b  =  R (2) 
    

 1 0.8  1   0.8 
şi 0.8 1   −0.25 = 0.55
    
Faţǎ de un sistem PCM, sistemul DPCM prezintǎ performanţe îmbunǎtǎţite, apreciate printr-un
câştig. Câştigul introdus de circuitul de predicţie optim este dat de
−1
 p

G= 1 − ∑ ai R(i )  (1.59)
 i =1 

iar raportul S/Z astfel realizat este dat de

Pi
S / Z= G ⋅ 2
(1.60)
q /12

Sǎ apreciem îmbunǎtǎţirea calitǎţii recepţiei în cazul folosirii legii de compandare μ şi DPCM cu

predicţie, faţǎ de PCM. În cazul PCM raportul S/Z este dat de
Px
S/Z = (1.61)
q 2 /12

unde Px este puterea instantanee a semnalului de intrare discretizat. Caracteristica de compandare

este
ln(1 + µ x )
=Fµ ( x) sgn( x) −1 ≤ × ≤ 1 (1.36)
ln(1 + µ )

26
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

iar derivata ei
µ 1
=Fµ ' ( x) ) −1 ≤ × ≤ 1 (1.62)
ln(1 + µ ) 1 + µ x

Raportul S/Z pentru cuantǎ variabilǎ (PCM cu compandare) poate fi scris ca

Px Px
S=
/Z ≈ (1.63)
σq 2
12q 2 K

1
px ( x)
unde K = ∫ '

2
dx (1.64)
−1
 Fµ ( x) 

În urma efectuǎrii
calculelor rezultǎ pentru cazul
general

ln 2 (1 + µ )
=K (1 + 2 µ x + µ 2 Px ) (1.65)
µ2

În cazul particular al semnalului

vocal, funcţia de densitate de
probabilitate a acestuia poate fi
modelatǎ ca o distribuţie Laplace de
forma Figura 1.38 Calitatea semnalului PCM cu şi fǎrǎ
compandare
α −α x
px ( x) = e (1.66)
2

cu Px σ=
= x
2
2 /α 2 (1.67)

iar = α
x 1/= Px / 2 (1.68)

Pentru valoarea standard μ = 255, ecuaţia (1.65) devine

K = 4, 729 ⋅10−4 (1 + 360, 6 Px + 65025 Px ) (1.69)

În figura 1.38 sunt reprezentate rapoartele S/Z cu şi fǎrǎ compandare, pentru compandare
folosindu-se legea μ, cu μ = 255. Prezenţa compandǎrii introduce practic o independenţǎ a calitǎţii
semnalului codat faţǎ de nivelul
semnalului de intrare. În absenţa
compandǎrii, dependenţa este
liniarǎ, calitatea crescând cu
creşterea nivelului semnalului de
intrare în codec.
Influenţa valorii lui μ asupra
caliǎţii semnalului codat poate fi
observatǎ din figura 1.39 unde este
reprezentat raportul S/Z pentru trei
valori ale lui μ. Cu creşterea valorii
lui μ caracteristica S/Z în funcţie de
puterea semnalului de intrare se

Figura 1.39 Influenţa compandǎrii asupra calitǎţii semnalului

27
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

aplatizeazǎ, iar calitatea se pǎstreazǎ într-o zonǎ mai întinsǎ.

În practicǎ sunt numeroase situaţii când nu se cunosc aprioric valorile funcţiei de autocorelaţie a
semnalului eşantionat R(k).
Se recurge atunci la o
estimare a acestora Rˆ ( k ) ,
pe baza unui numǎr mai
mare de eşantioane, fie el N,
conform relaţiei

N− j
1
Rˆ (=
j)
N− j
∑ m ⋅m
i =1
i i+ j =j 0,1, 2, p

(1.70)
Pentru îmbunǎtǎţirea Figura 1.40 Schema emiţǎtorului DPCM cu dublǎ predicţie
calitǎţii predicţiei se recurge
la utilizarea a douǎ filtre
liniare predictoare, unul pentru semnal şi celǎlalt pentru eroarea de predicţie cuantizatǎ. Schema
emiţǎtorului DPCM cu dublǎ predicţie este prezentatǎ în figura I.40. Semnalul eşantionat mk este
prezis sub forma

p p
=mˆ ki k −i
=i 1 =i 1
∑ a m + ∑ bi ek −i

(1.71)
Schema decodorului
DPCM cu dublǎ predicţie
este prezentatǎ în figura
1.41, la semnalul Figura 1.41 Schema decodorului DPCM cu dublǎ predicţie
recepţionat ce reprezintǎ
eroarea de predicţie
adǎugându-se atât semnalul prezis cât şi replica prezisǎ a erorii de predicţie.
Sistemele DPCM cu predicţie au fost dezvoltate pe baza ipotezei cǎ semnalul de intrare este
staţionar, adicǎ valorile funcţiei de autocorelaţie şi varianţa sa sunt constante. În realitate multe
semnale sunt cvasistaţionare, valorile funcţiei de autocorelaţie şi varianţa variind lent în timp.
Ca urmare au fost dezvoltate sisteme DPCM adaptive, care recurg la ajustarea periodicǎ a
coeficienţilor de predicţie pe baza valorilor estimate ale funcţiei de autocorelaţie, ce reprezintǎ valori
pe termen scurt, calculate pe un numǎr N de eşantioane recente. Tehnicile adaptive pot recurge şi la o
cuantizare neliniarǎ, cu înǎlţimi variabile ale cuantei, adicǎ o compandare a semnalului.

I.10 Zgomote în sistemele PCM

Transmisia semnalelor este însoţitǎ de zgomote, cu caracter aleator, ce produc erori în fluxul de
date recepţionat. Ca urmare, semnalul reconstruit (decodat) va diferi de cel emis, iar diferenţa dintre
semnalul discretizat emis şi cel recepţionat o numim zgomot de decodare (decoding noise). Aşadar,
tehnicile PCM introduc doua tipuri de zgomote: zgomot de cuantizare şi zgomot de decodare.
Sǎ presupunem cǎ erorile apar cu probabilitatea pe << 1 şi cǎ transmisia se face pe cuvinte binare
de r biţi de forma br −1br − 2  b1b0 . Presupunând o reprezentare a eşantioanelor discretizate în codul binar
natural, o eroare pentru bitul i implicǎ o deplasare a nivelului eşantionului cu δ i =± q ⋅ 2i . Valoarea

28
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

medie pǎtraticǎ a erorii de decodare se obţine mediind valoarea lui δ i pentru cele r poziţii din cadrul
cuvântului de cod, erorile manifestându-se aleator.
1 r −1 q 2 r −1 i q 2 4r − 1
=
∑
r i 0=
δ i=
( q ⋅ 2i ) =
2 2
∑ 4= r 3
r i 0
(1.72)

Cum q = 2 / 2r , relaţia (1.72) poate fi scrisǎ ca

4 4r − 1 4
δi = ≈
2
(1.73)
r 3 ⋅ 4r 3r
iar puterea zgomotului de decodare poate fi scrisǎ ca
4
σ d 2 r pe δ i 2 ≅
= pe (1.74)
3

Zgomotul total, compus din zgomotul de cuantizare şi zgomotul de decodare are puterea
q2 4 16 pe + q 2
Z D =σ q 2 + σ d 2 = + pe = (1.75)
12 3 12

iar raportul S/Z poate fi scris ca

S 12
Z = P (1.76)
  D 16 pe + q
2 x

Ţinând cont cǎ probabilitatea de eroare pentru zgomot alb gaussian este datǎ de raportul S/Z la
recepţie prin intermediul relaţiei
pe = Q 

( S / Z )R  (1.77)

putem reprezenta dependenţa dintre raportul S/Z când zgomotul include şi pe cel de decodare
( S / Z ) D şi raportul S/Z la
recepţie ( S / Z ) R .
Exemplul I.12 Sǎ reprezentǎm
dependenţa dintre raportul S/Z
când zgomotul include şi pe cel
de decodare ( S / Z ) D şi
raportul S/Z la recepţie
(S / Z )R pentru cazul
particular Px = 0.5 şi valorile
numǎrului de biţi r pe care sunt
reprezentate eşantioanele de 5,
6, 7 şi 8.
Figura 1.42 Comportarea la zgomot a unor sisteme PCM
Rezultatele sunt prezentate în
figura 1.42.
Din caracteristicile dedus în exemplul I.11 se poate observa existenţa unui efect de prag, sub o
anumitǎ valoare a raportului ( S / Z ) R apǎrând o scǎdere mai rapidǎ a raportului ( S / Z ) D .

29
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

I.11 Modulaţia delta

Un caz particular de sistem DPCM, foarte uşor de implementat, este acela cu cuantizare doar pe 1
bit (două nivele) a semnalului diferenţă, bitul indicând semnul diferenţei dintre două eşantioane
succesive: această tehnică este denumită modulaţie delta (MD). Îmbunătăţirile aduse acestei tehnici, ca
MD adaptivă (cu pantă variabilă), cu compandare instantanee ori silabică sau modulaţia delta-sigma,
au făcut-o un concurent serios al sistemelor telefonice PCM, fiind chiar preferată în sistemele militare.
Avantajul principal al MD este deci
cel al implementării foarte simple (ea
fiind cea mai simplă metodă, cunoscută
până acum, de conversie analog-
digitală), care se obţine pe seama
creşterii benzii de transmisie, în raport cu
sistemele PCM.
MD, ca şi DPCM, se bazează pe
utilizarea proprietăţilor de corelaţie ale
semnalului, aşantionat cu o viteză mult
mai mare decât cea Nyquist (pentru a
creşte corelaţia între eşantioanele
alăturate), în scopul simplificării
procedurii de cuantizare.
Figura 1.43 Ilustrarea modulaţiei delta
I.11.1 Modulaţia delta liniară

Cu această tehnică, cea mai simplă, obţinem o aproximaţie în trepte mq(t) a semnalului analogic
m(t), cu condiţia eşantionării sale cu o viteză mult superioară celei Nyquist, aşa cum se arată în figura
1.43. Diferenţa dintre semnalul de intrare m(t) şi replica sa cuantizată mq(t) este cuantizată cu două
nivele ± ∆, care indică semnul acesteia. Dacă la momentul de eşantionare m ˆ q (kTs − Ts ) < m(kTs ) , se
creşte m
ˆ q (kTs ) cu ∆; în caz contrar, se scade cu ∆..
Condiţia de eşantionare cu viteză superioară celei date de teorema eşantionării, face ca semnalul să
nu varieze rapid de la un eşantion la altul, iar mq(t) să aproximeze pe m(t) în limitele ±∆. Schema
sistemului este prezentată în figura 1.44.

Figura 1.44 Schema unui sistem cu modulaţie delta

Procesele ce au loc în sistemul de transmisie cu MD pot fi descrise de relaţiile:
e(kTs ) = m(kTs ) − mq (kTs − Ts ) (1.78)

eq (kTs ) = ∆ sgn[e(kTs )] (1.79)

30
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

mq (kTs ) = mq (kTs − Ts ) + eq (kTs ) = mq (kTs − Ts ) + ∆ sgn[e(kTs )] (1.80)

unde Ts – intervalul de eşantionare,

e(kTs) – semnal de eroare egal cu diferenţa dintre mq(kTs) şi ultima aproximare a acesteia
m(kT ) = mq (kTs − Ts )
eq(kTs) – valoarea cuantizată a lui e(kTs).
Circuitele de codare şi decodare asigură adaptarea semnalului digital la linie. Formele de undă
implicate sunt ilustrate în figura 1.43. Practic, sistemul este realizat ca în figura 1.45.
Diferenţa faţă de PCM este aceea că se eşantionează nu semnalul m(t), ci un semnal diferenţă
bipolar (cuantizat binar). De aici şi denumirea de modulaţie delta.
Schema derivă din cea a emiţătorului DPCM (figura 1.29). Deoarece viteza de eşantionare este
egală cu cea a datelor de ieşire (n = 1), schema se simplifică, contorul de n biţi devine un simplu
bistabil D, iar convertorul
A/D un comutator
analogic care aplică
integratorului nivelele de
referinţă ± Uref.
Demodulatorul utili-
zează un integrator pentru
decodarea semnalului.
Implementarea sistemului
este foarte simplă, în
locul integratorului fiind
suficient un simplu filtru
RC, atât la emisie cât şi la
recepţie (viteza de
eşantionare este mare în
comparaţie cu cea
Nyquist). MD prezintă
însă şi dezavantaje ca:
Sistemul nu poate
transmite componenta de Figura 1.45 Ilustrarea funcţionării modulatorului delta
c.c. şi frecvenţele joase
(deci nu este indicat pentru transmiterea semnalelor TV), datorită diferenţierii produse asupra
semnalului;
MD liniară este limitată de viteza de urmărire (slew-rate) şi conduce la supradepăşiri în cazul
semnalelor cu variaţii rapide de amplitudine sau de frecvenţă ridicată;
Notând cu ∆ valoarea cuantei şi cu f s = 1 / Ts – frecvenţa de eşantionare, viteza maximă de
variaţie a tensiunii la ieşirea integratorului va fi ∆fs [V/s]. Pentru un semnal m(t) sinusoidal,
m(t ) = A sin 2πft (1.81)

dm(t )
panta maximă este 2πAf, obţinută pentru
dt t =0
Atunci ∆f s = 2π ⋅ Af , iar
A 1 fs
= (1.82)
∆ 2π f

31
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

Domeniul dinamic al semnalului

este dat de raportul A/∆ şi este cu atât
mai mare cu cât frecvenţa de
eşantionare este mai mare, în raport
cu frecvenţa semnalului. Aceasta ne
arată că semnalele de joasă frecvenţă
vor fi redate mai bine decât cele de
frecvenţă mai ridicată.
În semnalul vocal (f1 = 300Hz, f2
= 3400Hz; f2 ≅ 10f1), majoritatea
energiei este concentrată la frecvenţe Figura 1.46 Funcţionarea modulatorului delta
joase, iar domeniul dinamic poate fi
considerat numai în funcţie de acestea. Presupunând A/∆=256 ca la un sistem PCM de 8 biţi,
fs f
= 2πA / ∆ ≅ 160 B iar s ≅ 160 ,
f1 f2

ceea ce contrastează cu f s / f 2 = 2 dat de teorema Nyquist.

Figura 1.47 Ilustrarea depăşirii de pantă

Funcţionarea modulatorului delta poate fi urmărită cu ajutorul figurii 1.46. La început,

mˆ (t ) < m(t ) şi primul impuls transmis va fi +∆; procesul continuă până când mˆ (t ) > m(t ) , când se
va produce un impuls -∆, această etapă iniţială a funcţionării MD fiind denumită intrare în regim
(start-up). Se evidenţiază apoi o regiune în care m(t) =constant, iar m ˆ (t ) oscilează cu ±∆ în jurul lui
m(t), ieşirea MD fiind o succesiune alternantă de biţi 0 şi 1, regim denumit granularitate. Urmează apoi
o regiune de urmărire, în care MD funcţionează corect. Depăşirea de pantă apare datorită limitării
slew-rate – ului MD, în situaţia când m(t) creşte prea rapid (figura 1.47).
Conform rel. (1.59), valoarea de vârf a semnalului la care apare depăşire de pantă este:
∆ fs
A= (1.83)
2π f 0
S-a determinat experimental că prin MD se pot transmite semnale vocale fără distorsiuni
observabile, datorită depăşirii de pantă, dacă A satisface ec. (1.60) cu f0 = 800 Hz. Aceasta deoarece
spectrul semnalului vocal M(f) satisface relaţia:
M ( f ) < ( f0 / f ) M ( f )
2
f0 < f < fm (1.84)

adică scade cu o viteză mai mare ca 1/f2 (6 dB/octavă) pentru frecvenţe mai mari ca f0.
Pentru reducerea raportului fs / f0 în cazul MD, s-au propus mai multe metode, bazate pe folosirea
unei duble integrări în bucla de reacţie, a integrării cu predicţie sau cu câştig variabil al buclei.

32
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

I.11.2 Modulatia delta adaptivă

Limitările MD liniare se manifestă atunci

când semnalul variază foarte lent
(granularitate) sau foarte rapid (depăşire de
pantă). Ele pot fi înlăturate folosind o MD
adaptivă, cu valoare variabilă a cuantei ∆, în
funcţie de semnal. În principiu, pentru a evita
granularitatea, cuanta trebuie să fie mică, iar
pentru evitarea depăşirii de pantă este
necesară o cuantă mare.
Schema MD adaptiv este prezentată în
figura 1.48. Valoarea cuantei este ajustată
Figura 1.48 Modulator delta adaptiv
prin câştigul amplificatorului, care variază
liniar cu tensiunea de comandă de pe
condensatorul C. Vom obţine astfel o valoare
mică a cuantei la Uc = 0 şi o valoare mare pentru
Uc mare.
În regim de granularitate, ieşirea circuitului
este o succesiune alternantă de biţi 0 şi 1 (±∆), de
valoare medie zero şi Uc ≅ 0.
În cazul depăşirii de pantă, ieşirea MD este o
succesiune de biţi 0 sau 1 (+∆ sau -∆), ceea ce dă
naştere unei tensiuni de control Uc pozitive,
indiferent de polaritatea impulsurilor (de aici
necesitatea circuitului cu caracteristică de transfer
pătratică).
O variantă digitală a implementării MD
adaptive, care mai este denumită şi CVSD
(Continuously Variable Slope Delta) este
prezentată în figura 1.49. Fgura 1.49 Modulator delta adaptiv digital
Schema trebuie să detecteze situaţia depăşirii
de pantă (secvenţe lungi de 0 sau 1, cu lungimea de cel puţin 3) şi, în acest caz, să mărească
amplificarea buclei pentru un interval de timp adecvat T, astfel încât ieşirea MD să poată urmări
semnalul de intrare. Acest lucru se realizează cu ajutorul unor sumatoare modulo-2 şi al unui registru
de deplasare cu două celule.
În cazul semnalelor vocale, filtrul RC, folosit pentru reglajul amplificării (controlul cuantei) este
un estimator silabic, având un răspuns în timp adecvat fluctuaţiilor puterii aemnalului vocal. S-a
stabilit experimental că cele mai bune rezultate se obţin pentru o constantă de timp RC = 4 ÷ 10 ms.
Pentru filtrul silabic digital, T este de 4 ÷ 10 ms, valoare mare în comparaţie cu perioada de
eşantionare Ts. Cu cât secvenţa de biţi 1 sau 0 succesivi este mai lungă, cu atât mai mare va fi
semnalul de ieşire din filtrul silabic.
Integratorul din MD este realizat sub formă digitală, fiind un numărător reversibil, bitul 1
crescându-i conţinutul, iar bitul 0 scăzându-l. Semnalul de ieşire din integrator, ponderat prin ieşirea
filtrului silabic, este aplicat unui convertor D/A de 10 biţi, pentru a genera versiunea cuantizată a
semnalului m(t). La recepţie, demodulatorul va conţine un circuit similar cu cel de la emisie (cu
amplificare variabilă).
În această variantă se realizează şi CODEC-uri pentru compandare, având aceeaşi structură şi
circuoitul de integrare comun, în situaţia de decodor bucla fiind deschisă între comparator şi bistabilul
D. De semnalat că ele realizează o compandare care nu respectă nici legea A, nici legea µ.

33
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

Figura 1.51 Scheme bloc de modulatoare şi demodulatoare delta sigma

Figura 1.50 Modulator delta sigma

Calitatea semnalului obţinut cu un codec CVSD lucrând cu fs = 32kbiţi/s e similară cu cea obţinută
cu un sistem PCM cu 8 biţi cu compandare (64 kbiţi/s). O calitate mai slabă a semnalului vocal, care
rămâne perfect inteligibil, poate fi obţinută pentru viteze mai coborâte (9,6 kbiţi/s).

I.11.3 Modulaţia delta-sigma

MD adaptivă cu compandare silabică, este tot un sistem DPCM cu un singur bit, care prezintă un
răspuns slab în c.c. şi la frecvenţe joase; ea nu este indicată pentru transmisia semnalelor cu
componentă de c.c. (T.V.). Aceste dezavantaje sunt înlăturate folosind o altă tehnică, denumită delta-
sigma, care însă nu mai este diferenţială (figura 1.44).
În MD clasică, integratorul montat în buclă realizează funcţia inversă, de diferenţiere a semnalului,
suprimând componentele de joasă frecvenţă din spectrul semnalului. Introducând un integrator
înaintea MD, semnalul de intrare în integratorul din buclă aproximează semnalul de intrare m(t).
Evident,

dmi (t ) d ∫ m(t )dt

m4 (t ) = = = m(t ) (1.85)
dt dt
În această variantă, integratorul de la intrarea buclei este atacat de semnale cu domeniul dinamic
mare (dinamica medie a vorbirii este de 30 dB), iar schema necesită deci un integrator suplimentar. O
îmbunătăţire a modulatorului delta-sigma este dată în figura 1.51, comparatorul fiind înlocuit printr-un
amplificator diferenţial cu câştig unitar urmat de un detector de treceri prin zero.
Deoarece amplificatorul diferenţial, spre deosebire de comparatorul clasic, are o funcţie de transfer
liniară, se poate aplica teorema superpoziţiei şi înlocui cele două operaţii de integrare da la intrarea sa
cu o singură integrare a semnalului diferenţă (la ieşirea sa), semnalul diferenţă având evident un
domeniu dinamic mic.
Se poate afirma că detectorul de treceri prin zero, împreună cu bistabilul D se comportă ca un
modulator în impulsuri, atacat de semnalul analogic diferenţă integrat. La recepţie, efectul integrării
este înlăturat cu ajutorul unui circuit de diferenţiere montat la ieşire, care anulează efectul
integratorului din demodulatorul delta clasic, deci se obţine schema din figura 1.51d.

I.11.4 Conversia MD-PCM

Conversia MD-PCM poate fi efectuată cel mai simplu cu ajutorul schemei prezentate în figura
1.52. Contorul reversibil de n biţi

34

Figura 1.52 Ilustrarea conversiei MD-PCM

SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

funcţionează ca un integrator, memorând un cuvânt de n biţi, care este variat cu ±1 pentru fiecare
impuls la intrare, valoarea sa variind în ritmul frecvenţei de eşantionare delta f s = Rf s' . Latchul de n
biţi selectează cuvintele cu viteza f s' , de R ori mai mică. Din experimente s-a găsit că
R = 100 ÷ 200.
EXEMPLUL I.12 Să calculăm viteza de lucru a codecului PCM bazat pe modulatorul delta, care să
poată fi folosit în telefonie pentru multiplexarea a N canale telefonice (N = 32). Evident f s' = 8000 Hz .
Pentru R=200

f s = NRf s' = 32 ⋅ 200 ⋅ 8000

= 5,12 ⋅ 10 6 biti / s
viteză mare, ce conduce la creşterea
puterii disipate.
Frecvenţa de eşantionare poate
fi scăzută folosind o MD cu
interpolare, schema de conversie
fiind dată în figura 1.53. Figura 1.53 Conversie delta-PCM îmbunătăţită
Circuitul utilizează un
numărător reversibil de n - k biţi, ceea ce permite reducerea în MD a frecvenţei de eşantionare la
valoarea R ' ⋅ f s' , unde evident R’ < R. Restul de k biţi, care asigură precizia sistemului, sunt extraşi
din semnalul cu MD prin INTERPOLARE – operaţie echivalentă cu o mediere pe viteza de codare
delta.
Această tehnică se bazează pe faptul că în codarea delta semnalul este eşantionat cu o viteză de R
ori mai mare (100 - 200) decât cea rezultată din teorema eşantionării. Ca urmare, lobii spectrali ai
semnalului eşantionat vor fi separaţi de intervale mari în comparaţie cu lăţimea lor (vezi figura 1.10).
Interpolarea este echivalentă cu o filtrare digitală cu frecvenţă mică de tăiere, care va reduce
lăţimea lobilor. Prin reducerea vitezei de eşantionare, lobii vor fi aduşi mai aproape unul de altul,
micşorându-se intervalul ce-i separă. Fenomenul de suprapunere a lobilor (aliasing) nu apare nici
pentru reduceri semnificative ale vitezei de eşantionare, având în vedere valoarea iniţială mare a lui R
şi constanta mare de timp a interpolării.
Prin interpolare se execută o mediere (sumă ponderată) pe un grup de L biţi de la ieşirea MD,
circuitul de interpolare fiind un
filtru digital cu răspuns finit la
impuls (FIR), având structura
din figura 1.54. Datorită
întârzierii cu LTs, pe care o
suferă semnalul, este necesar un
circuit de întârziere cu LTs în
schema din figura 1.54.
Dacă se foloseşte o
modulaţie delta-sigma, se poate
renunţa la integratorul digital,
circuitul de conversie conţinând
doar un FTJ digital, care Figura 1.54 Filtru digital FIR
prelucrează semnalul de ieşire
din codorul delta-sigma.

35
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

I.12 Eşantionarea sistemelor cu multiplexare în frecvenţă

Sistemele cu multiplexare în frecvenţă au fost bine dezvoltate şi standardizate. Pe măsura

dezvoltării transmisiilor digitale apar situaţii când un sistem cu multiplexare în frecvenţă trebuie
înlocuit cu unul cu multiplexare în timp.
Datorită faptului că echipamentul de demultiplexare pentru sistemele cu multiplexare în frecvenţă
e mai scump de 2 ÷ 3 ori decât pentru cele cu multiplexare în timp, nu este convenabil să se facă
demultiplexarea până la canalele de transmisie (banda de bază) şi apoi să se facă o codare PCM. În
acest caz se recurge la codarea PCM a întregului ansamblu cu multiplexare în frecvenţă, folosind
coduri speciale.
În tabelul I.5 sunt recapitulate grupele întâlnite în sistemele cu multiplexare în frecvenţă.
Tabelul I.5 Grupuri în multiplexarea canalelor în frecvenţă
Ansamblu Frecvenţa Banda Nr. de canale Nivel de Alocare zgomot
[kHz] [kHz] încărcare [pW]
Grup primar 60-108 48 12 3,3 60-100
Grup secundar 312-552 240 60 6,1 60-100
Grup terţiar 812-2044 1232 312 9,8 40-60
16 gr.secundare 60-4028 3968 960 14,8 40-60

Pentru eşantionarea ansamblurilor, având în vedere caracterul trece-bandă al canalelor de

transmisie, vom alege frecvenţa de eşantionare astfel ca în spectrul semnalului rezultant să nu avem o
suprapunere a benzilor laterale (non-aliasing).
Astfel, presupunând spectrul semnalului translat cuprins între f1 şi f2, de bandă B = f 2 − f 1 ,
viteza de eşantionare fs = 2f2 rezultă mult mai mare decât 2B; de aceea alegem fs astfel ca să localizăm
spectrul semnalului translat
între douǎ armonici succesive
ale lui fs /2, de exemplu nfs /2 şi
(n+1)fs/2, unde n =0, 1, 2, 3, ... ,
situaţie ilustrată în figura 1.55.
Va rezulta deci:
fs
f 2 < (n + 1)
2

fs
f1 > n (1.64)
2
Dacă în plus spectrul Figura 1.55 Esantionarea sistemelor multiplexate în
semnalului este plasat simetric f
între armonicile alăturate ale lui fs/2, atunci obţinem şi distanţe egale de separare între benzile laterale,
condiţie dată de
(2n + 1) f s = 2( f1 + f 2 ) (1.65)

iar separarea între benzile laterale devine:

fs
∆f = − ( f 2 − f1 ) (1.66)
2

36
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

Deoarece distanţa între canale este de 4 kHz, se alege fs un multiplu de 4 kHz, ceea ce asigură
eliminarea componentelor incoerente de intermodulaţie produse de frecvenţele de eşantionare şi
purtătoare. Cel mai convenabil ar fi ca fs să se aleagă egală cu una din frecvenţele purtătoare.
a. Grupul primar (60-108 kHz)
Pentru n = 0
nf s
f1 >
2
fs
f 2 < (n + 1) fs > 2 f2 (216 kHz )
2
Această valoare depăşeşte cu mult fs = 2 ⋅ 48 kHz care rezultă din teorema eşantionării.
Pentru n = 1 2 f1 ≥ f s ≥ f 2
108 ≤ f s ≤ 120 kHz
Pentru aceeaşi separare între benzile laterale:
(2n + 1) f s = 2( f1 + f 2 ) n = 1

fs =
2
( f1 + f 2 ) = 2 (60 + 108) = 112 kHz
3 3
Separarea între benzi este:
fs
− ( f 2 − f1 ) =
112
∆f = − 48 = 56 − 48 = 8 kHz
2 2
b. Pentru grupul secundar rezultă,
n = 1 , f s = 576 kHz , separarea între benzile laterale fiind ∆f = 48 kHz.
c. Pentru cele 16 grupuri secundare, evident n = 0 şi rezultă valoarea minimă fs =8056 kHz. Se
alege însă fs = 8432 kHz, cea mai apropiată frecvenţă purtătoare.
d. Pentru grupul terţiar (812-2044 kHz), întrucât cuprinde mai mult de o octavă, poate fi eşantionat
cu 2 fs = 4088 kHz, prea mare în comparaţie cu (2044-812)⋅2 = 2464 kHz.

I.13 Probleme

1.1 Un semnal cu banda limitată la 3,6 kHz este transmis pe un canal PCM, având viteza maximă
de 40.000 biţi/s. Determinaţi viteza de eşantionare fs, n şi N.

1.2 Un semnal s(t) cu banda limitată la fM este eşantionat cu un gard de impulsuri triunghiulare cu
înălţimea l şi durata τ (τ < T = 1/fs). Calculaţi şi reprezentaţi spectrul semnalului astfel eşantionat.

1.3 Fie semnalul x(t)=cos2π ⋅90t+cos2π ⋅230t, ce este eşantionat ideal, cu frecvenţa fs=300 Hz, iar
xs(t) este trecut printr-un FTJ ideal, de bandă B = 150Hz. Ce frecvenţe se obţin la ieşirea FTJ?

1.4 Un semnal x(t) are spectrul limitat de un FTB ideal cu f1 = 20 kHz şi f2 = 82 kHz. În ce
domeniu se poate alege frecvenţa de eşantionare fs?

37
Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice
_________________________________________________________________________________

1.5 Semnalul x(t) =cos2π ⋅10fot + cos2π ⋅ 11 fot + cos2π ⋅ 12 fot este eşantionat ideal cu frecvenţa
fs = 8f0 şi apoi filtrat cu un FTJ ideal de bandă Bt = 2fo. Scrieţi expresia semnalului obţinut la ieşire.

1.6 Un semnal x(t), cu banda limitată la fM = 4 kHz, modulează MA o purtătoare f0.. Semnalul MA
astfel obţinut este eşantionat cu fs = 25 kHz. Dacă f0 variază între 5 şi 50 kHz determinaţi limitele sale
de variaţie, astfel încât să nu apară suprapunerea benzilor (aliasing).

1.7 Fie semnalul x(t) =14 sin2πt, ce se transmite printr-un sistem PCM cu n =5 biţi. Dacă circuitul
de cuantizare e liniar, q = 1V şi aproximaţia se face prin mijlocul valorii intervalului de cuantizare,
desenaţi forma de undă PCM corespunzătoare unei perioade a semnalului. Se presupune fs = 4 Hz,
eşantioanele fiind luate la ±1/8, ±3/8, ±5/8 secunde.
1.8 Fie semnalul x(t) cu spectrul X(f) reprezentat în figura 1.50. Reprezentaţi spectrul semnalului

Figura 1.50 Spectrul unui semnal

eşantionat pentru fs = 0, 30 şi 40 kHz. În ce cazuri se poate recupera semnalul din banda de bază?
1.9 Fie forma de undă PCM reprezentată în figura 1.51. Decodaţi-o şi reprezentaţi semnalul
decodat pentru n = 3 şi n = 4.
1.10 Fie semnalul x(t ) = e −αt u (t ) , de bandă nelimitată. Determinaţi viteza minimă de

Figura 1.51 Forma de undă PCM

eşantionare, în funcţie de banda semnalului x(t), definită la 3dB, astfel încât mărimea celei mai mari
componente spectrale introdusă prin suprapunerea benzilor (aliasing), să fie cu 10 dB sub valoarea
celei mai mari componente spectrale a lui x(t).

1.11 Un semnal cu banda 100 - 4000 Hz şi amplitudinea limitată la ±3V, este eşantionat uniform
cu frecvenţa fs = 8 kHz şi cuantizat liniar cu n = 6 biţi. Calculaţi şi comparaţi benzile şi rapoartele
Sm/Zq, unde Sm este puterea de vârf a semnalului (valoare eficace).

1.12 Reprezentaţi caracteristica de compresie şi expandare pentru legea µ, cu µ = 100 şi 225.

a. Dacă puterea semnalului x este uniform distribuită între –1 şi +1, arătaţi că factorul de
îmbunătăţire al compandării este:
2
 µ   1 
C =    
 ln(1 + µ  1+ µ + µ / 3
2

unde C este definit ca raportul dintre puterea zgomotului de cuantizare fără compandare şi cea cu
compandare.
b. Deduceţi o expresie simplificată a factorului C pentru nivele mici ale semnalului.

38
SISTEME DE COMUNICAŢII
__________________________________________________________________________________

CUPRINS

Capitolul I Transmisia digitală a semnalelor analogice

I.1 Modelul unui system PCM ………………………………………………………………..

I.2 Eşantionarea semnalelor. Efecte ………………………………………………………….
I.2.1 Eşantionarea la viteze superioare lui 2fm
I.3 Cuantizarea semnalelor
I.4 Calitatea transmisiei PCM
I.5 Compandare
I.6 Codare şi decodare
I.7 Sisteme de transmisiuni PCM
I.8 PCM diferenţial
I.9 Modulaţia delta
I.9.1 Modulaţia delta liniară
I.9.2 Modulaţia delta adaptivă
I.9.3 Modulaţia delta-sigma
I.9.4 Conversia MD-PCM
I.10 Eşantionarea sistemelor cu multiplexare în frecvenţă
I.11 Probleme

39
 CAPITOLUL II

IERARHIA DIGITALA SINCRONA

II.1 Introducere

În transmisia digitală a vocii semnalul vocal este

eşantionat cu o frecvenţă de 8 kHz. În formatul PCM
clasic fiecare eşantion este codat cu 8 biţi (1 pentru
semn sau polaritate iar restul de 7 pentru a desemna
inălţimea eşantionului - în total 27 nivele în plaja 0-
127). Se ajunge astfel la un debit de 64 kbiţi/s.
Din necesităţi de transmisie economică semnalele sunt
multiplexate în timp (TDM - Time Division
Multiplexing).
In SUA multiplexul primar denumit şi grup PCM Bell Figura 2.1 Structura cadrului PCM T1
T1 este format din 24 canale, iar un cadru elementar

Figura 2.2 Structura cadrului grupului PCM E1

43
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

conţine 193 biţi, 192 provenind din eşantionarea celor 24 canale ( 24 ⋅ 8 = 192 ) la care se adaugă un
bit suplimentar pentru sincronizare (Fig.2.1),
iar viteză de lucru estee 1,544 Mbiţi/s
( 193 ⋅ 8000 ).
În Europa grupul PCM de bază conţine 32 de
canale, din care 30 sunt efective iar 2 se
folosesc pentru control, semnalizare şi
delimitare (Fig.2.2). Acesta este denumit pe
scurt E-1.
Debitul grupului primar E-1 este de 2,048
Mbiţi/s ( 32 ⋅ 8000 ⋅ 8) .
Aceste variante de transmisie erau
economice la distanţe mici de transmisie (8- Figura 2.3 Formatul de multiplexare Bell-USA
80 km). Odată cu creşterea volumului de date
vehiculat în format digital (date, voce, imagini, video, etc.) au fost necesare standarde care definesc nu
numai procesul de conversie analog/digitală a semnalelor ci şi organizarea, structura şi formatul
grupurilor de multiplexare precum şi caracteristicile interfeţei cu reţeaua de transmisiuni. Ierarhia

Tabelul II.1 Ierarhia nord-americană

Viteză Distanţă Lungime
Canale Video- Rată
Sistem [Mbiţi/s] MUX TV Linie repetoare minimă
vocale telefon erori
[mile] [mile]
T1 1,544 T1 24 − − CS 1 50 10-6
T2 6,312 4 ( T1 ) 96 1 − CC 2,5 500 10-7
T3 44,32 7 ( T2 ) 627 7 1 CC ++ ++ ++
T4 274,176 6 ( T3 ) 4032 42 6 CC 1 500 10-6
T5 560,160 2 ( T4 ) 8064 84 12 CC 1 500 4·10-7
W T4 18500,00 58 ( T 4 ) 23000 2436 348 GU 25 4000 10-8

nord-americană are o structură destul de neregulată (Fig. 2.3).

Multiplexul de ordin 2 denumit T2 conţine 4 grupuri T1 şi lucrează la o viteză de 6,312 Mbiţi/s.
Multiplexul de ordin 3 cunoscut sub denumirea de T3 este Tabelul II.2 Ierarhia nord-americană
compus din 7 grupuri T2 şi lucrează la un debit de 32,064 Europa
Mbiţi/s. Nivel Număr de
Debit
Grupul T4 multiplexează 6 canale T3 şi realizează un debit ierarhic
Mb/s
circuite
de 97,728 Mbiţi/s. de 64 kb/s
DS-0 0.064 1
Grupul T5 este compus din 2 grupuri T4. Se observă că
DS-1 1.544 24
debitul grupului este mai mare decât suma debitelor
DS-1C 3.152 48
subgrupurilor componente datorită necesităţilor de
DS-2 6.312 96
semnalizare şi delimitare.
Câteva caracteristici tehnice specifice ierarhiei Bell DS-3 44.736 672
DS-4 274.176 4032
înperioada de început sunt prezentate în tabelul II.1.
In perioada actuală furnizorii de servicii de telecomunicaţii
din America de nord denumesc semnalele la interfaţa utilizator-reţea ca DS-0 sau DS-1, iar în cazul
interfeţelor utilizator-utilizator ce implică un centru de comutaţie ca DSX-1. Semnalele mai des
întâlnite sunt cele din tabelul II.2.

44
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

In Europa s-a impus o ierarhie mult mai regulată, descrisă în tabelul II.3. Grupul E-2 conţine 4
grupuri E-1 şi realizează un debit de 8,448 Mbiţi/s. Multiplexul E-3 este format din 4 grupuri E-2 şi

Figura 2 4 Factorii ce determină structura ierarhiei

are un debit de 34,368 Mbiţi/s. La rândul lui, E-4 conţine 4 grupuri E-3 şi are un debit de 139,264
Mbiţi/s.
Factorii care determină structura unei ierarhii sunt prezentaţi în figura 2.4.

II.2 Ierarhia Plesiocrona (PDH)

Deşi ierarhiile digitale prezentate sunt simple în principiu, realizarea practică introduce complicaţii. Să
considerăm cazul multiplexării mai multor grupuri
primare E-1, generate de echipamente diferite, care Tabelul II.3 Ierarhia europeană
lucrează cu aceeaşi frecvenţă nominală. Considerente Europa
Nivel Număr de
practice (toleranţa de fabricaţie a cuarţurilor, stabilitatea ierarhic
Debit
circuite
de frecvenţă a cuarţurilor, temperaturile ambientale kb/s
de 64 kb/s
diferite) fac ca aceste frecvenţe să fie diferite în practică. 0 64 1
Pentru a realiza efectiv multiplexarea fluxurilor primare 1 2048 30
E-1 în această situaţie (intercalare bit cu bit), va trebui ca 2 8448 120
în prealabil acestea să fie aduse la aceeaşi frecvenţă de 3 34368 480
bit prin inserarea unor biţi suplimentari (“dummy bits”) 4 139264 1920
sau biţi de justificare (“justification bits”). Aceştia
45
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

trebuie recunoscuţi ca atare atunci când se face demultiplexarea semnalelor şi eliminaţi, având în
vedere că nu sunt biţi de informaţie. Aceast proces, destul de complex în sine, este cunoscut sub
denumirea de funcţionare plesiocronă (aproape sincronă), iar ierarhia corespunzătoare este cunoscută
Tabelul II.4 Ierarhia PDH
Europa S.U.A. Japonia
Număr
Nivel Număr de Număr de de
Debit Debit Debit
ierarhic circuite de circuite de circuite
kb/s kb/s kb/s
64 kb/s 64 kb/s de 64
kb/s
0 64 1 64 1 64 1
1 2048 30 1544 24 1544 24
2 8448 120 6312 96 6312 96
3 34368 480 44736 672 32064 480
4 139264 1920 139264 1920 97728 1440

ca PDH (Plesiochronous Digital Hierarchy).

Ea este ilustrată în tabelul II.4. În Japonia primele 2 multiplexe sunt identice cu DS-1 şi DS-2.
Multiplexele de ordin superior sunt însă diferite.
Level Level Level Level
1 2 3 4
2Mbit/s 8Mbit/s
1→2 34Mbit/s
2→3
140Mbit/s
3→4

4 3 2 1

3→4

2→3

1→2

Figura 2.5 Multiplexare şi demultiplexare plesiocronă (PDH)

O reprezentare schematizată a ierarhiei PDH pentru Europa şi operaţiile implicate pentru multiplexare
şi demultiplexare sunt date în figura 2.5. Aceleaşi tipuri de probleme de sincronizare apar la nivele
diferite ale ierarhiei, ceea ce impune adăugarea unor biţi de justificare.
La fiecare nivel de multiplexare se face:
introducerea de cuvinte de sincronizare de cadru;
46
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

introducerea de biţi de justificare şi dopare;

adăugarea de semnale de monitorizare.
La fiecare nivel de demultiplexare are loc:
sincronizarea de bit;
sincronizarea de cadru (căutarea şi găsirea cuvântului de sincronizare de cadru);
eliminarea biţilor suplimentari (justificare şi dopare).

buffer
outgoing digital pulse stream
incoming 2.052 MHz
digital 2.048 MHz
pulse stream Writing Reading Justification position
clock clock &
bit stuffing
request MUX

Phase detector Memory

FRAME

Sector 1 Sector 2 Sector 3 Sector 4

10 2 50 x 4 4 50 x 4 4 50 x 4 4 50 x 4

Service Justification
Channel if needed
F/A Justification Justification Justification
signals signals signals

Figura 2.6 Implementarea multiplexării plesiocrone pentru grupurile E-1

Aceasta determină ca vitezele de transmisie PDH să fie ceva mai ridicate decât cele ale ierarhiilor
originale de intrare. Aceast lucru este ilustrat mai jos, în figura 2.6 pentru un multiplex de intrare E-1.
Se observă că viteza de ieşire este mai mare cu 4 kHz, ceea ce permite introducerea de biţi de dopaj
(“bit stuffing”) prin citirea de 2 ori a unor biţi. Orice cerere de biţi de justificare este controlată de
detectorul de fază care monitorizează diferenţa de fază dintre ceasurile de emisie (writing clock) şi
recepţie (reading clock).
Când defazajul lor atinge o valoare minimă se lansează cererea pentru un bit de justificare. Practic
acesta se introduce prin suprimarea unui front activ din ceasul de citire, ceea ce conduce la un bit de
lăţime dublă, adică repetarea unui bit.
47
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

Multiplexarea bit cu bit a semnalelor plesiocrone este imposibilă datorită pericolului de a pierde biţi de
informaţie, deoarece vitezele efective de lucru sunt diferite de la echipament la echipament.
Pentru a se putea realiza multiplexarea viteza de lucru se creşte cu un ε ajungând f i (1 + ε ) . Aceasta
impune însă introducerea de biţi suplimentari de justificare. Pentru recunoaşterea lor la recepţie aceştia
trebuie introduşi întotdeauna într-un loc determinat în cadru. Prezenţa lor este indicată de un bit
denumit JCB (Justification Control Bit).

34Mbit/s
140 140
140M 140M
LTE LTE
34 34
8Mbit/s
34 34
8 8
2Mbit/s
8 8
2 2

Customer

Figura 2.7 Ilustrarea structurii ierarhiei plesiocrone

Deci sistemele de mare viteză tip PDH sunt inflexibile la urmărirea variaţiilor de viteză impuse de
trafic şi nu prezintă supleţe în extragerea şi introducerea de multiplexe inferioare, acest lucru putându-
se efectua numai prin demultiplexare până la nivelul cel mai de jos.
Acest lucru este ilustrat în figura 2.7. Presupunând că avem un canal de 140 Mbiţi/s, este evident că nu
se pot identifica poziţiile cadrelor dintr-un canal de 2 Mbiţi/s datorită prezenţei biţilor de justificare.
Pentru a înlocui o linie de 2 Mbiţi/s din acest grup va trebui să se recurgă la o demultiplexare a tuturor
celor 64 de canale de 2 Mbiţi/s componente, trecând prin treptele intermediare de 34 şi 8 Mbiţi/s,
operaţii costisitoare ce implică echipamente suplimentare.

L Inserting&Extracting L
Equip Equip

1, 2, 3, 4 Levels of PDH

Figura 2.8 Ilustrarea introducerii şi extragerii de linii în PDH

48
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

După identificarea şi înlocuirea liniei de 2 Mbiţi/s dorite, va trebui refacută multiplexarea canalelor
până la 140 Mbiţi/s (vezi figura 2.8).
Dacă această lipsă de flexibilitate nu avea mare importanţă în situaţia când pe linii se vehiculau numai
semnale telefonice, acum, datorită necesităţii de servicii flexibile (videoconferinţe, video la cerere,
etc.) sunt necesare soluţii flexibile şi ieftine, care să nu implice tone de echipamente de
multiplexare/demultiplexare.
Un alt dezavantaj al ierarhiei PDH este acela că nu sunt asigurate suficiente funcţii de supraveghere,
control şi mentenanţă a reţelei de transmisiuni de mare viteză. Să presupunem că o linie închiriată de 2
Mbiţi/s poate ajunge la destinaţie pe diferite rute posibile. Pentru a ne asigura ca urmează calea corectă
va trebui să monitorizăm şi memorăm interconexiunile echipamentelor. Dacă linia e rutată pe trasee
diferite, este foarte dificil să se memoreze toate legăturile şi pot apare erori care vor afecta nu numai
legătura în cauză ci şi alte conexiuni deja stabilite cu trafic real.
Noile servicii apărute necesită o conectare cât mai rapidă şi monitorizarea ratei erorilor, ceea ce pune
probleme operatorilor de telecomunicaţii, având în vedere că nu s-a prevăzut suficient spaţiu pentru
managementul reţelelor în formatul PDH.
Având în vedere diferenţa de dinamică în dezvoltarea telefoniei de tip clasic (creştere sub 5% în
majoritatea ţărilor) şi a serviciilor de tip nou (circa 50 % anual) este evident că majoritatea venitului
operatorilor de reţele va proveni de la companiile furnizoare de servicii (Internet, video la cerere,
videoconferinţe, etc.) şi că limitările sistemelor PDH trebuie depăşite. In rezumat, acestea sunt:
Imposibilitatea identificării canalelor într-un flux de date multiplexate de mare viteză;
Structura de cadru economică, fără spaţiu suficient pentru a vehicula informaţii referitoare la
managementul reţelei.

II.3 Ierarhia Digitala Sincrona (SDH)

Pentru înlăturarea limitărilor sistemelor PDH este necesară utilizarea unei multiplexări a canalelor în
timp de tip sincron. Deosebirea dintre aceste tehnici poate fi rezumată în câteva cuvinte:
Multiplexare SINCRONĂ: semnalele utilizate au aceeaşi frecvenţă şi fază;
Multiplexare PLESIOCRONĂ: semnalele utilizate aufrecvenţe foarte apropiate iar faza este
necunoscută şi variază.
O tehnică intermediară este cea izocronă care foloseşte semnale cu aceeaşi frecvenţă iar faza este
constantă şi de valoare cunoscută.
Ierarhia digitală sincronă sau SDH (Synchronous Digital Hierarchy) constituie următoarea
etapă de dezvoltare tehnică şi a implicat serioase eforturi de standardizare pentru a rezolva câteva
probleme dificile: TABELUL II.5 Corespondenţă SDH - SONET
Asigurarea compatibilităţii între sistemele Cadru Cadru
din America de Nord şi Europa; Debit Mb/s
SDH SONET
Prevederea de spaţiu suficient pentru - STS-1 51.84
informaţia de management a reţelelor; STM-1 STS-3 155.52
Definirea de interfeţe standard între - STS-9 466.56
STM-4 STS-12 622.08
echipamente produse de fabricanţi diferiţi.
- STS-18 933.12
Dezvoltarea ierarhiei SDH a plecat pe - STS-24 1244.16
două căi, care se întâlnesc pe alocuri, - STS-36 1866.24
pentru a se asigura compatibilitatea: STM-16 STS-48 2488.32
În America de Nord s-a standardizat
49
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

sistemul SONET (Synchronous Optical Network), propus de Bellcore, de către ANSI, bazat pe fluxul
de bază de 51.84 Mb/s denumit STS-1 (Synchronous Transport Signal, Level 1). El poate fi considerat
ca o parte componentă a ierarhiei SDH. Fluxurile STS-n sunt transportate de cabluri în fibră optică
denumite OC-n (Optical Carrier –n). De exemplu OC-3 transportă fluxul STS-3.
În Europa s-a standardizat sistemul european SDH prin Recomandările CCITT G.707, G.708 şi G.709
apărute în CCITT Blue Book în 1989. O comparaţie între cele două standarde apare în tabelul II.5
redat mai jos. La anumite niveluri ierarhice vitezele de transmisie şi structura cadrului este aceeaşi,
ceea ce asigură compatibilitatea. Aşa cum se observă din tabelul II.5, Recomandările CCITT definesc
câteva viteze de transmisie de bază. Prima dintre ele este denumită STM-1 şi are valoarea de 155,52
Mbiţi/s, sau pe scurt 155 Mb/s. Cadrul de bază STM-N (Synchronous Transport Module) are structura
reprezentată în figura 2.9 ( SMT 1 va avea valoarea N=1 si dimendiunea temporala 125 µs).

Figura 2.9 Structura cadrului SMT N

Figura 2.10 Vehicularea fluxurilor de date PDH prin SDH

50
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

Recomandările definesc şi structura de

multiplexare care să permită cadrului STM-1 P
să transporte semnale de viteză mai mică, O Cn
H
astfel ca semnalele PDH existente să poată
fi vehiculate în reţelele SDH. Aceasta poate
fi văzută în figura 2.10. VC = POH + Cn
Evident, ţinând cont de investiţiile uriaşe
făcute în echipamentele PDH, s-au prevăzut
posibilităţi pentru a se putea multiplexa
orice flux de date cu viteză standard PDH
între 1,5 MB/s şi 140 Mb/s în cadrul de bază VCn
STM-1. În acest scop s-au definit un număr
de “CONTAINERE”, fiecare corespunzător
unei viteze de tranmisie PDH. Informaţia
din semnalul PDH este introdusă în Figura 2.11 Structura unui container virtual
containerul corespunzător folosind în acest scop o tehnică similară cu cea folosind biţi de dopare (bit
stuffing) în tehnica PDH.
La fiecare container se adaugă o informaţie de control cunoscută sub denumirea de antetul căii (Path
overhead sau pe scurt POH). Octeţii folosiţi în antet permit monitorizarea de către operatorul de reţea
a parametrilor transmisiei între un capăt şi celălalt al căii, de exemplu rata erorilor. Se formează astfel
un container virtual (VC -Virtual Container) din containerul propriu zis şi antetul căii (vezi figura
2.11).
In figura 2.12 este ilustrat conceptul de container. Aici n este indicele containerului. De exemplu
semnalul E-1 este inserat într-un container cu indicele 12 notat C12, iar semnalul plesiocron de
139,264 Mbi/s este introdus într-un container de indice 4, notat cu C4.

139264 Kbit/s
44736 Kbit/s
n=4
n=3
n=11
Cn
1544 Kbit/s
34368 Kbit/s
n=12 n=3

2048 Kbit/s

n = indicele containerului
d dFigura 2.12 Ilustrarea ideii de container

Containerele virtuale pot fi de ordin inferior(VC-11, VC-12, VC-2 şi VC-3) aşa cum sunt ilustrate în
figura 2.13 sau de ordin superior: VC-3 şi VC-4.

51
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

VC-4 139264 Kbit/s

C-4
ATM

VC-3

44736 Kbit/s
VC-3 C-3
34366 Kbit/s

VC-2 C-2 6312 Kbit/s

Insertion
du POH VC-12 C-12 2048 Kbit/s

VC-11 C-11 1544 Kbit/s

VC de ordin VC de ordin
superior inferior
Figura 2.13 Containere virtuale de ordin superior şi inferior

II.4 Vehicularea semnalelor PDH prin retele SDH

Pentru a putea prevedea şi informaţii de management al reţelei, este evident că va trebui să scadă
viteza de transmisie efectivă faţă de cea nominală. În consecinţă toate fluxurile de multiplexare
componente PDH sunt inferioare capacităţii cadrului STM-1 iar transportul lor se efectuează cu
ajutorul unor unităţi TU (Tributary Unit) sau de afluent.

II.4.1 Unitati de afluent

Acestea au fost concepute

în acest scop şi sunt redate
în figura 2.14.
Cadrul TU 11 are o
capacitate de 1,728 Mb/s şi
poate prelua un semnal T1
de 1,544 Mb/s, cunoscut şi
sub denumirea de DS1 în
standardul SONET. El este
compus din 27 octeţi
organizaţi într-o matrice cu
Figura 2.14 Organizarea unităţilor de afluent
9 linii şi 3 coloane.

52
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

Cadrul TU 2 are o capacitate de transport de 6,912 Mb/s şi asigură transportul unui semnal T2 de 6,312
Mb/s cunoscut şi sub denumirea de DS2 în standardul SONET. El conţine 108 octeţi organizaţi într-o
matrice cu 9 linii şi 12 coloane.
Cadrul TU 12 are o capacitate de transport de 2,304 Mb/s şi asigură transportul unui semnal E-1 de
2,048 Mb/s. El conţine 36 octeţi organizaţi într-o matrice cu 9 linii şi 4 coloane.

VC-4 139264 Kbit/s

C-4
ATM

TU-3 VC-3

44736 Kbit/s
VC-3 C-3
34366 Kbit/s

TU-2 VC-2 C-2 6312 Kbit/s

TU-12 VC-12 C-12 2048 Kbit/s

TU-11 VC-11 C-11 1544 Kbit/s

TUn :VCn + pointer

Figura 2.15 Ilustrarea conceptului de unitate de afluent (TU)

Cadrul TU 3 are o capacitate de transport de 49,54 Mb/s şi asigură transportul unui semnal E-3 de 34
Mb/s sau un semnal DS3 de 44,736 Mb/s din standardul SONET. El conţine 776 octeţi organizaţi într-
o matrice cu 9 linii şi 86 coloane.
Rezultă deci că uncadru STM-1 poate transporta:
• 84 cadre TU11;
• 63 cadre TU12;
• 21 cadre TU2
• 3 cadre TU3.

II.4.2 Grup de unitati de afluent

Mai multe unităţi de afluent pot fi multiplexate între ele şi formează un ansamblu omogen de unităţi
TU, denumit grup de unităţi de afluent sau TUG (Tributary Unit Group). Acesta este ilustrat în figura
2.16.
De exemplu, aşa cum este ilustrat în figura 2.16, grupul TUG-2 se compune fie din 4 unităţi
TU11, fie din 3 unităţi TU12, fie dintr-o unitate TU2. In mod similar TUG3 conţine fie 7 grupuri
TUG-2 cu compoziţii diferite sau identice, fie o unitate TU3.

53
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

139264 Kbit/s
VC-4 C-4
ATM

X3 X1
TUG-3 TU-3 VC-3

X7 44736 Kbit/s
C-3
VC-3 34366 Kbit/s

X7 X1 TU-2 VC-2 C-2 6312 Kbit/s

TUG-2
X3
TU-12 VC-12 C-12 2048 Kbit/s
X4
TU-11 VC-11 C-11 1544 Kbit/s

Figura 2.16 Grupul de unităţi de afluent

II.4.3 Unitate administrativa

In structura unităţilor TU prezentate va exista un pointer al unităţii de afluent şi un container virtual

(antet de cale plus container), aşa cum este prezentat schematic în figura 2.17. Ele formează împreună
o unitate administrativă, care este compusă deci dintr-un container virtual de ordin superior şi un
pointer de unitate
administrativă.
Este important de remarcat
că deşi transmisia este
sincronă, toate
echipamentele fiind
sincronizate pe un ceas unic,
întârzierea asociată unei căi
poate varia în timp, ceea ce
face ca poziţia containerelor
virtuale în cadrul STM-1 să
nu fie fixă. Pentru a rezolva
această problema s-a
introdus un pointer pentru Figura 2.17 Structura cadrului unităţii de afluent
fiecare container virtual
(CV) pentru a indica poziţia de început a CV faţă de cadrul STM-1. Schimbarea poziţiei CV va
implica o incrementare sau decrementare a pointerului asociat.
În figura 2.18 sunt ilustrate unităţile administrative AU3 şi AU4. Evident AU3 se compune din VC3 şi
pointerul asociat iar AU4 din VC4 şi pointerul asociat.

54
 VC deordin VC de ordin
superior inferior
139264 Kbit/s
AU-4 VC-4 C-4
ATM

X3 X1
TUG-3 TU-3 VC-3

X7 44736 Kbit/s
C-3
AU-3 VC-3 34366 Kbit/s

X7 X1 TU-2 VC-2 C-2 6312 Kbit/s

TUG-2
X3

Multiplexare Multiplexare TU-12 VC-12 C-12 2048 Kbit/s

debit înalt debit redus X4
TU-11 VC-11 C-11 1544 Kbit/s

VC - X + pointer Inserţie POH

Figura 2.18 Unităţi administrative – AU3 şi AU4

II.4.4 Grup de unităţi administrative

Acesta este desemnat ca AUG (Administrative Unit Group) şi nu constituie o nouă entitate fizică ci
este doar o structură virtuală a cadrului. AUG corespunde spaţiului ocupat de AU4 în cadrul de
transport sau celui ocupat de 3 AU3 multiplexate între ele.
Conceptul de AUG este ilustrat în figura 2.19 ce prezintă structura de multiplexare a CCITT. În figura
2.20 este ilustrată structura de multiplexare ANSI, utilizată în SUA.

II.4.5 Cadre de transport STM-n

Un cadru STM-n se obţine prin:

multiplexarea a n AUG;
adăugarea unui debit suplimentar de secţiune intitulat SOH.
Conform tabelului II.5 în Europa avem:
• STM-1 cu viteza 155,52 Mb/s, denumit şi cadru de bază care conţine un AUG şi SOH-ul
corespunzător;
• STM-4 la 622,08 Mb/s care conţine 4 AUG şi SOH-ul corespunzător;
• STM-16 la 2488,32 Mb/s care conţine 16 AUG şi SOH-ul corespunzător.

55
 II.5 Cadrul de bază SDH

Revenind la cadrul de bază STM-1 cu structura de principiu Tabelul II.6 Cadrul STM-1
Lungime 2430 octeti
ilustrată în figura 2.9, să ne reamintim că el este structurat în octeţi
Durata 125 microsecunde
şi conţine 2430 octeţi. Din aceştia doar 2340 transportă informaţie Viteza 155,52 Mb/s
propriu-zisă (eficienţa fiind ridicată 2340/2430 = 96,3 %). Sarcina 2340 octeti
Caracteristicile sale sunt rezumate în tabelul II.5. autila 149,56 Mb/s
Viteza de 155, 52 Mb/s rezultă din 2340 . 8/125. 10-6. Structura
cadrului de bază STM-1 este detaliată în figura 2.21.

270 coloane (octeţi)

1 1 9 10 270

RSOH P
(Regenerare)

9 SARCINA UTILĂ
4 Pointer AU O
linii

MSOH H
(Multiplexare)

9 2430
260

Figura 2.21 Structura cadrului de bază STM-1

Organizarea sa conţine 9 linii de 270 octeţi (coloane) iar citirea sa se efectuează ca la o carte,
de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Primele 9 coloane (81 octeţi) formează debitul suplimentar de
secţiune sau antetul de secţiune SOH (Section Overhead). SOH este împărţit în 2 zone: RSOH pentru
secţiunile de regenerare şi MSOH pentru secţiunile de multiplexare.

Interfaţă fizică
Inserţie / Extragere Multiplexare / Demultiplexare
Sincronă VC5 (4 or 3)
MSOH
(CMI sau optică)

SPI RST MST MSA HPC

Inserţie / Extragere Adaptare secţiune

RSOH Tratare Pointer
Scrambling / Unscrambling AU4 (sau AU3)
Figura 2.22 Blocurile funcţionale ale unei interfeţe STM-n
Următoarea coloană, a 10-a este compusă din pointerii de unităţi administrative POH. Ultimele 260
coloane constituie sarcina utilă sau octeţii de informaţie propriu-zisă.
56
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

II.5.1 SOH (Section Overhead)

Rolul informaţiilor RSOH şi MSOH poate fi mai uşor înţeles din figura 2.22. De remarcat că aici
codul de linie folosit este CMI (Coded Mark Inversion). O inţelegere mai uşoară a operaţiunilor
implicate ne aduce figura 2.23.
Regenerator Regenerator

STM-N STM-N
RSOH RSOH RSOH RSOH RSOH RSOH RSOH
MSOH MSOH MSOH

G703 VC4 VC4 G703

POH of VC4
Surveillance of VC4

G703 VCi VCi G703

POH of VCi (i=1,2,3)
Surveillance of
Inferior order Vci-s

Figura 2.23 Utilizarea informaţiilor suplimentare (SOH)

Dacă ne referim la cadrul de bază STM-1, structura primelor 9 coloane sau a antetului SOH este cea
reprezentată în figura 2.24. Octeţii reprezentaţi cu cruce sunt neutilizaţi. Cei marcaţi cu NU sunt
rezervaţi pentru utilizare locală sau naţională. Semnificaţia octeţilor RSOH este următoarea:
A1, A2 – cuvinte de sincronizare de cadru
A1 – 11110110 (F6 în hexazecimal)
A2 – 00101000 (28 în hexazecimal)
Prima linie din RSOH, compusă din A1 şi A2 nu se aleatorizează. Pentru realizarea sincronizării de
cadru se monitorizează în permanenţă octeţii A1 şi A2. Dacă rata erorilor e proastă, detecţia lui A1, A2
se face defectuos. Sunt posibile două nivele ce specifică o eroare privind cuvântul de sincronizare
(calare) de cadru (CSF):
OOF = Out Of Frame
LOF = Loss Of Frame
Tablelul II.7 Timpi de detecţie
Timp de detecţie: maximum 625 μs
OOF
Timp de revenire: maximum 250 μs
Timp de detecţie: 0 - 3 ms declanşat de OOF
LOF
Timp de revenire0 - 3 ms fără OOF
57
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

1 2 3 4 5 6 7 8 9

A1 A1 A1 A2 A2 A2 J0 NU NU
RSOH
Regeneration
B1 E1 F1 NU NU Section
OverHead
D1 D2 D3

Pointers of AU4

B2 B2 B2 K1 K2

D4 D5 D6
MSOH
Multiplexing
D7 D8 D9 Section
OverHead
D10 D11 D12

S1 Z1 Z1 Z2 Z2 M1 E2 NU NU

Figura 2.24 Structura detaliata a SOH din STM-1

Se specifică următorii parametric pentru OOF şi LOF, conform Recomandării CCITT G783,
reprezentaţi în tabelul II.7.
Pentru o rată a erorilor de 10-3 un eveniment OOF trebuie să apară cel mult odată la 6 minute iar
probabilitatea de apariţie a unei sincronizări false de cadru ce necesită întoarcere la sincronizarea de
cadru, să fie inferioară lui 10-5 într-un interval de 250 μs.
Pentru a detecta un OOF se folosesc ultimii 4 biţi din ultimul A1 şi primii 4 din primul A2, adică 0110
0010. Dacă unul sau mai mulţi biţi nu se încadrează în acest tipar avem o eroare. Dacă există 4 cadre
consecutive cu erori (4 erori) aceasta implică existenţa unui OOF.
Pentru a ieşi din OOF se verifică ultimii 3 octeţi A1 şi primul A2. Dacă acest tipar e găsit pe 2 cadre
consecutive, sistemul devine sincronizat pe cadrul următor.
Funcţionarea sincronizării de cadru este ilustrată de automatul cu stări finite prezentat în figura 2.25.
J0 - octet pentru secţiunea de regenerare
B1 - octet pentru monitorizarea erorilor de bit din tronsonul regenerat (între 2 regeneratoare).
În acest scop se foloseşte un cod cu paritate 8 pară cu întreţeserea biţilor (BIP8), care se aplică după
scramblarea cadrului precedent şi se introduce în cadru înainte de scramblare.

58
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

Figura 2.25 Ilustrarea funcţionării sincronizării de cadru

Codul BIP 8 (Bipolar Interleaved Parity) este ilustrat în figura 2.26. El conţine 8 biţi rezultaţi din
sumarea modulo-2 (paritate pară) a octeţilor din cadrul precedent sau o parte a acestuia. Octetul BIP8
pentru cadrul n este inserat în cadrul n+1.

Figura 2.26 Ilustrarea codului BIP 8

Pentru detecţia erorilor se calculează BIP pentru cadrul n şi se compară bit cu bit cu BIP-ul din cadrul
n+1; orice neconcordanţă este o eroare.
Tabelul II.8 Timpul de detecţie
La valori ridicate ale ratei erorilor apare un effect de Rata Timp de Număr de
saturare, ceea ce impune aplicarea unei corecţii pentru erorilor detecţie violări în BIP8
numărul de erori detectate. Timpul de detecţie pentru N=1
-3
rata erorilor este ilustrat in tabelul II.8. Peste 10 10 ms 1002 x N
-4
E1, F1 – stabilesc calea de serviciu şi calea 10 100 ms 1476 x N
10-5 1s 1530 x N
utilizatorului;
10-6 10 s 1536 x N
D1 –D3 – pentru comunicaţia de date a secţiunii de 10-7 100 s 1536 x N
regenerare (DCC - Data Communication Channel) cu 10-8
1000 s 1536 x N
viteza de 192 kbiţi/s. 10-9 10000 s 1536 x N
Semnificaţia octeţilor MSOH este următoarea:
B2 – cei 3 octeţi B2 sunt utilizaţi pentru monitorizarea erorilor de bit din secţiune cu ajutorul unui cod
BIP24, cu paritate pară 24 şi întreţeserea biţilor, calculat asupra tuturor octeţilor din cadrul precedent
cu excepţia celor din RSOH; motivul este că octeţii din RSOH sunt extraşi şi modificaţi în
regeneratoare.
59
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

In STM 4 B2 cuprinde 12 octeţi iar codul este BIP 96 (12 x 8 = 96).

In STM 16 B2 cuprinde 48 octeţi iar codul este BIP 384 (48 x 8 = 384).

K1, K2 – octeţi pentru comanda APS (Automatic Protection Switching) 1 + 1 sau 1 pentru n. In K2 (3
biţi, biţii 6, 7 şi 8) se găsesc comenzi de AIS (Alarm Indication Signal) şi FERF (Far End Receiver
Failure).
D4-D12 – aceşti 9 octeţi alcătuiesc un canal de comunicaţii de date DCC (Data Communication
Channel) cu viteza de 576 kbiţi/s, pentru o secţiune de multiplexare.
S1 – marker de sincronizare, cu semnificaţiile din tabelul II.9.
Tabelul II.9 Markerul de sincronizare S1
Z1, Z2 – octeţi de rezervă; Cei mai semnificativi Starea sincronizării
4 biţi din S1
E2 – canal de serviciu cu 0000 Calitate necunoscută
64 kbiţi/s între multiplexoare; 0010 G 811 ( 10 −11 )
0100 Tranzit G812 ( 10 −8 )
M1 – MS-FEBE
(Multiplexing Section Far End 1000 Local G812
Block Error), canal de retur 1011 Ritmul pentru echipamente de
pentru B2 îndepărtat; sincronizare
1111 Nu se utilizează pentru sincronizare

60
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

II.5.2 Circuitul de aleatorizare a datelor (SCRAMBLER)

Aleatorizarea sau scramblarea semnalului STM-N (N = 1, 4 sau 16) se face cu circuitul din figura 2.27
care asigură eliminarea secvenţelor lungi de 1 sau 0 care nu prezintă tranziţii precum şi a celor
repetitive.
Date
+
D Q D Q D Q D Q D Q D Q D Q +
C S C S C S C S C S C S C S
Date
scramblate
Clock
STM-N Impuls
de cadru

Figura 2.27 Schema circuitului SCRAMBLER

Funcţionarea sa este descrisă de polinomul 1 + X 6 + X 7 . Conţinutul său este iniţializat ca “1111111”

de către bitul cel mai semnificativ al octetului din prima linie a SOH din STM-N. Rezultă deci că
prima linie a lui SOH din STM-N (9 x N octeţi) nu se aleatorizează (scramblează).

Observaţie: Conţinutul octeţilor marcaţi cu NU şi rezervaţi pentru utilizare naţională aflaţi pe prima
linie, care nu se scramblează trebuie ales cu grijă pentru a nu afecta sincronizarea (în echipamentele
ALCATEL ei sunt aleşi ca AA (10101010).

II.6 Structura lui AU4

AU4 se compune din VC4 şi

pointerul asociat în cadrul de bază Pointer VC4
STM1. Pointerul indică adresa de
început a lui VC4 (adică octetul J1)
sau cu alte cuvinte primul octet din
POH (Path Overhead).
RSOH
În figura 2.28 se prezintă structura de
principiu şi un caz particular când Pointer to 0 J1
cadrul are pointerul setat pe zero
(adresa de început J1 este cel de al
MSOH
zecelea octet din linia care conţine
pointerul (9 octeţi).
Această situaţie cu pointerul setat pe
522 (2 linii mai jos) este reprezentată
în figura 2.29. Cazul cel mai des
întâlnit este acela când pointerul este
setat pe 522 şi nu pe zero.
Referindu-ne la figura 2.29, aceasta Figura 2.28 Structura lui AU4 cu pointerul setat pe zero
înseamnă că adresa de început a lui

61
Capitolul II Ierarhia digitală sincronă
_________________________________________________________________________________________________________________

VC4 se găseşte cu 2 linii mai jos faţă de cazul când pointerul este setat pe zero ( 522 = 2 ⋅ 261 ), o linie
de informaţie utilă având 260 octeţi, iar POH un octet pe linie

J1
522

J1
522

J1
Figura 2.29 Structura lui AU4 cu pointerul setat pe 522

Ne reamintim că rolul pointerului este acela ca într-o reţea SDH să rezolve asincronismele introduse
de echipamentele cu clock-uri diferite, dar de aceeaşi valoare nominală.
In cazul AU4, clock-ul lui STM1 poate fi diferit de cel al lui VC4 pe care îl transportă. Dacă va exista
un decalaj între ele, acesta va fi compensat prin incrementarea sau decrementarea valorii pointerului.

Glossary
ADM Add-drop multiplexer
AIS Alarm indication signal
AU Administrative unit
BIP Bit interleaved parity
ETSI European telecommunications standards institute
FERF Far end receive failure
FEBE Far end block error
HP High-order path
ITU-T International telecommunication
union – telecommunication sector
LOF Loss of frame
LOP Loss of pointer
LOS Loss of signal
LP Low-order path
MS Multiplexer section
NDF New data flag
NE(s) Network element(s)
OOF Out of frame
RDI Remote defect indication (previously known as FERF)
REI Remote error indication (previously known as FEBE)
SDH Synchronous digital hierarchy
STM-n Synchronous transport module level ‘n’ (n = 1, 4, 16 or 64)
TU Tributary unit

II Ierarhia digitală sincronă SDH

62
 SISTEME DE COMUNICAŢII
_________________________________________________________________________________________________________________

II.1 Introducere
II.2 Ierarhia plesiocronă (PDH)
II.3 Ierarhia digitală sincronă (SDH)
II.4 Vehicularea semnalelor PDH prin reţele SDH
II.4.1 Unităţi de afluent
II.4.2 Grup de unităţi de afluent
II.4.3 Unitate administrativă
II.4.4 Grup de unităţi administrative
II.4.5 Cadre de transport STM-n
II.5 Cadrul de bază SDH
II.5.1 SOH (Section Overhead)
II.5.2 Circuitul de aleatorizare a datelor (SCRAMBLER)
II.6 Structura lui AU4

63
 CAPITOLUL III

INTRODUCERE IN COMUNICAŢIILE DIGITALE

III.1 Introducere

Un sistem de comunicaţii vehiculează un semnal purtător de informaţie de la un emiţător spre unul

sau mai mulţi destinatari, folosind în acest scop un canal de comunicaţii. Dezvoltarea deosebit de
dinamică a comunicaţiilor digitale se datorează următorilor factori:
 Convergenţa tehnologiilor de telecomunicaţii cu cele de calculatoare, calculatorul personal
devenind şi un terminal inteligent de telecomunicaţii;
 Sistemele de comunicaţii digitale asigură o deosebită flexibilitate transmisiei, ele putând
transmite informaţii de naturi diferite (convorbiri telefonice, muzică, imagini fixe şi
mobile, date) sub formă digitală şi cu o calitate superioară;
 Proliferarea canalelor de bandă largă (fibră optică, sateliţi geostaţionari de telecomunicaţii,
linii în cablu coaxial);
 Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie a circuitelor integrate, scăderea densităţii de
integrare a componentelor împreună cu creşterea complexităţii sistemelor şi a vitezei de
lucru cu 1-2 ordine de mărime în ultima decadă;
 Apariţia de noi tehnici şi servicii de telecomunicaţii (radiotelefonie celulară, transmisii de
date de mare viteză, comunicaţii Internet, poştă electronică, videotelefonie,
videoconferinţă, videosupraveghere, transmisii de imagini, etc.).
Avantajele oferite de comunicaţiile digitale sunt următoarele:
 Folosirea unor circuite (hard-ware) digitale relativ ieftine şi a tehnicilor de procesare
digitală a semnalelor conduce la sisteme cu performanţe crescute şi cost scăzut;
 Tehnologiile digitale pot creşte capacitatea sistemului de 2 până la 5 ori în comparaţie cu
cele analogice folosind tehnici de acces multiplu, codare şi modulaţie;
 Calitate superioară oferită de tehnicile digitale (distorsiuni reduse şi fiabilitate crescută);
 Asigurarea secretizării mesajelor transmise utilizând tehnici digitale de criptare (cifrare);
 In sistemele de comunicaţii digitale la mare distanţă, spre deosebire de cele analogice, nu
se cumulează distorsiunile şi zgomotele de la repetor la repetor;
 Rata erorilor este suficient de mică, chiar în condiţiile unor zgomote de putere mai mare ce
afectează transmisia;
 Se pot elimina în mare măsură erorile prin introducerea de redundanţă (codare).
Ca dezavantaje ale comunicaţiilor digitale putem considera:
 In general, sistemele de comunicaţiile digitale necesită o bandă mai mare în comparaţie cu
cele analogice;
 La recepţie trebuie realizate operaţii de sincronizare (de purtătoare, de bit, de cadru, de
cuvînt) ceea ce conduce la o complexitate crescută a sistemului şi în special a
receptoarelor.
57
 SISTEME DE COMUNICAŢII

III.2 Interferenţe şi distorsiuni

Canalele reale utilizate în comunicaţiile digitale prezintă o serie de neajunsuri şi imperfecţiuni sau
defecte, iar semnalele recepţionate diferă mult de cele transmise. Dintre defectele principale şi
transformările suferite de semnal amintim:
 Distorsionarea semnalului datorită operaţiilor de filtrare, translare de frecvenţa, modulare şi
demodulare;
 Translarea spectrului semnalului cu o frecvenţă variabilă ∆f , produsă de mişcarea relativă

între emiţător şi receptor, cunoscută ca efect Doppler;

 Propagare necontrolată, pe căi adiacente celei principale, cunoscută şi ca propagare multi-
căi sau multipath.
 Zgomote de tip aditiv şi multiplicativ, cu caracter aleator, care afectează amplitudinea,
respectiv faza semnalului;
 Atenuarea aleatoare sau sub forma unei funcţii de timp care nu depinde de semnalul
transmis, cunoscută sub denumirea de fading;
 Interferenţe la intrarea sau ieşirea din canal, produse de alte sisteme de comunicaţii sau de
fenomene naturale.
Interferenţa produsă de semnalele din canalele alăturate, având frecvenţa cea mai apropiată, se
numeşte interferenţa canalului adiacent, pe scurt ACI (Adjacent Channel Interference). În general ea
se datorează imperfecţiunii filtrelor receptorului care aduc în banda de trecere o parte atenuată
insuficient a energiei semnalelor din afara benzii. Ea este foarte importantă în comunicaţiile mobile.

III.3 Interferenţa intersimboluri

Impulsul rectangular utilizat pentru transmisie are un spectru infinit. Semnalul de date este transmis
printr-un canal de
comunicaţie de bandă
limitată. Ca urmare
spectrul semnalului
transmis este limitat şi
distorsionat.
Canalul de bandă finită
va produce o rotunjire şi
alungire a impulsurilor
care nu mai prezintă
fronturi abrupte şi se
întind pe durata a mai
multor intervale de simbol.
În figura 3.1 este prezentat
spectrul de putere al unui
semnal de date Figura 3.1 D.s.p. a impulsului rectangular
rectangular.
În majoritatea sistemelor de telecomunicaţii costurile sunt strâns legate de banda utilizată.

58
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

Limitarea benzii cana-

lului este echivalentă cu o
filtrare trece-jos sau trece-
bandă. Pe linia folosită
pentru transmisie pot exista
transformatoare şi
condensatoare de cuplaj care
determină un spectru
transmis cu componentă de
c.c. nulă şi componente
reduse de joasă frecvenţă.
Considerente de
multiplexare în frecvenţă
sau separare a benzilor
laterale pentru semnalele
modulate pot dicta o filtrare
trece-sus a semnalului ce
urmează a fi transmis.
Efectul limitării benzii se
manifestă prin rotunjirea
fronturilor şi extinderea duratei impulsului de semnalizare pe durata a mai multor intervale de simbol.
În consecinţă, o parte din energia formei de undă utilizate pentru transmisie este redistribuită spre
intervalele de simbol învecinate, iar impulsurile transmise se vor suprapune parţial în cel mai bun caz
sau în mare măsură în cazul limitării severe a benzii. Acest fenomen este cunoscut ca interferenţă
intersimboluri (IIS).
Un exemplu de IIS se poate observa în figura 3.2 în cazul unei transmisii ternare, considerând o
secvenţă de date de tipul …0,0,-1, 0, +1, +1, 0, 0,... .
Recuperarea informaţiei transmise are loc la recepţie în multe cazuri prin eşantioanrea semnalului
recepţionat la anumite momente de timp urmat de compararea valorii eşantioanelor cu o valoare de
referinţă. În cazul prezenţei IIS valoarea eşantionului va depinde atât de forma de undă transmisă pe
intervalul de timp propriu cât şi de contribuţiile formelor de undă transmise pe intervalele de simbol
alăturate.
Examplul III.I Să considerăm un filtru RC simplu reprezentat în figura 3.3.
Fronturile impulsului rectangular sunt rotunjite şi apar sub forma unor
exponenţiale. O parte din energia impulsului difuzează în intervalele de bit
alăturate şi se combină aditiv cu impulsurile următoare, ca urmare
crescând amplitudinea semnalului transmis. Un caz particular este ilustrat Figura 3.3 Filtru RC
în figura 3.4.
În cazul filtrării trece sus a semnalului rezultă un impuls fără componentă de c.c. iar în locul menţinerii
palierului va apare o comportare descrescătoare. Impulsul este alungit dar coada sa se combină
subtractiv cu impulsurile învecinate, micşorând energia semnalului transmis în unele cazuri şi
corespunzător amplitudinea.
Din punct de vedere practic IIS se limitează la 3-5 intervale de bit, deşi teoretic ea se întinde pe
durate mult mai mari. Dacă FTJ echivalent prezintă o caracteristică de fază neliniară, vor apare
59
 SISTEME DE COMUNICAŢII

distorsiuni de fază care distrug simetria pară de amplitudine a impulsului şi a cozilor sale iar
deformarea este mai puternică.

Figura 3.4 IIS la ieşirea filtrului RC

III.4 Diagrama în formă de ochi

Efectul IIS, al distorsiunilor de fază şi amplificare precum şi al zgomotului este de obicei studiat
pentru partea din sistemul de transmisie
reprezentat în figura 3.5 prin vizualizarea
formei de undă din punctul A. Se poate
proceda în două moduri:
1. Vizualizând întreaga secvenţă de date
transmisă pe un anumit interval de timp
Figura 3.5 Receptor digital
(durata caracterului sau cadrului), aşa cum
se observă în figura 3.6;
2. Sincronizând baza de timp a oscilatorului cu frecvenţa de bit sau simbol şi vizualizând un
interval de bit sau

Figura 3.6 Eşantionarea semnalului digital

simbol.

60
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

În cazul 2 se obţine un efect de

suprapunere a tuturor formelor de
undă din intervalele alăturate şi o
reprezentare condensată a stărilor
semnalului şi a tranziţiilor între
stări. Figura astfel obţinută pe
ecranul osciloscopului, pentru o
TD binară, se numeşte diagrama
ochiului, datorită formei sale
specifice, reprezentată în partea
dreaptă a figurii 3.6. Se observă
din figura 3.6 că, datorită IIS şi
zgomotelor, ochiul nu mai este
complet deschis la momentele de
eşantionare (cazul a) ci devine
parţial închis. Figura 3.7 Diagrama ochi ternară
În figura 3.7 este reprezentată
diagrama ochiului (D.O.) pentru o transmisie ternară cu nivelele ±1 şi 0, fără IIS şi zgomot, în
diagrama ochiului apărând toate tranziţiile posibile, fiecare curbă fiind afectată doar de cele două
valori ternare vecine.
În cazul real, impulsurile transmise prezintă o trenă cu valori oscilante, care produce IIS; ele nu mai
trec prin zero la mijlocul intervalelor Nyquist,
situaţie reprezentată de în figura 3.8.
Deschiderea ochiului pe verticală se notează cu
E şi depinde de numărul de nivele al codului
folosit. Dacă impulsul tip cosinus ridicat se
distorsionează şi ia valorile a la momentele –T şi
T, deschiderea ochiului va fi:
E = 1 − 2 a (L − 1) (3.1)
unde L – numărul de nivele ale codului utilizat în
transmisie. Figura 3.8 Un caz real
IIS, reprezentată de termenul al doilea
dinmembrul doi al relaţiei (3.1) este dată de:
2 a (L − 1) = 1 − E (3.2)
iar faţă de cazul ideal, deschiderea ochiului se
reduce cu 1 − E . o anumită probabilitate de eroare,
raportul S Z trebuie crescut cu 1 E faţă de cazul
ideal.
Deschiderea ochiului E reprezintă diferenţa minimă
garantată dintre valorile nivelelor codului, pentru
care se poate lua decizia. Rezultă deci, pentru o TD
reală, cu IIS şi zgomote, că pentru a garanta o
anumota probabilitate de eroare, raportul S/Z trebuie
61
 SISTEME DE COMUNICAŢII

crescut cu 1/E fata de cazul ideal. Diagrama schematizată a ochiului este reprezentată în figura 3.9, pe
baza ei putând obţine o serie de indici calitativi privind performanţa unui sistem de TD:
• momentele optime de esantionare: verticala corespunzatoare deschiderii maxime a ochiului (1);
• sensibilitatea sistemului la momentele de esantionare – data de pantele curbelor care marcheaza
închiderea ochiului;
• distorsiunea maxima a semnalului – data de latimea a a celor doua ramuri ale ochiului pe verticala
momentului de esationare;
• marginea de zgomot – data de distanta b de la pragul de decizie la cea mai apropiata valoare
esantionata;
• distorsiunea trecerii prin zero – data de latimea c a diagramei ochiului corespunzatoare momentului
trecerii prin zero, utilizata atunci când trecerile prin zero sunt folosite pentru sincronizarea
tactului.

III.5 Efectul Doppler

Efectul Doppler a fost descoperit în secolul XIX de fizicianul austriac Christian Doppler şi de
francezul Fizeau şi e cunoscut ca efect Doppler-Fizeau. Se spune că a fost observat pentru prima dată
atunci când locomotivele de pe calea ferată emiteau un fluierat. La apropierea trenului sunetul era mai
înalt iar la depărtarea trenului sunetul devenea mai grav.
El apare atunci când între sursă şi
observator există o mişcare relativă. Să
considerăm situaţia reprezentată în figura 3.10,
când sursa se apropie faţă de observator. Ca
urmare, lungimea de undă a semnalului emis
λ , ţinând cont de această apropiere, devine
aparent mai mică λ ' . Să notăm cu
c - viteza de propagare a undelor emise Figura 3.10 Efect Doppler la apropiere

v - viteza sursei faţă de observator.

Atunci, modificarea lungimii de undă d , este dată de
d = v ⋅T = v / f (3.3)
v
iar λ' = λ − d = λ − (3.4)
f
Frecvenţa modificată f ' ce corespunde lui λ ' este dată de
c c c
f=' = = f (3.5)
λ' λ− v c−v
Figura 3.11 Semnale pilot
f
ţinând cont că c = λf .
Dacă sursa se depărtează de observator, frecvenţa modificată este dată de
c
f '= f (3.6)
c+v
Ca urmare a efectului Doppler, între emiţător şi receptor apare o diferenţă de frecvenţă
v
∆f = f − f ' = f (3.7)
c+v

62
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

iar componentele spectrale ale semnalului recepţionat sunt

translate cu ∆f . Acest proces afectează detecţia
semnalului şi introduce erori. Aceasta se întelege uşor
presupunând că la emisie frecvenţa de bit şi frecvenţa
purtoare sunt legate armonic
Figura 3.12 Recuperare tact
f bit = f / n, n întreg (3.8)
Evident,
f ' / n ≠ f bit (3.9)
Pentru eliminarea efectului Doppler se poate recurge la o tehnică de transmisie cu semnale pilot,
ilustrată în figura 3.11. Evident, cele două semnale pe frecvenţele f 1 şi f 2 sunt afectate cu aceeaşi
cantitate ∆f , astfel că dacă la emisie avem
f1 − f 2 = f bit (3.10)
la recepţie vom avea
f1 '− f 2 ' = ( f1 + ∆f ) − ( f 2 + ∆f = f bit (3.11)
Pentru plasarea semnalelor pilot
în spectrul semnalului transmis,
trebuie create nuluri spectrale la
frecvenţe adecvate, ceea ce se poate
realiza printr-o codare de linie
corespunzătoare sau utilizând tehnica
semnalelor cu răspuns parţial.
Recuperarea frecvenţei de tact
f bit neafectate de efectul Doppler se
poate realiza cu schema din figura
Figura 3.13 Altă ilustrare a efectului Doppler
3.12. În locul FTJ sau după acesta se
foloseşte un circuit PLL acordat pe frecvenţă de tact dorită.
Dacă mişcarea sursei sau observatorului are loc pe o direcţie ce face un unghi cu linia ce uneşte
sursa cu observatorul, relaţia de calcul a frecvenţei se schimbă. Să considerăm situaţia reprezentată în
figura 3.13.
Considerând un mobil ce se mişcă din A spre B cu o viteză v pe o direcţie ce face unghiul θ cu
direcţia de propagare a undelor iar sursa la o distanţă suficient de mare pentru a putea considera căile
SA şi SB paralele, diferenţa de fază ce apare poate fi scrisă ca
2πd 2πv ∆t
∆Φ = = cosθ (3.12)
λ λ
iar frecvenţa instantanee sau deviaţia de frecvenţă produsă prin efect Doppler este derivata fazei
1 ∆Φ v v
∆f = ⋅ = cosθ = f cosθ (3.13)
2π ∆t λ c

III.6 Propagare multicăi (Multipath) şi fading

Propagarea multicăi apare în cazul radiocomunicaţiilor în unde scurte datorită reflexiilor

semnalului în ionosferă şi în unde ultrascurte, având în vedere valoarea mică a lungimii de undă şi
63
 SISTEME DE COMUNICAŢII

difuzia troposferică. În cel mai simplu caz, fenomenul multipath se poate modela considerând o
singură cale indirectă în afara celei directe. Semnalul rezultat poate fi scris ca
y (t ) = A1 x(t − τ 1 ) + A2 x(t − τ 2 ) (3.14)
Se defineşte întârzierea diferenţială τ ca
τ = τ1 −τ 2 (3.15)
şi se presupune mai mică decât durata bitului T.
În cazul în care la recepţie interferă mai multe
semnale cu amplitudini Ai şi întârzieri τ i diferite,
poate apărea situaţia ca suma semnalelor să fie
foarte mică sau chiar zero, pe care o denumim
fading. Evident, în această situaţie nu se mai poate
face detecţia semnalului, funcţionarea circuitelor de
sincronizare este afectată şi se introduc erori.
În figura 3.14 este ilustrat cazul când avem 3 Figura 3.14 Efecte Multipath
componente, cu amplitudinile 1, 0,2 şi 0,3 şi
întârzierile 0, 0.1T şi 0,2T. Efectul de distorsionare al formei de undă rectangulare, ce reprezintă
informaţia transmisă este clar evidenţiat. Se poate considera situaţia apărută şi ca un caz de
interferenţă intersimboluri, observând că semnalele întârziate vor afecta intervalul de bit următor sau
în cazuri grave, intervalele de bit următoare. În funcţie de biţii succesivi transmişi, energiile
semnalelor înârziate se adună aditiv sau subtractiv cu energia de bit a semnalului pe intervalul
considerat. De exemplu, în cazul unei succesiuni 1 0 , reprezentată ca + 1 − 1 , contribuţia semnalelor
întârziate este pozitivă având în vedere că ele corespund lui + 1 , iar bitul următor corespunde lui − 1 ,
adică o contribuţie de semn contrar. Aceste situaţii vor determina o creştere masivă a probabilităţii de
eroare şi deci o scădere a calităţii transmisiei.

III.7 Reprezentarea electrică a informaţiei digitale

Semnalele specifice TD sunt digitale (numerice) şi au caracter discret. În cel mai simplu caz datele
pot fi considerate ca simboluri matematice 0 şi 1; în alte situaţii se preferă reprezentarea lor ca ± 1 .
Pentru realizarea TD, fiecărui simbol al sursei de date i se asociază un fenomen fizic cunoscut care
se propagă în canalul de comunicaţii de la emiţător spre receptor. Cazul cel mai răspândit utilizează
propagarea undelor electromagnetice pe o linie sau în aer.
Unui simbol al sursei de date i se asociază deci o tensiune continuă, o frecvenţă sau o fază a unei
oscilaţii, care inerent sunt valori discrete: x1, x 2,  , xN . Semnalul digital ia deci valori discrete:
x1, x 2,  , xN , pe intervalele de timp discrete: T 1, T 2,  , TN .
Valoarea discretă a semnalului este denumită stare semnificativă. Trecerea de la o stare
semnificativă la următoarea se face în mod discontinuu şi este denumită tranziţie (vezi figura 3.15).
Momentul în timp când apare o tranziţie este denumit moment semnificativ. Două momente
semnificative succesive determină un interval semnificativ.
INTERVALUL ELEMENTAR (semnal elementar, impuls elementar, element de semnal)
reprezintă cea mai scurtă parte constitutivă a semnalului de date, deosebindu-se de celelalte prin
amplitudine, durată şi poziţie relativă.

64
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

În reprezentarea matematică informaţia este constituită din simbolurile binare 1 şi 0 . Secvenţa de

date se notează cu {a k } , unde a k este simbolul de informaţie transmis la momentul kT , T fiind
durata unui bit iar a k ∈ {0,1} .
Pentru transmisie se preferă reprezentarea cu simboluri unipolare: 0, +1 sau bipolare: + 1 şi − 1 .
Secvenţa de date codată bipolar se notează cu {bk } , cu bk ∈ {−1,+1} . Legătura dintre simbolurile a k
şi bk este dată de
bk = 2a k − 1
(3.16)
b +1
ak = k
2

Figura 3.16 Ilustrarea transmisiilor unipolare şi polare

Situaţiile corespunzătoare transmisiilor unipolare (simplu curent) şi polare (dublu curent) sunt
reprezentate în figura 3.16.
În unele cazuri se preferă o transmisie ternară, utilizând simbolurile − 1, 0, + 1 . Acestea pot
reprezenta nivele de tensiune, valori ale frecvenţei, fazei sau amplitudinii unui semnal. Considerând
simbolurile echiprobabile, puterea medie a semnalului digital în cazul transmisiei binare bipolare este
(−1) 2 + (+1) 2
P2 = =1 (3.17)
2
iar în cazul celei ternare
(−1) 2 + (0) 2 + (+1) 2 2
P3 = = (3.18)
3 3
ceea ce ne arată că pentru a obţine aceleaşi performanţe, tensiunea semnalului ar trebui crescută cu
3 / 2 , adică de aproximativ 1,225 ori faţă de cazul binar.

65
 SISTEME DE COMUNICAŢII

Exemplul III.3 Să calculăm valoarea tensiunii semnalului de date într-o transmisie ternară în care
bitul 0 este reprezentat prin nivelul ternar 0 iar biţii 1 sunt reprezentaţi alternativ prin nivelele + A şi
− A (codare AMI (Alternate Mark Inversion) sau bipolară nr.1) pentru a obţine aceeaşi putere medie
ca în cazul transmisiei binare polare.
În transmisia binară bipolară valoarea medie a puterii transmise, dacă probabilitatea de apariţie a
bitului 1 este p, va fi
P2 = (1 − p ) ⋅ (−1) 2 + p ⋅ (+1) 2 = 1 (3.19)
în timp ce în codarea AMI,
( p / 2) ⋅ (− A) 2 + (1 − p ) ⋅ (0) 2 + ( p / 2) ⋅ (+ A) 2
P3 = = pA2 / 3 (3.20)
3
Pentru cazul echiprobabil p = 1 − p = 0.5 avem P3 = A 2 / 6 . Impunând

P3 = P2 = 1 ⇒ A 2 = 6 sau A = 6 ≈ 2,45 (3.21)

Este interesant de remarcat că într-o transmisie ternară, în care simbolurile ternare sunt
echiprobabile, un simbol ternar transportă log 2 3 ≈ 1.584 biţi de informaţie, în timp ce într-o codare
pseudoternară, de tipul AMI, în care simbolurile ternare − A şi + A sunt asociate cu bitul 1 şi
simbolul ternar 0 cu cel binar 0, simbolul 0 ternar are aceeaşi capacitate ca şi cel binar, iar − A şi + A
reprezintă bitul 1, deci au aceeaşi capacitate ca şi în cazul binar.
Într-o transmisie multinivel, să zicem cu L nivele, nivelele sunt astfel distribuite încât să apară în
număr egal deasupra şi dedesubtul axei, iar între două nivele adiacente să avem aceeaşi separare.

Exemplul III.4 Fie o transmisie cu L = 4 nivele. Acestea sunt reprezentate ca ± A şi ± 3 A şi deobicei

se acceptă convenţia ± 1 şi ± 3 , situaţii reprezentate în figura 3.17. Se observă că între două nivele
succesive există o separare δ = 2 , jumătate din nivele sunt pozitive şi jumătate negative iar schema
prezintă simetrie faţă de axa orizontală. Se observă că pentru discriminarea celor 4 nivele sunt necesare
3 praguri de decizie (-2, 0 şi +2) De exemplu, dacă nivelul semnalului este mai mare ca zero, dar mai
mic decât +2, înseamnă că s-a transmis nivelul +!.
În general, multe transmisii implică un număr par de nivele care
este o putere întreagă a lui 2 (2, 4, 8, 16, 32, 64, 128 şi 256 nivele).
Presupunând o transmisie cu L nivele (L număr par) egal
distanţate şi echiprobabile, să calculăm puterea medie a semnalului.
Admiţând separarea intre nivele de valoare δ , acestea pot fi
considerate ± δ / 2, ± 3δ / 2, ± 5δ / 2,  ± ( L − 1)δ / 2 . Lor le
corespund L − 1 praguri de decizie 0, ± δ , ± 2δ ,  ± ( L − 2)δ / 2 .
Puterea medie a semnalului este
 δ  1 + 3 + 5 +  ( L − 1)
22 2 2 2
S =  2 (3.22)
2 L
Figura 3.17 Semnal cu 4 nivele
Ţinând cont că
L/2
( L − 1) L( L + 1)
∑ (2m − 1)
m =1
2
=
6
(3.23)

Rezultă:

66
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

δ 2 ( L2 − 1)
S= (3.24)
12
Exemplul III.5 Să calculăm valorile nivelelor dintr-o transmisie cu 8 nivele echiprobababile şi egal
distanţate, astfel ca să avem aceeaşi putere medie ca în transmisia binară polară.
δ 2 ( L2 − 1) δ 2 (8 2 − 1) 21δ 2
S= = = (3.25)
12 12 4
Din condiţia S=1 rezultă δ = 4 / 21 ≈ 0.4364
Verificare

(δ / 2) 2 + (3δ / 2) 2 + (5δ / 2) 2 + (7δ / 2) 2

2 = 21 ⋅ (4 / 21) / 4 = 1
8

III.8 Codarea informaţiei

000
Din teoria transmisiunii informaţiei se cunoaşte faptul că pe 
durate de timp mai lungi, proprietăţile statistice ale zgomotului se 001
manifestă mai bine, putând cunoaşte cu mai multă precizie anumite 
proprietăţi statistice ale acestuia, de exemplu puterea. Aceasta 00 010
 
înseamnă fie o comunicaţie digitală binară cu viteză mai mică de 01 011 
 2  3
transmisie, cu avantajul evident al simplităţii echipamentului şi  2 stari  2 stari
dezavantajul debitului mic de transmitere a informaţiei, fie o 10  100 
transmisie cu mai multe nivele, caz în care se măreşte durata  
11 101 
semnalului în detrimentul simplităţii echipamentului. 
În cazul transmisiei digitale cu mai multe nivele (polibinare), 110 
biţii din secvenţa de date se grupează câte 2 pentru a forma dibiţi, 

111 
sau câte 3 obţinând tribiţi, cărora le corespund 2 2 respectiv 2 3 stări
distincte şi, generalizând, prin gruparea biţilor câte k se obţin 2 k Figura 3.18 Polibiţi
stări (figura 3.18).

Figura 3.19 Semnalizare cu 8 nivele

Viteza de transmisie rămânând aceeaşi, dar în intervalul elementar transmiţându-se k biţi în loc de
un bit, durata intervalului elementar a crescut de k ori. În figura 3.19 este ilustrată o formă de undă
filtrată cu 8 nivele, fiecare nivel fiind asociat unui tribit. Cele 8 nivele sunt alese simetric, 4 pozitive şi
67
 SISTEME DE COMUNICAŢII

4 negative, respectiv ± 1, ± 3, ± 5, ± 7 . Dacă tribiţii sunt asociaţi celor 8 nivele conform codului
binar natural, poate apare următoarea situaţie, ilustrată în figura 3.19.
La momentele de sondare t i , datorită distorsiunilor de atenuare şi de fază precum şi zgomotelor,
nivelul semnalului este falsificat, astfel încât la interpretarea formei de undă se poate face o eroare.
De exemplu, valoarea eşantionului din forma de undă poate fi interpretată ca reprezentând fie
nivelul 3, fie nivelul 4. În codul binar natural avem: 3 → 011; 4 → 100 . Eroarea introdusă
afectează toţi cei 3 biţi ai tribitului iar efectul ei asupra transmisiei este maxim.
Pentru a minimiza efectul erorii ar trebui ca cele două nivele particulare alăturate (adiacente) să
difere printr-un singur bit, ceea ce conduce la asocierea nivelelor de
tensiune cu tribiţii scrişi în codul Gray, în care două elemente alăturate
diferă printr-un singur bit.
Din nefericire, cu creşterea lui k, avem un număr de 2 k de forme de
undă particulare, cărora le sunt alocate secvenţe de date formate din k
biţi, iar complexitatea echipamentului creşte.
Exemplul III.6 Să considerăm transmisia cu 4 nivele echiprobababile şi
egal distanţate, reprezentată în figura 3.20. Asociind cele 4 nivele cu
dibiţii scrişi în codul binar natural, ei vin în ordinea 00, 0,1, 10, 11, de
jos în sus. În cazul transmiterii simbolului +A asociat dibitului 10 în
prezenţa interferenţei intersimboluri, a distorsiunilor şi zgomotelor de
tip aditiv, cea mai probabilă eroare apare cu decizia eronată că în loc
de +A s-a recepţionat +3A sau –A. În acest ultim caz, în locul Figura 3.20 Asignare nivele
dibitului 10 se obţine 01, ceea ce afectează ambii biţi ai dibitului, iar
probabilitatea de eroare este crescută.
Dacă asocierea nivelelor cu dibiţii se face în codul Gray sau
binar reflectat, adică în ordinea 00, 01,11,10 vedem că 10 ar
putea fi confundat fie cu 11, fie cu 01, adică în cazul erorii este
afectat un singur bit din cadrul dibitului.
Acelaşi lucru poate fi observat din figura 3.21 unde este
reprezentată constelaţia de fază a unui semnal QPSK, având 4
valori ale fazei ( ± π / 4 şi ± 3π / 4 ). În paranteze sunt trecute
valorile dibiţilor scrise în codul binar natural. Posibilitatea unei
erori duble, in cazul asocierii valorilor fazei cu codul binar
natural apare la confuzia lui 00 cu 11 şi viceversa sau 01 cu 10
şi invers.
Figura 3.21 Constelaţie QPSK
În cazul folosirii codului Gray nu mai există posibilitatea unei
erori duble, decât în cazul excepţional al unei perturbaţii foarte puternice. Din această cauză în
transmisiile digitale se asociază întotdeauna nivelele sau valorile aferente semnalului transmis cu
multibiţii sau polibiţii scrişi în codul Gray.

Pentru a face sistemul de TD mai puţin vulnerabil la erori, se recurge la introducerea de

redundanţă, alocând la k biţi un număr mai mare de intervale n, cu n > k, procedeu denumit codare.
Dacă nu avem codare, la k biţi corespund k intervale, şi dacă unul din biţii mesajului este recepţionat

68
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

eronat, acest lucru este echivalent cu recepţionarea unui mesaj eronat, întrucât în locul combinaţiei de
k biţi transmişi am obţinut altă combinaţie valabilă.
Dacă la k biţi corespund n intervale şi unul din biţi e recepţionat eronat, secvenţa recepţionată nu
mai corespunde cu una din cele transmise, întrucât numai 2 k din cele 2 n posibile secvenţe constituie
mesaje. Prin codare înţelegem deci procedeul de asociere a unui mesaj de k biţi cu unul de n biţi. La
receptor are loc operaţia inversă, de decodare.

Figura 3.22 Schema bloc de principiu a unui sistem modern de comunicaţii

Adaptarea semnalului la canalul de transmisie poate implica înlocuirea semnalului digital de date cu
unul analogic; procedeul de asociere a unor forme de undă analogice secvenţelor de date de intrare se
numeşte modulare, iar schema bloc a unui sistem de TD poate lua forma din figura 3.22.
Datele sunt aranjate într-un anumit format, care să permită interpretarea lor în mod unic de diverşi
utilizatori, care folosesc echipamente produse de fabricanţi diferiţi. Prin formatare datele sunt
transformate în grupuri de simboluri care să poată fi prelucrate prin operaţii de procesare digitală.
Codarea de sursă în general se referă la conversia analog/digitală (A/D) a semnalelor analogice şi la
suprimarea redundanţei, astfel ca transmisia să fie cât mai eficientă. Întâlnim de multe ori operaţii de
compactare sau compresie, care exploatează redundanţa existentă, reducând cât mai mult volumul
efectiv de date ce urmează a fi transmis sau stocat.
Criptarea se referă la asigurarea secretului transmisiei astfel încât uitlizatorilor neautorizaţi să nu li
se permită accesul în sistem, care ar putea citi mesaje care nu le sunt destinate sau ar putea introduce
informaţii false, periculoase sau chiar distructive în sistem.

69
 SISTEME DE COMUNICAŢII

Codarea de canal asigură transmiterea eficientă a mesajelor, într-o formă adaptată la canalul de
transmisie. Ea asigură un compromis între lăţimea benzii de tranmisie şi/sau complexitatea
codorului/decodorului pe de o parte şi micşorarea probabilităţii de eroare (respectiv ratei erorilor) sau
scăderea raportului S/Z necesare pentru a realiza o anumită viteză de transmisie.
Împrăştierea spectrală asigură o vulnerabilitate mai mică a transmisiei la bruiaje şi interferenţe, o
secretizare mai bună precum şi un acces multiplu al utilizatorilor la canalul de comunicaţie caracterizat
printr-o mai bună flexibilitate.
Prin multiplexare şi acces multiplu pot fi transmise semnale cu debite şi caracteristici diferite,
provenite din surse diferite.
Nu toate aceste operaţii pot fi întâlnite într-un sistem de comunicaţii. Unele pot lipsi iar altele se
pot combina sau distribui între ele sau apare într-o ordine diferită de cea prezentată.

III.9 Probabilitatea de eroare pentru transmisii binare în banda de bază

Să presupunem o transmisie digitală cu semnal codat dublu curent de tipul celui reprezentat în
figura 3.23.
Canalul de comunicaţie atenuează semnalul, îl distorsionează şi introduce zgomote, denaturând
semnalul recepţionat. Forma de undă este eşantionată la mijlocul intervalului de bit, conform
criteriului I Nyquist, iar valoarea
eşantionului e comparata cu valoarea de
referinţă, în acest caz 0. Datele sunt
recuperate din forma de undă recepţionată
printr-un proces de decizie. Dacă notăm cu x
valoarea eşantionului lui x (t ) la momentul
iT, x (iT ) = x , atunci decizia se ia astfel,
 dacă: x > 0 s-a transmis un bit 1,
 dacă x < 0 s-a transmis un bit 0.
Zgomotul introdus de canalele de
comunicaţii are un caracter aleator şi poate fi
aproximat cu un zgomot gaussian, de valoare
medie nulă, având funcţia densitate de
probabilitate (f.d.p.) dată de:
n2
−
p (n ) =
1 2σ 2
e (3.26)
σ 2π
Probabilitatea de eroare depinde de
raportul semnal/zgomot S Z , definit ca:
Figura 3.23 Ilustrarea producerii unei erori
valoarea medie patratica a semnalului
S Z=
valoarea medie patratica a zgomotului

în cazul nostru, evident S = 1, Z = σ 2 .

70
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

∞
Z = ∫ n 2 p (n )dn =σ 2 (3.27)
−∞

iar: S Z =1 σ 2
Eroarea apare dacă, în cazul transmiterii bitului 1 (nivel +1), nivelul zgomotului este mai mic decât
-1, astfel încât avem S + n < 0 ; fiind interpretat ca un bit 0, sau în cazul transmiterii bitului 0 (nivel
–1), nivelul zgomotului depăşeşte valoarea +1 astfel încât: S + n > 0 ; şi este interpretat ca un bit 1.
Probabilitatea de eroare Pe este atunci:
Pe = P (1) P (n < −1) + P (0) P (n > 1) (3.28)
unde P(u ) este probabilitatea ca variabila aleatoare să ia valoarea u.
Presupunând zgomotul gaussian de valoare medie nulă şi cu f.d.p. dată de (3.26), putem determina:
2σ 2 2σ 2
e −n e −n
2 2
+1 ∞
Pe = p (1)∫ dn + p (0 )∫ dn (3.29)
−∞
σ 2π 1
σ 2π
sau ţinând cont de simetria pară a f.d.p.
2σ 2
e −n
2

Pe = [ p (0 ) + p (1)]∫
∞
dn (3.30)
1
σ 2π
Evident, p (0 ) + p (1) = 1 şi deci:
2σ 2
e −n
2
∞
Pe = ∫ dn (3.31)
1
σ 2π
sau, făcând schimbarea de variabilă:
n
x= ; pentru n =1 ⇒ x =1 σ 2
σ 2
dn
dx =
σ 2
∞
1
∫e
− x2
Pe = dx (3.32)
π 1σ 2

care se mai poate scrie ca:

1  1  1  1S 
Pe = 1 − erf   = 1 − erf  (3.33)
2  σ 2  2  2 Z 
unde:
y

erf ( y ) =
2
∫e
− x2
dx (3.34)
π 0
şi este tabelată în anexa VII.

71
 SISTEME DE COMUNICAŢII

∞
−1

∫ p(n)dn ∫ p(n)dn
1
−∞

Figura 3.24 Funcţia densitate de probabilitate gaussiană

Ecuaţiile (3.32) şi (3.33) pot fi particularizate în următoarele două cazuri extreme:

1. Transmisia ideală, fără zgomot: σ = 0
σ = 0, S Z = ∞ Pe = 0
2. Transmisia în condiţii foarte proaste, semnalul fiind înecat în zgomot:
σ → ∞ , S Z → 0 Pe = 1 2
deci un bit transmis va fi recepţionat corect cu probabilitatea de 50%, aceeaşi cu cea de a fi recepţionat
incorect. Acest caz este şi cel mai defavorabil din punct de vedere al transmisiei.
Raportul S/Z poate fi considerat ca raportul dintre puterea semnalului egală cu A 2 , dacă transmisia
bipolară implică nivelele ± A , raportată la zgomot, intr-o bandă numeric egală cu viteza de bit
f bit = 1 / T . Deci,
Z = N 0 ⋅ f bit = N 0 / T iar
S / Z = A 2T / N 0 = E b / N 0 (3.35)
unde Eb reprezintă energia de bit.

72
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

Un alt mod de a exprima probabilitatea de eroare face apel la funcţia Q (x) definită ca:
∞
1
∫e
−x
Q( x) =
2
/2
dx (3.36)
2π y

1
iar Q(=
x) 1 − erf [ x / 2]
2
şi erf ( x) = 1 − 2Q( x 2) (3.37)
1  1 Eb 
Pe = 1 − erf  

(3.38)
2   2 N 0 
sau
 Eb 
Pe = Q  (3.39)
 N 
 0 

În cazul transmisiei unipolare (simplu curent), reprezentată în figura 3.23.b, pentru biţii 1 şi 0
echiprobabili, puterea medie a semnalului este A 2 / 2 , iar raportul S Z devine Eb / 2 N 0 .

1  1 Eb 
Pe = 1 − erf
2  4 N 0 
sau
 Eb 
Pe = Q  (3.40)
 2N 
 0 

Probabilitatea de eroare, dată de relaţia (3.38) şi (3.40) este reprezentată în figura 3.25.

III.10 Detecţia cu filtru adaptat a semnalelor binare

Vom considera mai întâi cazul semnalelor binare unipolare descrise de

s1 (t ) = A 0 ≤ t ≤ T
(3.41)
s0 (t ) = 0 0 ≤ t ≤ T
Semnalul s1 (t ) este folosit pentru a transmite bitul de informaţie 1 şi are amplitudinea A > 0 .
Vom presupune în continuare că transmisia este perturbată de zgomot alb gaussian şi că eşantionarea
se face cu perioada T. Recuperarea informaţiei însă se face cu ajutorul filtrului adaptat prezentat în
figura 3.26.
Semnalul de intrare r (t ) este multiplicat cu diferenţa semnalelor utilizate pentru transmisie
[s1 (t ) − s0 (t )] = A şi integrat pe durata bitului T. La sfârşitul perioadei de bit se ia decizia comparând
rezultatul y(t) cu o valoare de prag ε 0 . Semnalul recepţionat r (t ) este de forma:
r (t ) = si (t ) + n(t ) (3.42)
Dacă se transmite semnalul s1 (t ) , componenta de semnal recuperată din r (t ) este

73
 SISTEME DE COMUNICAŢII

T 
x1 (t ) = E[ y (t )] = E ∫ [ A 2 + A ⋅ n(t )]dt  = A 2T = Eb (3.43)
0 
unde E reprezintă operatorul speranţă matematică iar E[n(t )] = 0 . Similar,
x0 (t ) = 0
Valoarea optimă a pragului ε 0 pentru
detecţie se alege ca:
x1 + x0
ε0 = = A 2T / 2 (3.44)
2
Decizia se ia conform următoarei reguli: Figura 3.26 Filtru adaptat pentru semnal binar unipolar
 dacă ieşirea corelatorului
y (t ) > ε 0 se decide că s-a transmis bitul 1 (semnalul s1 (t ) );
 dacă ieşirea corelatorului y (t ) ≤ ε 0 se decide că s-a transmis bitul 0 (semnalul s 0 (t ) ).

Probabilitatea de eroare se obţine ţinând cont că filtrul adaptat maximizează raportul

semnal/zgomot la ieşirea sa, adică
S ( x1 − x0 ) 2 2 E d
  = = (3.45)
 Z  ies σ2 N0

unde s-a presupus că zgomotul are d.s.p. definită bilateral N 0 / 2 , iar E d reprezintă energia
semnalului diferenţă la intrarea filtrului adaptat
T
E d = ∫ [ s1 (t ) − s 0 (t )]2 dt (3.46)
0
iar probabilitatea de eroare rezultă ca
 Ed 
Pe = Q  (3.47)
 2N 
 0 

În cazul semnalului binar unipolar E d = A 2T iar valoarea medie a energiei de bit este
Eb = A 2T / 2 . Rezultă
 Eb 
Pe = Q  (3.48)
 N 
 0 
În cazul transmisiei binare bipolare,
semnalele utilizate sunt
s1 (t ) = A 0≤t ≤T
(3.49)
s 0 (t ) = − A 0 ≤ t ≤ T
şi pot fi caracterizate ca antipodale
deoarece
s1 (t ) = − s 0 (t ) (3.50)
Semnalul recepţionat r (t ) este Figura 3.27 Filtru adaptat pentru semnal binar polar

74
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

multiplicat cu cele 2 semnale s1 (t ) şi s 0 (t ) iar decizia se ia asupra diferenţei:

y (t ) = y1 (t ) − y 2 (t ) (3.51)
Deoarece semnalele sunt antipodale şi echiprobabile, pragul de decizie este ε 0 = 0 . Energia
semnalului diferenţă este
E d = 2 A 2T (3.52)
iar probabilitatea de eroare rezultă din (7.21) ca
 2 Eb 
Pe = Q  (3.53)
 N 
 0 

III.11 Probabilitatea de eroare pentru TD multinivel în banda de bază

Fie o transmisie multinivel cu M nivele (M – număr par), egal

distanţate şi echiprobabile, perturbate de un zgomot gaussian de
valoare medie nulă şi varianţă σ 2 . Presupunând separarea între nivele
3δ δ N −1
δ , acestea pot fi considerate: ± ,,± ,± δ , cărora le
2 2 2
M −2
corespund pragurile de decizie ± δ , ± 2δ ,  , ± δ , aşa cum se
2
arată în figura 3.28.
Puterea medie a semnalului este:

 δ  1 + 3 +  + ( M − 1) ( M − 1) M ( M + 1)
2
δ
2 2 2 2
S =  2
2 M 2M 6
δ 2 ( M 2 − 1)
S= (3.54)
12
Raportul S Z va fi atunci:
δ 2 (M 2 − 1)
S Z= (3.55)
12σ 2
Probabilitatea de eroare (pentru M − 2 nivele) la detecţia semnalului
( )
multinivel va fi p x δ 2 , exceptând nivelele extreme din figura
3.28, unde devine p (n < − δ 2 ) şi respectiv p (n > − δ 2 ) .
Probabilitatea medie de eroare devine:
n2
−
2 (M − 2 ) ∞ e 2σ  1 
[ ( )]
2

Pe =
M ∫δ
2 σ 2π
dn = 1 −  1 − erf δ 2σ 2
 M
(3.56)

Din (3.55) avem

Figura 3.28 Nivele de semnal

75
 SISTEME DE COMUNICAŢII

1.5 (S Z )
δ 2 8σ 2 = ,
M 2 −1
iar
 1  1.5 (S Z ) 
Pe = 1 −  1 − erf  (3.57)
 M  M 2 −1 
sau
 1   3 (S Z ) 
Pe = 21 −  Q  (3.58)
 M   M 2 − 1 
Ţinând cont de faptul că transmisia cu mai multe nivele implică organizarea informaţiei în cuvinte
de k biţi, unde k rezultă din

k = log 2 M
iar M = 2k (3.59)
relaţia (3.58) este modificată pentru a permite o comparare a diferitelor tipuri de transmisii luând ca
referinţă energia transportată de un bit şi devine

 1   6 ⋅ log 2 M Eb med 
Pe = 21 −  Q  (3.60)
 M   M 2 −1 N0 


Ea este reprezentată în figura 3.29, pentru diverse valori ale lui M, M=2, 3, 4, 8, 16 şi 32. Prin
( S / Z ) / bit s-a notat cantitatea Eb med / N 0 .

76
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

III.12 Tipuri de transmisiuni

TD au adoptat şi îmbunătăţit procedeele de transmisie în curent continuu, folosite în telegrafie, pe

linia de transmisie circulând impulsuri de curent obţinute fie prin întreruperea unui curent electric
(telegrafie simplu curent), fie prin inversarea sensului acestuia (dublu curent), ca în figura 3.16.

Figura 3.30 Ilustrarea emisiei sincrone pe semnalul de tact

În TD datele sunt emise sincron, pe un semnal de clock sau tact cu frecvenţa de emisie f bit (figura
3.30).
Momentele semnificative sunt asociate unui anumit front al tactului. TD se clasifică în:
 transmisii sincrone (izocrone)
 transmisii asincrone sau aritmice (START – STOP).

Figura 3.31 Ilustrarea transmisiei sincrone şi asincrone

În
TD sincronă sau izocronă toate stările semnificative au aceeaşi durată T, iar doi biţi oarecare dintr-un
mesaj sau aparţinând la două mesaje diferite sunt separaţi de un interval de timp multiplu al duratei
bitului T (figura 3.31).

Figura 3.32 Ilustrarea transmisiei asincrone

În transmisia asincronă sau START-STOP (aritmică) se emit mesaje de date sincrone, de durată
cunoscută şi mică, separate de intervale de timp de durate oarecare (vezi figura 3.25). Începutul şi
sfârşitul mesajelor sunt denumite START şi respectiv STOP şi se codează în mod unic (figura 3.32).

77
 SISTEME DE COMUNICAŢII

TD sincronă implică obţinerea unui semnal cu frecvenţa de emisie a datelor f bit , care este folosit
pentru recunoaşterea datelor transmise: cea asincronă implică refacerea sincronizării de bit pentru
fiecare caracter transmis, cu toleranţe mai largi.
După modul de ocupare a benzii canalului de transmisie deosebim:
 TD serie
 TD paralel.
În cele serie, spectrul de frecvenţă a semnalului de date ocupă întreaga bandă a canalului. În
sistemele paralel se transmit simultan două sau mai multe semnale de date, canalele de date fiind de
obicei multiplexate şi transmise sincron (fig. 3.33). În general, sistemele serie sunt mai puţin complexe
şi mai uşor de implementata decât cele paralel, şi în consecinţă sunt mai ieftine.
După modul de funcţionare, TD se clasifică în transmisii
 simplex,
 semi-duplex
 duplex.
TD simplex se caracterizează prin aceea că transmisia se poate efectua într-un singur sens. TD
semi-duplex permit transmisia datelor în ambele sensuri, dar nu simultan. TD duplex realizează
transmisiunea simultană în ambele sensuri.
Luând un exemplu din viaţa curentă, am putea spune că o scară rulantă (escalator) este un sistem
simplex (prin inversarea semnalului devine semi-duplex), un ascensor este un sistem semi-duplex iar
scările un sistem duplex. TD se mai pot clasifica în
 transmisii în banda de bază
 cu modulare-demodulare.
Semnalele în banda de bază au spectrul în general extins până la frecvenţe foarte joase, chiar 0 Hz
(c.c.) şi transportă informaţia sub formă de valori luate la anumite momente de timp.
În TD cu modulare-demodulare spectrul semnalului de date original (în banda de bază) este translat
sau transformat neliniar, pentru a ocupa mai bine banda
canalului de transmisie.
Tehnicile de modulare folosite în sistemele de
comunicaţii mobile au fost la început cu anvelopă
constantă, adică foloseau modulaţia exponenţială de fază
sau frecvenţă). Avantajele semnalelor cu anvelopă
constantă sunt următoarele:
o Etajul final amplificator RF nu trebuie să fie
liniar şi ca urmare poate fi utilizat eficient Figura 3.33 Transmisie paralel
aproape de saturaţie, cu randament maxim;
o Nu este necesară supradimensionarea dispozitivelor semiconductoare utilizate în
amplificatorul final RF;
o Nu este necesară supradimensionarea bateriilor de alimentare în cazul echipamentelor
portabile.
Dezavantajul principal al tehnicilor de modulare cu anvelopă constantă îl constituie faptul că nu
sunt eficiente din punct de vedere spectral. Tehnicile actuale utilizate în sistemele de comunicaţii
mobile utilizează o modulaţie combinată de fază şi amplitudine şi au anvelopa variabilă. Pentru
evitarea degradării performanţelor, amplificatorul final trebuie liniarizat. Deoarece amplificatoarele

78
 Capitolul III Introducere în comunicaţiile digitale

liniare nu au randament bun se utilizează un amplificator neliniar, care asigură un randament ridicat şi
un circuit care să elimine distorsiunile.

III.13 Probleme

III.1 Fie X(t), Y(t) două procese aleatoare independente, staţionare în sens larg având funcţiile de
corelaţie RX(τ) şi RY(τ).
a. Dacă Z(t) = X(t). Y(t) , calculaţi RZ(τ).
b. Calculaţi SZ(f).
c. Dacă SX(f) = 10 Π(f /200), iar Y(t) = 5 cos(50 π t + Φ), Φ uniform distribuită pe intervalul
(- π, π), calculaţi RZ(τ) şi SZ(f). Reprezentaţi grafic SZ(f).

Introducere în comunicaţiile digitale

III.1 Introducere
III.2 Interferenţe şi distorsiuni
III.3 Interferenţa intersimboluri
III.4 Diagrama în formă de ochi
III.5 Efectul Doppler
III.6 Propagare multicăi (multipath) şi fading
III.7 Reprezentarea electrică a informaţiei digitale
III.8 Codarea informaţiei
III.9 Tipuri de transmisiuni
III.10 Detecţia cu filtru adaptat
III.11 Probabilitatea de eroare pentru TD multinivel în banda de bază
III.12 Tipuri de transmisiuni
III.13 Probleme

79
 SISTEME DE COMUNICAŢII

80
 Capitolul IV Transmisiuni de date în banda de bazǎ

CAPITOLUL IV

TRANSMISII ÎN BANDA DE BAZĂ

În TD în banda de bază, datele sunt emise sub forma unor impulsuri de curent continuu. Secvenţele
de date sunt constituite din elemente de semnal, care se deosebesc de celelalte prin amplitudine, durată
sau poziţie relativă. ELEMENTUL DE SEMNAL, cunoscut şi sub denumirile de SEMNAL
ELEMENTAR, IMPULS ELEMENTAR sau SEMNAL UNITAR este şi cea mai scurtă parte
componentă a codului considerat, care reprezintă modul de asociere dintre date şi forma folosită pentru
transmisie.
Cel mai simplu cod – codul NRZ (Non-Return to Zero) este compus din elemente binare de semnal,
de aceeaşi durată T, de forma reprezentată în figura 4.1a.
Această formă de undă poate fi
caracterizată ca fiind un semnal
binar antipodal în banda de bază.
Semnalul este antipodal deoarece
bitul 1 fiind reprezentat prin nivelul
+A, iar bitul 0 prin –A, ele satisfac:
s1 (t ) = − s 0 (t ) (4.1)
unde s1 (t ) şi s 0 (t ) sunt formele
de undă folosite pentru transmisia
unui bit 1 şi respectiv unui bit 0.
Semnalul este în banda de bază
deoarece spectrul său se întinde
până la frecvenţa 0 Hz (curent Figura 4.1 Transmisie cu codare NRZ-L
continuu) sau frecvenţe foarte joase
şi transportă informaţia prin intermediul valorilor avute în anumite puncte s (kT ) , k = 0, 1, 2,……..
Prin modificarea formei semnalului s (t ) aşa cum se arată în figura 4.1b, tranziţiile abrupte au fost
eliminate, astfel încât din spectrul semnalului au fost eliminate sau reduse în mare măsură frecvenţele
înalte. Forma de undă cu flancurile rotunjite, având un aspect mai îngust, realizează o transmisie mai
eficientă, informaţia transportată poate fi recuperată prin sondarea formei de undă la momentele kT.
Părţile de joasă frecvenţă ale celor două spectre sunt în esenţă identice, acestea fiind determinate nu de
flancurile formei de unda, ci de paliere.
În majoritatea sistemelor de comunicaţii, lărgimea benzii transmise se afla într-o strânsă
interdependenţă cu preţul de cost, ceea ce impune limitarea benzii semnalului. În plus, limitarea benzii
transmise la porţiunea unde energia semnalului este maximă minimizează zgomotele şi interferenţele

85
 SISTEME DE COMUNICAŢII

supărătoare. Impulsurile rectangulare, cu un conţinut spectral foarte bogat şi extins la frecvenţe înalte,
nu sunt indicate pentru TD.
Se pune aşadar problema de a şti în ce măsură
putem limita spectrul semnalului, fără a afecta
performanţele TD. În acest scop se pleacă de la un
FTJ ideal, cu caracteristicile de amplitudine şi fază
reprezentate în figura 4.2.
Se observă că
= A( f ) 1 f < fT Figura 4.2 FTJ ideal

= A ( f ) 0 f > fT
(4.2)
iar defazajul creşte liniar cu frecvenţa.
Semnalul la ieşirea FTJ este dat de integrala Fourier:
∞
=g ( t ) 2 ∫ A ( f ) cos 2π f ( t − τ ) df (4.3)
0

unde τ este întârzierea de transmisie introdusă de filtru.

1  sin (t − τ )ω 
ϖT
1 sin ω T t ' ω T sin ω T t '
g (t ) =   = ⋅ = ⋅ (4.4)
π  t −τ  0
π t' π ωT t '
unde t ' = t − τ .
Se observă din
ecuaţia (4.4) că, plecând de la
o funcţie cu densitate
spectrală constantă într-o
bandă de frecvenţă limitată,
am obţinut în domeniul timp
un răspuns de forma sin x x ,
reprezentat în figura 4.3.
Răspunsul prezintă zerouri Figura 4.3 Răspunsul FTJ ideal

la momentele: t = ± nπ ϖ T = ± n 2 f T .
Deci, se pot transmite impulsuri fără interferenţă intersimboluri la momentele ± n 2 f T , situaţie
ilustrată în figura 4.4 printr-o secvenţă de date 110010000. Valoarea 1 2 f T , denumită interval
Nyquist, corespunde unei transmisii cu viteza egală cu dublul frecvenţei de tăiere a FTJ.
FTJ considerat ideal nu este realizabil practic, iar răspunsul tip sin x x nu este indicat, deoarece
odată cu apariţia unei mici erori de sincronizare în localizarea momentelor de sondare a semnalului,
erorile introduse descresc în timp sub forma 1 t , ceea ce corespunde unei serii de forma 1 n , care nu
este convergentă. Aceasta înseamnă că porţiunile laterale ale impulsurilor (cozile) se pot aduna şi
introduce dificultăţi în interpretarea valorii binare a impulsului, adică IIS.
Acest lucru poate fi observat în figura 4.4. Eşantionarea la momente diferite de cele ideale face ca
în loc de 3 eşantioane egale cu 1 şi restul egale cu zero să avem mai multe eşantioane diferite de zero,
adică interferenţă intersimboluri.

86
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

Momentele de eşantionare sunt diferite de cele ideale întrucât ele sunt generate de un circuit de
sincronizare care extrage informaţia de tact din semnalul recepţionat care este distorsionat şi însoţit de
zgomot. Aceasta introduce jitter de fază modulaţie parazită de fază), momentele de eşantionare reale
fiind distribuite în jurul celor ideale.

Figura 4.4 Ilustrarea eşantionării semnalulului în condiţii reale

Având în vedere irealizabilitatea fizică a răspunsului de tip sinc (implică întârziere infinită) vom căuta
un semnal cu următoarele proprietăţi:
să fie produs de un filtru realizabil fizic, cu atenuare lină;
să fie robust la erori de sincronizare (eşantionare lângă momentele ideale);
să păstreze zerourile răspunsului de tip sinc.

87
 SISTEME DE COMUNICAŢII

IV.1 Criteriul I NYQUIST

În transmisia semnalelor de bandă limitată, Nyquist a adus contribuţii foarte importante referitoare
la suprimarea IIS. El demonstrează că în locul FTJ ideal, irealizabil fizic, se poate folosi orice FTJ cu
pantă simetrică de cădere a caracteristicii în jurul frecvenţei de tăiere f T , astfel păstrându-se zerourile
de la momentele de eşantionare.

Figura 4.5 Ilustrarea transmisiei secvenţei de date ...011000100... Pentru

aceasta, la FTJ ideal se adaugă o funcţie de transmitanţă cu valori reale Y1 (ω ) , aşa cum se arată în
figura 4.6, care prezintă simetrie impară de tipul:
Y1 (ωT − x ) = Y1 (ωT + x ) 0 < x < ωT (4.5)
obţinându-se un filtru cu caracteristicile de transmitanţă:
1 + Y1 (ω ) ω < ωT
Y (ω ) =  (4.6)
Y1 (ω ) ωT < ω < 2 ωT
Deplasând originea timpului în t − τ , răspunsul devine:
sin 2πf T t
h (t ) = + h1 (t ) (4.7)
πt
cu
2ωT

h1 (t ) = ∫ Y (ω )cos ω t dω
1
π 0
ωT 2ωT

h1 (t ) = ∫ Y (ω )cos ω t dω + π ω∫ Y (ω )cos ω t dω
1 1
(4.8)
π
1 1
0 T

În prima integrală din (4.8) substituim:

ω = ωT − x (4.9)
iar în a doua integrală:
ω = ωT + x (4.10)
Obţinem:
ωT ωT
h1 (t ) = ∫ Y (ω − x ) cos t (ωT − x )dx + ∫ Y (ω + x ) cos t (ωT + x )dx
1 1
π π
1 T 1 T
0 0

88
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

ωT
cos ωT t
h1 (t ) =
π ∫ [Y (ω
0
1 T − x ) + Y1 (ωT + x )]cos tx dx +

ωT
(4.11)
sin ωT t
+
π ∫ [ y (ω
0
1 T − x ) − y1 (ωT + x )]sin tx dx

şi conform (4.5):
ωT
h1 (t ) = sin ωT t ∫ Y1 (ωT − x )sin tx dx
1
(4.12)
π 0

Factorul sin ω T t ne arată că h1 (t ) = 0 pentru t = ± n 2 f T , deci s-au păstrat zerourile de la

momentele de eşantionare, aşa cum se observă şi din figura 4.6.
00000000

Figura 4.6 Ilustrarea menţinerii trecerilor prin zero

În
figura 4.7 se prezintă echivalenţa dintre FTJ ideal şi FTJ cu panta de cădere simetrică în jurul
frecvenţei de tăiere f T . Porţiunile haşurate se compensează reciproc.
Primul criteriu al lui Nyquist poate specifica în domeniul frecvenţă şi condiţiile de IIS nulă.
Aceasta este nulă numai dacă
răspunsul h (t ) are zerouri în
toate momentele de sondare,
h (kT ) = 0 , cu excepţia
momentului propriu (k = 0), unde
h (0 ) = 1 .
În sistemele practice de TD,
pentru transmisia cu viteza f bit
se foloseşte o bandă ceva mai
mare decât cea teoretic necesară
( f bit 2) , de obicei cuprinsă între Figura 4.7 Echivalenţa dintre FTJ ideal şi Nyquist
f bit 2 şi f bit . Excesul de bandă
este necesar pentru a putea realiza fizic FTJ formator. Cel mai des se utilizează un filtru care produce
la ieşirea sa un spectru de tipul cosinus ridicat (figura 4.8a), compus dintr-o porţiune plată şi o porţiune

89
 SISTEME DE COMUNICAŢII

cu cădere sinusoidală. Notând excesul de bandă cu r ( 0 < r < f bit 2 ), putem defini caracteristica de
frecvenţă a filtrului ca:
 f bit
A f < −r
2

 π  f  f bit f
Y ( f ) =  A cos 2  f − bit + r  − r < f < bit + r (4.13)
 4T  2  2 2
 f
0 f > bit + r
 2

Figura 4.8 Forme de undă specifice impulsului cosinus ridicat

Forma de undă a impulsului obţinut la ieşirea filtrului cu caracteristica Y ( f ) este dată de:
sin 2πrt sin πf bit t
y (t ) = (4.14)
1 − (4rt ) πf bit t
t 2

şi este reprezentată în figura 4.8b.

Remarcăm următoarele:
1. Lăţimea de bandă necesară este B = f bit 2 + r ; valoarea minimă este f bit 2 iar cea maximă
f bit ,
2. Cu creşterea lui r, creşte banda ocupată, dar trena impulsului se amortizează mai repede, ceea ce
reduce IIS şi cerinţele impuse circuitului de sincronizare,
3. Cazul r = f bit 2 conduce la un spectru cosinusoidă ridicată clasic, cu proprietăţi avantajoase şi
pentru sincronizare,
ϖ
4. Spectrul Y ( f ) se bucură de proprietatea că este real, non-negativ iar ∫ϖY ( f ) df = 1.
−

90
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

IV.2 Criteriul II Nyquist

Criteriul II al lui Nyquist se referă la introducerea deliberată de interferenţă intersimboluri într-o

măsură limitată (la două momente de eşantionare succesive) şi recuperarea informaţiei prin
eşantionarea semnalului la momente de timp decalate cu T/2 faţă de cele din criteriul Nyquist I.
Eşantionarea are deci loc nu în centrele impulsurilor ci la jumătatea intervalelor dintre 2 simboluri
succesive, aşa cum se observă din figura 4.9.
Faţă de FTJ ideal, criteriul II Nyquist utilizează un filtru mai restrictiv, care va produce o alungire
în domeniul timp al lobului principal al impulsului, astfel că forma de undă utilizată pentru transmisie
are două eşantioane diferite de zero. Se consideră filtrul FTJ definit de:

Figura 4.9 Ilustrarea criteriului II Nyquist

2T cos πfT 0 < f < fT

Y( f ) =  (4.15)
 0 f > fT
unde f T este frecvenţa de tăiere a FTJ ideal. Ne reamintim că dacă f T = f bit / 2 se poate face
transmisie cu viteza f bit .
Răspunsul la impuls al filtrului este
f f f
1 T T T

y (t ) = ∫ Y ( f ) cos 2πft df =T ∫ cos 2πf (t + T / 2) df + T ∫ cos 2πf (t − T / 2) df =

20 0 0
(4.16)
1 / 2T 1 / 2T
T sin 2πf (t + T / 2) T sin 2πf (t − T / 2)
= +
π t +T /2 0
π t −T /2 0

4 cos πt / T
y (t ) = (4.17)
π 1 − 4t 2 / T 2

91
 SISTEME DE COMUNICAŢII

În figura 4.9 este reprezentată caracteristica de transfer Y ( f ) a filtrului trece jos şi răspunsul său
y(t). Răspunsul y(t) prezintă zerouri pentru multiplii impari pozitivi sau negativi ai lui T/2, cu excepţia
lui
y (±T / 2) = 1 (4.18)
Putem scrie condiţia pe care o satisface forma de undă definită de criteriul II Nyquist:
1 k = 0,1
y k = y (kT − T / 2) =  (4.19)
0 in rest
sau decalând cu T/2 originea timpului, avem
1 k = 0,1
y k = y (kT ) =  (4.20)
0 in rest
Spre deosebire de acesta, criteriul I Nyquist specifica
1 k = 0
y k = y (kT ) =  (4.21)
0 in rest
Se observă din rel.(4.18) că valoarea eşantionului y k va depinde atât de bitul transmis la momentul
k, cât şi de cel transmis la momentul anterior k − 1 . Deci, dacă considerăm transmisia ideală, IIS
provine numai de la simbolul precedent. Considerând o transmisie binară dublu curent, cu simbolurile
de date a k = ±1 , valorile eşantionului (media valorilor simbolurilor alăturate) vor fi y k = ±2 si 0 ,
corespunzător situaţiilor + cu + , − cu − , şi respectiv + cu − şi − cu + . Este uzual, ca împărţind la
2 valorile eşantioanelor să considerăm că y k = ±1 si 0 care sunt valorile ternare clasice.
Răspunsul y(t), pe baza rel.(4.16) mai poate fi scris ca:
T sin π (t / T + 1 / 2) T sin π (t / T − 1 / 2)
y (t ) = + (4.22)
π t / T + 1/ 2 π t / T − 1/ 2
adică suma a două răspunsuri de tip sin x / x corespunzătoare FTJ ideal sau conform criteriului I al lui
Nyquist, decalate cu T între ele. Cele două componente şi semnalul rezultant sunt ilustrate în figura
4.10.

Figura 4.10 Ilustrarea celor două componente de semnal

92
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

Semnalul rezultat are o trenă mai rapid descrescătoare datorită relaţiei de antifază dintre trenele
celor două impulsuri de tip sin x / x , decalate între ele cu T. Se observă că IIS va fi mai mică, având
în vedere viteza sporită de scădere a valorii eşantioanelor, în cazul eşantionării în condiţii reale, cu
eroare de sincronizare şi zgomot prezent în canal. Acest semnal este produs de circuitul reprezentat în
figura 4.10. Funcţia sa de transfer este
Y ( f ) = 1 + e − j 2π fT = 2 cos πfT ⋅ e − j 2π f T (4.23)
Y ( f ) = 2 cos πfT (4.24)
Acesta din urmă reprezintă spectrul de
amplitudine al semnalelor la ieşirea din filtru şi este
reprezentat în figura 4.11. Se observă că este
asemănător cu cel dat de rel.(4.15), exceptând
caracterul său periodic.
Efectele acestei operaţii, cunoscută sub
denumirea de codare biternară sunt următoarele:
- deplasarea şi concentrarea energiei semnalului
în banda 0 − f bit / 2 ;
- crearea de nuluri spectrale la frecvenţa f bit / 2 Figura 4.11 Spectre de amplitudine
şi multiplii impari ai acesteia;
- extinderea duratei lobului principal al impulsului de la 2T la 3T şi introducerea de IIS în mod
controlat, astfel că valoarea eşantionului y k va depinde atât de bitul transmis la momentul kT, cât şi
de cel transmis la momentul anterior (k − 1)T .
- reducerea IIS prin creşterea vitezei de scădere în timp a trenei impulsului.
Circuitul reprezentat în figura 4.10 este cunoscut sub denumirea de codor biternar, semnalul de
ieşire fiind un semnal ternar. Metoda de transmisie bazată pe filtrul cu caracteristica Y ( f ) , dată de
rel. (4.15) şi răspuns la impuls descris de (4.17), se numeşte biternară.
Considerând două simboluri de date succesive a k −1 şi a k , semnalul codat biternar este
yk = ak + ak −1 (4.25)
de unde a k = y k − a k −1 (4.26)
Recuperarea informaţiei de date a k la recepţie se face pe baza valorii eşantionului y k din forma de
undă pseudoternară transmisă şi a simbolului de date precedent a k −1 . Forma de undă este
pseudoternară întrucât simbolurile ternare sunt asociate în mod determinist cu cele binare.
Putem remarca din figura 4.10 faptul că dacă simbolul a k −1 este afectat de eroare, atunci a k va fi
şi el afectat, iar eroarea se propagă. Pentru a elimina propagarea erorii să considerăm următoarele
chestiuni legate de codarea biternară:
- o secvenţă lungă de biţi 1 va fi reprezentată de nivelul +,
- o secvenţă lungă de biţi 0 va fi reprezentată prin nivelul − ,
- o secvenţă lungă de biţi alternanţi 01 va fi reprezentată prin nivelul 0.
Evident, primul bit din secvenţa lungă de biţi 1 sau 0 va fi reprezentat de nivelul 0, deoarece vine
după un bit de valoare opusă, iar biţii următori vor fi codaţi prin nivelul +, respectiv − . Atunci, se

93
 SISTEME DE COMUNICAŢII

poate elimina propagarea erorii prin folosirea unei precodări la emisie, astfel încât să avem asociate
nivelele + şi − cu un bit, de exemplu cu bitul 1, iar nivelul ternar, cu celălalt bit, de exemplu 0.
Recuperarea informaţiei se poate face prin redresarea dublă alternanţă a semnalului ternar (nivelele
+ şi − trec în + iar nivelul ternar 0 în 0, urmat o decizie binară, cu un comparator cu pragul reglat
adecvat. Prin precodare secvenţa de date de intrare {a k } este transformată într-o secvenţă {x k } ce
satisface relaţia:
x k = a k ⊗ x k −1 (4.27)
unde ⊗ - semnifică sumare modulo-2 (SAU EXCLUSIV). Atunci,
y k = x k ⊗ x k −1 (4.28)
iar x k = y k − x k −1 (4.29)
sau
a k ⊗ x k −1 = y k − x k −1 (4.30)
Deci,
a k = 1 implică x k = x k −1 şi y k = 2 x k −1 = 2 x k = ± A , iar
a k = 0 implică x k = − x k −1 iar y k = 0 .
unde ± A sunt nivelele ternare extreme.

Figura 4.12 Forme de undă biternare (unipolare şi polare)

In acest fel se simplifică decodarea, deoarece prin redresarea secvenţei ternare { y k } obţinem o
formă de undă binară, în care nivelele ± A vor corespunde cu bitul 1, iar nivelul 0 cu bitul 0.

94
 Capitolul IV Transmisiuni de date în banda de bazǎ

IV.3 Criteriul III Nyquist

Criteriul al treilea dat de Nyquist utilizează un filtru trece jos având caracteristica de frecvenţă
reprezentată în figura 4.13 pentru frecvenţele pozitive şi definită de relaţia
π f / fN
 0 ≤ f ≤ fN
H ( f ) =  2 sin(π f / f N ) (4.31)
 0 f > fN


Figura 4.13 Caracteristicile FTJ definit de criteriul Nyquist III

Răspunsul său la impuls h(t) este dat de

π
fN
f / fN
h(t ) = 2 ∫ cos(2 π f t ) dt (4.32)
0
2 sin(π f / f N )
şi se bucură de proprietatea

( 2 k +1)T / 2
1 pentru k = 0
k= ∫ h(t ) dt = 0
( 2 k −1)T / 2
pentru k ≠ 0
(4.33)

adică integrala răspunsului la impuls între momente de timp

multipli impari de T/2, T fiind durata simbolului, este nulă, cu Figura 4.14 Caracteristici Nyquist
excepţia intervalului propriu, centrat pe momentul 0.
Ţinând cont de interpretarea geometrică a integralei, ce reprezintă suprafaţa subîntinsă de curbă, se
observă din figura 4.13 că suprafeţele subîntinse de lobii laterali ai răspunsului la impuls sunt egale,
două câte două. Un exemplu se poate observa în figura 4.13, unde pentru claritate s-au reprezentat
haşurat două asemenea suprafeţe care se compensează reciproc.
În figura 4.14 sunt reprezentate funcţiile de transfer ale FTJ definite de criteriile Nyquist II şi III.
Evident, caracteristica abruptă şi discontinuă a filtrului Nyquist III nu este realizabilă fizic. Pentru

95
 SISTEME DE COMUNICAŢII

realizarea practică se impune creşterea benzii sau scăderea vitezei de semnalizare sub viteza Nyquist,
recurgând la soluţia dată de criteriul I Nyquist şi realizând o caracteristicǎ ce aproximeazǎ pe cea
idealǎ.
Criteriul III Nyquist oferă o metodă de recuperare a informaţiei transmise bazată pe integrarea
semnalului transmis pe durata unui symbol şi luarea deciziei pe baza energiei semnalului recepţionat.
Această tehnică de detecţie este mai robustă, în special la zgomote de tip impulsiv, având în vedere că
în general energia unui impuls de zgomot este mult mai mică decât cea a semnalului, dar în schimb
amplitudinea lui este comparabilă cu cea a
semnalului. Eşantionând semnalul însoţit de
zgomot la momentele de timp date de criteriile
Nyquist I sau II, se poate întâmpla ca impulsul
de zgomot să apară uneori chiar la unele din
aceste momente şi să mascheze semnalul, Figura 4.15 Detecţie ML pentru semnalul s(t)
introducând erori.
Circuitul folosit pentru detecţie în acest caz, bazat pe integrarea semnaului, se numeşte detector cu
integrare şi descărcare (integrate and dump) şi reprezintă totodată şi un detector de plauzibilitate
maximă (ML maximum
likelihood) în cazul utilizării
pentru semnalizare a
impulsurilor rectangulare, ce
au amplitudinea constantă în
tot intervalul de semnalizare
(0, T).
Figura 4.16 O schemǎ practicǎ de filtru cu integrare şi descǎrcare
O schemǎ bloc de
principiu a detectorului ML este reprezentatǎ în figura 4.15. O
schemǎ practicǎ este reprezentatǎ în figura 4.16. Integratorul este
realizat sub forma unui FTJ de tip RC, care pentru o constantǎ de
timp τ mare în raport cu durata impulsului T, se comportǎ ca un
integrator.
Formele de undǎ ce ilustreazǎ funcţionarea sa sunt prezentate
în figura 4.17, pentru un impuls pozitiv şi o singurǎ perioadǎ de
integrare. Ieşirea integratorului este cititǎ cu ajutorul impulsului
A şi memoratǎ de circuitul de eşantionare şi memorare.
Spre sfârşitul perioadei de integrare T, semnalul B este folosit
pentru descǎrcarea condensatorului C (aducerea sarcinii la zero), Figura 4.17 Forme de undǎ
pregǎtindu-l pentru o nouǎ integrare pe urmǎtorul interval de bit.
Funcţionarea acestui detector este deci guvernatǎ de o bazǎ de timp sau circuit de sincronizare, care îşi
extrage informaţiile de sincronizare din forma de undǎ recepţionatǎ.
Într-o transmisie realǎ, la intrarea în circuitul de eşantionare şi memorare se obţine o formǎ de undǎ
compuse din rampe de tensiune de tipul celei din figura 4.17, cu polaritǎţi pozitive sau negative, în
funcţie de biţii transmişi (se presupune bitul 1 reprezentat prin nivelul +1, iar bitul 0 prin nivelul –1).

96
 Capitolul IV Transmisiuni de date în banda de bazǎ

IV.4 Semnale cu răspuns parţial

Pentru a obţine un semnal cu spectru limitat la frecvenţa ideală Nyquist de 1/2T Hz se introduce IIS
controlată în mai multe poziţii. Plecând de la răspunsul la impuls dat de primul criteriu al lui Nyquist,
semnalele cu răspuns parţial (SRP) au răspunsul la impuls de forma:
k
sin π (t − nT )
h(t ) = ∑a
n=− k
n
π (t − nT )
(4.34)

iar caracteristica de frecvenţă:

 k
T ∑ a n e
− jωnT
ω ≤ π /T
H (ω ) =  n = − k (4.35)
0 ω > π /T


Figura 4.18 Schema bloc pentru obţinerea semnalelor cu rǎspuns parţial

Relaţia (4.35) este implementată cu ajutorul circuitului reprezentat în figura 4.18, cunoscut şi sub
denumirea de filtru binar transversal. Folosind pentru coeficienţii de pondere a răspunsului tip
(sin x) / x diferite valori, se pot obţine proprietăţi utile pentru caracteristica de frecvenţă H (ω ) , cum
ar fi:
1. Caracteristica H(f) să fie continuă şi să prezinte un număr de derivate continue şi egale cu zero la
capetele intervalului de definiţie.
2. Spectrul SRP să prezinte un nul la frecvenţa 0 (c.c.) şi la multiplii pari de f bit / 2 .
3. Spectrul SRP să prezinte un nul la ω = π / T şi la multiplii impari de f bit / 2 .
Continuitatea lui H ( f ) ) şi a primelor sale k-1 derivate asigură amortizarea rapidă a răspunsului la
impuls h(t) după legea 1/ t k + 1 , contribuind la reducerea energiei înmagazinate în trena lui h(t) şi deci
la reducerea IIS .
Spectrul nul la frecvenţa zero sau cu pondere redusă a componentelor de joasă frecvenţă pentru
secvenţa de date este necesar pentru transmisiile pe linii metalice cu cuplaj prin transformator sau
condensator, transmisiile BLU sau folosind frecvenţe pilot pentru reglajul automat al nivelului,
sincronizare sau eliminarea fugii frecvenţei prin effect Doppler.
Fie coderul SRP din figura 4.18, care produce un semnal cu răspuns parţial. Dacă
a 0 = 1, a1 = −1, ∀ai = 0, i ≠ 0,1 , coderul este cunoscut sub denumirea de dicode.Notând cu D
operatorul de întârziere cu durata T, semnalul de la ieşirea coderului dicode poate fi scris ca:
97
 SISTEME DE COMUNICAŢII

Y ( D) = (1 − D) ⋅ X ( D) (4.36)
iar în general:
Y ( D) = F ( D) ⋅ X ( D) (4.37)
unde F(D) este funcţia de transfer a sistemului şi are forma unui polinom în D, de gradul n,
F ( D) = a 0 + a1 D + a 2 D 2 +  a n D n (4.38)
∞
X ( D) = ∑x
n=0
n Dn
∞
(4.39)
Y ( D) =
n=0
∑y n D n

corespund cu
∞
x (t ) = ∑ x δ (t
n=0
n − nT )
∞
(4.40)
y (t ) = ∑ y δ (t
n=0
n − nT )

Semnalele SRP pot fi produse de

schema din figura 4.18, unde linia de Figura 4.19 Funcţii de transfer SRP
întârziere compusă din celule cu
întârzierea T poate fi implementată cu un registru de deplasare, dacă semnalele implicate sunt binare.
Cele mai simple exemple de semnale cu răspuns parţial sunt descrise de polinoamele de ordinul I
F ( D) = 1 − D şi F ( D) = 1 + D , care corespund semnalelor de tip dicode şi respectiv biternar.
Caracteristica de frecvenţă pentru codul dicode este:
ω nT
H (ω ) = 1 − e − jω nT = 2 sin (4.41)
2
prezentând zerouri pentru fk = k / T sau f k = k ⋅ f n unde f n este frecvenţa normalizată
( f ⋅ T = f / f bit ), (vezi figura 4.19).
Coderul dicode este prezentat în figura 4.20. Se observă că aplicând la intrarea sa un impuls de
lăţime T, la ieşire rezultă o formă de undă de lăţime 2T compusă dintr-un impuls pozitiv urmat de unul
negativ. Mai remarcăm că pentru a vizualiza forma de undă de la ieşire nu este suficient un singur
interval de timp de lătime T, pe acesta semnalul fiind observat parţial. De aici şi denumirea de semnale
cu răspuns parţial folosită pentru semnalele generate prin aceste tehnici.
Dacă la intrarea
coderului dicode se
aplică o secvenţă de
date, la ieşire se obţine
un semnal ternar. Un
caz particular este
ilustrat în figura 4.21.
Putem remarca că
fiecare front ascendent Figura 4.20 Circuit de codare dicode

98
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

sau descendent din secvenţa de date de intrare X produce în semnalul codat Y un impuls pozitiv,
respectiv negativ. Absenţa tranziţiilor sau fronturilor se reflectă în producerea nivelului 0 la ieşire.

Figura 4.21 Ilustrarea funcţionării coderului dicode

Caracteristica de frecvenţă pentru codul biternar este:
ω nT
H (ω ) = 1 + e − jω nT = 2 cos (4.42)
2
fn
prezentând zerouri pentru f k = (2k + 1) / 2T sau f k = (2k + 1) ⋅ .
2
Se observă din figura 4.18 că F ( D ) = 1 + D produce un nul spectral la frecvenţele
f k = (2k + 1) / 2T , deci şi la ω = π / T , respectiv f = f bit / 2 şi multiplii acesteia, iar
F ( D) = 1 − D produce nuluri spectrale la frecvenţele f k = k / T , deci multipli de f bit , în particular
şi la frecvenţa zero.
Este evident că folosind o funcţie F(D) sub forma unei combinaţii de factori (1-D) şi (1+D) se pot
obţine proprietăţile 1, 2 şi 3 ale caracteristicii H( ω ).

Figura 4.22 Schema bloc a decodorului pentru semnale cu rǎspuns parţial

În figura 4.22 se prezintǎ schema bloc de principiu a circuitului decodor folosit pentru recuperarea
informaţiei transmise prin tehnica cu rǎspuns parţial. Decodorul recupereazǎ informaţia sub formǎ
binarǎ, care se regǎseşte în registrul de deplasare. Registrul de deplasare şi sumatorul genereazǎ
semnalul cu rǎspuns parţial utilizat în transmisie iar circuitul codor astfel format are caracteristica de
transfer H(f). Prin montarea sa în bucla de reacţie se obţine caracteristica de transfer inversǎ, astfel cǎ
circuitul complet funcţioneazǎ ca un decodor (funcţionare inversǎ codorului).

99
SISTEME DE COMUNICAŢII

100
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

IV.5 SRP cu precodare

Precodarea are drept scop eliminarea problemelor legate de propagarea erorii apărute la o decizie
anterioară deci a interferenţei intersimboluri. Pentru aceasta se intervine în emiţător (sursa de date)
suprimând efectul simbolurilor anterioare. Fie secvenţa de date { z n } definită de:
1  N −1

zn =
a0 

x n − ∑
k =1
a k z n − k  (modulo-m )

(4.43)

În general z n poate lua mai multe valori. Aceste valori redundante pot fi reduse prin interpretarea
modulo-m a secvenţei de date { z n }. Simbolurile { z n } precodate şi reduse modulo-m satisfac
N −1
zn a 0 = xn − ∑a
k =1
z
k n−k (modulo-m) (4.44)

Coeficienţii a k se presupun normalizaţi, având valori întregi şi cel mai mare divizor comun este
unitatea. Ecuaţia de mai sus are soluţie unică dacă şi numai dacă a 0 şi m sunt numere prime între ele.
Ea poate fi scrisă ca:
N −1
xn = ∑ ak zn − k (modulo-m) (4.45)
k =0

Sub această formă se observă uşor că datele originale x n pot fi uşor recuperate prin interpretarea
modulo-m a semnalului z n recepţionat, operaţie ce nu implică memorizare.
Pentru semnale SRP cu spectru tip cosinus F ( D ) = 1 + D , valoarea eşantionului la momentul
t = i ⋅ T − T / 2 este:
1 1
ri = z i + z i −1 + ni = pi + ni zi (4.46)
2 2
Pentru semnalele SRP cu spectru tip sinus, cu polinoame tip, F ( D) = 1 − D şi
F ( D) = 1 − D 2 = (1 − D)(1 + D) :
1 1
ri = z i − z i −1 + ni = pi + ni (4.47)
2 2
1 1
respectiv: ri = zi − z i −1 + ni = p i + n (4.48)
2 2
In ecuaţiile de mai sus pi este valoarea eşantionului din SRP în absenţa zgomotului şi poate lua
valorile ± k şi 0, iar ni este valoarea eşantionului din semnalul de zgomot.
Când xi = 0 , circuitul de precodare dă zi în aşa fel încât pi = ± k . Se observă că semnalul SRP
în acest caz este o codare pseudoternară (bitul 0 este reprezentat prin nivelul 0, iar bitul 1 prin nivele +
şi - ), iar decodarea se face foarte simplu prin redresare dublă alternanţă. Semnalele SRP cu spectru tip
sin2 sunt descrise de polinomul:
F ( D) = 1 − 2 D 2 + D 4 (4.49)
Pentru SRP cu spectru tip sin valoarea eşantionului la momentul t = iT este:
2

1 1
ri = z i − z i − 2 + z i − 4 + ni = p i + ni (4.50)
2 2

101
 SISTEME DE COMUNICAŢII

Termenul pi reprezintă valoarea eşantionului recepţionat în condiţii ideale (absenţa zgomotului) şi

poate lua valorile -2k, -k, 0, +k, +2k.
Precodarea folosită pentru eliminarea interferenţei intersimboluri presupune că:
dacă xi = 0 , pi = −2k ,0,+2k z i = z i −4
xi = 1 , p i = − k ,+ k , z i = z i −4
iar zi poate fi unic determinat din pi în acest fel. Necesitatea precodării poate fi mai uşor înţeleasă
plecând de la codul
dicode şi schema sa de
codare reprezentată în
figurile 4.20 şi 4.23.
Ţinând cont că fronturile
pozitive şi negative din
secvenţa de date
generează impulsuri
pozitive şi respectiv
negative în semnalul
codat, se poate folosi ca
decodor un bistabil de tip
RS, care este setat de
impulsurile pozitive şi
respectiv resetat de cele
negative (figura 4.23).
Putem remarca însă că la
apariţia unei erori, de
exemplu nerecunoaşterea
unui impuls pozitiv sau
Figura 4.23 O schemă de decodare pentru semnalul dicode
negativ, bistabilul nu se
mai setează, respectiv resetează în acel moment, iar secvenţa decodată rămâne eronată până la apariţia
următorului impuls corect de setare sau respectiv resetare. În acest fel eroarea se propagă, de obicei pe
mai multe intervale de bit.
Prin introducerea precodării se vor asocia tranziţiile din secvenţa de date de intrare cu bitul 1 iar
absenţa lor cu bitul 0 (codare NRZ-M sau diferenţială). Se obţine astfel o formă de undă codată bipolar
nr.1 sau AMI (Alternate
Mark Inversion), în care
bitul 1 este codat alternativ
prin nivelele + A şi − A ,
iar bitul 0 prin nivelul
ternar 0.
Figura 4.24 Circuit de decodare AMI
Prin redresarea dublă
alternanţă a formei de undă codate se obţine secvenţa de date codată NRZ-L (figura 4.24). Dacă în
locul unui impuls negativ sau pozitiv s-a recepţionat eronat nivelul 0, se observă este afectat de eroare
numai bitul în cauză, nu şi cei următori şi s-a eliminat astfel prin precodare propagarea erorii. Formele
de undă asociate pot fi urmărite din figura 4.23 şi 4.24.

102
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

IV.6 Semnale ternare în banda de bază.

Transmiterea digitală a informaţiei pe o linie de telecomunicaţii obişnuită implică un
echipament de linie special, compus din echipamente terminale şi regeneratoare intermediare.
Echipamentul de linie terminal are sarcina de a converti informaţia digitală de intrare într-un
cod de linie, astfel încât semnalul transmis pe linie să satisfacă următoarele cerinţe:
performanţele transmisiei să fie pe cât posibil independente de caracteristicile statistice ale sursei
de date,
jitterul introdus de repetor să fie cât mai mic,
componenta de c.c. a fluxului de date emis să fie nulă, pentru a putea permite cuplarea în c.a. a
repetoarelor pe linie,
să permitǎ supravegherea performanţelor în timpul funcţionării.
Dacă pentru transmisie se foloseşte un cod binar unipolar, apar următoarele aspecte practice:
informaţia de sincronizare trebuie extrasă din semnalul de date recepţionat de fiecare repetor,
transmisia secvenţelor lungi de zero conduce la pierderea sincronizării datorită absenţei tranziţiilor,
iar secvenţele lungi de biţi 1 conduc la apariţia componentei de c.c.,
supravegherea funcţionării transmisiei nu este posibilă în formatul unipolar decât prin introducerea
de biţi redundanţi care coboară viteza efectivă de transmisie şi implică scăderea vitezei de transmisie
pe linie faţă de cea a datelor de intrare.
Un alt mod de introducere a redundanţei, mult mai avantajos, este acela de a folosi un cod de
transmisie ternar care elimină problemele practice discutate. În plus, codurile ternare permit obţinerea
unui spectru al semnalului ce prezintă zerouri la anumite frecvenţe. Codurile ternare cele mai
importante sunt: codurile bipolare nr. 1, 2 şi 3, codul PST, codurile bipolare de densitate ridicată
HDBn, codul 4B3T şi codul MS 43.

IV.6.1 Codurile bipolare nr. 1 şi 2.

Codurile bipolare fac parte din categoria codurilor pseudoternare, având în vedere faptul că
asocierea dintre alfabetul binar şi cel ternar este particulară. Astfel, considerând alfabetul binar
compus din 0 şi 1, iar cel ternar din -, 0 şi +, bitul 0 binar este asociat întotdeauna cu 0 ternar, iar bitul
1 este codat alternativ prin + şi -. Acesta conduce în mod evident la crearea unei componente de curent
continuu nulă.
Repetoarele nu mai sunt încărcate
de componenta de c.c. şi pot fi cuplate
în c.a. la linie (prin condensator sau
transformator). Codurile bipolare nr. n,
(n=1, 2, 3) se obţin cu schema de Figura 4.25 Coder bipolar Nr. n
principiu reprezentată în figura 4.25.
Spectrul semnalului de ieşire w, poate fi uşor dedus dacă se cunoaşte spectrul semnalului de intrare
x. dacă durata intervalului elementar binar este T, întârzierea cu nT este echivalentă cu o multiplicare a
− jω nT
spectrului cu e , iar funcţia de transfer a circuitului este 1 − e − jω nT .
Caracteristica de frecvenţă a circuitului din dreapta liniei punctate din figura 4.25 (denumit şi coder
DICODE) se obţine luând valoarea absolută a funcţiei de transfer ridicatǎ la pǎtrat.:
Y (ω) = 1 − e − jω nT = 1 − (cos ω nT − j sin ω nT ) = 2 sin ω nT 2 (4.51)

103
 SISTEME DE COMUNICAŢII

Y (ω) = 2 sin ω nT 2
2 2
iar (4.52)
Zerourile din spectru apar la ω nT 2 = k (k = 0, 1, 2, 3, ) , deci la frecvenţele f k = k nT .
Codurile bipolare nr. 1, 2 şi 3 se decodifică prin redresare dublă alternanţă. Având în vedere
asocierea simbolurilor + şi – de la ieşirea coderului dicode cu tranziţiile din secvenţa de date, va trebui
introdus un circuit de precodare, care converteşte secvenţa de intrare x într-o secvenţă z, egală cu suma
modulo-2 dintre x şi z întârziat cu un interval de bit. Pentru codul binar nr. 1, precodarea este

Figura 4.26 Forme de undă codate bipolar nr.1

diferenţială şi obţinem schema din figura 4.26.

Se observă din figura 4.19 că:
z = x ⊕ y = x ⊕ z (t − T )
(4.53)
unde: ⊕ reprezintă suma modulo-2, iar z (t − T ) -
Figura 4.27 Codare diferenţială
semnalul z (t ) întârziat cu T.
Sumând modulo-2 ambii membri ai relaţiei cu z (t − T ) obţinem
z ⊕ z (t − T ) = x ⊕ z (t − T ) ⊕ z (t − T ) = x (4.54)

Figura 4.28 Coderul bipolar nr.2

Deci, x = z ⊕ z (t − T ) , sau x este un semnal echivalent cu z decodat diferenţial (mai putem spune
că z se obţine din x prin codare diferenţială), situaţie prezentată în figura 4.27.
Codurile bipolare nr. 2 şi 3 sunt similare cu codul bipolar nr. 1, însă într-o secvenţă lungă de biţi 1,

Figura 4.29 Forme de undă asociate coderului bipolar nr.2

104
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

primii n biţi sunt codaţi prin n plusuri, iar următorii prin n minusuri. Codul binar nr. 2 este produs cu
schema prezentată în figura 4.28, formele de undă fiind reprezentate în figura 4.29.
El este cel mai atractiv din punct de vedere al spectrului, caracteristica sa de frecvenţă fiind
Y (ω ) = 2 sin ω 2 T 2 = 2 sin ω T (4.55)
Ea este reprezentată în figura 4.30. Codul binar nr. 2 prezintă deci nuluri în spectru la frecvenţa

Figura 4.30 Factori de codare pentru codurile bipolare Nr.1, 2 şi 3

zero şi la frecvenţe multipli ai lui f bit 2 .
Se poate astfel transmite un
semnal pilot pe frecvenţa purtătoare
pentru a face posibilă detecţia
sincronă a semnalului. De
asemenea, se poate transmite un
pilot pe frecvenţa f bit 2 , care să
facă independentă sincronizarea de Figura 4.31 Intercalarea a două coduri bipolare nr.1
bit de secvenţa binară de date
transmisă.
Codul binar nr. 2 poate fi produs şi cu ajutorul schemei din figura 4.31, cele două codoare bipolare
fiind acţionate de biţii 1 impari, respectiv pari; formele de undă asociate sunt reprezentate în figura

Figura 4.32 Ilustrarea tehnicii de obţinere a codului bipolar Nr.2 prin intercalare
4.32.

105
 SISTEME DE COMUNICAŢII

IV.6.2 Codul PST

Dibit Codare
Tabelul IV.1 Codul PST 11 +−
00 −+
10 +0 sau -0
01 0+ sau 0-

Codarea ternară cu selecţia perechilor (Paired Selected

Ternary) implică împărţirea arbitrară a secvenţei de date în
grupe de 2 biţi (dibiţi) şi codarea dibiţilor prin perechi de simboluri ternare conform convenţiei din
tabelul IV.1.
Se observă că perechile 11 şi 00 reprezentate prin + − şi respectiv − + au componenta continuă
nulă. Pentru ca perechile 10 şi 01 să nu introducă componenta nulă, s-a impus un al doilea mod de
codare, astfel încât după o codare a lui 10 prin + 0, următorul dibit 10 să fie codat prin – 0. În felul
acesta anulându-se componenta de c.c., ca în exemplul de mai jos:
Exemplul IV.1 Să codăm PST secvenţa de date x reprezentată mai jos

x 1 0 1 1 0 0 0 1 1 0 1 0 0 0 0 1 1 0 0 1
y + 0 + − − + 0 − + 0 − 0 − + 0 + − 0 0 +

Figura 4.33 Coder PST

↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑
+ − + − + − +

Săgeţile indică opţiunea făcută în codarea perechilor 1 0 şi 0 1. Se observă că există cel mult două zerouri
consecutive, ceea ce favorizează sincronizarea.
La pierderea sincronizării, o secvenţă lungă
de 0 poate fi interpretată ca o secvenţă lungă
de 1 şi invers. Factorii de codificare C ( f ) ai
semnalelor PST si bipolar nr. 1 sunt ilustrate
în figura 4.34.

IV.6.3 Coduri bipolare de densitate

ridicată HDBn

În codurile bipolare, bitul 0 binar este codat

prin 0, iar bitul 1 este codat alternativ prin + şi
-, ceea ce asigură o componentă de c.c. nulă. Figura 4.34 Factori de codare PST şi Bipolar Nr.1
Şirurile lungi de zero pot conduce la pierderea
sincronizării, astfel încât pentru a evita această situaţie se poate acţiona prin înlocuirea acestor
secvenţe cu alte secvenţe care se caracterizează prin existenţa unei violări a legii de codare bipolară.

106
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

Se obţin astfel codurile bipolare de densitate ridicată HDBn (High Density Bipolar), cu n=2, 3, …….,
n referindu-se la numărul maxim permis de zerouri succesive.
Dacă notăm cu B modul de codare al bitului 1 binar care se supune legii de codare binară şi cu V
violarea legii de codare bipolară (bitul 1 transmis este codat prin + dacă bitul 1 anterior a fost codat
prin +, sau prin -, dacă anterior era - ), atunci regulile de codare pentru codul HDBn sunt:
bitul 1 este codat prin B,
bitul 0 într-un bloc de maximum n zerouri succesive este codat prin 0,
un bloc de n+1 zerouri succesive este codat prin:
B0 …. V sau 00 ….. V
Opţiunea între cele două variante este determinată de necesitatea ca violările succesive V să fie de
polarităţi alternative, astfel încât componenta de c.c. să rămână nulă. Blocurile lungi de zerouri
succesive sunt fragmentate în blocuri de n+1 zerouri şi codate ca mai sus.
Cel mai important cod din această categorie, HDB3, a fost acceptat de CCITT şi este ilustrat mai
jos:
Binar 1101 0100 1100 0001 0010 0001 0000 0000 1011 0001
Bipolar + −0 + 0 − 00 + −00 000 + 00 − 0 000 + 0000 0000 − 0 + − 000 +
HDB 3 + −0 + 0 − 00 + −00 0 − 0 + 00 − + 00 + − 000 − + 00 + − 0 + − 000 +

V
B V V B V

Factorii de codare ai codurilor HDB 1, 2 şi 3

sunt prezentaţi în figura 4.35.
O variantă a codului HDBn este CHDBn Figura 4.35 Factori de codare ai codurilor HDBn
(Compatible HDBn), în care secvenţa prin care este codat un bloc de n+1 zerouri succesive ia una din
formele:
a. 00 …. 000 V sau
b. 00 …..0B0V
Avantajul acestor coduri e acela că se poate proiecta decodorul independent de n.

IV.6.4 Codurile 4B3T şi MS 43

Ambele coduri sunt alfabetice şi convertesc blocuri de 4 simboluri binare în blocuri de 3 simboluri
ternare, conform tabelelor IV.2 şi IV.3.
Aceste coduri sunt interesante pentru comunicaţiile digitale, având în vedere reducerea vitezei de
transmisie a simbolurilor ternare la 3 4 din cea a unui semnal binar clasic.
Tabelul IV.2 Codul 4B3T Tabelul IV.3 Codul MS 43
Ternar Ternar
Binar Binar
1, 2, 3 4, 5, 6 1 2, 3 4
0000 +++ --- 0000 +++ --+ -+-
0001 0+- 0001 ++0 00-
0010 -0+ 0010 +0+ 0-0

107
 SISTEME DE COMUNICAŢII

0011 +-0 0100 0++ -00

0100 0-+ 1000 +-+ ---
0101 +0- 0011 0-+
0110 -+0 0101 -0+
0111 +00 -00 1001 00+ --0
1000 0+0 0-0 1010 0+0 -0-
1001 00+ 00- 1100 +00 0--
1010 ++- --+ 0110 -+0
1011 -++ +-- 1110 +-0
1100 +-+ -+- 1101 +0-
1101 ++0 --0 1011 0+-
1110 0++ 0-- 0111 -++ --+
1111 +0+ -0- 1111 ++- +--
Codurile folosesc 3 alfabete: R1, R2 şi R3, selectarea lor făcându-se în funcţie de valoarea sumei
digitale curente a codului. Numărul de simboluri succesive de aceeaşi valoare este limitat la 6 pentru
codul 4B3T şi 3 pentru MS 43. În cazul 4B3T, din cele 6 setări (0 – 5), cele extreme apar numai în
interiorul cuvintelor de 3
cifre ternare şi se asociază
starea 1 cu R1, 2 şi 3 cu R2
şi 4 cu R3.
Sincronizarea de bloc
poate fi uşor monitorizată,
pierderea ei conducând la
apariţia unor combinaţii
interzise, cum ar fi 000 în
cazul codului 4B3T.
Spectrele de putere ale celor
2 coduri sunt reprezentate în Figura 4.36 Factorii de codare pentru codurile MS43 şi 4B-3Tîn 2
figura 4.36. variante
Exemplul IV.2 Să decodăm secvenţa de date codată HDB4, dată mai jos şi să calculăm:
a. Probabilitatea de apariţie a violurilor de bipolaritate în semnalul HDB3, presupunând biţii 1 şi 0
echiprobabili;
b. Cu cât creşte puterea medie a semnalului codat HDB4 faţă de codul bipolar nr. 1.

HDB 4 + − +0 − 0000 − + 000 + 0 − 000 − 00 + −

V B V B V

NRZ 1 1 1 0 1 0 0 00 0 0 00 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 1 1
Un viol de bipolaritate apare dacă şi numai dacă:
Un bit 0 este precedat de 3 zerouri,
Un bit 0 este precedat de 7 zerouri,
Un bit 0 este precedat de 11 zerouri, etc.

108
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

(
P = 2−5 + 2−9 + 2−13 +  = 2−5 1 + 2−4 + 2−9 +  = 2−5 ) 1
1− 2 −4
=
1 1
32 1 − 1 16
= 1 30

Dacă jumătate din violurile de bipolaritate sunt însoţite de o marcă bipolară (B000V), iar biţii 0 şi 1 sunt
echiprobabili, creşterea relativă a puterii semnalului este

1 2 +1
⋅
∆P P = 30 2 = 1 10 = 10 %
1/ 2

IV.7. Aleatorizarea secvenţei de date.

Spectrul de frecvenţă al unui semnal de date depinde de codul folosit pentru transmisie şi de
succesiunea de biţi 1 şi 0 din secvenţa de date. Datele
conţin adesea secvenţe periodice care duc la apariţia în
spectru a componentelor discrete (linii) care pot constitui
semnale de interferenţă foarte periculoase pentru canalele
alăturate.
Figura 4.37 Undă rectangulară
Considerând o secvenţă de tipul 101010, ea este
echivalentă cu o undă rectangulară de frecvenţă f 2 = f bit 2 , cu nivelele ± 1 , ca în figura 4.37.
Descompunând în serie Fourier, obţinem:
4 
y (t ) =
1 1
 sin ω 2 t + sin 3ω 2 t + sin 5 ω 2 t +   (4.56)
π 3 5 

Suma sinusurilor este ilustrată în

figura 4.38, pentru primele 5 armonici
(până la armonica 11).
Calculând nivelul relativ al
armonicii a 3-a faţă de puterea
semnalului, pentru rezistenţă de
sarcină având valoarea egală cu un
ohm:
n = 10 log P ( 3) Ps

1
n = 10 log 2
= −13.5 dB
4 
 ⋅1 3 2 
π  Figura 4.38 Sinteza undei rectangulare
(4.57)
Spectrul de putere normalizat, pentru o rezistenţă de sarcină de 1 ohm, al unei secvenţe de date
NRZ aleatoare este dat de
2
 sin πTs f 
W ( f ) = A Ts 
2
 (4.58)
 πTs f 

109
 SISTEME DE COMUNICAŢII

şi este reprezentat în figura 4.39. Semnalul de date aleator nu prezintă în spectrul său componente
discrete.
Sumând modulo-2 secvenţa de date
repetitivă cu o secvenţă binară
pseudoaleatoare se obţine o reducere
drastică a amplitudinilor componentelor
discrete din spectru. Blocul care realizează
această funcţie se numeşte SCRAMBLER
(aleatorizor sau cifrator) şi are schema bloc
de principiu prezentată în figura 4.40,
conform avizului V 27 al CCITT.
El se compune dintr-un registru de
deplasare cu reacţie ce generează o secvenţă
binară pseudoaleatoare cu lungimea:
L = 2 7 − 1 (127) biţi.
La recepţie, un dispozitiv
UNSCRAMBLER (descifrator) execută
operaţiile inverse celor de la emisie şi astfel
se obţine secvenţa de date originală. Figura 4.39 D.s.p. a secvenţelor aleatoare şi repetitive
Se observă că un bit eronat izolat care
străbate descifratorul, apărând pe rând la fiecare din ieşirile 6 şi 7, produce 2 biţi suplimentari de
eroare. Aşadar, un bit eronat produce un grup de 3 erori în secvenţa de date de ieşire D, deci un efect
finit.
Dacă la intrare se aplică secvenţa de date D, compusă din zerouri, iar registrul conţine zerouri,
secvenţa de ieşire D e de asemenea compusă din zerouri. Această situaţie este înlăturată folosind un
contor de coincidenţă care injectează un bit 1 suplimentar în buclă după o secvenţă lungă de 1 sau 0.
Pentru a putea explica funcţionarea schemei, să introducem operatorul D, care semnifică întârzierea
secvenţei de date. Astfel, xD reprezintă secvenţa de date x întârziată cu 1 bit iar xD k , secvenţa x
întârziată cu k intervale de bit.
Pentru circuitul UNSCRAMBLER putem scrie:
x = y " ⊕ y " D 6 ⊕ y " D 7 = (1 ⊕ F ) y " (4.59)
unde F = D 6 ⊕ D 7 . Atunci pentru SCRAMBLER vom avea:
y ' = x ⊕ Fy ' sau y ' = x (1 ⊕ F ) (4.60)
în absenţa erorilor y ' = y " , iar la ieşire avem:

110
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

x0 = (1 ⊕ F ) y " = (1 ⊕ F ) y ' = (1 ⊕ F )x (1 ⊕ F ) = x (4.61)

adică secvenţa de ieşire din UNSCRAMBLER coincide cu cea de intrare în SCRAMBLER.

Intrare ( x ) 1 0 1 0 1 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1
Tabelul IV.4 Date
specifice circuitului D6 x 0 0 0 0 0 0 1 0 1 0 1 0 0 1 1 1 1
scrambler
D7 x 0 0 0 0 0 0 0 1 0 1 0 1 0 0 1 1 1
Iesire ( x0 ) 1 0 1 0 1 0 0 1 1 1 1 1 0 1 0 0 1

Efectul SCRAMBLER-ului asupra secvenţelor periodice şi a

şirurilor lungi de 1 sau 0 poate fi observat din tabelul IV.4, scris în ipoteza că registrul este încărcat
iniţial cu 0.
Se observă că SCRAMBLER-ul elimină efectiv secvenţele lungi de 0 şi 1, precum şi secvenţele
periodice.

IV.8 Filtre standard utilizate în telecomunicaţii

Conform criteriului I al lui Nyquist, transmisia practică a semnalelor în banda de bază, fără
interferenţă intersimboluri (IIS), se poate face utilizând filtre trece-jos a căror funcţie de transfer să
prezinte simetrie impară în jurul frecvenţei de tăiere, ele fiind realizabile fizic. Răspunsul lor de tip
Nyquist este definit cu ajutorul unor funcţii standard definite în continuare.
Funcţia rectangulară
1 daca x < 1 / 2
Π ( x) =  (4.62a)
0 in rest
A. Funcţia sinc
sin πx
sin c( x) = (4.62b)
πx

Figura 4.40 Circuite Scrambler şi Unscrambler

111
 SISTEME DE COMUNICAŢII

Funcţiile Π (x) şi sinc(x) constituie perechi Fourier şi sunt reprezentate în figura 4.41.
Funcţia sinc cu factor de cădere α
cos(π α x)
sin c( x, a ) = sin c( x) (4.63)
1 − (2α x) 2
În figura 4.42 sunt reprezentate funcţiile sin c( x, α ) pentru diferite valori ale lui α între 0 şi 0.5.
Cazul α = 0 ne dă funcţia sinc(x) clasică.

Figura 4.42 Funcţia sinc(x, alfa) pentru diverse valori ale lui alfa

Funcţia cosinus ridicat Rc (Raised Cosine)

Figura 4.41 Funcţiile rectangulară şi sinc

1 + cos π ⋅ x
daca x ≤ 1
Rc( x) =  2 (4.64)
0 in rest
B. Funcţia cosinus ridicat Rc cu factor de cădere α

112
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

 1−α
1 daca x <
2
 
 x − (1 − α ) / 2  1−α 1+α
Rc( x, α ) =  Rc  daca
 ≤ x≤ (4.65)
  α  2 2
 1−α
0 daca x >
2
În figura 4.43 sunt prezentate câteva caracteristici Rc( x, a ) pentru unele valori ale lui α . Cazul
α = 1 corespunde lui Rc(x) de la punctul D.

Figura 4.43 Caracteristici cu cădere tip cosinus ridicat

Se observă că filtrele RC introduc o creştere a benzii faţă de banda B, pe care să o notăm cu β , iar
banda transmisiei devine
BT = B + β
sau BT = B(1 + β / B)
Ţinând cont că în banda B se poate face o transmisie cu viteza de bit f bit / 2 , ( a se vedea formula
4.13) iar β / B este creşterea relativă a benzii şi se notează cu α , avem
f bit
BT = (1 + α )
2
Notând cu Rb = f bit viteza de transmisie a datelor, se observă că viteza maximă posibilă de
realizat în cazul utilizării filtrului de tip cosinus ridicat şi unei benzi de transmisie BT este
2 BT
Rb = (4.66)
1+α

IV.9 Distribuirea caracteristicii spectrale între emisie şi recepţie

Fie schema bloc simplificată a unui sistem TD în banda de bază cea reprezentată în figura 4.44,
unde x (t ) este semnalul aplicat la intrarea filtrului de emisie H T ( f ) , H C ( f ) - caracteristica
canalului, H R ( f ) funcţia de transfer a filtrului de recepţie, iar n 0 (t ) zgomotul, considerat aditiv şi
gaussian.

113

Figura 4.44 Sistem de comunicaţii în banda de bază

 SISTEME DE COMUNICAŢII

Caracteristica spectrală globală a acestui sistem este

H ( f ) = H E ( f )HC ( f )H R ( f ) (4.67)
şi se alege în aşa fel încât să îndeplinească primul criteriu al lui Nyquist în ceea ce priveşte lipsa IIS.
Ea va lua deci forma unui ”cosinus ridicat”, care trebuie realizat din contribuţia celor două filtre de la
emisie şi recepţie.
Pentru un sistemul de TD în banda de bază vom determina alegerea optimă a caracteristicilor
filtrelor de emisie H E ( f ) şi recepţie H R ( f ) , în aşa fel ca să se respecte probabilitatea de eroare Pe
impusă pentru o viteză specificată de transmisie a datelor vb , puterea emisă PE , densitatea spectrala a
zgomotului Wn ( f ) , caracteristica canalului H C ( f ) precum şi densitatea spectrală de putere a
datelor după filtrul de recepţie WR ( f ) . Deci, H E ( f ) şi H R ( f ) vor fi alese în aşa fel încât raportul
semnal/zgomot la ieşirea filtrului de recepţie să fie maxim, iar probabilitatea de eroare minimă.
Evident, pentru uşurinţa realizării celor două filtre, cel mai simplu este cazul H E ( f ) = kH R ( f ) ,
adică exceptând o anumită constantă, caracteristicile celor două filtre să fie identice, ceea ce uşurează
proiectarea şi construcţia echipamentului.
În general, caracteristica canalului este cunoscută, iar pentru cazul idealizat se presupune
H C ( f ) = 1 . Minimizarea probabilităţii de eroare este echivalentă cu maximizarea raportului S/Z.
Impulsurile s g (t ) care se aplică filtrului de emisie ponderate cu datele a k = {− a, a}
echiprobabile, au o durată mai mică sau egală cu Tb şi sunt emise în mod independent.
+∞
x(t ) = ∑ a k s g (t − kTb ) (4.68)
−∞

0 i ≠ j
ai a j =  2
a i = j (4.69)
iar după filtrul de recepţie acestea devin s R (t ) , a căror transformată Fourier este S R ( f ) . Conform ec.
(4. 67) între S g ( f ) şi S R ( f ) există relaţia:

S g ( f )H E ( f ) H C ( f ) H R ( f ) = k C S R ( f )e − j 2π f Td (4.70)
unde k C este o constantă de normalizare iar Td este timpul de propagare prin sistem.
Densitatea spectrală de putere a lui x (t ) este:

S g (t )
2

Wx ( f ) = a k2 (4.71)
Tb
iar densitatea spectrală a semnalului z (t ) emis este

Wz ( f ) = H E ( f ) Wx ( f )
2
(4.72)

114
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

Notând cu Wn ( f ) densitatea spectrală a zgomotului la intrarea în receptor, la ieşirea receptorului

vom avea o putere de zgomot:
+∞
N 0 = ∫ W z ( f ) H R ( f ) df
2
(4.73)
−∞

Ieşirea filtrului de recepţie la momentul de eşantionare t m = mT + Td este

y (t m ) = Am + n0 (t m ) (4.74)
dacă amplitudinea semnalului recepţionat la momentul t m este Am . Ieşirea filtrului va fi 0 sau 1 după
cum y (t m ) > 0 sau y (t m ) < 0 .
Fie d m decizia care se ia cu privire la cel de al m-lea bit. Evident, decizia corectă apare ca:

 y (t m ) < 0 daca d m = 0
 (4.75)
 y (t m ) > 0 daca d m = 1
Erorile pot apare dacă:
y (t m ) < 0 d m = 1 , eveniment notat cu E1 , sau
y (t m ) > 0 d m = 0 , eveniment notat cu E 2 .
Notând E = E1  E 2 , probabilitatea de eroare este dată de
p e = p(E1 ) + p(E 2 ) =
= p[y (t m ) > 0 d m = 0]⋅ p(d m = 0 ) + p[y (t m ) < 0 | d m = 1]⋅ p(d m = 1)
(4.76)

Pentru o transmisie echiprobabilă

p(d m = 0 ) = p(d m = 1) = 1 2
Conform relaţiei (4.71), atunci când se iau deciziile corecte, valorile lui y (t m ) devin:

 y (t m ) = A + n0 (t m ) daca d m = 1
  (4.77)
 y (t m ) = − A + n0 (t m ) daca d m = 0
unde A = k C a . Dar conform rel.(4.74),
p[ y (t m ) > 0]= p[A + n0 (t m ) > 0] ↔ p[n0 (t m ) < − A]
iar relaţia (4.73) devine

p[n0 (t m ) < − A] + p[n0 (t m ) > A] = p{ n0 (t m ) > A}

1 1 1
pe = (4.78)
2 2 2
Utilizând relaţia (4.75) şi ţinând cont că zgomotul are dispersia σ , iar puterea sa este σ 2 = N 0 ,
N 0 fiind dată de relaţia (4.70) putem scrie (4.78) sub forma:
∞
1
pe = ∫ e −x
2
2 N0
dx (4.79)
A 2π N 0
sau utilizând schimbarea de variabilă z = x N0

( )
∞
pe =
1
2 A ∫N 0
1
( )
exp − z 2 2 dz = Q A N0 (4.80)
2π N 0

115
 SISTEME DE COMUNICAŢII

∞
Q( y ) = ∫ exp(− z 2 2 ) dz
1
unde (4.81)
y 2π
Puterea semnalului de la intrarea în canal este
∞
a2
∫ Sg ( f ) H E ( f ) df
2
Ps =
2
(4.82)
Tb −∞

Ţinând cont de relaţia (4.66) atât pentru amplitudinea unui impuls cât şi pentru media lor, putem
scrie relaţia:
 A = kC ak
 (4.83)
 A = kC a
Din relaţia (4.83) a = A k C şi înlocuind în (4.79) rezultă:
∞
A2
∫ Sg ( f ) H E ( f ) df
2
Ps = 2
2
(4.84)
k C Tb −∞
−1
∞ 
A = Ps k Tb  ∫ S g ( f ) HE(f )
2 2 2 2
de unde C df  (4.85)
−∞ 
Valoarea raportului S/Z este deci ţinând cont de (4.85) şi (4.73):
−1 −1
A2 ∞  ∞ 
= Ps k C2 Tb  ∫ S g ( f ) HE(f ) df   ∫ Gn ( f ) HR(f )
2 2 2 2
df  (4.86)
N0 −∞  −∞ 
Va trebui deci minimizată expresia:
∞ ∞

∫ Sg ( f ) H E ( f ) df ∫ W (f ) H R ( f ) df
2
v =
2 2 2 2
n (4.87)
−∞ −∞

Cum Wn ( f ) , S R ( f ) sunt cunoscute, minimizarea expresiei cu privire la variabilele H E ( f ) şi

H R ( f ) poate fi făcută aplicând inegalitatea lui Schwartz. Se ştie că dacă V ( f ) şi U ( f ) sunt două
funcţii complexe de f, atunci:
∞ ∞ ∞ 2

∫ V(f ) ∫ U (f ) ∫ V ( f )U ( f ) df
2
df ≥
2 12
df
−∞ −∞ −∞
(4.88)
Valoarea minimă a membrului doi se obţine atunci când
V ( f ) = kU ( f ) (4.89)
unde k este o constantă arbitrară. Luând:
V ( f ) = H R ( f ) G n1 2 ( f )
SR ( f )
U( f ) =
HC ( f )H R ( f )
(4.90)
atunci minimumul expresiei considerate se obţine când:
k SR ( f )
HR(f ) =
2
(4.91)
H C ( f ) Wn1 2 ( f )
de unde, în mod analog pentru filtrul de emisie, rezultă:

116
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

k C2 S R ( f ) Wn1 2 ( f )
HE(f ) =
2
(4.92)
k Sg ( f ) HC ( f )
2

Cele două filtre pot avea caracteristici de fază arbitrare, cu condiţia ca acestea să se compenseze.
Valoarea maximă a raportului S/Z la ieşirea filtrului de recepţie (înaintea circuitului de eşantionare
este:
 + ∞ S R ( f ) Wn1 2 ( f ) 
−2
 A2 
  = PS Tb  ∫ df  (4.93)
 N 0  max  −∞ HC ( f ) 
şi în acest caz probabilitatea de eroare este:
pe = Q ( (A 2
/ N0 )max
) (4.94)
Să considerăm cazul particular când densitatea spectrală de putere a zgomotului este plată.
Wn ( f ) = η . Atunci, conform (4.91) şi (4.92),
HR(f ) = k1 S R ( f ) / H C ( f )
2

HE(f ) = k2 S R ( f )/ H C ( f )
2
(4.95)
unde k 1 şi k 2 sunt două constante pozitive. Deci
H R ( f ) = kH E ( f ) (4.96)
Proiectarea unui sistem de TD cu modulaţia impulsurilor în amplitudine (PAM) înseamnă deci a
specifica forma impulsurilor S R ( f ) şi S g ( f ) , funcţia de transfer a filtrului de emisie H E ( f ) şi
recepţie H R ( f precum şi nivelul de putere al semnalului emis Ps , pentru a realiza valoarea impusă a
probabilităţii de eroare p e .
Dacă presupunem că viteza de transmisie a datelor este vb atunci se impun o serie de observaţii cu
privire la lăţimea B a benzii canalului de transmisie, presupus de forma unui FTJ, ce satisface condiţia
vb 2 ≤ B ≤ vb (4.97)
Dacă B << vb 2 , atunci se poate recurge la o transmisie multinivel cu M nivele, de amplitudine.
Dacă B >> vb , atunci se poate folosi o modulaţie neliniară sau tehnici cu spectru extins pentru
reducerea efectului zgomotului asupra semnalului.
Datorită necesităţii de a distribui în mod egal caracteristica filtrului de tip cosinus ridicat între
emisie şi recepţie, vom utiliza atât la emisie cât şi la recepţie filtre cu caracteristica de tip
 f 
G ( f ) = T0 Rc  (4.98)
 f0 , α 
care în domeniul timp vor avea răspunsuri la impuls de forma
 t 
g (t ) = RRc  (4.99)
 T0 , α 
RRc reprezentând funcţia Root-Raised-cosine (radical din cosinus ridicat) şi este definită ca
1  4α 
RRc( x, α ) = 2 
cos[ (1 + α ) x] + (1 − α ) ⋅ sin c[ (1 − α ) x] (4.100)
1 − (4 ⋅ α ⋅ x)  π 

117
 SISTEME DE COMUNICAŢII

Ea este reprezentată în figura 4.45 pentru α = 1 . Se observă ca filtrul tip radical din cosinus ridicat
introduce interferenţă intersimboluri, valoarea semnalului fiind diferită de zero la momentele de
eşantionare.

Figura 4.46 Forme de undă RRc

În figura 4.46 sunt reprezentate alte forme de undă tip RRc, pentru diverse valori ale lui α . La
recepţie se foloseşte un filtru identic, combinaţia celor două filtre producând în condiţii ideale un
răspuns ce satisface criteriul I al lui Nyquist. În condiţii reale se observă în continuare prezenţa
interferenţei intersimboluri, ceea ce face necesară introducerea egalizării la recepţie.

IV Transmisii în banda de bază

Figura 4.45 Impuls radical din cosinus ridicat pentru α =1

118
 Capitolul IV Transmisii în banda de bază

IV.1 Criteriul I Nyquist

IV.2 Criteriul II Nyquist
IV.3 Criteriul III Nyquist
IV.4 Semnale cu răspuns parţial SRP
IV.5 SRP cu precodare
IV.6 Semnale ternare în banda de bază
IV.6.1 Codurile bipolare nr.1
IV.6.2 Codul PST
IV.6.3 Codurile bipolare de densitate ridicată HDBn
IV.6.4 Codurile 4B3T şi MS43
IV.7 Aleatorizarea secvenţei de date
IV.8 Filtre standard utilizate în telecomunicaţii
IV.9 Distribuirea caracteristicii spectrale între emisie şi recepţie

119
 Modulaţii digitale

CAPITOLUL V

MODULAŢII DIGITALE

În sistemele de comunicaţii digitale datele emise de un emiţător ajung la receptor, propagându-se

prin canalul de transmisie. Pentru a realiza o comunicaţie eficientă referitoare la lăţimea de bandă
implicată, puterea emisă, complexitatea implementării sistemului sau costul transmisiei este necesar ca
semnalul de date să fie prelucrat anterior transmisiei prin canal. Pe măsură ce foamea de informaţie
creşte iar sistemele de comunicaţii vehiculează debite tot mai mari de informaţie, apare şi necesitatea
de a reprezenta informaţia cât mai eficient.
Prelucrarea semnalului ce urmează a fi transmis implică mai multe trepte:
 codare de sursă care se referă de obicei la conversia A/D a semnalelor analogice şi la
suprimarea redundanţei sau a informaţiilor nedorite;
 criptare sau cifrare pentru a asigura confidenţialitatea sau secretul transmisiei;
 compresie pentru a micşora volumul de date transmis;
 codare de canal, pentru a adapta semnalul la canalul de comunicaţie.
Să considerăm exemplul unui canal care nu transmite frecvenţele joase din spectru precum şi
componenta de c.c.. În afara liniilor metalice cuplate prin transformator sau condensator, putem aminti
sistemele de înregistrare a datelor pe suport magnetic (floppy disk, hard disk, etc.), care nu permit
redarea frecvenţelor foarte joase datorită principiului lor de funcţionare.

Figura 5.1 Modelare spectrală a semnalului de date

Adaptarea semnalului de date la canale de acest tip poate fi făcută prin codare, denumită adesea
codare de linie sau prin modulare. Cele două soluţii sunt ilustrate în figura 5.1. Ele asigură o
redistribuire a energiei semnalului, deplasând-o din regiunea aflată în jurul lui 0 Hz (c.c.) spre
frecvenţe mai ridicate.
Modulaţia implică de obicei mutarea energiei semnalului la frecvenţe mult mai ridicate şi este
folosită în următoarele scopuri:

167
 Modulaţii digitale

 multiplexarea în frecvenţă a mai multor semnale în scopul utilizării eficiente a unui canal
comun;
 acces multiplu al unor utilizatori la sisteme de comunicaţie;
 realizarea unei radioemisii eficiente, cu antene de dimensiuni rezonabile şi dispozitive
semiconductoare de putere cu un cost rezonabil;
 efectuarea procesării semnalului la frecvenţe adecvate, astfel ca costurile operaţiilor de
procesare să fie minime;
 asigurarea protecţiei transmisiei la interferenţe, bruiaj, fading şi alte fenomene
perturbatoare.
Pe scurt, se urmăreşte o adaptare a semnalului la mediul de transmisie iar tehnica folosită este o
combinaţie de modulaţie cu codare.
Să considerăm modulatorul digital sau
analogic reprezentat în figura 5.2, atacat de
semnalul de date x(t). La ieşirea
modulatorului se obţine semnalul y(t)
corespunzător unei modulaţii digitale. Figura 5.2 Modulator atacat de semnalul de date
Cele mai simple cazuri corespund unei
modulaţii digitale de amplitudine sau ASK (Amplitude Shift Keying), unei modulaţii digitale de
frecvenţă - FSK (Frequency Shift Keying) sau unei modulaţii digitale de fază - PSK (Phase Shift
Keying), când purtătoarea
este sinusoidală iar semnalul
modulator o secvenţă de
date simplu sau dublu
curent, compusă din
impulsuri rectangulare.
În cazul utilizării unui
modulator de tip analogic,
semnalul de intrare se
filtrează de obicei cu un FTJ
pentru a obţine un spectru
mai compact, cu
componentele spectrale
rapid descrescătoare la Figura 5.3 Modulaţii digitale simple
frecvenţe înalte.
În cazul cel mai general semnalul modulator în banda de bază, cu două sau mai multe nivele, cu
impulsul modulator întinzându-se pe durata a unui sau a mai multor intervale de simbol, acţionează
asupra unei sau mai multor purtătoare sinusoidale variindu-i amplitudinea, frecvenţa sau faza ,
obţinându-se o modulaţie tip CW (Continuous Wave).
În alte cazuri semnalul modulator acţionează asupra unui tren de impulsuri, modulându-l în
amplitudine, lătime, frecvenţă sau poziţie, rezultând o modulaţie în impulsuri.

168
 Modulaţii digitale

V.1 Semnale ASK

Semnalele ASK sunt folosite în telegrafia multiplă de audiofrecvenţă (telegrafie armonică) cu

modulaţie de amplitudine TA – MA. În acest caz, purtătoarea este o undă sinusoidală cu o anumită
frecvenţă f p (frecvenţă purtătoare), iar semnalul modulator corespunde unei succesiuni de impulsuri,
astfel că semnalul purtător este transmis pe perioada cât aceste impulsuri sunt pozitive (DATE=1) şi
întrerupt în intervalul când ele sunt negative sau zero (DATE=0), aşa cum se arată în figura 5.4.

Figura 5.4 Forme de undă ASK

Figura 5.5 Undă rectangulară cu coeficient de umplere r

Să considerăm semnalul modulator de forma unui tren de impulsuri rectangulare, cu coeficientul de

umplere r, de tipul celui reprezentat în figura 5.5.
Dezvoltând semnalul modulator x (t ) în serie Fourier obţinem:
ω
x (t ) = ∑ωc e n
jnω m t
(5.1)
n=−

unde c n este coeficientul dezvoltării în serie Fourier.

1 τ2
c n = ∫ x (t ) e − jnω mt dt (5.2)
T −τ 2
ω m = 2π T (5.3)
Având în vedere simetria de tip par, c n poate fi scris ca:

169
 Modulaţii digitale

1 τ 2 A 2 sin nω m τ 2 Aτ
cn =
T ∫τ
− 2
A cos nω m t dt =
T nω m
=
T
sin cnω m τ 2 (5.4)

Figura 5.6 Semnal ASK produs de o undă rectangulară cu coeficient de umplere r

sin x
unde: sin c x = (5.5)
x
Notând r = τ T rezultă:
ω ω
x (t ) = Ar ∑ sin ckω
rT jkωmt
e = Ar ∑ sin c kπ rfT e jkωmt (5.6)
n = −ω 2 k = −ω

Spectrul lui x (t ) pentru r = 1 4 , este reprezentat în figura 5.6. Se observă că anvelopa liniilor
spectrale este dată de funcţia sinc(rfT).
Modulatorul MA fiind în esenţă un circuit de multiplicare, semnalul ASK y (t ) obţinut prin
multiplicarea purtătoarei A cos ω 0 t cu semnalul modulator x (t ) este deci de forma:
y (t ) = x (t )A cos ω 0 t . Spectrul semnalului ASK, aplicând teorema translaţiei frecvenţei, devine:

y (t ) = [ Ax (t ) cos ω t ] = x ( jω − jω 0 ) + x ( jω + jω 0 )
A A
(5.7)
2 2
şi este reprezentat în figura 5.6 pentru cazul particular al semnalului modulator tip undă rectangulară
cu coeficient de umplere r. Dacă semnalul modulator x (t ) degenerează într-o sinusoidă, de exemplu
introducând un FTJ pe intrarea modulatorului MA, se obţine un semnal sinusoidal, care este analogic
(figura 5.7). Indicele de modulaţie este
Abit − Am
m= (5.8)
Abit + Am
Semnalului MA modulat sinusoidal:

y (t ) = A (1 + m sin ω m t )sin ω 0 t = A sin ω 0 t + cos (ω 0 − ω m )t + cos (ω 0 + ω m )t

mA mA
(5.9)
2 2

170
 Modulaţii digitale

îi corespunde reprezentarea fazorială din figura 5.7.

Figura 5.7 Diagrama fazorială a semnalului MA modulat de un ton sinusoidal

Semnalul cu frecvenţa purtătoare f 0 este luat drept referinţă şi reprezentat prin fazorul P . Faţă de
acesta cele două componente laterale se rotesc cu vitezele unghiulare − ω m şi respectiv + ω m , iar
rezultanta R a celor 2 fazori asociaţi componentelor laterale este în fază cu purtătoarea P.

Figura 5.8 Ilustrarea fenomenului de fold-over

Densitatea spectrală de putere al semnalului ASK, excluzând purtătoarea, este dată de

W yy ( f ) =
1
[Wxx ( f − f 0 ) + Wxx ( f + f 0 )] (5.10)
2

171
 Modulaţii digitale

unde W xx ( f ) este densitatea spectrală de putere a semnalului modulator x(t ) . Pentru semnalizare cu
impulsuri rectangulare
1
W xx ( f ) =
2
S( f ) (5.11)
T
unde S(f) este transformata Fourier a impulsului
rectangular. Cum aceasta descreşte cu frecvenţa după
legea 1 / f , adică destul de lent, având în vedere
discontinuitatea impulsului rectangular la capetele
intervalului de definiţie, banda laterală inferioară a
spectrului, denumită coadă sau trenă, va pătrunde în
domeniul frecvenţelor negative. Cum acestea sunt
percepute ca frecvenţe pozitive, are loc o reflexie cu
respectarea legii de simetrie pară pentru funcţiile de
tip cosinus) sau impară pentru funcţiile de tip sinus).
Fenomenul este denumit fold-over şi este ilustrat în
figura 5.8 pentru două valori ale raportului f 0 / f bit .
În figura 5.9 sunt evidenţiate distorsiunile suferite
Figura 5.9 Distorsiuni datorită fold-overului
de semnalul demodulat ca urmare a fold-overului
(fenomenul de reflexie al frecvenţelor pozitive).
Acestea sunt cu atât mai mari cu cât raportul f 0 / f bit este mai mic, respectiv cu cât frecvenţa
purtătoare f 0 este mai mică (mai apropiată de zero). În aceste condiţii reflexia se va produce la
nivelul unui lob lateral de ordin mic, deci de amplitudine mare, ţinând cont că viteza de scădere a
−2
componentelor spectrale cu frecvenţa e guvernată de legea f pentru densitatea spectrală de putere,
iar distorsiunile vor fi mari. În cazul f 0 / f bit = 2,5 , ilustrat în figura 5.8, contribuţia fold-overului în
cadrul lobului principal este dată de lobii laterali 5 şi 6, care sunt destul de mari pentru a provoca
distorsiuni apreciabile.
Pentru limitarea fenomenului de fold-over se pot utiliza următoarele soluţii:
1. Modelarea spectrală a impulsului modulator astfel ca d.s.p. a semnalului modulat să prezinte o
−4 −6
viteză de scădere rapidă a componentelor spectrale cu frecvenţa de tipul f sau f ;
2. Generarea semnalului modulat pe o frecvenţă purtătoare f 0 mai mare, de exemplu
f 0 / f bit ≥ 10 , urmată de filtrare trece-bandă şi translare pe frecvenţa dorită f 0 ; în acest caz centrul
spectrului se află la o distanţă de cel puţin 10 lobi laterali faţă de frecvenţa 0, iar reflexia aduce lobii de
ordin superior lui 20 în interiorul lobului principal al spectrului. Aceştia fiind de nivel mic vor
distorsiona neglijabil semnalul, ceilalţi lobi laterali fiind eliminaţi prin filtrarea trece-bandă;
3. Generarea discretă utilizând tehnici DSP a unei variante filtrate a semnalului şi cu fold-over
redus;
4. Sincronizarea frecvenţei de transmisie a datelor f bit cu frecvenţa purtătoare f 0 , astfel încât să
avem aceeaşi relaţie de fază la începutul intervalelor elementare, în special pentru sisteme asincrone
sau START-STOP.

172
 Modulaţii digitale

V.2. Semnale PSK

Semnalul PSK binar – BPSK (Binary PSK) prezintă analogii pronunţate cu semnalul MA. Şi în
acest caz purtătoarea este o undă sinusoidală, iar semnalul modulator corespunde unei succesiuni de
impulsuri tip dublu curent (figura 5.10).
În general, semnalul PSK cu faza de referinţă este obţinut în felul următor:
 pe durata bitului 1 – se transmite purtătoarea cu faza 0 (faza de referinţă),
 pe durata bitului 0 se transmite purtătoarea cu faza 180 (inversare de fază faţă de
0

referinţă).
Operaţiile sunt echivalente cu o multiplicare a semnalului purtător A sin ω 0 t cu coeficientul +1
pentru a obţine semnalul cu faza de referinţă sau cu –1 pentru inversarea fazei, ţinând cont de relaţia:
sin(θ + π ) = − sin θ (5.12)
Se observă că
modulatorul PSK este ca
şi cel ASK un
multiplicator, atacat însă
de o succesiune de
impulsuri rectangulare tip
dublu curent, spre
deosebire de cazul ASK
unde sunt simplu curent.
Spectrul semnalului BPSK
poate fi uşor dedus dacă se
cunoaşte spectrul
semnalului ASK. Astfel,
dacă semnalul PSK (figura
5.10) este compus cu Figura 5.10 Forme de undă PSK
semnalul purtător cu faza
de referinţă, se obţine semnalul reprezentat care este un semnal ASK cu amplitudine dublă. Deci,
spectrul semnalului PSK se poate obţine din cel al semnalului ASK, împărţind la 2 amplitudinile
tuturor componentelor laterale şi eliminând frecvenţa purtătoare f 0 , (figura 5.11).
Semnalul PSK este cel mai eficient, având în vedere că toată puterea semnalului este folosită pentru
emiterea informaţiei (benzi laterale) şi nu se emite purtătoarea. Pentru aceasta valoarea medie a

Figura 5.11 Relaţii între semnalele ASK şi PSK

semnalului de date x(t ) trebuie să fie zero, iar componenta sa de c.c. să fie nulă.

173
 Modulaţii digitale

V.3. Semnale DPSK

Pentru demodularea semnalului DPSK se recurge la detecţie sincronă, având în vedere că acesta
este un caz particular de semnal MA cu purtătoare suprimată, semnalul modulator având forma unei
secvenţe de date codată dublu current (figura 5.12).

Figura 5.12 Receptor PSK cu faza de referinţă

Evident, pentru extragerea purtătoarei se utilizează un circuit de sincronizare de tipul buclei Costas
sau buclei pătratice reprezentate în figura 5.13, care se
calează pe dublul frecvenţei purtoare a semnalului.
Semnalul de intrare este MA-BLD-PS, de forma:
s (t ) = A ⋅ x(t ) ⋅ cos 2π f 0 t (5.13)
La ieşirea circuitului cu caracteristica de transfer
pătratică obţinem:
y (t ) =s 2 (t ) =A2 ⋅ x 2 (t ) ⋅ cos 2 2π f 0t
sau y (t ) = A2 ⋅ x 2 (t ) ⋅ (1 + cos 4π f 0t ) / 2 (5.14)
Figura 5.13 Bucla pătratică
Bucla PLL joacă rolul unui FTB de bandă îngustă,
centrat pe frecvenţa 2f 0 , care extrage componenta discretă pe dublul frecvenţei purtătoare, creată de
circuitul cu neliniaritate pătratică.
Prin divizarea cu
2 a frecvenţei,
folosind un bistabil
de tip T, obţinem
două semnale pe
frecvenţa f 0 , dar în
antifază, şi nu se
ştie care semnal
trebuie ales,
problemă cunoscută
sub denumirea de
ambiguitate de fază.
Chiar dacă s-a ales
corect faza, un
impuls perturbator
de nivel suficient de
mare, aplicat la
intrarea bistabilului
de tip T, poate
Figura 5.14 Forme de undă asociate receptorului PSK cu faza de referinţă
provoca o basculare

174
 Modulaţii digitale

suplimentară şi deci inversarea fazei.

Detecţia semnalului PSK, cunoscut ca semnal cu faza de referinţă poate deci conduce la
complementarea informaţiei datorită ambiguităţii de fază, ceea ce este inacceptabil. Aceasta se poate
vedea pe formele de undă din figura 5.14 ce ilustrează funcţionarea receptorului PSK cu faza de
referinţă. Datele x(t ) se obţin prin filtrarea trece-jos a produsului semnalelor y (t ) recepţionat cu pur-
tătoarea c(t) sau c’(t), care sunt în antifază. Se obţine astfel fie x(t ) fie x(t ) , adică informaţia negată.

Figura 5.15 Sistem DPSK

Pentru eliminarea ambiguităţii de fază de fază se foloseşte o codare diferenţială la emisie,
observând că în semnalul PSK cu faza de referinţă salturile de fază sunt asociate tranziţiilor din
semnalul modulator x(t ) . Semnalul x(t ) codat diferenţial tip NRZ-M devine z (t ) iar semnalul PSK
asociat lui z (t ) este w(t ) şi este cunoscut ca semnal DPSK (Differential PSK). Tehnica DPSK este
ilustrată în figura 5.15 ar formele de undă asociate în figura 5.16.
Semnalul DPSK poate
fi demodulat fie ca un
PSK cu faza de referinţă
prin detecţie sincronă
afectată de ambiguitatea
de fază, urmată de
decodare diferenţială
pentru eliminarea ei sau
prin detecţie diferenţială,
ca în figura 5.15.
Prin tehnica de
detecţie diferenţială a
semnalului DPSK sau
decodare diferenţială a
semnalului de date se
elimină ambiguitatea de
fază, deoarece bitul 1 a
fost asociat prezenţei
tranziţiei şi nu mai
Figura 5.16 Forme de undă DPSK
contează sensul ei, ce este
afectat de ambiguitatea de
fază.
Detecţia diferenţială a semnalului DPSK face
apel la o linie analogică de întârziere (Fig.5.15),
întârzierea fiind determinată de durata bitului. Ca

Figura 5.17 Decodor NRZ-M

175
 Modulaţii digitale

atare, schema nu prezintă flexibilitate, schimbarea vitezei de transmisie necesitând schimbarea liniei
de întârziere. Detecţia diferenţială rezolvă şi problema decodării diferenţiale (NRZ-M). In cazul
detecţiei PSK cu faza de referinţă (figura 5.12) datele obţinute vor fi decodate diferenţial, utilizând o
schemă de tipul celei din figura 5.17.

V.4. Semnale FSK

Semnalul FSK este un semnal cu modulaţie de frecvenţă având purtătoarea sinusoidală, iar
semnalul modulator de forma unei succesiuni de impulsuri rectangulare simplu sau eventual, dublu
curent (figura 5.18). Se deosebesc două cazuri:
1. semnalul FSK cu continuitate de fază,
2. semnalul FSK cu discontinuitate de fază.
Practic, semnalul FSK
cu discontinuitate de
fază, se obţine plecând de
la două oscilatoare pe
frecvenţele f1 şi f2 ,
modulatorul FSK fiind un
comutator analogic, care
selectează una din cele
două frecvenţe, în
concordanţă cu valoarea
binară asociată semna-
lului modulator (figura
5.19a), iar cel cu Figura 5.18 Semnale FSK cu şi fără continuitate de fază
continuitate de fază, un
singur oscilator, căruia i se variază frecvenţa de la f 1 la f 2 şi invers, ca în figura 5.19.b.
De remarcat că schema cu oscilator LC recurge la comutarea unui element reactiv (condensator) ce
înmagazinează energie, iar procesul de comutare este afectat de încărcarea şi descărcarea condensa-
torului, aşa că semnalul generat este numai în anumite condiţii un semnal cu continuitate de fază.

Figura 5.19 Producerea semnalelor FSK

În cazul semnalului FSK binar (semnalul modulator digital cu două nivele), se asociază:
 o frecvenţă f 1 bitului 1
 o frecvenţă f 2 bitului 0

176
 Modulaţii digitale

Se definesc, în aceste condiţii:

a. frecvenţa purtătoare, sau frecvenţa medie
f 0 = ( f1 + f 2 ) 2 (5.13)
b. deviaţia de frecvenţă
∆ f = f1 − f 2 / 2 (5.14)
ca fiind valoarea cu care trebuie să varieze purtătoarea f 0 pentru a fi egală cu f 1 sau f 2
c. indicele de modulaţie
m = 2∆f f bit sau m = f1 − f 2 / f bit (5.15)
unde f bit = 1 T - viteza de transmisie a datelor binare.
Având în vedere că frecvenţa purtătoare f 0 este variată cu ∆ f pentru a se obţine f 1 şi f 2 :
f 0 − ∆ f = f1
f0 + ∆ f = f2 (5.16)
este convenabil să reprezentăm datele dublu curent, deşi în implementarea modulatorului FSK plecând
de la un oscilator cu cuarţ şi un divizor programabil, semnalul de comandă (datele) este un semnal
logic, evident simplu curent.
Spectrul semnalului FSK cu discontinuitate de fază se compune din două spectre tip ASK, pe cele
2 frecvenţe de semnalizare f 1 şi f 2 , viteza de scădere a componentelor spectrale cu frecvenţa fiind
proporţională cu 1 k (k – ordinul liniei laterale).
Semnalul FSK cu continuitate de fază are un spectru unic centrat pe frecvenţa f 0 , continuitatea de
fază determinând interacţiunea celor 2 spectre ASK componente în aşa fel încât viteza de scădere a
componentelor spectrale cu frecvenţa este 1 k 2 . Dacă indicele de modulaţie m = 1 , în spectrul
semnalului FSK apar 2 linii pe frecvenţele f 1 şi f 2 , care ar putea fi folosite pentru sincronizarea de
bit. Totuşi, ele afectează negativ bugetul energetic al semnalului.
Semnalele FSK cu m = 0.5 sau 0.66 nu au acest dezavantaj, în spectrul lor nu există componente
discrete.

Exemplul V.1 Fie semnalul FSK standardizat, definit de f1 = 1300 Hz , f 2 = 2100 Hz şi

f bit = 1200 Hz . Să calculăm indicele său de modulaţie.

m = 1300 − 2100 / 1200 = 0.666

V.5 Banda semnalului

Transmisia semnalelor are loc de obicei prin canale de bandă limitată. Lucrând cu semnale limitate
în timp rezultă semnale de bandă infinită. Pentru o transmisie practică se recurge la limitarea benzii
prin filtrare, eliminând energia sau puterea semnalului din afara benzii de interes. Este de la sine
înţeles că semnalul trebuie să posede energie neglijabilă în afara benzii de interes pentru ca filtrarea să
nu introducă distorsiuni apreciabile.
În decursul timpului au apărut diferite criterii de definire a benzii. Cele mai importante sunt:

177
 Modulaţii digitale

 Banda echivalentă de zgomot;

 Banda cuprinsă între primele nuluri ale densităţii spectrale de putere;
 Banda specificată de o valoare a atenuării de putere a semnalului filtrat:
a. Banda care transportă jumătate din puterea semnalului (Half-power bandwidth) definită
unilateral ca B50 sau bilateral ca 2B50 ; Ea mai este cunoscută şi sub denumirea de bandă
definită la -3 dB.
b. Banda ce transportă 99% din puterea semnalului definită unilateral ca B99 ; sau bilateral
ca 2B99 .;Ea reprezintă totodată banda definită la -20 dB.
c. Banda definită la alte valori ale atenuării (de exemplu 35dB, 40 dB sau 50 dB).
 Banda Gabor.

Figura 5.20 Diverse definiţii ale benzii semnalelor

În figura 5.20 este prezentată densitatea spectrală de putere a unui semnal modulat şi sunt ilustrate
aceste definiţii ale benzii. Se presupune că d.s.p. prezintă simetrie pară în raport cu frecvenţa
purtătoare f 0 . În caz contrar banda este astfel definită încât restul de putere (de exemplu 1% pentru
banda definită la 99%) să fie egal distribuit între cele două porţiuni ale semnalului, de deasupra şi
dedesubtul benzii. Fie,
+∞
Ptot = ∫ W ( f ) df (5.17)
−∞

Atunci banda care transportă jumătate din puterea semnalului B50 satisface relaţia:
f 0 + B50

0.5 ⋅ Ptot = ∫ W ( f ) df
f 0 − B50
(5.18)

Banda echivalentă de zgomot este definită ca:

+∞
1
B=
W ( f0 ) ∫ W ( f ) df
−∞
(5.19)

178
 Modulaţii digitale

Banda ce transportă 99% din puterea semnalului B99 satisface în mod evident relaţia
f 0 + B99

0.99 ⋅ Ptot = ∫ W ( f ) df
f 0 − B99
(5.20)

Banda specificată de o valoare

a atenuării, de exemplu 40 dB, este
definită ca banda ocupată de
semnal astfel încât puterea
conţinută în bandă sa fie 99,99%,
adică să se piardă (1/10000 sau -40
dB din puterea semnalului. De
exemplu, banda specificată la 30
dB este dată de
f 0 + B30 dB

0.999 ⋅ Ptot = ∫ W ( f ) df (5.21)

f 0 − B30 dB Figura 5.21 Ilustrarea benzii Gabor
Banda Gabor este o măsură a
dispersiei spectrale a energiei sau puterii semnalului şi este definită ca
+∞
B= ∫( f − f
−∞
0 ) 2 W ( f ) df (5.22)

Ea poate fi interpretată ca un factor de merit, penalizând semnalele ale căror spectre se întind la
distanţe mari de frecvenţa purtătoare sau mai general, de centrul spectrului, adică semnale care au o
viteză de scădere a componentelor spectrale cu frecvenţa (spectral roll off) scăzută.
Exemplul V.2 Fie semnalul SFSK cu densitatea spectrală de putere dată de
2
 1 
 6 J k (− )(1 + 4k ) 
W ( f ) = 2 (cos 2πf n )  ∑
16 2 4  (5.23)
π  k = −616 f n − (1 + 4k ) 2 
2
 
 
Se determină:

a. Banda cuprinsă între primele nuluri: B = 1.72 f n bilateral sau B = 0.86 f n unilateral.

b. Banda ce transportă 99% din puterea semnalului B99 = 2.2 f n

c. Banda specificată de valorile atenuării de 35 dB şi 50 dB B35 dB = 3.2 f n şi B50 dB = 4.71 f n

d. Banda echivalentă de zgomot B = 0.73 f n

Banda Gabor pentru semnalul SFSK este ilustrată tîn figura 5.21.

Există semnale care au banda Gabor infinită, deoarece d.s.p. nu descreşte destul de repede cu
frecvenţa, iar termenul f 2 devine preponderant faţă de W ( f ) . In această categorie intră semnalele
modulatoare care sunt discontinue la capetele intervalului de semnalizare şi produc un spectru cu
−2
viteza de scădere a componentelor spectrale f şi modulaţiile ce utilizează aceste tipuri de semnale.

179
 Modulaţii digitale

Exemplul V.3. Fie semnalul BPSK cu d.s.p. descrisă de

2
W ( f )  sin πfT 
=   (5.24)
A 2T  πfT 
şi care prezintă o viteză de
scădere a componentelor
spectrale cu frecvenţa de tipul
−2
f . Banda Gabor pentru
semnalul BPSK este
reprezentată în figura5.22.
Se observă că reprezentarea
f 2 ⋅ W ( f ) continuă la
infinit, ceea ce face banda
Gabor infinită în acest caz . Figura 5.22 Banda Gabor pentru semnalul BPSK
În comunicaţiile radio din
SUA, FCC (Federal Comission of Communications) a reglementat viteza de transmisie a datelor pe un
canal, astfel încât spectrul semnalului modulat transmis să se încadreze într-o mască, aşa cum se arată
în figura 5.23. Astfel, se precizează că pentru toate frecvenţele de lucru mai mici de 15 GHz,
considerând o bandă cu lătimea 4 kHz aflată cu centrul la o distanţă cuprinsă între 50% şi 250% din
frecvenţa centrală, putera medie emisă să fie atenuată faţă de puterea medie a emiţătorului conform
ecuaţiei:
A = 35 + 0.8( P − 50) + 10 ⋅ log10 B (5.25)
unde
A-atenuarea, măsurată în decibeli faţă de puterea medie a emiţătorului
P- abaterea măsurată în procente faţă
de frecvenţa centrală f 0
B- banda autorizată pentru
transmisie, măsurată în MHz.
Atenuarea trebuie să fie de cel
puţin 50 dB, iar valoarea maximă
specificată este de 80 dB.
În figura 5.23 este prezentată masca
de emisie FCC pentru două valori ale
benzii autorizate: 30 MHz şi 40 MHz.
În figura 5.24 sunt prezentate
spectrele de putere a două semnale
SFSK nefiltrate, considerând o bandă
autorizată de 30 MHz.

Figura 5.23 Masca de emisie FCC

180
 Modulaţii digitale

a) viteza datelor 5 Mb/s b) viteza datelor 4.35 MB/s

Figura 5.24 Exemplu de semnal SFSK cu 2 viteze de transmisie a datelor
In primul caz, viteza de transmisie a datelor este 5 Mb/s şi se constată că semnalul îndeplineşte la
limită reglementările FCC.

1 2 3

15 MHz

50 dB

80 dB

fbit

Figura 5.25 Determinarea vitezei de transmisie GMSK

181
 Modulaţii digitale

În cazul b, viteza de transmisie a datelor a fost micşorată la 4,35 MB/s iar efectul este acela al unei
descreşteri spectrale aparent mai rapide în bandă şi semnalul se încadrează în mască cu uşurinţă,
rămânând şi o rezervă. Evident, cu un semnal filtrat s-ar putea folosi o viteză mult mai mare de
transmisie a datelor.
În figura 5.25 este prezentat spectrul semnalului GMSK pentru 3 valori ale produsului B ⋅ T . În
funcţie de valoarea acestuia spectrul este mai puternic sau mai slab limitat, iar viteza de transmisie a
datelor rezultă f bit , valoarea sa putând fi determinată grafic ştiind că liniile 1, 2 sau 3 corespunzătoare
lui B ⋅T = 0.2 , B ⋅T = 0.25 şi respectiv B ⋅T = 0.3 corespund cu 15 MHz.

V.6 Semnale QAM

Transmisiunile de date pe purtătoare ortogonale cu modulaţie de amplitudine se bazează pe

existenţa a două semnale MAPS, cu purtatoarele
defazate în cuadratură. Aceasta tehnică de
transmisie permite folosirea mai eficientă a
benzii canalului, realizându-se practic dublarea
vitezei de transmisie.
Cele două semnale purtătoare de informaţie
modulează anvelopa unor semnale de tip sinus,
respectiv cosinus, iar prin sumarea semnalelor se
obtine semnalul QAM.
Schema bloc arată ca in figura 5.26. Forma in
timp a unui semnal QAM este următoarea: Figura 5.26 Schemă QAM

s QAM (t ) = xi (t ) sin ω 0 t + x q (t ) cos ω 0 t (5.26)

unde xi (t ), x q (t ) - semnalele de date in banda de bază
ω 0 -pulsaţia purtătoarei, f 0 -frecvenţa purtătoarei
Pentru obţinerea semnalelor QAM se pot folosi tehnici analogice de generare a purtătoarelor
defazate în cuadratură (la frecvenţe ridicate), fie generarea digitală a lor utilizând memorii şi
convertoare N/A sau, mai recent, procesoare de semnal. Cele mai utilizate tipuri de semnale cu
modulaţie QAM sunt:
 QASK (Quadrature Amplitude Shift Keying) - suma a două semnale MA pe purtătoare
sinusoidale în cuadratură modulate de semnale multinivel.
 QPSK (Quadrature Phase Shift Keying) - suma a două semnale BPSK pe purtătoare
sinusoidale în cuadratură.
 OQPSK (Offset Quadrature Phase Shift Keying) - la fel ca si la QPSK cu deosebirea că
tranziţiile semnalelor de date pe cele două canale se produc decalate cu T una faţă de alta
(T este perioada semnalului de date).
 MSK (Minimum Shift Keying) - seamană cu QPSK dar semnalele modulatoare au forma
unor semisinusoide de lăţime 2T, nefiind unde rectangulare.

182
 Modulaţii digitale

 MAMSK (Multiple Amplitude Minimum Shift Keying) - e ca un semnal OQASK cu

impulsul modulator de formă semisinusoidală cu m nivele de amplitudine.
 SFSK (Sinusoidal Frequency Shift Keying) - e un semnal MSK generalizat, semnalul
modulator fiind un impuls particular.
 CPQFSK (Continuous Phase Quadruple Frequency Shift Keying) - seamănă cu MSK dar
foloseşte 4 frecvenţe în loc de 2.
 TFM (Tamed Frequency Modulation) – un semnal asemănator cu MSK, dar cu 3 nivele ale
frecvenţei.
 Q PSK (Quadrature Quadrature Phase Shift Keying) – format din două semnale MSK în
2

cuadratură.
 GMSK (Gaussian Minimum Shift Keying) – un semnal de tip MSK cu impuls modulator
exponenţial.
Modularea informaţiilor ce urmează a fi transmise se face pentru adaptarea semnalelor la canalul de
transmisie (mărirea eficienţei de bandă) sau pentru a optimiza transmisia din punctul de vedere al
puterii emise sau complexităţii implementării sistemului.
Multe semnale sunt cu anvelopă constantă şi sunt folosite în comunicaţiile radio cu terminale
portabile sau mobile, alimentate de la baterii, un exemplu tipic fiind telefonia celulară. Ele determină o
eficienţă crescută a amplificatorului RF de putere. Aceasta se poate defini ca:
PRF ,iesire − PRF ,int rare
η= (5.27)
PCC ,int rare
şi reprezintă raportul dintre puterea de RF adăugată şi puterea de alimentare în current continuu a
amplificatorului, furnizată de baterii. Când puterea livrată de amplificatorul RF este o fracţiune
importantă din puterea bateriilor, randamentul trebuie optimizat în sensul maximizării lui.
Dacă canalul de transmisiune sau unul din blocurile componente ale sistemului de comunicaţie
prezintă neliniarităţi, se produce o degradare a semnalului manifestată prin:
 Distorsionarea semnalului care produce o degradare a calităţii semnalului recepţionat;
 Creşterea energiei radiate în mod nedorit în canalele învecinate, efect cunoscut sub
denmirea de “spectral regrowth”. Acesta poate uneori determina un sacrificiu deliberat
privind randamentul amplificatorului RF cu scopul de a obţine o liniaritate mai bună şi a
perturba mai puţin celelalte canale.
Evident, dacă se pot reduce variaţiile de amplitudine ale semnalului QAM emis, aceasta conduce la
scăderea efectului perturbator asupra canalelor alăturate, ceea ce permite utilizarea unei puteri mai
mare de emisie şi/sau a unei eficienţe crescute
Cele mai multe emiţătoare digitale utilizează amplificatoare de putere ce lucrează la saturaţie sau
lângă saturaţie pentru a realiza eficienţă maximă. În această situaţie semnalul este amplificat neliniar şi
va fi însoţit de distorsiuni de amplitudine şi fază. De asemenea, filtrarea aplicată pentru limitarea
spectrului (atenuarea lobilor laterali) introduce distorsiuni de amplitudine dacă semnalul prezintă
variaţii abrupte ale nivelului.
Pe lângă semnalele cu modulaţie exponenţială de tip FSK, MSK, QPSK, care au anvelopa
constantă, au apărut tipuri noi de modulaţie care să conducă la variaţii reduse de amplitudine ale
semnalului care a străbatut un canal cu neliniarităţi. Printre acestea putem enumera:
π / 4 DQPSK (Differential Quadrature Phase Shift Keying), OQPSK (Offset Quadrature Phase Shift
Keying), GFSK (Gaussian Frequency Shift Keying) şi GMSK (Gaussian Minimum Shift Keying).

183
 Modulaţii digitale

V.7. Semnale QPSK

Semnalele QPSK sunt suma a două semnale BPSK pe

purtătoare sinusoidale în cuadratură. Un semnal BPSK se obţine
modulând o purtătoare sinusoidală cu un semnal rectangular
Figura 5.27 Generator BPSK
dublu curent ca în figura 5.27, unde d(t) -semnalul de date

Figura 5.28 Schema de obţinere a semnalului QPSK

codat dublu current, fp- frecvenţa purtătoarei.

Schema bloc de obţinere a unui semnal QPSK este cea reprezentată în figura 5.28. Forma în timp a
semnalului QPSK este următoarea:
1 1
s QPSK (t ) = s1 (t ) cos(ω p t + φ ) + s 2 (t ) sin(ω p t + φ ) (5.28)
2T 2T
unde φ uzual are valoarea 0 sau π / 4 .
Ţinând cont că s1(t) şi s2(t) iau doar valorile +1 sau -1 , putem scrie :
1
s QPSK (t ) = cos[ω p t + ψ (t )] (5.29)
T
unde ψ (t ) ia valorile {0, π / 2, π , 3π / 2} dacă φ = π / 4 , sau {±π / 4, ± 3π / 4} , dacă φ = 0 , în
funcţie de valorile lui s1 şi s2.
Reprezentarea în planul I-Q se numeşte constelaţie de fază. In primul caz se obţine o constelaţie de
tip A, în cel de al doilea o constelaţie de tip B. Asociind dibitul 00 cu faza 0 radiani, se observă că o
secvenţă repetitivă formată din zerouri ar conduce la lipsa salturilor de fază, ceea ce face dificilă sau
chiar imposibilă funcţionarea circuitului de sincronizare de tact, respectiv purtătoare. De aceea, în
practică sunt preferate constelaţiile de fază de tip B.
Relaţiile biunivoce între domeniul timp şi domeniul frecvenţă permit evaluarea componentelor
spectrale ale semnalului când se cunosc componentele în timp ale acestuia şi respectiv evaluarea
semnalului în timp când se cunosc componentele spectrale ale acestuia.
În cazul unui semnal binar codat dublu curent (asa cum este BPSK din componenţa lui QPSK)
forma generala în timp este:
+∞
x(t ) = ∑ a k s (t − kT ) (5.30)
−∞

184
 Modulaţii digitale

unde a k = ±1 şi reprezintă informaţia ce se transmite,

s(t) - forma de undă a impulsului de semnalizare,
T - perioada intervalului de bit
Transformata Fourier a acestui semnal este :
+∞
X (ω ) = S (ω )∑ a k e − j kωT (5.31)
−∞

unde S (ω ) - factor de formă al spectrului semnalului şi reprezintă transformata Fourier a lui s (t ) .

S (ω ) e modificat de circuitele de modulare şi demodulare precum şi de filtrele aferente transmisiei .
Forma de unda folosită pentru semnalizare în cazul semnalului QPSK este impulsul rectangular,
care are transformata Fourier de forma :
S (ω ) = 2 AT ⋅ sin c(ωT ) (5.32)
unde A - amplitudinea impulsului rectangular, 2T - durata impulsului rectangular.
Pentru un semnal oarecare, funcţia de autocorelaţie reprezintă valoarea medie statistică sau
temporală a produsului valorilor instantanee ale semnalului la două momente de timp diferite şi se
defineşte prin relaţia :
T
1
R xx (τ ) =
T ∫ x(t ) x(t − τ )dt
0
(5.33)

unde T - perioada semnalului,

τ - intervalul de observare al semnalului.

Figura 5.29 Generarea semnalului QPSK

Dacă semnalul x(t ) este real, funcţia de autocorelaţie nu depinde de momentul începerii analizei ci
doar de valoarea intervalului astfel încât avem adevarată relaţia :
T T
1 1
R(τ ) = R(−τ ) = ∫
T 0
x(t ) x(t − τ )dt = ∫ x(t ) x(t + τ )dt
T 0
(5.34)

În cazul semnalelor neperiodice, putem trece la limită cu T tinzând la infinit, astfel incât, pentru un
impuls oarecare x(t ) , functia de autocorelaţie se calculează cu:

185
 Modulaţii digitale

+∞
R xx (τ ) = ∫ x(t ) x(t − τ )dt
−∞
(5.35)

ramânând valabilă relaţia :

R(τ ) = R(−τ ) (5.36)
Conform teoremei Wiener - Hincin,
densitatea spectrală de putere a unui
semnal este transformata Fourier a
funcţiei de autocorelaţie:
+∞
S xx (ω ) = ∫R
−∞
xx (τ )e − jωt dτ (5.37)

Pentru cazul în care x(t ) este real ,

funcţia de autocorelaţie este şi ea reală
şi în plus pară, astfel încât densitatea
spectrală de putere va fi de asemenea Figura 5.30 D.s.p. a semnalului QPSK
reală şi pară, relaţia precedentă
devenind :
+∞
S xx (ω ) = 2 ∫ R xx (τ ) cos ωτ dτ (5.38)
0

De asemenea se poate demonstra că densitatea spectrala de putere este egala cu transformata

Fourier în modul la pătrat :
S xx (ω ) = S (ω )
2
(5.39)
Aplicăm aceste rezultate semnalului QPSK pentru care, aşa cum am mai precizat forma de undă de
semnalizare este un impuls rectangular. Transformata Fourier a impulsului rectangular de lăţime 2T
este:
2 sin 2πfT
T T
1 1
S( f ) = ∫
−T 2T
e − j 2πft dt = 2 ∫
0 2T
cos 2πft dt =
T
T
2πfT
(5.40)

Densitatea spectrala de putere a semnalului in banda de bază va fi deci,

2
 sin 2πfT 
S xx ( f ) = 2T   (5.41)
 2πfT 
Pentru a compara proprietăţile spectrale ale diferitelor semnale cu modulaţie digitală, vom folosi
reprezentarea normată a densităţii spectrale de putere:
2
S xx ( f )  sin 2πfT 
= 2  = 2(sin c 2πf n )
2
(5.42)
T  2πfT 
unde Rb = 1/ T -rata de bit iar f n = f / T - frecvenţa normată.
Reprezentarea grafică în dB este cea din figura 5.30. Folosind expresia dedusă pentru densitatea
spectrală de putere putem calcula puterea transportată de componentele semnalului din afara benzii
utile sau cea din banda utilă.
Puterea in afara benzii Pob se calculeaza cu :

186
 Modulaţii digitale

∞ B

Pob ( B) =
∫ B
S xx (ω ) dω
= 1−
∫
0
S xx (ω ) dω
(5.43)
∞ ∞
∫ 0
S xx (ω ) dω ∫
0
S xx (ω ) dω
iar puterea capturată în bandă cu :
B

Pib ( B) =
∫
0
S xx (ω ) dω
(5.44)
∞
∫
0
S xx (ω ) dω
Reprezentările grafice în funcţie de frecvenţa normată f n sunt cele din figura 5.31.

Figura 5.31 Puterea în bandă şi în afara benzii pentru semnalul QPSK

V.8 Semnale OQPSK şi π / 4 QPSK

În cazul QPSK saltul de fază poate lua şi valoarea 180 o , situaţie în care purtătoarea nu este emisă
un timp scurt, cât valorile semnalelor modulatoare de pe cele două axe I şi Q trec prin valoarea 0,

Figura 5.32a Constelaţie de fază OQPSK Figura 5.32b Salt OQPSK

187
 Modulaţii digitale

adică prin originea planului I-Q. Aceasta implică pentru amplificatorul de putere final o comportare
liniară într-un domeniu dinamic foarte larg (de la zero la A) pentru a nu produce lărgirea spectrului şi
interferenţe în canalele învecinate.
În sistemele ideale tranziţiile între punctele constelaţei de fază au loc instantaneu. În cazurile reale,
datorită filtrării tranziţiile se fac într-un timp finit, cu o variaţie lină a fazei şi cu variaţii ale anvelopei.
Cu alte cuvinte, amplitudinea fazorului rezultant din cele două componente I şi Q nu rămâne
constantă.
În QPSK salturile de fază de π radiani pot produce variaţii ale anvelopei de până la 100 %. De
aceea, sistemele OQPSK (Offset QPSK) folosesc fluxuri de date pe canalele I şi Q decalate între ele cu
jumătate de perioadă de symbol. Aceasta conduce la numai două valori posibile ale saltului de fază de
± π / 4 (faţă de fazorul I în figura 5.32) şi la o reducere a variaţiilor de anvelopă la 33 %. Decalarea
fluxurilor de date exclude posibilitatea ca ambele să prezinte simultan tranziţii şi prin urmare nu pot
apare salturi de fază de 180 0 . Să presupunem că pe un interval de symbol se transmite un + 1 pe
canalul I. La jumătatea intervalului de symbol, pe canalul Q se schimbă simbolul de date. Ca urmare,
el poate fi + 1 sau − 1 , iar fazorul rezultant poate sări din A în B, sau din B în A, dacă în canalul Q
există o tranziţie, sau rămăne în A sau B, dacă în Q nu există tranziţie. Fazorii rezultanţi sunt
reprezentaţi cu linie groasă. Constelaţia OQPSK este ilustrată în figura 5.32.
Modulaţia π / 4 QPSK este utilizată în sistemul de telefonie celulară IS-95 cu multplexarea
canalelor în cod (CDMA). Ea înlătură dezavantajul specificat anterior prin eliminarea trecerii prin zero
a fazorului semnalului, mai exact excluzând posibilitatea unui salt de fază de π radiani. Ea foloseşte
două constelaţii QPSK. Una este ataşată
simbolurilor impare iar cealaltă, defazată cu
π / 4 în raport cu prima este ataşată
simbolurilor pare. Se obţine astfel un salt
maxim de fază de 135 0 sau 3π / 4 radiani,
adică o valoare medie între QPSK ( 180 0 ) şi
OQPSK ( 90 0 ).
Avantajul evident faţă de OQPSK este că
se poate recurge la detecţie diferenţială, iar
faţă de QPSK este faptul că secvenţele
repetitive de tipul 111… sau 000… vor
introduce întotdeauna un salt de fază.
Modulaţia π / 4 QPSK foloseşte o codare
diferenţială, informaţia fiind reprezentată de
Figura 5.33 Constelaţia de fază π / 4 QPSK
valoarea diferenţei fazelor şi nu de valoarea
fazei. Datorită faptului că salturile sunt multiplu de π / 4 există opt valori ale fazei.
Notând cu θ (k ) valoarea fazei purtătoarei pe intervalul de simbol ce începe la momentul kT,
avem valoarea saltului diferenţial de fază pe intervalul [(k − 1)T , kT ] dat de:
∆θ (k ) = θ (k ) − θ (k − 1) (5.45)
El poate fi exprimat ca:

188
 Modulaţii digitale

π
∆θ (k ) = x k (5.46)
4
şi este legat de secvenţa de date x(t ) prin maparea:
 3π
− 4 x k = −3 aimpar a par ∆θ (k )
 π
− x k = −1 1 1 − 3π / 4

∆θ (k ) =  4 1 0 −π / 4 (5.47)
π
+ x k = +1 0 0 +π /4
 4
 3π 0 1 + 3π / 4
+ 4 x k = +3

Simbolurile x k se obţin din datele sub

formă serială {a n } prin conversie serie-
paralel pe doi biţi, maparea fiind
arbitrară, având în vedere caracterul
aleator al datelor {a n } .
Constelaţia de fază a semnalului
π / 4 QPSK este reprezentată în figura
5.27 iar anvelopa sa în figura 5.34.
Probabilitatea de eroare este dată de

(5.48)
unde,

Figura 5.34 Anvelopa semnalului π / 4 QPSK

iar (5.49)
Referitor la semnalul π / 4 QPSK putem concluziona:
 Se poate recurge la detecţie diferenţială.
 Secvenţele repetitive de tipul 111… sau 000… vor introduce întotdeauna un salt de fază.
 Decalarea fluxurilor de date pe canalele I şi Q între ele cu jumătate de perioadă de symbol
conduce la numai două valori posibile ale saltului de fază de ± π / 4 (faţă de fazorul I în
figura 7), în total constelaţia de fază având 8 poziţii şi la o reducere a variaţiilor de
anvelopă la 33 %.

189
 Modulaţii digitale

 Anvelopa semnalului nu trece prin zero iar cerinţele privind liniaritatea amplificatorului de
putere final sunt mai mici.

V.9 Semnale QASK şi OQASK

Fie semnalul MA multinivel reprezentat în figura 5.35. Cele 4 nivele ± 1 şi ± 3 corespund celor 4
dibiţi 00, 01,10 şi 11 şi sunt asociate cu nivelele
semnalului în codul Gray sau binary reflectat.
Semnalul rezultat este cunoscut sub denumirea
de QASK (Quadrature ASK) şi prezintă în acest
caz 2 nivele de amplitudine (1 şi 3) şi 2 nivele de
fază (0 şi π).
Utilizând 2 purtătoare în cuadratură şi
semnale modulatoare cu 4 nivele, semnalul
QASK rezultat va avea 16 puncte sau fazori în
constelaţia de fază ilustrată în figura 5.36 şi va
prezenta o modulaţie combinată
amplitudine/fază. În figura 5.36 se disting 3
nivele de amplitudine şi 12 nivele de fază.
Semnalele OQASK se obţin prin decalarea
Figura 5.35 Semnal MA multinivel
fluxurilor de date de pe cele 2 canale I şi Q cu

Figura 5.36 Constelaţii de fază QASK

jumătate de perioadă de simbol. Ca urmare în constelaţia de fază se poate sări dintr-un punct numai
într-un punct aflat pe aceeaşi linie (variază datele pe canalul I) sau pe aceeaşi coloană (variază datele
pe canalul Q). Saltul de fază poate avea valoarea maximă de 900, ceea ce reduce fluctuaţiile anvelopei
semnalului în urma operaţiilor de limitare şi filtrare şi relaxează condiţiile de liniaritate impuse
amplificatorului de putere.

190
 Modulaţii digitale

V.10 Semnale MSK

Semnalul MSK este asemănător cu un semnal OQPSK, cu deosebirea că semnalele modulatoare nu

mai sunt unde rectangulare (ca la QPSK) ci sunt lobi de sinus de lăţime 2T.
Având în vedere că lăţimea de bandă a canalului de transmisie este limitată şi va elimina cel puţin
frecvenţele superioare din spectrul semnalului este indicat să se lucreze cu forme de undă care au
transformata Fourier convergentă cât mai rapid spre 0.
S-a constatat ca formele de unda cu flancurile rotunjite prezintă spectre mai avantajoase din punctul
de vedere al concentrării energiei în banda utilă, componentele spectrale din afara acesteia scazând cu
atât mai repede cu cât forma de undă folosită pentru semnalizare prezintă un număr mai mare de
derivate continue şi egale cu zero la capetele intervalului. In general, din teoria transformatei Fourier
se cunoaşte că dacă o funcţie şi primele sale (n-1) derivate sunt continue şi egale cu zero la capetele
intervalului , viteza de scădere a componentelor laterale din spectrul funcţiei este proporţională cu
−2 ( n +1)
f
Acesta este motivul pentru care in
MSK se foloseşte ca semnal de
semnalizare un lob de cosinus de forma:
 1 πt
 cos t ≤T
s (t ) =  T 2T (5.50)
0 in rest
care este continuu şi egal cu zero la
capetele intervalului ( ± T ) şi are prima
derivată continuă şi egală cu zero la Figura 5.37 Impuls modulator tip cosinus
capetele intervalului.
Transformata Fourier a acestui semnal este:
πt cos 2πfT
T
1 4
S( f ) = ∫
−T T
cos
2T
e − j 2πf t dt =
π
T
1 − (4 fT ) 2
(5.51)

Schema bloc principială de obţinere a unui semnal MSK este prezentată în figura 5.38, forma în
timp a semnalului fiind
1 πt 1 πt
s MSK (t ) = s1 (t ) cos cos 2πf 0 t + sin 2πf 0 t
s 2 (t ) sin (5.52)
T 2T T 2T
Ţinând cont că s1 (t ) , s 2 (t ) pot lua doar valorile ± 1 , mai putem scrie:
 1 1 
cos 2π ( f 0 ±
s MSK (t ) = )t + Φ (t ) (5.53)
T  4T 
cu Φ (t ) = 0 sau π in functie de s1 (t ) şi s 2 (t ) . Densitatea spectrală de putere în banda de bază,
ţinând cont de consideraţiile făcute anterior rezultă ca

191
 Modulaţii digitale

2
16  cos 2πfT 
W ( f ) = S ( f ) = 2 T  
2
(5.54)
π  1 − 16 f 2T 2 

Figura 5.38 O schemă de producere a semnalului MSK

Reprezentarea in funcţie de frecvenţa normată va fi cea din figura 5.39.

2
W ( f ) 16  cos 2πf n 
= 2 (5.55)
T π  1 − 16 f n 2 
cu f n = f / Rb , Rb = 1 / T
Cum se poate constata şi din expresia
analitică a formei de undă, semnalul
MSK poate avea una din frecvenţele
1
instantanee f 0 ± .
4T
Distanţa spectrală între cele două
frecvenţe este ceea ce reprezintă minimul
necesar pentru doua semnale FSK cu rata
de bit 1 / T să fie ortogonale .
Să considerăm un semnal FSK având
cele două elemente de semnal s1 (t ) şi Figura 5.39 D.s.p. a semnalului MSK

s 2 (t ) ,
 s1 (t ) = cos 2πf 1t
 (5.56)
s 2 (t ) = cos 2πf 2 t
Să determinăm valoarea minimă a indicelui de modulaţie m , pentru care cele două elemente de
semnal sunt ortogonale. Condiţia de ortogonalitate este:

192
 Modulaţii digitale

T T

∫ s1 (t ) ⋅s1 (t ) dt = ∫ cos 2πf1t ⋅ cos 2πf 2 t dt = 0

0 0
(5.57)

T T T
1 1
∫ cos 2πf1t ⋅ cos 2πf 2 t dt =
0
20∫ cos 2π ( f 1 + f 2 )t dt + ∫ cos 2π ( f 1 − f 2 )t dt
20
(5.58)

Primul termen este evident zero dacă avem un număr intreg de perioade ale semnalelor cu
frecvenţele f 1 şi f 2 pe durata bitului, ţinând cont de interpretarea geometrică a integralei. Cel de al
doilea termen ne dă:
T
1 1
20∫ cos 2π ( f 1 − f 2 )t dt =
2π ( f 1 − f 2 )
sin 2π ( f 1 − f 2 )T (5.59)

Acesta este zero, exceptând soluţia banală, dacă

2π ( f 1 − f 2 )
2π ( f 1 − f 2 )T = = kπ , k impar (5.60)
f bit
de unde rezultă valoarea minimă a indicelui de modulaţie m care asigură ortogonalitatea elementelor
de semnal folosite pentru semnalizare
( f1 − f 2 ) 1
m= = (5.61)
f bit 2

Figura 5.40 Ilustrarea similitudinii MSK-PSK

De aceea semnalul FSK cu indice de modulaţie m = 0.5 este denumit şi MSK (Minimum Shift
Keying) sau FFSK (Fast Frequency Shift Keying). El are proprietăţi speciale iar detecţia sa cu tehnici
adecvate asigură un câştig în raportul S/Z de 3 dB faţă de FSK. O bună similitudine cu semnalul PSK
poate fi observată din figura 5.40. S-a presupus cazul particular
f 1 = f bit f 2 = 0.5 f bit f 1 − f 2 = 0.5 f bit .
Performanţele optime ale receptorului binar în banda de bază, în prezenţa zgomotului alb gaussian
aditiv, sunt atinse atunci cînd cele două forme de undă folosite pentru semnalizare sunt antipodale.
Receptorul binar optim, în acest caz este de obicei implementat sub forma unui corelator sau filtru
cu integrare şi descărcare ca în figura
5.41.
Semnalul recepţionat, de forma s(t)
+ z(t), în care z(t) reprezintă zgomotul
introdus de canalul de transmisie, este
Figura 5.41 Receptor binar optim
filtrat prin multiplicare cu o replică de a
sa generată local w(t) şi apoi integrat pe
durata intervalului de bit, pentru a se obtine funcţia sa de corelaţie, care apoi este comparată în

193
 Modulaţii digitale

2T
∫0
dt

T
∫ −T
dt

Figura 5.42 Sistem QAM

circuitul de decizie la momentul T cu pragul (avînd valuarea 0 pentru semnale antipodale), după ce s-a
efectuat integrarea, asfel putându-se lua decizia.
Pentru zgomote de tip alb, gaussian şi aditiv, forma ferestrei w(t) prin care se face observarea
semnalului este identică cu cea a acestuia
w(t ) = s (t ) (5.62)
În alte cazuri, de exemplu cînd sursa principală de perturbaţii este diafonia, se foloseşte alt tip de
fereastră cu
w(t ) ≠ s (t ) (5.63)
Condiţia de ortogonalitate pentru semnalele FSK implică distanţarea celor două tonuri cu 1/T. In
MSK separarea este 1/2T şi permite comprimarea benzii semnalului făra a afecta performanţele
transmisiei. Deoarece numărul de perioade ale celor două elemente de semnal pe durata bitului diferă
cu o jumătate de perioadă, faza semnalului măsurată în raport cu purtătoarea avansează sau rămâne în
urmă cu π / 2 . Pentru păstrarea continuităţii de fază este necesar ca modulatorul să aibă memorie,
deoarece un bit poate fi reprezentat prin una din două forme de undă antipodale, aşa cum se observă
din figura 14. La recepţie, ţinând cont şi de această valoare a fazei (0 sau π ) se poate câştiga 3 dB în
raportul semnal/zgomot, adică diferenţa de la FSK la PSK (semnalizare antipodală). Întrucât memoria
implică informaţii pe două intervale de simbol consecutive, receptorul binar optim de pe fiecare
ramură va integra pe intervalul 2T (vezi figurile 5.42 şi 5.45).
În cazul semnalelor MA cu modulaţie ortogonală (QAM) schema bloc a sistemului de transmisiuni
de date este cea din figura 5.26. Suntem interesaţi în folosirea unei forme de unda s(t) la emisie

194
 Modulaţii digitale

(fereastra emiţătorului), care să conducă la obţinerea unui semnal x(t) cu anvelopă constantă, aşa cum
se observă în figura 5.43, denumit semnal MSK. În cazul cel mai simplu definim
 1 πt
 T cos 2T −T ≤ t ≤ T
sin ω ot ⋅ sin Φ (t )
s(t)=  (5.64)

 0 in rest

Fie datele reprezentate sub formă antipodală:

ai = ± Eb pentru i =...-1,0,+1,...
unde E b reprezintă energia pe bit a semnalului x(t)
Semnalul MSK x(t) poate fi scris, pe baza figurii 16,
sub formă complexă: cos ω ot ⋅ cos Φ (t )
x(t ) = ∑ a s(t − iT ) + j ∑ a s(t − iT )
i = par
i
i = impar
i (5.65)

adică o sumă de două secvenţe de date antipodale,

transmise pe fiecare din cele două canale în cuadratură.
[
Pe un interval de timp oarecare iT ,(i + 1)T avem: ]
x(t ) = a i s (t − iT ) + ja i +1 s[t − (i + 1)T ] (5.66)
adică suma a doi termeni, unul real şi celălalt imaginar,
diferiţi de zero. În particular, pentru intervalul [0, T ] , cos ω o t ⋅ cos Φ (t ) + sin ω o t ⋅ sin Φ (t )
avem:
x(t ) = a 0 s (t ) + ja i s (t − T ) (5.67)
Anvelopa semnalului x(t) este dată de relaţia:
X (t ) = Eb [s 2
]
(t ) + s 2 (t − T ) =

 πt  πt π 
= Eb cos 2 + cos 2  −  = (5.68)
 2T  2T 2 

 2 πt
Eb 2 πt  Eb
=  cos + sin =
T 2T 2T  T
cos ω o t ⋅ cos Φ (t ) − sin ω o t ⋅ sin Φ (t )
deci constantă. Aceasta implică deci: Figura 5.43 Semnalul FSK văzut ca QAM
 1
s (t ) = T cos Φ (t )


 (5.69)
s (t − T ) = 1 sin Φ (t )
 T


ceea ce ne permite să scriem pe x(t) ca:

195
 Modulaţii digitale

∑ ± cos ω t ± Φ ( t − iT ) ]
1
=
x(t ) (5.70)
T i

unde semnele ± sînt determinate de a i , iar

Φ (t ) t ≤ T
Φ (t ) =  (5.71)
0 in rest
Relaţia (5.69) este satisfăcută de diferite variante ale lui Φ(t ) , care conduc la obţinerea unui
semnal QAM cu anvelopă constantă.
1
Pentru Φ(t ) = 0 şi introducînd factorul în membrul doi al ecuaţiei (1) obţinem:
2
 1
 t ≤T
s (t ) =  2T (5.72)
 0 in rest
şi
1
x(t ) = ( ∑ ai + j ∑a ) i (5.73)
2T i = par i =impar

adică un semnal OQPSK (Offset Quadrature Phase Shift Keying ).

πt
Pentru Φ (t ) = , obţinem:
2T
 1 πt
 cos t ≤T
s (t ) =  T 2T (5.74)
 0 in rest
adică un semnal MSK. Semnalul MSK poate fi exprimat sub forma unui semnal FSK (Frequency Shift
Keying) cu continuitate de fază (CPFSK), sub forma:
 πt 
y (t ) = cos ω 0 t + (t − kT )a k + ϕ k  (5.75)
 2T 
în care:
ω 0 = 2πf 0 f 0 − frecventa purtatoare
a k = ±1 sec venta de date antipodala
ϕ k − valoare constantă a defazajului în intervalul de timp kT ≤ t ≤ (k + 1)T , astfel aleasă
încât la momentele de tranziţie t = kT şi t = (k+1)T semnalul să aibă continuitate de fază.
În această variantă semnalul MSK este cunoscut sub denumirea de semnal FFSK (Fast FSK) acest
semnal fiind de fapt un caz particular de semnal FSK.
MSK reprezintă un tip de modulaţie digitală care poate fi considerat o formă de modulare FSK cu
coerenţă de fază sau un caz special de modulaţie OK-QPSK (Offset Keyed Quaternary Phase-Shift
Keying ).
În cea de a doua variantă semnalul MSK poate fi considerat ca fiind compus din doi fazori pe
frecvenţa purtătoare, defazaţi în cuadratură, fiecare fiind modulat cu secvenţe de date antipodale,
decalate între ele cu jumătate din durata simbolului.
Considerat ca un semnal FSK, semnalul MSK se bucură de următoarele proprietăţi:

196
 Modulaţii digitale

1
 deviaţia de frecvenţă ∆f este exact ± RL ( RL − viteza de transmisie)
4
 faza semnalului RF variază liniar cu exact ± 90 0 în raport cu purtătoarea, pe fiecare
interval de bit T = 1 / RL .
 semnalul RF modulat prezintă continuitate de fază a frecvenţei purtătoare la momentele de
comutare interbiţi
În cea de a doua variantă de abordare, semnalul MSK este considerat ca un semnal OK-QPSK,
simbolurile de date fiind decalate între ele şi ponderate sinusoidal. În acest caz emiţătorul MSK ia
forma reprezentată în figura 5.44.

cos ω 0t πt
YQ = ±1 cos
2T

YI = ±1 πt
sin ω 0t sin
2T

Figura 5.44 Semnalul MSK văzut ca OK-QPSK

Circuitul demultiplexor este atacat cu datele codate NRZ-L şi efectuează o conversie serie-paralel a
acestora, aplicîndu-le celor două canale I şi Q cu o viteză RP = RL / 2, RP fiind viteza de transmisie
pe cele două canale I şi Q . Prin aceasta durata simbolului creşte de la T la 2T.
Semnalul MSK rezultant este:
π π
=y (t ) YQ cos ω 0t cos t + YI sin ω 0t sin t
2T 2T
 π Y π
= YQ cos ω 0t cos t + I sin ω 0t sin t] (5.76)
 2T YQ 2T
π 
= {
y (t ) YQ cos ω 0 + (YI ⊕ YQ )  t}
2T 
(5.77)

unde YQ şi YI sînt simbolurile de date în cuadratură şi în fază ( ± 1 ) .

Formele de undă implicate sunt de tipul celor reprezentate în figura 5.35. În această variantă de
abordare (OK-QPSK), semnalul MSK prezintă următoarele proprietăţi:
 semnalul compus poate fi considerat ca provenit din sumarea a doi fazori în cuadratură;
 fiecare fazor este modulat în amplitudine de o sinusoidă (lob de sinus);
 faza fazorului este determinată de simbolurile de date.
Relaţia:
YI (m) = YI (m) ⊕ YI (m − 1) (5.78)

197
 Modulaţii digitale

reprezintă legătura dintre datele codate diferenţial YI şi fazorii semnalului MSK şi împreună cu
relaţiile (5.76) şi (5.77) permit definirea semnalului MSK. Receptorul MSK are schema bloc
prezentată în figura 5.45.

Figura 5.45 Schema receptorului MSK

Printr-o operaţie neliniară se dublează frecvenţa semnalului modulat, de la intrarea în circuit,

obţinîndu-se astfel în spectrul acestui semnal linii pe frecvenţele 2ω 1 şi 2ω 2 . Prin dublarea
frecvenţei, semnalul FFSK (FSK cu indicele de modulaţie m = 0,5) se transformă în semnal FSK cu m
= 1, care prezintă în spectru 2 linii pe frecvenţele de semnalizare.
În punctul B al schemei obţinem semnalul cu frecvenţă 2ω 2 , cu un raport S/Z bun. Prin divizarea
frecvenţei cu 2, obţinem în punctul C semnalul ± cos ω 2 t , semnul ± punînd în evidenţă ambiguitatea
de fază inerentă oricărui proces de divizare a frecvenţei.
π
La ieşirea din sumator, în punctul D, vom avea fie semnalul ± cos ω 0 t cos t , fie
2T
π
± sin ω 0 t sin t , semnale de aceeasi formă dar în ordinea inversă apărînd la ieşirea celuilalt
2T
sumator.
Semnalul din punctul D este multiplicat în detectorul de fază cu semnalul MSK de intrare filtrat.
Rezultatul acestei multiplicări este echivalent cu cel produs de un filtru adaptat ideal, dacă ieşirea
detectorului de fază este integrată pe intervalul 2T, deoarece din relaţia (II) se observă că se poate
separa YI sau YQ prin multiplicare cu fazorii I sau Q definiţi în figura 5.36.
Se observă că prin această multiplicare se obţine:
πt πt πt
YQ cos ω 0 t cos (± cos ω 0 t cos ) = ±YQ (cos ω 0 t cos )2 ≅
2T 2T 2T
(5.79)
1 πt
≅ ±YQ (1 + cos )
4 2T
dacă se înlătură termenii de pe frecvenţele superioare.
Semnalele detectate în punctul E au deci forma unei cosinusoide ridicate de perioadă 2T şi cu
polaritatea determinată de ± YQ sau ± YI . Se obţine astfel o detecţie echivalentă unui filtru adaptat
ideal urmat de decizie de simbol.

198
 Modulaţii digitale

Bazat pe asemănarea cu semnalul PSK, semnalul MSK poate fi generat sub formă serială, folosind
configuraţia din figura 5.46.

Figura 5.46 Emiţător şi receptor MSK serie

Formele de undă asociate modulatorului MSK serie sunt illustrate în figura 5.47. Se observă că prin
filtrarea trece-bandă a spectrului semnalului PSK central pe frecvenţa f 0 − 0.25 Rb cu un FTB centrat
pe frecvenţa f 0 + 0.25 Rb se obţine un spectru centrat pe frecvenţa f 0 şi cu primele nuluri spectrale la
0.75 Rb faţă de f 0 , adică un spectru MSK.

1 1
f0 − Rb f0 f0 + Rb
4 4

Figura 5.47 Ilustrarea generării serie a semnalelor MSK

Această tehnică a apărut având în vedere dezavantajele metodei QAM, care necesita o sincronizare
precisă şi o foarte bună echilibrare a canalelor I şi Q, în special la viteze ridicate. In varianta MSK
serie, singura cerinţă este asupra filtrului, care are un răspuns de tip sin x / x centrat pe frecvenţa
f 0 + 0.25 Rb şi este atacat de semnalul PSK generat pe frecvenţa purtătoare f 0 − 0.25 Rb .
În concluzie,

199
 Modulaţii digitale

 Semnalul MSK păstrează continuitatea de fază la trecerea de la un element de semnal la

altul. Datorită variaţiei line a fazei, prin limitarea benzii semnalului MSK (filtrare)
variaţiile anvelopei semnalului sunt mici, iar anvelopa nu va trece niciodată prin zero.
 Aceste variaţii ale anvelopei (modulaţie de amplitudine parazită) pot fi eliminate la recepţie
prin limitarea amplitudinii semnalului, urmată eventual de filtrare trece-bandă. Prin aceasta
nu se produce lărgirea spectrului semnalului.
 Fiind un semnal cu anvelopă constantă, el poate fi amplificat cu amplificatoare neliniare,
cu randament ridicat.
 Semnalul MSK necesită circuite simple de demodulare şi sincronizare şi poate fi generat
prin metode simple chiar la viteze ridicate.
 O comparare a performanţelor semnalelor OQPSK şi MSK în cazul în care banda de
transmisie este limitată la 1,1 Rb sau mai mică, favorizează semnalul OQPSK, având în
vedere ca lobul principal al spectrului este mai îngust ( 0.5 Rb faţă de 0.75 Rb în cazul
MSK), cu toate că viteza de scădere a componentelor spectrale este mai ridicată.

V.11 Semnale SFSK

Semnalul SFSK (Sinusoidal FSK) este tot un semnal cu modulaţie în cuadratură, asemănător cu
MSK dar în care impulsul de semnalizare folosit are o formă aparte, cu continuitate la capetele
intervalului, iar variaţia fazei este de tip sinusoidal. Datorita acestui fapt semnalul SFSK prezintă un
spectru puternic limitat cu rată mare de scădere a componentelor spectrale în afara benzii utile.

Figura 5.40 Schema de obţinere a semnalului SFSK

Schema bloc de obţinere a unui semnal SFSK este prezentată în figura 5.40. Forma în timp a
semnalului SFSK este următoarea :
1   πt 1 2πt   πt 1 2πt  
s SFSK (t ) =  s1 (t ) cos 2T − 4 sin T  cos 2πf 0 t + s 2 (t ) sin  2T − 4 sin T  sin 2πf 0 t  (5.80)
T      
Impulsul de semnalizare pe cele două canale I şi Q este de forma:
  πt 1 2πt 
cos − sin  t ≤T
s (t ) =   2T 4 T  (5.81)
0 in rest

200
 Modulaţii digitale

şi este reprezentat în figura 5.41. Împreună cu primele sale două derivate, el prezintă continuitate la
capetele intervalului de bit, ceea ce asigură o viteză mai rapidă de scădere a componentelor spectrale
−6
cu frecvenţa de tipul f .

Figura 5.41 Forme de undă MSK şi SFSK

Datorită formei particulare de undă a impulsului de semnalizare, modulatorul SFSK se

implementează folosind generatoare digitale de semnal.
Variaţia fazei semnalului SFSK are forma unei sinusoide ridicate. Folosind această observaţie
semnalul SFSK se poate genera şi cu o variantă de implementare analogică, reprezentată în figura
5.42. Prin integrarea semnalului PSK, care este sinusoidal , obţinem un semnal tip sinusoidă ridicată
care aplicat la intrarea unui oscilator controlat în tensiune (VCO) produce la ieşirea acestuia un semnal
cu variaţia fazei instantanee identică cu cea a semnalului SFSK. Această metodă prezintă însă
dezavantajul unei fugi a frecvenţei care trebuie compensată prin măsuri speciale (control automat al
frecvenţei).

Figura 5.42 Implementare analogică a modulatorului SFSK

Densitatea spectrală de putere pentru semnalul SFSK este dată de

2
 1 
 6 J k (− )(1 + 4k ) 
W ( f ) = 2 (cos 2πf n )  ∑
16 2 4  (5.82)
π  k = −616 f n − (1 + 4k ) 2 
2
 
 
unde J k (x) reprezintă funcţiile Bessel de speţa I-a de ordin k şi argument x iar f n = f ⋅ T
este frecvenţa normalizată a semnalului. Ea este reprezentată în figura 5.43.
Puterea capturată în bandă de semnalul SFSK şi cea din afara benzii sunt reprezentate
în figura 5.44.

201
Modulaţii digitale

Figura 5.44 Puterea în bandă şi în afara benzii pentru semnalul SFSK

Figura 5.43 D.s.p. a semnalului SFSK

202
 Modulaţii digitale

V.12 Semnalul GMSK (Gaussian MSK)

Semnalul GMSK provine din semnalul MSK modificându-l în sensul creerii unui spectru compact,
adecvat transmisiei pe canale de bandă limitată. Compactarea spectrului se realizează printr-o filtrare
trece-jos a semnalului de date modulator, conform figurii 5.45.
Filtrul trece-jos, denumit şi filtru premodulator este de tip Gaussian şi are o caracteristică de
transfer de tipul:
2
 f  ln 2
− 
H ( f ) = Ae B 2
(5.83)
Figura 5.45 Generarea semnalului GMSK
B fiind banda definită la 3 dB a filtrului iar A
o constantă. Exprimând
ln 2 0.5887
α= = (5.84)
2B B
răspunsul la impuls al filtrului h(t) devine
π2
π −α t2
h(t ) =
2
e (5.85)
α
Filtrul Gaussian premodulator face lină traiectoria de fază a semnalului MSK şi limitează variaţiile
frecvenţei instantanee a semnalului MF.

Figura 5.46 Forme de undă modulatoare GMSK (impuls de frecvenţă)

Prin acesta se reduce banda semnalului modulat (scăderea nivelului lobilor laterali) cu sacrificiul
introducerii de interferenţă intersimboluri (IIS); prin filtrare impulsurile de date devin alungite în timp
şi pătrund în intervalele de symbol alăturate. Fiecare bit de informaţie din semnalul de date ocupa

203
 Modulaţii digitale

iniţial un singur interval de bit. Prin filtrare ele se întind pe mai multe intervale de bit iar semnalul
rezultant poate fi considerat ca un semnal cu răspuns parţial (SRP).
Apare aşadar un compromis între banda semnalului şi probabilitatea de eroare, scăderea benzii
determinând creşterea ratei erorilor datorită apariţiei IIS.
Traiectoria medie de fază nu se abate de la cea a semnalului MSK, astfel că semnalul GMSK poate
fi detectat coerent la fel ca un semnal MSK sau necoerent ca un semnal FSK.
Răspunsul filtrului la un impuls rectangular de durată T poate fi scris ca:
t / T +1 / 2 2π 2 ( B⋅T ) 2 u 2
2π −
g s (t ) = A B ⋅T ∫ e ln 2
du (5.86)
ln 2 t / T −1 / 2

şi este reprezentat în figura 5.46 pentru diferite valori ale produsului B ⋅ T . El mai poate fi
exprimat ca:
  T   T 
g s (t ) = K erf cB(t + ) − erf cB(t − )  (5.87)
  2   2 
1   t −T /2  t + T / 2 
sau ca g s (t ) = Q 2πB  − Q 2πB  (5.88)
2T   ln 2   ln 2 
unde K este o constantă astfel aleasă încât aria impulsului să fie egală cu 1 / 2 ,
c o constantă dată de c = π 2 / ln 2
iar B banda definită la 3 dB.
Aria impulsului de frecvenţă reprezintă variaţia fazei şi este reprezentată în figura 5.47.

Figura 5.47 Integrala impulsului de frecvenţă (variaţia fazei) GMSK

Forma de undă g s (t ) de obicei se trunchiază pe intervalul [− LT / 2,+ LT / 2] , cu L = 3 , semnalul

fiind neglijabil în afara acestui interval, aşa cum se poate observa din figura 5.46.
Semnalul GMSK, pe durata intervalului de bit k, poate fi exprimat ca

204
 Modulaţii digitale

 t

sGMSK (t ) = A cos 2πf 0 t + π ∑ a k ∫ g s (u − kT )du  (5.89)
 k kT 
unde A este amplitudinea semnalului,
a k sunt datele de intrare,
T este durata bitului,
g s (t ) este forma de undă rezultată din filtrarea unui impuls rectangular de lătime T şi care
aplicată la intrarea modulatorului MF determină o variaţie similară a frecvenţei instantanee.

Figura 5.48a D.s.p. a semnalelor GMSK

Spectrul semnalului GMSK este reprezentat în figura 5.48a pentru trei valori ale produsului B ⋅ T .
După cum era de aşteptat, valorile mai mici ale produsului B ⋅ T se reflectă într-o filtrare mai eficientă
a semnalului şi produc un spectru mai compact.
În figura 3.48b se prezintă diagrama în formă de ochi pentru semnalul GMSK. Se observă că filtrul
Gaussian premodulator introduce interferenţă intersimboluri, ceea ce se traduce prin micşorarea
deschiderii maxime a ochiului, în raport cu semnalul MSK.

205
Modulaţii digitale

Figura 3.48b Diagrama în formă de ochi pentru semnalul GMSK

206
 Modulaţii digitale

V.13 Semnale TFM (Tamed Frequency Modulation)

Semnalul TFM este un semnal MF digital asemănator semnalelor GMSK şi MSK. Semnalul TFM
se aseamăna foarte mult cu un GMSK caracterizat de B ⋅T = 0.22 . Diferenţa constă în utilizarea unui
alt tip de filtru înaintea modulatorului MF.
Deosebirea faţa de MSK este că in timp ce semnalul MSK foloseşte 2 frecvenţe de semnalizare
f1 = f 0 − 0.25 Rb şi f 2 = f 0 + 0.25 Rb produse de un semnal modulator cu 2 nivele, în semnalul
TFM se folosesc 5 frecvenţe de semnalizare: f 0, f1 = f 0 − 0.25 Rb , f 2 = f 0 + 0.25 Rb ,
f 3 = f 0 − 0.125 Rb , şi f 4 = f 0 + 0.125 Rb .
Frecvenţele extreme f 1 şi f 2 determină la fel ca în cazul MSK avansul sau întârzierea de fază a
semnalului, măsurată în raport cu purtătoarea de frecvenţă f 0 de ± π / 2 , în timp ce f 4 şi f 3
deplasează faza cu ± π / 4 . Evident f 0 determină staţionarea fazei (0 radiani).

Figura 5.49 Variaţia fazei pentru semnalele MSK şi TFM

Cele 5 frecvenţe de semnalizare sunt produse de un codor cu răspuns parţial descris de funcţia de
transfer
F ( D) = (1 + D) 2 = 1 + 2 D + D 2 (5.90)
care produce la ieşirea sa un semnal cu 5 nivele de amplitudine ( 0, ± 2, ± 4 ) şi care atacă modulatorul
MF de tip oscilator controlat în tensiune.
Variaţia fazei este reprezentată în figura
5.49. Frecvenţele instantanee fiind constante
pe durata intervalului de bit şi luând una din
cele 5 valori de mai sus, faza semnalului sin[ω 0t + Φ (t )]
variază liniar. Deci fazorul asociat semnalului Figura 5.50 Modulator TFM
TFM se deplasează cu viteză uniformă şi
ajunge din punctul A în B sau B’ pentru f 2 , respectiv f 4 , sau C ori C’ pentru f 1 , respectiv f 3 .
Evident pentru f 0 din punctul A rămânem în punctul A.

207
 Modulaţii digitale

Variaţia fazei pe durata bitului de date a k , pentru semnalele MSK şi TFM este descrisă de relaţiile
π
Φ k +1 − Φ k = ak MSK
2
(5.91)
π  a k −1
a a 
Φ k +1 − Φ k =  + k + k +1  TFM
2 4 2 4 

Figura 5.51 Ilustrarea variaţiei de fază pentru semnalele MSK, SFSK şi TFM

Filtrul care asigură netezirea fazei este compus din cele 2 filtre cu caracteristicile de transfer G ( f )
şi S ( f ) . Filtrul G ( f ) are răspunsul la impuls definit de
 2πt  πt  π t
2 2

−   −
πt  1 
2 cot
T  T
2
T
g 0 (t ) ≅ sin  −  (5.92)
T π ⋅ t πt 3 
 24 
 T2 
şi este reprezentat în figura 5.52. Ţinând cont şi de precodarea de tip răspuns parţial, răspunsul global
pentru circuitul de precodare şi filtru devine

208
 Modulaţii digitale

Figura 5.52 Răspunsul filtrului

1
[a ⋅ g 0 (t − T ) + b ⋅ g 0 (t ) + a ⋅ g 0 (t + T )]
g (t ) = (5.93)
8
unde a = 1 şi b = 2 . În figura 5.53 sunt reprezentate formele de undă corespunzătoare lui g(t),
obţinute la ieşirea circuitului de codare TFM, reprezentat în figura 5.54, bazate pe relaţia
h(t ) = 0.5 ⋅ a k −1 ⋅ g 0 (t − T ) + a k ⋅ g 0 (t ) + 0.5 ⋅ a k +1 ⋅ g 0 (t + T ) (5.94)
pentru o succesiune izolată de 3 biţi {a k −1 , a k , a k +1 }, cum ar fi {+ 1,+1,+1} {+ 1,−1,+1} ,

Figura 5.53 Forme de undă modulatoare TFM

{+ 1,+1,−1}.
Circuitul de codare care produce
semnalul cu 5 nivele necesar pentru
producerea celor 5 nivele de frecvenţă şi
asigură filtrarea semnalului cu funcţia de
transfer

Figura 5.54 Circuit de codare TFM

209
 Modulaţii digitale

F ( D) = (1 + D) 2 = 1 + 2 D + D 2 (5.95)
este reprezentat în figura 5.54.

Figura 5.55 Variaţia fazei pentru diverse succesiuni a k −1, a k , a k 1

In figura 5.55 se prezintă variaţia fazei semnalului TFM pentru o succesiune izolată de 3 biţi de
date.
Se observă că succesiunea de biţi [+1,+1,+1] notată pe scurt cu + + + sau opusa ei
[−1,−1,−1] asigură cea mai mare excursie de fază (+π / 2) sau (−π / 2) , în timp ce [+1,−1,+1] sau
antipodala ei [−1,+1,−1] determină oscilaţia fazei în jurul valorii 0. Succesiunile [+1,+1,−1] sau
[−1,−1,+1] asigură o excursie de fază pe jumătate (+π / 4) sau (−π / 4) .

Figura 5.56 Emiţător TFM

Emiţătorul poate lua forma reprezentată în figura 5.56, semnalul TFM fiind generat cu ajutorul
tehnicilor de procesare digitală.

210
 Modulaţii digitale

V.14 Semnale Q2PSK

Pentru semnalele de tip MSK sau QPSK la care secvenţa de date are rata de bit Rb = 1 / T , durata
intervalului de symbol pe cele două canale I şi Q este τ = 2T . Presupunând canalul de comunicaţie de
banda limitată [− 1 / T , 1 / T ] , spaţiul semnalelor va avea
1
N = 2⋅ ⋅ 2T = 4 dimensiuni .
T
Atât QPSK cât şi MSK sunt semnale modulate în cuadratură, deci folosesc doar două semnale
ortogonale ( purtătoarele), fiind utilizate astfel numai două dimensiuni ale spaţiului.
Lucrând în acelaşi spaţiu cu 4 dimensiuni, în care durata de simbol este τ = 2T , dacă am folosi o
schemă de modulaţie care să folosească toate dimensiunile disponibile ale spaţiului am putea creşte
eficienţa de bandă prin creştera ratei de bit.
Semnalele modulate folosesc o astfel de schemă de modulaţie utilizând toate cele 4 dimensiuni
disponibile ale spaţiului şi având o eficienţă de bandă de două ori mai mare decât MSK sau QPSK .
Setul de semnale folosit este următorul :
πt
s1 (t ) = cos cos 2πf 0 t
2T
πt
s 2 (t ) = sin cos 2πf 0 t
2T cu t ≤ T (5.96)
πt
s3 (t ) = cos sin 2πf 0 t
2T
πt
s 4 (t ) = sin sin 2πf 0 t
2T
Semnalele
πt
p1 (t ) = cos
2T cu t ≤ T (5.97)
πt
p 2 (t ) = sin
2T
asigură modelarea spectrului, iar cos 2πf 0 t şi sin 2πf 0 t sunt semnalele purtătoare .
Dacă,
f 0 = n / 4T , n ≥ 2
se observă că cele 4
semnale si (t ) cu i = 1, 4
formează un sistem de 4
semnale ortogonale de
energie egală, ortogo-
nalitatea menţinându-se
pentru orice interval de
definiţie de lungime 2T.
Spaţiul determinat de
Figura 5.57 Schema de producere a semnalului Q2PSK

211
 Modulaţii digitale

acest set de semnale ortogonale are dimensiunea egală cu 4, semnalele fiind ortogonale două câte două
fie datorită semnalelor de modelare spectrală, fie datorită purtătoarelor.
Considerând că secvenţa de date are rata de bit astfel încât după demultiplexare durata de simbol să
fie τ = 2T , schema bloc principială de obţinere a unui semnal Q 2 PSK este reprezentată în figura
5.57. Forma în timp a semnalului este următoarea:
1 πt πt
sQ 2 PSK (t ) = (a1 cos cos 2πf 0 t + a 2 sin cos 2πf 0 t +
T 2T 2T

πt πt
a3 cos sin 2πf 0 t + a 4 sin sin 2πf 0 t ) = (5.98)
2T 2T

cos[2π ( f 0 + b14 / 4T )t + Φ 1 (t )] + sin[2π ( f 0 + b23 / 4T )t + Φ 3 (t )]

1 1
=
T T
unde
b14 (t ) = −a1 (t ) ⋅ a 4 (t )
(5.99)
b23 (t ) = a 2 (t ) ⋅ a3 (t )
ai = ±1, i = 1, 4
Φ 1 (t ) = 0; π in functie de a1

Φ 3 (t ) = 0; π in functie de a3

Figura 5.58 D.s.p. a semnalelor Q2PSK

Notând cu P1 ( f ), P2 ( f ) transformatele Fourier ale impulsurilor normalizate, se poate arăta că

densitatea spectrală de putere a semnalului Q 2 PSK este dată de:

W( f ) =
1
2
(
P1 ( f ) + P2 ( f )
2 2
) (5.100)

212
 Modulaţii digitale

4  cos 2πfT 
P1 ( f ) = T  
2 2 
π  1 − 16 f T 
2

unde (5.101)
16  fT cos 2πfT 
P2 ( f ) = − j T  
2 2 
π  1 − 16 f T 
2

Înlocuind ultimele două expresii in W(f) obţinem :

2
 cos 2πfT 
W( f ) 8
(
= 2 1 + 16 f 2T 2  ) 
2 2 
(5.102)
T π  1 − 16 f T 
2

Reprezentările grafice pentru densitatea spectrală de putere, puterea capturată în banda utilă şi
puterea în afara benzii utile sunt redate în figurile 5.58 şi 5.59.

Figure 5.59 Puterea in bandă pentru Q2PSK

213
 Modulaţii digitale

V.15 Semnale CSK

Semnalele prezentate până acum folosesc pentru impulsul de semnalizare semnale de forma:
1
s (t ) = cos Φ (t ) (5.103)
T
cu Φ (t ) în cazul general de forma :
πt k
2πit
Φ (t ) = + ∑ Ai sin (5.104)
2T i =1 T
Din teoria transformatei Fourier şi analiza spectrală a acestor semnale se constată că cu cât funcţia
s(t) are un numar mai mare de derivate continue şi egale cu zero la capetele intervalului de definiţie
[-T, T] , cu atât atenuarea componentelor spectrale este mai mare şi implicit diafonia în canalul
adiacent este mai redusă (datorită interferenţei intersimboluri mai redusă). Considerând prima derivată
a semnalului s(t) :
ds (t ) 1 dΦ (t )
= sin Φ (t ) (5.105)
dt T dt
şi impunând condiţia ca s(t) = 0 la capetele intervalului [ - T , T ], se obţine:
π
Φ (t ) t = ±T = (5.106)
2
ds (t )
Impunând acum condiţia ca t = ±T = 0 , obţinem condiţia necesară şi suficientă pentru ca
dt
semnalul să aibă derivata I-a egală cu zero la capetele intervalului :
dΦ (t )
t = ±T =0 (5.107)
dt
Prin generalizare la un număr oarecare n de derivate continue şi egale cu zero la capetele
intervalului [ - T , T ] condiţia necesară şi suficientă devine :
d n Φ (t )
t = ±T =0 (5.108)
dt n
Conform definiţiei lui Reiffen & White, semnalele cu n ≥ 3 se numesc semnale CSK (Continuous
Shift Keying) .Pentru semnalele de tip CSK faza φ (t ) se defineşte în general ca:
± π / 2 t = −T

arbitrar −T < t < 0

Φ (t ) = 0 t=0 (5.109)

± π / 2 ± Φ (t − T ) 0<t <T

π / 2 t =T
adică Φ (t ) are o variaţie cu simetrie impară în raport cu momentul t = 0 .
Câteva exemple de semnale CSK sunt cele aparţinând claselor: cos Φ (t ) , s2 (t) şi CSK
trapezoidal..

214
 Modulaţii digitale

1.Clasa cos Φ (t )
Semnalele au forma generală de tipul:
1
s (t ) = cos Φ (t ) (5.110)
T
cu Φ (t ) de forma :

π n
k ⋅ 2πt 
Φ (t ) = 1 − ∑ c k ⋅ cos  cu k impar. (5.111)
4  k =1 2T 
2. Clasa s2 (t)

Semnalele au forma generală de tipul :

πt 
2 2 m − 2 k ( m !) 2 ( 2 k !) 2
m
πt  1
s (t ) = k cos  ∑ c k
2 2
⋅ sin  + (5.112)
T  k =0 (2m + 1)(k !) T  2T
Aceste semnale au primele m derivate egale cu zero la momentele t = ±T .

3.Clasa CSK trapezoidal

Frecvenţa semnalului CSK de acest tip variază trapezoidal iar faza semnalului are o porţiune de
variaţie liniară încadrată de două porţiuni parabolice.
Faza Φ (t ) are forma de variaţie:
δ 2
 2τ t 0 ≤ t <τ

Φ (t ) = δ (t − T / 2) τ ≤ t < T −τ (5.113)
δ
 (t − T ) + π / 2 T − τ ≤ t ≤ T
2

 2τ
cu δ (T − τ ) = π / 2 .

În afară de aceste trei tipuri de semnale CSK mai există o clasă de semnale ce au forma
generală:
π  πt 1 2πt 
s (t ) = cos p  sin k  − sin 
T 
(5.114)
2  2T 4
şi care îndeplinesc conditiile definiţiei Reiffen & White, deci intră în categoria semnalelor CSK (se
poate arata că cel puţin primele cinci derivate sunt continue şi egale cu 0 la capetele intervalului
[- T , T ] ) .
Pentru a calcula densitatea spectrală de putere pornim de la forma în timp a semnalului s(t) şi
calculăm mai întâi transformata Fourier :
T

∫ s(t ) e
− j 2πft
S( f ) = dt (5.115)
−T

Pentru a simplifica programul de calcul se face schimbarea de variabilă:

t = T ⋅ x ⇒ dt = T ⋅ dx (5.116)

215
 Modulaţii digitale

de unde se obţine:
1
S( f )
= ∫ s ( x) e − j 2π fTx dx (5.117)
T −1

Notând f ⋅ T = f n şi ţinând cont că

1 1

∫ s( x)dx = 2∫ s( x)dx
−1 0
(5.118)

deoarece s(x) este o funcţie reală şi pară, se obţine:

1 1
S( fn )
= 2 ∫ s ( x) e − j 2π f n x dx = 2 ∫ s ( x) cos(2πf n x) dx (5.119)
T 0 0

Notând
1
Int ( sij ) = ∫ sij ( x) ⋅ cos(2πf n x)dx , (5.120)
o

se obţine pentru densitatea spectrală de putere expresia:

S ij ( f n ) 2
= 2 Int ( sij ) (5.121)
T

216
 Modulaţii digitale

V.16 Semnale OFDM

Aplicaţiile multimedia digitale necesită sisteme de comunicaţii de bandă largă cu cerinţe tehnice
impuse foarte ridicate. Pe de altă parte implementările trebuie să fie ieftine deoarece se adresează
publicului şi fac parte din categoria bunurilor de consum.
Tehnica OFDM (Orthogonal Frequency Division Multiplexing) a apărut în anii 1960-1970 şi a fost
patentată în SUA în 1970. Ea este folosită în sistemele europene de transmisie digitală a sunetelor
(DAB), televiziunea digitală (DVB-T) în Europa şi Australia, Digital Terrestrial Television
Broadcasting (DTTB) şi modemurile ADSL precum şi în reţelele Hiperlan faza II, cu viteze de 20
Mb/s pentru propagări în canale cu împrăştierea întârzierilor de până la 1 µs .
Canalele radio, datorită fenomenelor de multi-path, Doppler, fading, jitter de fază şi zgomotelor
puternice oferă adeseori transmisiei digitale o calitate slabă. O soluţie tehnică privind modularea
semnalului astfel ca sistemul să lucreze eficient cu semnale afectate de distorsiuni puternice este
OFDM. Principiul de bază este acela al divizării informaţiei de viteză mare în fluxuri de viteză mică şi
transmiterii acestora utilizând un număr mare de subpurtătoare ortogonale. Se urmăreşte asigurarea
unor viteze de transmisie ridicate simplificând cerinţele impuse circuitelor de egalizare. Această
tehnică este cunoscută şi sub denumirile de purtătoare multiple (multi-carrier) sau modulaţie DMT
(Discrete Multi-Tone modulation). Sensibilitatea mai redusă la interferenţă intersimboluri se obţine
prin aceea că fiecare bit ocupă o fereastră frecvenţă-timp care să asigure distorsiuni minime ale formei
de undă transmise. Practic, se foloseşte o transmisie paralel a datelor pe canale separate în frecvenţă
(subcanale). Dacă în banda totală pentru transmisie se manifestă dispersarea în timp a semnalelor
(efecte multipath), unele subcanale vor fi puternic atenuate. Prin distribuirea judicioasă a informaţiei,
astfel încât subcanalele cu atenuare mai mare la un moment dat să transporte mai puţină informaţie sau
chiar de loc, se poate realiza o transmisie eficientă, expolatând avantajele diversităţii în frecvenţă.

Exemplul I Fie un canal radio cu banda B = 10 kHz . Considerând o frecvenţă medie f 0 = 5 kHz la
mijlocul benzii, variaţia relativă a frecvenţei în banda considerată este

B / 2 5000
∆f = = = 100 % , ceea ce impune cerinţe foarte severe egalizorului. Împărţind banda B
f0 5000
în N=100 de sub-benzi de valoare b = B / N = 10 / 100 = 100 Hz , variaţia relativă a frecvenţei în
4

subbandă, pentru frecvenţe f 0i aflate la mijlocul benzii B va fi

b/2 50
∆f ' = = = 1 % , ceea ce face aproape inutilă introducerea egalizării.
f 0i 5000

De menţionat însă că la capatul inferior al benzii f oi scade iar ∆f ' creşte. Într-o transmisie radio acest

proces se desfăsoară într-o bandă comparabilă cu frecvenţa centrală, astfel că chiar dacă f 0 este de
valoare ridicată, ∆f poate atinge valori mari.

217
 Modulaţii digitale

În OFDM durata simbolului de date se alege să fie mult mai mare decât intervalul de împrăştiere a
intârzierii introdusă de canal, ca urmare a faptului că la recepţie sosesc semnale ce au parcurs drumuri
cu lungimi diferite. Acest lucru e posibil ca urmare a faptului că informaţia se transmite pe N canale,
iar durata simbolului Ts pe fiecare canal creşte de N ori. Dacă N ⋅ Ts >> σ τ , unde σ τ este valoarea
medie pătratică a împrăştierii întârzierii introduse de canal, efectul împrăştierii este acela de a face ca
blocurile succesive de date să se suprapună în oarecare măsură. Se introduce atunci un interval de
gardă între simbolurile succesive, astfel încât să se elimine IIS produsă de propagarea multi-path.

Figura 5.60 Ilustrarea distorsiunilor de amplitudine şi fază introduse de propagarea multi-path

In figura 5.60 este ilustrat cazul unei transmisii cu impulsuri tip cosinusoidă ridicată şi se consideră
că la recepţie interferă semnalul original de date d (t ) cu o replică a sa întârziată şi atenuată de tip
0.2 ⋅ d (t − 0.6) , cu faza 0 sau 180 0 . Se observă prezenţa distorsiunilor de fază (absenţa simetriei pare
pentru impulsuri faţă de centrul intervalului de simbol) şi de amplitudine (valoarea impulsului în
centrul intervalului de simbol fluctuează faţ ă de valoarea nominală 1).
Intervalul de împrăştiere a intârzierii ∆τ introdusă de canal ∆τ este de circa 2-8 ms în domeniul
HF (3-30 MHz), şi 8-25 µs în gamele VHF (30-300 MHz) şi UHF (300-3000 MHz).
Evident transmisiile digitale cu viteze apropiate de 1 / 2π∆τ vor fi puternic afectate de IIS. La
aceste valori ale lui ∆τ corespund valori ale benzii canalului BC = [1 / 2π∆τ 2 ÷ 1 / 2π∆τ 1 ] , denumită
bandă de coerenţă, în care canalele se comportă aproape ideal.
Dacă spectrul semnalului digital se extinde în afara lui BC , frecvenţele înalte din spectru vor suferi
distorsiuni puternice de fază şi amplificare iar semnalul va rezulta distorsionat, comportare în
domeniul frecvenţă similară cu cea ilustrată în figura 5.60 în domeniul timp.
Exemplul II Fie intervalul de împrăştiere a intârzierii ∆τ de 8-25 µs .

BC1 = 1 / 2π ⋅ 8 ⋅ 10 −6 = 19,904 kHz

BC 2 = 1 / 2π ⋅ 25 ⋅ 10 −6 = 6,37 kHz

Deci Bc ≈ 6,4 ÷ 20 kHz

În figura 5.61 este prezentată schema clasică de obţinere a semnalului OFDM, ca reunirea unor
semnale multiplexate în frecvenţă. La prima vedere s-ar părea că există o mulţime de oscilatoare care

218
 Modulaţii digitale

Figura 5.61 Obţinerea semnalului OFDM prin metoda clasică

merg pe frecvenţe diferite dar legate armonic între ele, ca multipli ai unei frecvenţe de bază, ceea ce ar
complica implementarea de tip clasic.
Tehnicile de procesare digitală a semnalelor permit însă o implementare simplă, fiecare oscilator
fiind înlocuit de o reprezentare digitală a
purtătoarei sinusoidale iar modulaţia este
realizată tot numeric, simultan pentru toate
subpurtătoarele. Semnalele de ieşire din fiecare
subcanal sunt apoi sumate şi trimise sub formă
de blocuri. Întrucât modularea purtătoarei
implică operaţii în domeniul timp, se
efectuează transformata Fourier rapidă inversă Figura 5.62 Emiţător OFDM bazat pe IFFT
IFFT (Inverse Fast Fourier Transform), care
converteşte blocul de date din domeniul frecvenţă într-un bloc de date din domeniul timp. Aceasta este
mai eficientă d.p.d.v. al volumului de calcule implicat decât transformata Fourier discretă inversă
IDFT (Inverse Discrete Fourier Transform).
La recepţie, după conversia A/D a semnalului se execută transformata Fourier rapidă FFT (Fast
Fourier Transform) pentru a aduce semnalul în domeniul frecvenţă, după care se demodulează
subcanalele. În practică o parte din subcanale sunt folosite pentru estimarea canalului şi se adaugă
redundanţă (biţi suplimentari) pentru detecţia şi corecţia erorilor. Această variantă este cunoscută sub
denumirea de COFDM (Coded Orthogonal Frequency Division Multiplexing). Unul din avantajele
tehnicii COFDM este acela de lucra eficient cu semnale afectate de distorsiuni puternice.
Această metodă a fost introdusă pentru transmisia radio digitală a sunetelor (Digital Audio
Broadcasting. În 1994 s-a adoptat standardul Eureka-147 ce utilizează tehinica COFDM împreună cu
modulaţia de tip DQPSK (Differential Quadrature Pahse Shift Keying) pentru subpurtătoare.
Transmisia video digitală în Europa cunoscută ca DVB (Digital Video Broadcasting) foloseşte
COFDM şi modulaţia de tip QAM a subpurtătoarelor.
Densitatea spectrală de putere a semnalelor OFDM se obţine considerând modulaţiile pe
subpurtătoarele distanţate la 1 / T ca fiind independente. Datorită acestei separări destul de mici, va
apare o suprapunere puternică a spectrelor. Totuşi, datorită ortogonalităţii subpurtoarelor,
suprapunerea produce o creştere a eficienţei spectrale.
Anvelopa complexă a semnalului OFDM este descrisă de
+∞ N −1
a (t ) = A ∑ ∑d k ,n Φ n (t − kT ) (5.122)
k = −∞ n = 0

219
 Modulaţii digitale

Dacă constelaţia semnalului OFDM conţine N subpurtătoare şi are valoarea medie zero, iar
semnalele sunt de tipul
 N −1 
Φ k (t ) = Exp j 2π (k − ) / T  ⋅ rectT (t ), k = 0,1,  N − 1 (5.123)
 2 
unde rectT (t ) este un impuls rectangular de durată T, densitatea spectrală de putere rezultă ca:
2
A 2 2 N −1   N − 1 
W( f ) = σ x ∑ sin c  f ⋅ T −  k − 
2 
(5.124)
T k =0  

Figura 5.63 D.s.p. a semnalului OFDM cu N=64

Ea este reprezentată în figura 5.63 pentru cazul a N = 64 subpurtătoare ortogonale.Pentru creşterea

performanţelor transmisiei, in afara diversităţii în frecvenţă şi codării se mai recurge şi la folosirea
următoarelor tehnici:
 Intercalare în domeniul frecvenţă sau timp şi codare în celălat domeniu;
 Folosirea de modulaţii cu constelaţii de fază de mărimi diferite la frecvenţe diferite adică
adaptarea vitezei de transmisie de date a abonatului la starea canalului; se alocă constelaţii
de dimensiuni mai mici (2 –PSK, 4 –QPSK) pe subcanalele atenuate mai puternic şi
dimensiuni mai mari (8, 16, 32) pentru subcanalele neafectate de atenuare.
 Distribuirea semnalului pe mai multe subpurtătoare, utilizând matrici liniare (Orthogonal
Multi-Carrier Code Division Multiplexing)

Concluzii referitoare la semnalul OFDM

 Eficienţă spectrală ridicată;
 Rezistenţă la interferenţe RF;
 Distorsiuni mici în condiţiile propagării multi-path;
 Absenţa egalizorului sau cerinţe minime privind egalizarea;
 Întrucât semnalul OFDM nu are anvelopă constantă vor fi necesare amplificatoare de
putere foarte liniare pentru a nu deforma semnalul;
 Receptorul OFDM este sensibil la zgomotul multiplicativ (zgomote de fază);

220
 Modulaţii digitale

 Receptorul OFDM necesită sincronizare de cadru pentru a se putea efectua transformata

Fourier rapidă (FFT);
 Se poate combina tehnica OFDM cu CDMA, un exemplu fiind Multi-Carrier CDMA.

V.17 Modulaţia EDGE

Modulaţia EDGE derivă din modulaţia 8-PSK şi a fost introdusă cu scopul creşterii eficienţei
utilizării benzii de frecvenţă în sistemele GSM, pentru a permite introducerea de noi servicii de date cu
viteze de transmisie crescute de 3 ori. Eficienţa spectrală crescută a fost obţinută renunţând la cerinţa
ca anvelopa să fie constantă, aşa cum este în cazul GMSK. Ca dezavantaje se pot menţiona distorsiuni
de amplitudine şi cele provenite din conversie MA-MP (modulaţie de amplitudine –modulaţie de
fază).

Figura 5.64 Schema bloc a modulatorului EDGE

Schema bloc de generare a semnalului EDGE este reprezentată în figura 5.64. Semnalul de date cu
viteza 812.5 kbiţi/s este convertit serie/paralel pe 3 biţi, rezultând o viteză de 270,833 kBaud/s,
conform specificaţiilor GSM. Se recurge apoi la o modulaţie 8-PSK combinată cu codare Gray.
Codorul Gray dă la ieşire simbolurile octale g n cu n = 0,1,  7 , iar constelaţia de fază a semnalului
8-PSK generat de simbolurile g n este reprezentată în
figura 5.65.
Semnalul 8-PSK astfel generat este descris de
s n = e j 2π g n / 8 (5.125)
Semnalul astfel obţinut suferă o translaţie de fază
cu mărimea n ⋅ 3π / 8 , unde n este indicele de symbol,
pentru a limita fluctuaţiile anvelopei semnalului filtrat.
Din fiecare din cele 8 poziţii reprezentate în figura
8.65 se poate avansa cu un salt de fază multiplu de
3π/8, în funcţie de indicele de simbol. Semnalul astfel
rezultat se poate scrie ca
3π π
jn j ( 2 g n +3n )
sn = sn e =e
' 8 8
(5.126)
Figura 5.65 Semnal 8-PSK cu codare Gray
ce poate fi pus sub forma complexă
s n = a n + j bn
'
(5.127)
Se obţine astfel o constelaţie de fază cu 16 poziţii în care nu se mai poate asocia una sau mai multe
poziţii cu un simbol octal g n . Constelaţia de fază astfel rezultată este reprezentată în figura 5.66.
Pentru claritate s-au reprezentat numai vârfurile fazorilor asociaţi.
Valorile cu care se translează faza semnalului sunt ilustrate în tabelul V.1. Deoarece ultimele 2
salturi de fază depăşesc valoare de 2π, s-au adăugat şi valorile saltului de fază reduse modulo-2π.

221
 Modulaţii digitale

Tabelul V.1 Valori salt fază

Indicele Salt Valoare

de de redusă
simbol fază modulo
n - 2π
0 0 0
1 3π/8 3π/8
2 3π/4 3π/4
3 9π/8 9π/8
4 6π/4 6π/4
5 15π/8 15π/8
6 9π/4 π/4
Figura 5.66 Constelaţie 16-PSK
7 21π/8 5π/8

După translarea fazei semnalul este filtrat trece-jos, la ieşirea acestuia obţinându-se semnalul
x(t ) = ∑ s n (t ) ⋅ p (t − nT )
'
(5.128)
n

unde p(t) este răspunsul la impuls al filtrului, iar T

intervalul de simbol.
Răspunsul la impuls al filtrului este ilustrat în
figura 5.67 şi este foarte bine aproximat de relaţia
p (t ) = e −1.045(t / T ) − 0.218 ( t / T ) 4
2
(5.129)
eroarea medie pătratică fiind de circa 0,15 %, iar cea
de vârf nedepăşind 0,25% din amplitudinea
impulsului. Figura 5.67 Impuls modulator
Relaţia (5.128) se mai poate scrie ca
x(t ) = ∑ a n ⋅ p (t − nT ) + j ∑ bn ⋅ p (t − nT ) (5.130)
n n

Componentele în fază şi cuadratură sunt folosite pentru a

acţiona intrările în cuadratură ale modulatorului QAM, ce
produce semnalul cu modulaţia EDGE.
Constelaţia de fază a semnalului cu modulaţie EDGE,
preluată din [Schell], este prezentată în figura 5.68. Se
observă că anvelopa semnalului nu trece prin zero, aceasta
fiind un efect al deplasării fazei cu un salt de fază multiplu
de 3π/8, în funcţie de indicele de simbol.
Figura 5.68 Constelaţie de fază

222
 Modulaţii digitale

V Modulaţii digitale

V.1 Semnale ASK

V.2 Semnale PSK
V.3 Semnale DPSK
V. 4 Semnale FSK
V.5 Banda semnalului
V.6 Semnale QAM
V.7 Semnale QPSK
V.8 Semnale OQPSK şi π/4 QPSK
V.9 Semnale QASK şi OQASK
V.10 Semnale MSK
V.11 Semnale SFSK
V.12 Semnalul GMSK (Gaussian MSK)
V. 13 Semnale TFM (Tamed Frequency Modulation)
V.14 Semnale Q2PSK
V. 15 Semnale CSK
V.16 Semnale OFDM
V.17 Modulaţia EDGE

CODAREA DE LINIE

223
 Sisteme de comunicaţii

CAPITOLUL VII

INTRODUCERE ÎN SISTEMELE SPREAD SPECTRUM

VII.1 Generalităţi

Sistemele “spread spectrum” sunt cunoscute sub denumirea de sisteme cu spectru extins sau
sisteme cu spectru împrăştiat. Vom folosi în cele ce urmează ambele denumiri.
În general un SC este proiectat sa transmită o cantitate maximă de informaţii cu o rată a erorilor
minimă (probabilitatea de eroare minimă) pe un canal de bandă minimă. Aceste deziderate sunt
contradictorii şi de multe ori nu este posibilă satisfacerea lor simultană.
În cazul sistemelor cu spectru extins (SSE) se renunţă în mod deliberat la constrângerea
referitoare la bandă pentru a se obţine, pe seama creşterii benzii, unele avantaje esenţiale ca:
 asigurarea de comunicaţii sigure, cu păstrarea secretului transmisiei, într-un mediu bruiat
astfel încât transmisia să nu fie uşor detectată sau recunoscută de staţii neautorizate;
 scăderea densităţii spectrale de putere, ceea ce permite ascunderea semnalului în zgomot
şi neperturbarea altor sisteme de comunicaţie;
 realizarea unei multiplexări eficiente a canalelor;
 descreşterea probabilităţii de eroare şi producerea de rapoarte S/Z mai mică decât în
sistemele de bandă îngustă;
 capacitate mare de rejectare a interferenţelor, indiferent dacă sunt neintenţionate sau
intenţionate (bruiaj);

d.s.p.

bandă.

Figura 7.1 Diverşi factori de împrăştiere

241
 Capitolul I

 acces aleator al utilizatorilor (acces multiplu), care pot folosi canalul în orice moment;
 posibilitatea determinării distanţei (telemetrie) faţă de diverse obiecte;
 rezistenţă la efectele propagării semnalelor pe mai multe căi (multipath).
Împrăştierea spectrală a semnalelor este ilustrată în figura 6.1 pentru semnale de aceeaşi putere şi
diverşi factori de împrăştiere. Considerând un semnal cu putere constantă de 60 W, obţinut cu o
densitate spectrală de putere (d.s.p.) constantă având valoarea teoretică de 30 W/Hz şi o bandă limitată
la valoarea 2 Hz, prin extinderea benzii se obţine scăderea d.s.p. şi mascarea semnlului în zgomot. De
exemplu, aceeaşi putere a semnalului poate fi obţinută cu o d.s.p cu valoarea 1 W/Hz şi o banda de 60
Hz sau cu d.s.p. de 0.001 W/Hz şi o bandă de 60 kHz.
Îmbunătăţirea performanţelor SC utilizând SSE este apreciată prin câştigul de procesare
(processing gain). Acesta este diferenţa dintre performanţele sistemului utilizând tehnici SSE şi cel
fără aceste tehnici, lucrând în condiţii egale.

Figura 7.2 Efectul zgomotului asupra semnalului cu spectru extins

Raportul dintre banda SSE şi banda informaţiei este şi el un indice de performanţă şi în unele
cazuri se confundă cu câştigul de procesare. Prin creşterea factorului de extensie al benzii se poate
obţine ca semnalul să fie practic ascuns în zgomot (raport S/Z subunitar), devenind dificil de detectat,
aşa cum se arată în figura 7.2.
Exemplul VI.1. Să calculăm rapoartele S/Z în cele două situaţii ilustrate în figura 7.2, presupunând d.s.p. a
zgomotului de 5 W/Hz. Puterea semnalului util este aceeaşi în cele două situaţii şi egală cu 60 W.
Pentru primul caz, dacă banda utilă este 2 Hz, puterea zgomotului este Z 1 = 5 ⋅ 2 = 10 W , iar în cazul al
doilea, banda fiind 60 Hz rezultă . Z 2 = 5 ⋅ 6 = 300 W . Atunci

S / Z 1 = 60 / 10 = 6 S / Z 1 = 7,78 dB
S / Z 2 = 60 / 300 = 0,2 S / Z 2 = −7 dB
în situaţia 2 raportul S/Z devenind subunitar( negativ) .
Informaţia digitală se urmăreşte a fi transmisă cât mai eficient între două puncte, pe un canal,
perturbat de zgomot, care teoretic este presupus aditiv alb şi gaussian (AWGN). Semnalul transmis
este ales dintr-o varietate de semnale posibile şi se urmăreşte selectarea acelor semnale care să ducă la
o utilizare eficientă a resurselor disponibile: putere şi bandă.

242
 Sisteme de comunicaţii

Nu toate comunicaţiile reale însă, pot fi modelate ca având loc în canale staţionare (semnalul
interferă cu versiuni întârziate ale sale, fenomen cunoscut sub denumirea de multi-path) aşa cum se
întâmplă în comunicaţiile în unde scurte, comunicaţii urbane mobile sau telefonie la mare distanţă.
Tehnica de multiplexare a canalelor asociată sistemelor cu spectru extins este cunoscută sub
denumirea de CDMA (Code Division Multiple Access) şi permite accesul mai multor utilizatori la
resursele sistemului (bandă-timp). Dacă factorul de extensie la benzii are o valoare suficient de mare
atunci interferenţele produse de ceilalţi utilizatori care utilizează coduri diferite pentru a realiza
împrăştierea spectrală sunt neglijabile. Spre deosebire de celalte tehnici de multiplexare ca FDMA
(Frequency Division Multiple Access) şi TDMA (Time Division Multiple Access), unde numărul de
canale, respectiv utilizatori este fix şi nu poate fi schimbat decât prin reproiectarea sistemului, în
CDMA acesta poate fi depăşit temporar, o mică creştere a numărului de utilizatori aducând o
degradare nesemnificativă a perfoormanţelor sistemului.
Definirea sistemelor cu spectru extins implică următoarele 2 aspecte:
 Un SSE este un sistem de transmisie în care banda ocupată de date depăşeşte cu mult
banda minimă necesară pentru transmisie;
 Extinderea spectrului are loc anterior emisiei folosind un cod care e independent de
secvenţa de date transmisă. Pentru comprimarea spectrului de recepţie şi recuperarea
datelor se foloseşte acelaşi cod la recepţie, în sincronism cu cel de la emisie.
Datorită cerinţei 2, sistemele FM sau PCM nu sunt considerate SSE. Iniţial SSE au fost dezvoltate
pentru aplicaţii militare (rezistenţă la bruiaj, secretizare). În prezent aplicaţii civile cum ar fi
comunicaţiile mobile şi personale fac apel la aceste tehnici. Aceasta deoarece se permite ca mai mulţi
utilizatori independenţi (acces multiplu) să folosească un canal comun, de bandă largă, fără a face apel
la un mecanism de sincronizare externă.
În tehnica militară sistemele cu spectru împrăştiat asigură o bună rejectare a bruiajului, dacă codul
utilizat pentru extinderea spectrului nu este cunoscut de inamic. Aceasta se realizează chiar în
condiţiile când puterea semnalului de bruiaj la locul de recepţie este mult mai mare decât puterea
semnalului util.

VII.2 Extinderea spectrului

Extensia spectrului sau împrăştierea spectrală a semnalului se poate realiza prin mai multe
metode:
 cu secvenţă directă (direct sequence), sumând semnalul de date cu o secvenţă de cod

c(t ) de tip pseudoaleator, generată pe o frecvenţă de tact de valoare ridicată , de ordinul

sutei de megahertzi;
 cu salturi de frecvenţă (frequency hopping), variind prin salt frecvenţa purtătoare. Aceasta
poate lua orice valoare dintr-un set de valori discrete, în conformitate cu codul de
comandă c(t ) utilizat în acest scop. În figura 6.3 este prezentată o posibilă succesiune în
timp a frecvenţelor purtătoare utilizate pentru emisie. Din cele 20 de subbenzi în care este
divizată banda B utilizată pentru emisie, se emite în una singură, evidenţiată prin
colorare. Alegerea subbenzii se produce comandat de codul c(t) utilizat.

243
 Capitolul I

Figura 7.3 Ilustrarea succesiunii în timp a emisiilor în diverse subbenzi de frecvenţă

 cu salturi în timp (time hopping), emisia producându-se pseudoaleator într-un

compartiment de timp din interiorul cadrului, ales dintr-un set prestabilit cu ajutorul
codului c(t ) , situaţie ilustrată în figura 7.4;

Figura 7.4 Ilustrarea emisiilor în diverse compartimente de timp

 tehnici hibride care combină două sau trei din cele 3 variante de mai sus;
 tehnici de tip “chirp”, ce implică o modulaţie de frecvenţă a purtătoarei de tip liniar
(produsă de o rampă de tensiune) sau neliniar, situaţie ilustrată.în figura 7.5.
Pentru extinderea spectrului se poare remodula semnalul cu un semnal de bandă largă. De obicei
se realizează acest lucru sub forma unei
modulaţii digitale de fază. Semnalul
modulator, ce determină împrăştierea
spectrală, este ales astfel încât să asigure
proprietăţi bune de demodulare a semnalului
emis de receptorul autorizat şi să facă
dificilă demodularea acestuia de un receptor
neautorizat. De asemenea, receptorul
autorizat trebuie să poată discerne semnalul
util de cel de bruiaj. Cu cât banda SSE e mai
mare în raport cu cea a datelor, cu atât banda
sistemului e dictată de semnalul de
împrăştiere şi nu va mai depinde de cea a
datelor. Figura 7.5 Caracteristici de baleiaj
Dacă SSE se bazează pe modulaţia
directă a unui semnal modulat de date cu ajutorul unui semnal de împrăştiere de bandă largă sau cod,
el se numeşte cu secvenţa directă (DS – Direct Sequence).
244
 Sisteme de comunicaţii

Figura 7.6 Ilustrarea împrăştierii spectrale a semnalului util

Alte soluţii posibile sunt cele care recurg la controlul frecvenţei (FH – frequency hopping) sau
momentului de emisie (TH – time hopping) cu ajutorul semnalului de date, producând o modulaţie
indirectă.
Pentru aprecierea rezistenţei sistemului la bruiaj, respectiv interferenţe în sistemele cu acces
multiplu se utilizează noţiunea de rezervă la bruiaj sau margine de bruiaj (jamming margin).
Considerând puterea semnalului util recepţionat P, iar semnalul de interferenţă cu puterea I, marginea
de bruiaj este dată de valoarea maximă a raportului I/P sau J/P pentru o calitate acceptabilă a recepţiei
şi se exprimă în decibeli.
În cazul bruiajului sau interferenţelor sistemele SSE cu secvenţă directă prezintă aşa numitul efect
de proximitate (near-far effect), ilustrat în figura 7.7.

Figura 7.7 Ilustrarea efectului de proximitate

Dacă emiţătorul de bruiaj sau alt emiţător, generator de interferenţă este situat mult mai aproape
de receptor decât emiţătorul dorit, transmisia poate fi perturbată destul de sever, având în vedere că
deşi codurile utilizate au proprietăţi bune de corelaţie încrucişată, rezultatul corelaţiei cu codul nedorit
poate fi mai mare decât cu cel dorit, având în vedere diferenţele de intensitate ale semnalelor.

VII.3 Sisteme SSE cu secvenţă directă şi modulaţie BPSK

SSE cu secvenţă directă şi modulate tip BPSK (SSE DS BPSK) sunt cele mai simple şi au schema
de principiu din fig. 7.8.

245
 Capitolul I

2 p cos[2 π f 0 t + θ d (t )]

2 p c(t ) cos [2 π f 0 t + θ d (t )]
2 p cos 2π f 0 t c(t )

Figura 7.8 Schema unui SSE cu secvenţă directă şi modulaţie BPSK

Semnalul de date produce o modulaţie digitală de fază asupra purtătoarei de frecvenţă f 0 ,

iar semnalul rezultat este
s d (t ) = 2 P cos [ω 0 t + θ d (t )] (7.1)
şi prezintă anvelopă constantă. In funcţie de modulaţia digitală de fază utilizată, banda sa este între
(1 2 ÷ 2) ori viteza datelor. În a doua etapă se realizează o modulaţie BPSK, multiplicând s d (t ) cu
un semnal c (t ) ce ia valorile ± 1 . Semnalul rezultat este:
st (t ) = 2 P c (t ) cos [ω 0 t + θ d (t )] (7.2)
Demodularea semnalului este ilustrată în fig. 7.9. Vom presupune semnalul transmis pe un canal
fără distorsiuni care introduce
2 p c(t − Td ) cos [2 π f 0 t + θ d (t − Td ) + φ ]
întârzierea Td . Se introduce însă
interferenţă şi/sau zgomot gaussian. x

( )
Semnalul este demodulat prin
remodulare cu codul de împrăştiere c t − Tˆd
întârziat adecvat (corelare). La
Figura 7.9 Demodularea semnalului
ieşirea mixerului de dezîmprăştiere
(despreading) se obţine semnalul
( )
2 P c ( t − Td ) ⋅ c t − Tˆd cos [ω 0 t + θ d ( t − Td ) + ϕ ] (7.3)

unde Tˆd - cea mai buna estimare a întârzierii introdusă de canal.

Deoarece c (t ) = ±1 , produsul ( t − Td ) ⋅ c ( t − Tˆd ) va fi 1, dacă Td = Tˆd adică sincronizarea

perfectă între codurile de la emisie şi recepţie.
Dacă sincronizarea e corectă, ieşirea mixerului este s d (t ) dat de relaţia (7.1) cu excepţia unei
faze φ , iar s d (t ) poate fi demodulat clasic, cu un demodulator de fază coerent. Deşi s d (t ) poate fi
modulat oricum, de obicei se utilizează acelaşi tip de modulaţie – aici BPSK – în ambele trepte, cu
avantajul că se poate folosi un singur modulator de fază (mixer) atacat de suma modulo 2 a datelor cu
codul de împrăştiere.
De o deosebită importanţă este cunoaşterea spectrului de putere al semnalelor SSE. Densitatea
spectrală de putere a unui semnal BPSK este dată de:

Wd ( f ) =
1
2
{
P T sin c 2 [( f − f 0 )T ]+ sin c 2 [( f + f 0 )T ] } (7.4)

246
 Sisteme de comunicaţii

( P = A 2 - amplitudinea semnalului este ( 2 P ) ( 1 T - viteza de semnalizare) şi este reprezentată în

figura 7.10.
Împrăştierea
semnalului
realizându-se cu un
cod de viteză
ridicată, iar semnalul
obţinut fiind tot
BPSK, densitatea
spec-trală de putere a
sa va fi de aceeaşi
formă numai că T
este înlocuit cu
Tc (Tc << T ) .
În figura 7.11
sunt prezentate Figura 7.10 Spectrul semnalului BPSK
suprapus d.s.p. ale
semnalelor BPSK cu şi fără extensia benzii pentru un factor de extensie egal cu 3 ( Tc = T 3 ). Se
observă efectul de lărgire a benzii cu un factor T Tc = f 0 f bit , în cazul de faţă egal cu 3. Semnalul
rezultat este BPSK numai dacă ambele modulaţii sunt BPSK iar cele două semnale de date şi
împrăştiere sunt sincronizate. În caz contrar, spectrul semnalului SSE cu DS poate fi calculat plecând
de la relaţia (7.2)
şi aplicând
teorema Wiener-
Hincin.
Semnalul
rezultat din
modulaţia
purtătoarei cu
semnalul de date
este un proces
aleator ergodic.
Semnalul de
împrăştiere c (t )
este determinist
şi periodic. Figura 7.11 Spectrele semnalelor BPSK de date şi împrăştiat
Din
produsul celor 2 semnale s d (t ) şi c (t ) sunt independente, funcţia de autocorelaţie a produsului este
produsul funcţiilor de autocorelaţie
Rt (τ ) = Rd (τ ) ⋅ Rc (τ ) (7.5)

247
 Capitolul I

iar d.s.p. rezultă din convoluţia spectrelor de putere a celor două semnale, aplicând teorema Wiener-
Hincin relaţiei (7.5).
∞
st ( f ) = ∫ s ( f )s ( f − f )df
' '
d c (7.6)
−∞

Proprietatea SSE de a rejecta interferenţele şi bruiajul este realizată de mixerul de compactare

(dezîmprăştiere) din receptor care pe de o parte compactează spectrul semnalului util iar pe de alta
împrăştie spectrul semnalelor care nu sunt sincrone cu semnalul util. Dacă prin această operaţie
spectrul interferenţelor este extins într-o bandă mult mai mare decât cea a semnalului de date, efectul
va fi că majoritatea energiei semnalului nedorit este rejectată de filtrul de date.
În cazul utilizării modulaţiei BPSK atât pentru date cât şi pentru împrăştiere şi al interferenţei
produse de un singur ton de putere J, strategia celui care bruiază va fi de a plasa frecvenţa semnalului
f 0 în centrul benzii semnalului transmis. Dacă nu se utilizează tehnici SSE, raportul dintre puterea de
bruiaj şi cea a semnalului util de bandă B, va fi J P .
Spectrul de putere al semnalului recepţionat va fi aproximativ

st ( f ) =
1
2
{ }
P Tc sin c 2 [( f − f 0 )Tc ]+ sin c 2 [( f + f 0 )Tc ] +
(7.7)
+ J { [δ ( f − f 0 ) + δ ( f − f 0 ) ] }
1
2
iar semnalul recepţionat va fi:
( ) (
r ( f ) = 2 P d ( t − Td ) ⋅ c t − Tˆd cos (ω 0 t + ϕ ) + 2 J cos ω 0 t + ϕ ' ) (7.8)
Presupunând că există o sincronizare de fază corectă a codului de dezîmprăştiere la receptor,
ieşirea mixerului de dezîmprăştiere va fi:
( ) (
y ( f ) = 2 P d ( t − Td ) cos (ω 0 t + ϕ ) + 2 J c t − Tˆd cos ω 0 t + ϕ ' ) (7.9)
iar spectrul de putere al lui y (t ) este:

sy ( f ) =
1
2
{ }
P T sin c 2 [( f − f 0 )T ]+ sin c 2 [( f + f 0 )T ] +
(7.10)
{
+ J Tc sin c 2 [( f − f 0 )Tc ]+ sin c 2 [( f + f 0 )Tc ]
1
2
}
De remarcat că semnalul de date a fost compactat în bandă utilă în timp ce semnalul de bruiaj sub
forma unui ton unic a fost împrăştiat în toata banda de transmisie a SSE. Aceste efecte sunt ilustrate în
figura 7.12.
Se observă că la ieşirea filtrului FI se obţine întreaga putere a semnalului util în timp ce
majoritatea puterii semnalului de bruiaj este rejectată de acest filtru.
Puterea semnalului de bruiaj J 0 , regăsită la ieşirea filtrului FI este:
∞
J0 = ∫s (f ) H(f )
2
j df (7.11)
−∞

248
 Sisteme de comunicaţii

unde s j ( f ) este d.s.p. a semnalului de bruiaj la ieşirea

mixerului de dezîmprăştiere. Echivalând filtrul FI real cu
unul ideal (vezi banda echivalentă de zgomot) se
simplifică operaţiunea de integrare şi
− f 0 +1 2T f 0 +1 2T

J0 = ∫ s ( f ) df + ∫ s ( f ) df
j
− f 0 −1 2T f 0 −1 2T
j =

− f +1 2T

= J Tc ∫ sin c 2 [( f − f 0 )Tc ]df +

0
1
(7.12)
2 − f 0 −1 2T
f +1 2T

+ J Tc ∫ sin c 2 [( f − f 0 )Tc ]df

0
1
2 f 0 −1 2T

Dacă f 0 >> f bit (Tc << T ) , funcţia sin c este

aproximativ constantă pe tot domeniul de integrare şi
putem aproxima
J 0 ≅ JTc / T (7.13)
Se observă că puterea semnalului de bruiaj la ieşirea
SSE este redusă cu un factor Tc T subunitar. Câştigul de
procesare în acest caz va fi:
G p = T / Tc (7.14)
Pentru ca sistemul să funcţioneze corect rejectând
bruiajul este necesar ca între emisie şi recepţie să existe o
bună sincronizare a celor două secvenţe de cod utilizate.
Semnalele existente la intrarea receptorului dar care nu
sunt sincronizate cu codul propriu al acestuia vor fi
rejectate, chiar dacă ar utiliza acelaşi cod. În cazul
canalelor de comunicaţii afectate de fenomenul multi-
path, dacă întârzierile replicilor semnalului principal Figura 7.12 Forme de undă specifice SSE
depăşesc o perioadă de cip ele nu vor contribui cu energie
la semnalul detectat dacă avem de a face cu un receptor simplu.
Folosind tehnici de procesare a semnalelor şi receptoare multi-canal de tip RAKE se poate realiza
o sumare coerentă prin sinfazarea diverselor replici obţinute la recepţie din semnalul emis. Se obţine
astfel o mai bună utilizare a puterii semnalului recepţionat şi un câstig prin diversitate (diversity gain)
cu creşterea performanţelor sistemului în cazul fadingurilor selective în frecvenţă (frequency-
selective).

Figura 7.13 Schema bloc a sistemului SSE BPSK

249
 Capitolul I

În acest scop este necesar ca banda semnalului modulat să fie suficient de mare pentru a permite
tehnicilor de procesare digitală utilizate de receptor să distingă diversele replici decalate în timp ale
semnalului recepţionat.
În figura 7.13 se prezintă schema bloc a sistemului SSE BPSK. Semnalul de date este transpus pe
purtătoarea f o prin modulaţie BPSK iar spectrul său este extins prin multiplicarea cu codul c(t ) . La
recepţie se folosesc operaţiile inverse de dezîmprăştiere sau comprimare a spectrului prin multiplicarea
din nou cu codul c(t ) generat local, observând că în urma multiplicării din nou cu c(t ) se obţine
c 2 (t ) = 1 şi apoi se recurge la demodularea BPSK folosind detecţie sincronă.

VII.4 SSE cu salt de frecvenţă (frequency –hop)

O altă tehnică folosită la SSE este cea de variaţie prin salt a frecvenţei purtătoare (SSE FH), în
concordanţă cu un cod c (t ) , proces ilustrat în figura 7.14. De obicei se alege un număr de 2 k valori
ale frecvenţei purtătoare, distanţa între două valori succesive fiind cel puţin egală cu lăţimea spectrului
informaţiei. Extinderea spectrului se realizează deci prin schimbarea valorii frecvenţei purtătoare a
semnalului modulat de către date.

Figura 7.14 Ilustrarea salturilor de frecvenţă într-un sistem SSE FH

Pentru recuperarea semnalului modulat, la recepţie se utilizează o detecţie sincronă (multiplicator
atacat atât de semnalul FH cât şi de cel de la un sintetizator local comandat în sincronism cu cel de la
emisie - vezi figura 7.15). Se observă că în acest caz spectrul semnalului nu este împrăştiat instantaneu
ci secvenţial în timp, salturile de frecvenţă efectuându-se într-o secvenţă pseudoaleatoare - vezi figura
7.14.
Pentru sistemele FH, modulaţia utilizată este de multe ori cea denumită MFSK (M-ary Frequency
Shift Keying), denumite pe scurt FH/MFSK.
Sistemele FH pot fi clasificate după viteza cu care au loc salturile, în următoarele două categorii:
 Sisteme FH lente, dacă pe durata între două salturi de frecvenţă avem un număr întreg,

mai mare decât 1, de simboluri de date, adică Ra = k ⋅ Rb .

 Sisteme FH rapide dacă Rb = k ⋅ Ra , k – întreg > 1. În acest caz pe durata unui simbol de
date pe durata unui simbol de date vom avea mai multe salturi ale frecvenţei purtătoare.
250
 Sisteme de comunicaţii

VII.4.1 Sisteme SSE FH coerente lente

În figura 7.15a se prezintă schema bloc a unui emiţător FH/MFSK care implică modulaţie de
frecvenţă şi translare pe o
anumită frecvenţă purtătoare
generată de un sintetizator de
frecvenţă.
În urma mixării rezultă
semnale pe frecvenţa sumă şi
diferenţă. Se selectează
frecvenţa sumă cu un FTB a) Emitator
adecvat proiectat.
Sintetizatorul e comandat
digital pe k biţi, de o secvenţă
SBPA şi se generează 2 k
valori ale frecvenţei
purtătoare. Cei k biţi din
SBPA pot fi succesivi, nu
separaţi.
Extinderea benzii care se
realizează prin tehnici FH
b) Re ceptor
este mult mai mare (cu un
ordin de mărime cel puţin)
Figura 7.15 Sistem SSE FH
decât cea realizată prin
tehnici DS. Se pot realiza astfel benzi de ordinul gigaherţilor .
Deoarece benzile implicate sunt foarte mari, detecţia coerentă este posibilă numai între două
salturi, sintetizatorul de frecvenţă nefiind capabil să-şi menţină coerenţa de fază pe durata salturilor
succesive de frecvenţă. Din această cauză majoritatea sistemelor SSE FH folosesc scheme necoerente
de modulaţie MFSK.
În fig. 7.15 b salturile de frecvenţă sunt înlăturate prin mixarea semnalului cu ieşirea unui
sintetizator de frecvenţă care lucrează în sincronism cu cel de la emisie. Semnalul este filtrat FTB şi
demodulat de un detector MFSK necoerent.
În sistemele FH/MFSK se defineşte un “chip” ca fiind un ton particular de cea mai scurtă durată
întâlnit; în consecinţă viteza de cip (chip rate) este definită ca:
Pc = max (Rh , Ra )
unde Rh - viteza salturilor de frecvenţă
Ra - viteza de simbol a datelor.
În fig. 7.16 este ilustrată variaţia în timp a secvenţei purtătoare într-un sistem FH/MFSK lent, pe
durata unei perioade complete a SBPA cu lungimea 15 ( 2 4 − 1 ).
Semnalul FH/MFSK ilustrat în figura 6.16 este caracterizat de:
 număr de biţi/simbol MFSK k=2
 frecvenţa de semnalizare MFSK M = 2k = 4

251
 Capitolul I

 număr de biţi ai
SPBA/salturi
k =3
 număr total de
frecvenţe de salt
2k = 8 .
Saltul de frecvenţă al
purtătoarei va apărea după 2
simboluri de date, adică 4 biţi
(1 simbol = 2 biţi k = 2)
SBPA este generată de
schema din fig. 6.16 şi este o
succesiune de biţi de forma:
0 0 0 1 1 1 1 0 1 0 1 1 0 0 1.
Selectând câte 3 biţi
din 4 succesivi (ultimii 3 din
4) se obţine:
Figura 7.16 Detalii privind sistemul SSE FH
0 0 0 1 1 1 1 0 1 0 1 1 0 0 1.
Ieşirea sintetizatorului de frecvenţă din fig. 7.15, este o secvenţă de tonuri de durată Tc , iar
∞
hT (t ) = ∑ 2 p(t − n T )cos (ω t + φ )
c n n (7.15)
n = −∞

1 0 ≤ t ≤ Tc
p (t ) =  (7.16)
0 pentru rest
unde ω n = 2 π n - frecvenţa pe durata intervalului, φ n - faza pe durata intervalului, iar frecvenţa f n
se alege dintr-un set de 2 k frecvenţe posibile.
Spre deosebire de SSE – DS, unde codul de împrăştiere era utilizat bit cu bit, aici se utilizează
simultan k biţi. Semnalul emis are forma:
 ∞

st (t ) =  st (t ) ∑ 2 p (t − n Tc ) cos (ω n t + φ n ) (7.17)
 n = −∞ 
st (t ) rezultă din convoluţia lui s d (t ) cu hT (t ) şi păstrând componentele pe frecvenţa sumă. Acest
lucru este posibil deoarece cele două semnale sunt independente.
Se presupune că hT (t ) are o perioadă suficient de mare pentru a putea fi considerată infinită.
Deci hT (t ) va fi considerat o secvenţă aleatoare de frecvenţe. Sistemul FH coerent va utiliza aceeaşi
faza φ n de fiecare dată când hT este emis pe frecvenţa f n . Deci φ n = φ n , { }
m = 1, 2,  , 2 k .
Atunci, conform literaturii de specialitate:

252
 Sisteme de comunicaţii

2
∞ 2k
 n   n 
sh ( f ) = 2
1
∑ ∑ p m Gm   δ  f −  +
Tc n = −∞ m =1  c 
T Tc 

2k

∑ p (1 − p ) G ( f )
1
+ −
2
m m m (7.18)
Tc m =1

[ ]
2k 2k
p m' Re Gm ( f )Gm* ' ( f )
2
−
Tc
∑ ∑p
m =1 m =1 '
m

cu m ≠ m ' şi m < m ' , unde:

p m - probabilitatea ca să fie selectată frecvenţa f m .
Aplicând transformata Fourier,
Gm ( f ) = ℑ [g m (t )] (7.19)

2 p ( t ) cos (ω m t + φ m ) 0 ≤ t ≤ Tc
iar g m (t ) =  (7.20)
 0 pt. rest
Componentele spectrale discrete (linii) apar deoarece s-a presupus că se foloseşte aceeaşi fază ori
de câte ori hT (t ) se întoarce la frecvenţa f m .
Gm ( f ) = Tc exp {− j [2π ( f − f m )Tc − φ m ] }sin c [( f − f m )Tc ] +
(7.21)
+ Tc exp {− j [2π ( f + f m )Tc + φ m ] }sin c [( f + f m )Tc ]
Se poate simplifica calculul lui s h ( f ) dacă se presupun că G m ( f ) şi Gm ' ( f ) nu se suprapun

pentru m ≠ m ' , ceea ce conduce la G m ( f ) ⋅ G m ' ( f ) = 0 şi la dispoziţia celui de-al treilea termen din
*

expresia lui s h ( f ) . Dacă 1 Tc este mic în raport cu distanţa minimă între frecvenţe, această
aproximaţie este satisfăcătoare.
Dacă frecvenţele f m sunt echiprobabile, atunci:
2
∞ 2k
 n   n 
sh ( f ) =
1
(T 2 ) ∑ ∑
Gm   δ  f −  +
k 2
c
n = −∞ m =1   
Tc Tc  (7.22)
1 1  1  2k
+ 1 − k ∑ G m ( f )
2
k 
Tc 2  2  m =1
În sistemele SSE FH lente necoerente nu trebuie recuperată faza purtătoarei de date modulate,
deoarece nu este necesară demodulatorului. Aceste sisteme sunt evident mai uşor de implementat
deoarece nu fac apel la sintetizatoare de frecvenţă coerente. Ele sunt realizate fie cu scheme de
modulaţie coerente fie diferenţial coerente.
În condiţii de bruiaj sistemele SSE FH lente prezintă dezavantajul că ar putea fi bruiate mai
eficient de inamic, dacă decalajul în timp dintre semnalul recepţionat şi cel de bruiaj este mic. Se poate
presupune deci că inamicul ar avea timp să determine frecvenţa fiecărui salt şi ar genera un semnal de
bruiaj pe aceeaşi frecvenţă (repeater jamming). Dacă întârzierea semnalului pe traiectul receptor-
emiţător depăşeşte durata unui salt de frecvenţă această tehnică nu mai poate fi folosită de inamic. Ea
nu funcţionează, în mod evident, nici în cazul sistemelor SSE FH rapide.

253
 Capitolul I

VII.4.2 Sisteme FH rapide necoerente

În sistemele SSE FH necoerente, frecvenţa purtătoare se poate schimba de multe ori pe durata
simbolului de date. Acest lucru poate aduce avantaje în cazul bruiajului de bandă mai îngustă sau
apariţiei fading-urilor de semnal, iar performanţele sistemului pot fi îmbunătăţite utilizând coduri
corectoare de erori.
Detecţia datelor se poate face în diferite moduri. Astfel, se poate lua o decizie pe durata fiecărui
salt de frecvenţă şi apoi estima simbolul transmis pe baza celor k decizii ce aparţin intervalului de
simbol, de exemplu o decizie majoritară. Sau, se poate calcula probabilitatea fiecărui simbol de ieşire
al modulatorului de date, pe baza semnalului recepţionat pe durata celor k intervale de salt, şi alege
acel simbol care a rezultat cu probabilitatea maximă. Această ultimă variantă este optimă în sensul că
realizează o probabilitate minimă de eroare pentru un E h N 0 dat. Aceste variante au moduri de
lucru şi complexităţi diferite iar proiectantul unui SSE va alege acel mod de lucru care rezolvă cel mai
bine problemele apărute.

Figura 7.17 Schema bloc a sistemului SSE FH cu modulaţie de date BPSK

În figura 7.17 se prezintă schema bloc a sistemului SSE FH cu modulaţie de date BPSK. La fel ca
în cazul anterior al sistemului SSE cu secvenţă directă semnalul de date este transpus pe purtătoarea
f o prin modulaţie BPSK iar spectrul său este extins de astă dată prin modularea MA pe purtătoarea cu
frecvenţa f c + kf i , aleasă dintr-un set fix de valori conform codului c(t ) . La recepţie se folosesc
operaţiile inverse de dezîmprăştiere sau comprimare a spectrului prin multiplicarea din nou cu
purtătoarea cu frecvenţa f c + kf i + ∆f generată local, observând că în urma multiplicării semnalul
este uşor translat în frecvenţă cu ∆f întrucât nu se poate asigura coerenţa pentru sintetizatorul de
frecvenţă de la recepţie şi apoi se recurge la demodularea BPSK folosind detecţie sincronă.

VII.5 Sisteme SSE hibride DS/FH.

Dacă se utilizează ambele variante de extindere a spectrului (DS şi FH) se pot combina avantajele
acestora pentru a obţine SSE cu extindere foarte mare a spectrului. Din multitudinea de soluţii
posibile, în continuare se exemplifică un sistem hibrid DS/FH ce utilizează ca modulaţie de date
tehnica BPSK diferenţială (din familia tehnicilor necoerente sau diferenţial coerente). Schema sa este
reprezentată în figura 7.18.
Demodulatorul DPSK face apel la tehnici diferenţiale şi atunci este necesară introducerea unei
codări diferenţiale la emisie.

254
 Sisteme de comunicaţii

Semnalul modulat DPSK va suferi o extensie a spectrului mai întâi prin metoda DS folosind o
multiplicare cu codul de împrăştiere c (t ) şi apoi, prin metoda FH, o translare de frecvenţă cu secvenţă
de tonuri FH hT (t ) .

2 P cos 2 π f 0 t

a) Emitator

(
hT t − Tˆd )
(
c t − Tˆd )
[
2 cos 2 π ( f 0 + f ip )t + φ ]
b) Re ceptor

Figura 7.18 Schema unui sistem hibrid SSE DS FH

Densitatea spectrală de putere a semnalului emis s t ( f ) va fi:

st ( f ) = [s d ∗ ( f ) ∗ s h ( f )] pe frecventa suma (7.23)

unde s h ( f ) este dat anterior de (1.42) iar s d ∗ ( f ) este aproximativ

sd ∗ ( f ) =
1
2
{
p Tc sin c 2 [( f − f 0 )Tc ]+ sin c 2 [( f + f 0 )Tc ] }
(7.24)

Dacă viteza 1 Tc este mică în raport cu banda DS, s h ( f ) poate fi aproximată printr-o sumă de
funcţii delta, iar
∞1
{
s t ( f ) =  ∫ sin c 2 [( f − f 0 )Tc ]+ sin c 2 [( f + f 0 )Tc ] × }
 −∞ 2

{( ) ( )}
k
1 2
× k ∑ δ f − f ' − fm + δ f − f ' − fm  = (7.25)
2 m =1  pe frecventa suma

{ }
k
pT 2
= k +c1 ∑ sin c 2 [( f − f m − f 0 )Tc ] + sin c 2 [( f + f m + f 0 )Tc ]
2 m =1

255
 Capitolul I

VII.6 Sisteme SSE cu salturi în timp (time hopping)

În cazul sistemelor SSE TH semnalul este emis într-un anumit compartiment de timp (time slot)
din interiorul unui cadru. Selecţia compartimentelor de timp în care se emite este comandată de
secvenţa de cod c(t) utilizată. Cadrele de timp sunt divizate în M compartimente de timp, M fiind de
regulă o putere întreagă a lui 2.

Figura 7.19 Ilustrarea accesului multiplu în sistemele SSE TH

În figura 7.19 este ilustrată funcţionarea unui sistem SSE TH cu acces multiplu pentru cazul
M = 8. Codurile c(t) utilizate trebuie sa prezinte bune proprietăţi de corelaţie încrucişată pentru a
permite accesul mai multor utilizatori la canal.
În figura 7.20 se prezintă schema bloc a receptorului SSE TH. OCT-ul împreună cu RD cu reacţie
trebuie să genereze o replică locală a codului c(t) de la emisie. Semnalul este aplicat strict pe durata
compartimentului de timp din cadrul curent alocat utilizatorului respectiv la intrarea receptorului de
date, format din demodulator şi circuitul de sincronizare,. Aceasta se realizează cu comutatorul ON-
OFF (închis-deschis), comandat de RD cu reacţie care reproduce codul c(t) utilizat la emisie şi
detectorul de poziţie al compartimentului de timp realizat cu poarta SI.

Figura 7.20 Receptor TH

Întrucât semnalul de date soseşte în rafale, cu o viteză mult mai mare decât cea originală, având în
vedere că biţii de date au fost “înghesuiţi” într-un compartiment de timp foarte mic, datele sunt

256
 Sisteme de comunicaţii

memorate în blocul de memorare şi resincronizare, de unde sunt apoi extrase pe viteza normală a
mesajului. Notând cu T durata cadrului, durata unui compartiment de timp rezultă T/M.
Dacă în fiecare compartiment de timp se transmit n biţi, durata unui bit în rafala de date va fi
Tb = T / M ⋅ n , care mai poate fi scris ca
1 1 1
Tb = ⋅ = (7.26)
M n / T M ⋅ rm
unde rm este viteza de tramisie a datelor din mesajul original. Din relaţia (7.26) se observă că banda
semnalului este crescută de M ori.

VII.7 Sincronizarea în sistemele SSE

Sistemele SSE pot funcţiona numai dacă există sincronizare între formele de undă c (t ) şi c ' (t )
folosite pentru împrăştiere / dezîmprăştiere, de la emisie respectiv recepţie. Sarcina de a menţine
sincronizarea în limite foarte strânse (mai mici de un interval de “chip”) revine receptorului.
Sincronizarea cuprinde 2 aspecte, aşa cum se cunoaşte din teoria buclelor PLL:
 Achiziţia codului sau determinarea fazei iniţiale a codului din informaţia existentă
aprioric.
 Urmărirea sau menţinerea sincronizării codului.
Circuitul de urmărire e o buclă PLL specială. Circuitele de urmărire pot fi clasificate în coerente
sau necoerente. Primele folosesc informaţiile referitoare la faza purtătoarei recepţionate şi sunt mai
complexe. Ele sunt bucle PLL, la care discriminatorul de fază nu mai este un simplu multiplicator ci
devine un circuit complicat, adaptat la semnalul complex utilizat.
Caracteristica de discriminare de tip liniar se poate obţine prin scăderea a 2 funcţii de
autocorelaţie decalate în timp, aşa cum se aratăt în figura 6.21.
Această caracteristică se poate obţine cu ajutorul unei scheme în care semnalul recepţionat este
multiplicat cu replica sa în avans şi în întârziere de fază (figura 7.22), rezultatele multiplicării (funcţia
de autocorelaţie) fiind scăzute unul din altul şi filtrate trece-jos. Se obţine astfel un discriminator DLL
(Delay-Locked Loop).
Fie semnalul recepţionat s r (t ) de forma:
s r (t ) = P c (t − Td ) + n (t ) de putere p şi zgomotul n (t )
aditiv alb şi Gaussian cu densitatea spectrală de putere
bilaterală N 0 2 .
Discriminatorul DL (Delay-Lock) realizează o
corelaţie între s r (t ) şi 2 versiuni ale sistemului generat
 ∆ 
local, una în avans c  t − Tˆd + Tc  şi una în întârziere
 2 
 ∆ 
c  t − Tˆd − Tc  , unde ∆ este un parametru ce
 2 
reprezintă diferenţa în timp normalizată între cele 2 replici
ale semnalului generat local.
Figura 7.21 Caracteristică discriminator
257
 Capitolul I

Caracteristica statică a discriminatorului Delay-Lock poate fi dedusă uşor, considerând Td şi Tˆd

fixe.
Ieşirea primului corelator este:

( )
y1 t , Td , Tˆd = k1
P  ∆ 
c (t − Td ) c  t − Tˆd + Tc  (7.27)
2  2 
iar a celui de-al doilea

( )
y 2 t , Td , Tˆd = k1
P  ∆ 
c (t − Td ) c  t − Tˆd − Tc  (7.28)
2  2 

Figura 7.22 Bucla DLL

unde k1 este câştigul multiplicatorului iar 1 2 provine din divizarea puterii semnalului de intrare
pe două canale.
Ieşirea este:
( ) ( ) (
e t , Td , Tˆd = y 2 t , Td , Tˆd − y1 t , Td , Tˆd = )
  ∆   ∆  (7.29)
c (t − Td ) c  t − Tˆd − Tc  − c  t − Tˆd + Tc 
P
= k1
2   2   2 
Componenta de c. c., obţinută prin filtrare trece-jos este o funcţie de δ = Td − Tˆd Tc şi este ( )
folosită pentru a comanda OCT pentru a menţine sincronizarea. Evident aceasta este media temporală
(
a lui e t , Td , Tˆd . )
Tc
N

( )   ∆   ∆ 
2
c (t − Td ) c  t − Tˆd − Tc  − c  t − Tˆd + Tc  dt
1 P
e t , Td , Tˆd =
NTc ∫
T
k1
2   2   2 
(7.30)
−N c
2

N Tc fiind perioada lui c (t ) . Notând

(
e t , Td , Tˆd = k1
P
2
)
D∆ Td , Tˆd ( )
şi plecând de la definiţia funcţiei de autocorelaţie, putem scrie:

( 
) ∆   ∆ 
D∆ Td , Tˆd = Rc  Td − Tˆd − Tc  − Rc  Td − Tˆd + Tc  =
 2   2 
(7.31)
 ∆   ∆ 
= Rc   δ −  Tc  − Rc   δ +  Tc  = D∆ (δ )
 2   2 
258
 Sisteme de comunicaţii

Funcţia D∆ (δ ) este
reprezentată în figura 7.23
pentru 4 valori diferite ale
lui D. Se observă că în
vecinătatea lui zero există o
regiune de variaţie liniară a
lui D∆ (δ ) în funcţie de δ .
În această regiune va
funcţiona normal bucla
DLL. Caracteristica are
forma de S.
Panta sa în vecinătatea
lui δ = 0 este 2 (1 + 1 N )
pentru 0 < ∆ < 2 . Domeniul Figura 7.23 Caracteristici ale discriminatorului Delay-Lock
liniar cu panta maximă poate
fi mai extins sau mai puţin extins, în funcţie de ∆ şi anume
 ∆
 δ < 2 pentru ∆ ≤1

 δ < 1− ∆ pentru 1≤ ∆ ≤ 2
 2
0 ∆=2
 pentru
şi este maxim pentru ∆ = 1 .
În practică se foloseşte ∆ = 1 , cele două versiuni ale codului c(t) de la recepţie fiind decalate în
avans şi în întârziere cu ± Tc / 2 .

259
 1. TEHNICI MULTIPURTĂTOARE PENTRU
SISTEMELE 4G

Figura 5.1 arată evoluţia sistemelor de comunicaţie mobile. În cadrul

sistemelor 2G dezvoltate în anii 1980, au existat două tehnici de acces concurente,
TDMA şi CDMA. A fost adoptată tehnica TDMA ca standard. Pe de altă parte,
discutând despre sistemele 3G din anii 1990, au fost de asemenea două tehnici
candidate la standard, tehnica CDMA, ce a fost adoptată ca standard în sistemele mai
vechi 1G şi tehnica OFDM, numită şi BDMA – acces multiplu cu diviziunea benzii.
Tehnica aleasă pentru sistemele 3G a fost CDMA. Dacă istoria se repetă, cum a fost
cazul celor două generaţii, în care tehnica ce nu a fost adoptată într-o generaţie
anterioară a devenit standard pentru cea viitoare, vom trage concluzia ca sistemele 4G
vor avea la bază tehnica OFDM.

Figura 5.1 Istoria comunicaţiilor mobile în termenii adoptării tehnicii de acces

radio

1.1. Principiile MCM/OFDM

OFDM este o formă specială de modulaţie multipurtătoare Multi-Carrier

modulation (MCM ), în care un singur flux de date este transmis pe un număr de
subpurtătoare cu rate mai mici de transfer. Merită menţionat faptul că OFDM poate fi
văzută ca o tehnică de modulaţie sau ca o tehnică de multiplexare.
 Unul din principalele motive al utilizării OFDM este acela de a creşte
robusteţea împotriva fadingului şi al interferenţelor. Într-un sistem cu o singură
purtătoare, fadingul sau interferenţele pot face ca întreaga legătură să cadă. Într-un
sistem multipurtătoare, doar o mică parte a subpurtătoarelor vor fi afectate. Codarea
canalului împotriva erorilor poate fi utilizată în acest caz pentru corectarea
subpurtătoarelor eronate.

1.2. Originile OFDM

Modulaţia multipurtătoare consta in transmiterea datelor prin divizarea

fluxului de intrare în şiruri de simboluri, fiecare din acestea având o rată de transfer
mult mai mică şi prin utilizarea acestor subfluxuri la modularea subputătoarelor.
Figura 5.2 compară modulaţia cu o singură purtătoare (SCM Single Carrier
Modulation) cu modulaţia cu mai multe subpurtătoare (MCM Multi-Carrier
Modulation). Cu B SCM şi B MCM sunt notate benzile transmise pe cele două tipuri de
modulaţii. Pentru MCM, f k , F k (f;t), N SC şi ∆f sunt notaţiile pentru frecvenţa
subpurtătoarei k, spectrul de frecvenţe al subpurtătoarei k modulate, numărul total de
subpurtătoare şi respectiv spaţiul de gardă între subpurtătoare. Spectrul de frecvenţe al
unui semnal MCM se scrie astfel:
N SC
S MCM ( f ; t ) = ∑ Fk ( f ; t ) (5.1)
k =1
Printr-un canal selectiv afectat de fading, caracterizat de funcţia de transfer
H(f;t) spectrul de frecvenţe recepţionat (SCM şi MCM) se scrie astfel:

1
 Figura 5.2 – Comparaţie între SCM şi MCM: (a) spectrul de frecvenţă al
semnalelor transmise; (b) spectrul de frecvenţă al semnalelor recepţionate.

RSCM ( f ; t ) = H ( f ; t ) S SCM ( f ; t ) (5.2)

N SC
RMCM ( f ; t ) = H ( f ; t ) S MCM ( f ; t ) = ∑ H k ( f ; t ) Fk ( f ; t ) (5.3)
k =1
Unde S SCM (f;t) este spectrul de frecvenţe transmis de semnalul SCM şi H k (f;t)
este funcţia de transfer a canalului corespunzătoare lui B k , care este banda de
frecvenţe ocupată de subputătoarea k. Atunci când numărul de subpurtătoare este
mare, răspunsul în amplitudinea şi în fază al funcţiei H k (f;t) se poate considera
constant in banda B k , astfel încât R MCM (f;t) poate fi aproximat astfel:
N SC
RMCM ( f ; t ) ≅ ∑ H k (t ) Fk ( f ; t ) (5.4)
k =1
Unde H k (t) este valoarea complexă a pierderilor in banda canalului, B k .
Ecuaţia (5.4) arată clar faptul că tehnica MCM este eficace şi robustă în
canalele wireless. În combaterea fadingului selectiv MCM nu necesită egalizări sau
cel mult o singură egalizare pentru fiecare subpurtătoare în timp ce tehnica SCM
necesită egalizări adaptive complicate.
Primele sisteme MCM dezvoltate au fost în domeniul militar, fiind legături
radio de înaltă frecvenţă, în anii 1950 – 1960. Sistemele s-au numit KINEPLEX şi
KATHRIN şi erau cu benzi limitate, ortogonale din cauza dificultăţii controlului
precis al frecvenţei subpurtătoarelor în oscilatorul local şi al detecţiei acestor semnale
cu filtre analogice.
În concordanţă cu datele teoretice, conceptul MCM implementând semnale
ortogonale limitate în timp, concept identic cu cel din tehnica OFDM, datează din anii
1960.
Definind durata simbolului la nivelul purtătoarei ca T, semnalul transmis s(t)
se scrie ca fiind:

+∞ N SC
s (t ) = ∑∑ c e
i = −∞ k =1
ki
j 2πf k ( t − iTs )
f (t − iTs ) (5.5)

Unde c ki este simbolul i al purtătoarei k şi f(t) este semnalul modulat al

simbolului. Atunci când se foloseşte semnal dreptunghiular f(t) este dat de relaţia:
1, (0 < t ≤ Ts )
f (t ) =  (5.6)
0 , (t ≤ 0, t > Ts )
astfel încât f k şi ∆f se scriu respectiv ca:

2
 (k − 1) 1
fk = , ∆f = (5.7)
Ts Ts
Figura 5.3 compară un sistem de transmisie de date în banda de bază cu un
sistem OFDM. Indicele i a fost înlăturat în scopul simplificării.
Figura 5.4 compară spectrul de frecvenţă. Tehnologia MCM clasică, ce
implementează semnale ortogonale cu benzi limitate nesuprapuse, permite utilizarea
oscilatoarelor si filtrelor analogice, dar necesită benzi mai mari de frecvenţă. Dacă se
realizează implementarea cu semnale dreptunghiulare pentru subpurtătoare, spectrul
de frecvenţe va fi împrăştiat şi suprapus, deşi se poate salva banda necesară. Din
cauza dificultăţii recuperării subpurtătoarei fără interferenţe prin intermediul filtrelor
analogice, conceptul OFDM a fost abandonat. Ca rezultat, în anii 1960 s-au dedicat un
număr de studii pentru implementarea MCM cu semnale ortogonale cu bandă limitată.
Acest lucru este posibil deoarece filtrele analogice pot separa uşor astfel de semnale.
De reţinut că numele „OFDM” a apărut în U.S. Patent, Nr.3 din 1970.

3
Figura 5.3 – Comparaţie între formele de undă transmise: (a) Sistem cu transmisie
serială în banda de bază; (b) Sistem OFDM

4
 Figura 5.4 – Comparaţia spectrelor de frecvenţă: (a) semnale nesuprapuse cu
bandă limitată, ortogonale (MCM); (b) semnale suprapuse limitate în timp,
ortogonale (MCM); (c) semnale suprapuse cu bandă limitată, ortogonale
(MCM); (d) semnale limite în timp (SCM).

1.3. Caracteristici OFDM

Principiul de bază a1l OFDM este acela de a transmite un flux de date de

viteză mare pe un număr de fluxuri de rate mai mici transmise simultan pe câte o
subpurtătoare. Deoarece durata simbolului creşte pentru subpurtătoare, dispersia în
timp cauzată de întârzierile multicale este diminuată. Interferenţa intersimbol este
eliminată complet prin introducerea unui interval de gardă în fiecare simbol OFDM,
acolo unde semnalul OFDM este extins ciclic pentru a evita interferenţa între
subpurtătoare. Înainte de a analiza performanţa unui sistem OFDM să reluăm definiţia
semnalului OFDM:
+∞ N SC
s (t ) = ∑∑ c e
i = −∞ k =1
ki
j 2πf k ( t − iTs )
f (t − iTs ) (5.8)

1, (−∆ G < t ≤ t s )

f (t ) =  (5.9)
0, (t ≤ −∆ G , t > t s )
(k − 1) 1
fk = , ∆f = (5.10)
ts ts
Ts = ∆ G + t s (5.11)
1 N SC
R= = (5.12)
T Ts

Unde N SC , c ki , f k , T s , ∆ G , t s şi f(t) sunt respectiv numărul de subpurtătoare,

simbolul informaţional de rang i la purtătoarea k, frecvenţa subpurtătoarei k, perioada
simbolului OFDM, lungimea intervalului de gardă, perioada de observare, denumită
„lungimea utilă a simbolului” şi forma de undă dreptunghiulară a simbolului. În plus,
1
R= este rata totală de transmisie a unui simbol. Atunci când limităm observarea
T
fenomenului doar la PSK binar (BPSK – binary PSK) sau la PSK în quadratură
(QPSK – quadrature PSK) la toate subpurtătoarele, simbolul informaţional este dat de:
 j 2Mπm 
cki ∈ e | m = 0,1,..., M − 1 (5.13)
 
Unde M = 2k M , astfel încât k M = 1 pentru BPSK şi kM = 2 pentru QPSK.

5
 Modelul canalului radio

În general, într-un canal radio, un semnal transmis nu este distorsionat doar de

fadingul multicale, ci este afectat şi de zgomotul termic după cum este arătat în figura
5.5. Semnalul recepţionat prin canal se scrie astfel:

+∞
r (t ) = ∫ h(τ ; t ) s (t − τ )dτ + n(t ) (5.14)
−∞

Unde h(τ ; t ) este răspunsul la impuls al canalului şi n(t ) este zgomot alb
Gaussian aditiv. Ecuaţia de mai sus (5.14) arată faptul că printr-un canal radio un
semnal este multiplicat cu h(τ ; t ) şi apoi este adunat cu n(t ) , de aceea putem
considera fadingul ca fiind un zgomot aditiv.
Dacă răspunsul canalului la impuls este o constantă invariantă în timp, h(τ ; t )
capata expresia:
h(τ ; t ) = hδ (τ ) (5.15)
Unde h este valoare complexă, câştigul canalului, atunci putem ignora efectul
de fading în canal rămânând doar zgomotul alb Gaussian aditiv. Îl vom numi „canal
AWGN” (AWGN – Aditive White Gaussian Noise). Pe de altă parte, dacă răspunsul
la impuls al canalului este variabil în timp, atunci în canal apare atât fading cât şi
zgomot alb Gaussian aditiv. Acest canal îl vom numit „canal cu fading”. Performanţa
parametrului BER în cazul unei scheme de modulare/demodulare depinde
preponderent de raportul semnal/zgomot pe bit (SNR) al semnalului recepţionat, care
mai este numit şi „energia bitului raportata la densitatea spectrala de putere a
zgomotului” (E b /N 0 ) sau „contrastul energetic”. În continuare se prezinta
performanţa BER a sistemelor OFDM în canale afectate de zgomot alb Gaussian
aditiv şi de fading.

Figura 5.5 – Modelul canalului radio

1.4. BER în canalele afectate de zgomot alb Gaussian aditiv

Figura 5.6 ilustrează un sistem de transmisie OFDM bazat pe CPSK.

Presupunând că receptorul cunoaşte fereastra temporală, atunci raspunsul DFT la
subpurtătoarea n în intervalul [iT s , iT s +t s ] se scrie astfel:
iTs + t s
1 − j 2πf n (t − iTs )
rni =
ts ∫ r (t )e
iTs
dt (5.16)

6
 Definind n ni ca fiind componenta de zgomot din fereastra DFT, înlocuind
(5.8), (5.14) şi (5.15) în (5.16) rezultă:

rni = hcni + nni (5.17)

Figura 5.6 – Diagrama de transmisie a unui sistem CPSK bazat pe OFDM:

(a) emiţătorul; (b) receptorul.

Ecuaţia (5.16) arată clar că semnalul recepţionat este integrat doar pe durata
simbolului util. Pentru formele curente de sisteme OFDM semnalul este transmis
chiar şi în timpul intervalului de gardă, astfel încât puterea lui nu poate fi folosită la
detecţie. Deci, în canalele AWGN, valoarea BER a sistemului OFDM bazat pe CPSK
este aceeaşi ca a unui sistem SCM bazat pe CPSK, dar trebuie să luăm în considerare
„pierderea de putere asociată cu intervalul de gardă”. Atunci când se implementează
BPSK sau QPSK pe toate subpurtătoarele, valoarea parametrului BER este dată de
relaţia:

PbB, AWGN
, coherent
= PbQ, AWGN
, coherent
=
1
2
( )
erfc γ b' (5.18)

Unde erfc(x) este funcţia eroare complementară dată de:

2
π ∫
−t 2
erfc( x) = e dt (5.19)
x

γ b' este raportul real SNR pe bit. Definind raportul SNR pe bit ca fiind γ b
avem:

7
 γ b = (1 − α G )γ b
ts
γ b' = (5.20)
Ts

Figura 5.7 ilustrează un sistem OFDM bazat pe DPSK. Sistemele OFDM

bazate pe DPSK sunt superioare celor bazate pe CPSK deoarece detecţia diferenţială
poate elimina în totalitate o subpurtătoare regenerată, necesară în cazul detecţiei
coerente, deşi performanţele de transmisie ale unui sistem bazat pe DPSK este inferior
unuia bazat pe CPSK. Valoarea BER a unui sistem OFDM bazat pe DPSK este aceiaşi
ca a unui sistem SCM bazat pe DPSK. Când este implementat BPSK pe toate
subpurtătoarele, valoarea BER este dată de relaţia:

1 '
PbB, AWGN
, deferential
= e −γ b (5.21)
2

Iar când se implementează QPSK, BER este dată de relaţia:

− (a 2 + b 2 )
1
1
, deferential
PbQ, AWGN = Q ( a, b) − I 0 (ab)e 2 (5.22)
2
γ b' 
a=  2 + 2 − 2 − 2  (5.23)
2 
γ b' 
b=  2 + 2 + 2 − 2  (5.24)
2 

În relaţia (5.22). Q(a,b) este funcţia Q dată de:

− (
1 2 2
a +b ) ∞
a
j

Q ( a, b) = e 2
∑   I j (ab)
j =0  b 
(5.25)

Unde I j (x) este funcţia Bessel de ordinul j de primul tip.

8
 Figura 5.7 – Diagrama de transmisie a unui sistem DPSK bazat pe
OFDM: (a) emiţătorul; (b) receptorul.

1.5. Robusteţea împotriva zgomotelor produse de om

În urmă cu câţiva ani au fost raportate o varietate de zgomote produse de om,

de cele mai multe ori negaussiene, ce au deteriorat performanţele sistemelor de
comunicaţii digitale, cum ar fi liniile asimetrice digitale (ADSL), broadband digital şi
reţelele LAN wireless de 2.4GHz. Aceste sisteme de comunicaţii au adoptat deja
OFDM ca standard al nivelului fizic, astfel încât este important să discutăm
performanţele sistemelor OFDM în mediile zgomotoase produse de om.
Un sistem OFDM înlocuieşte utilizarea unui banc de filtre cu cel al utilizării
transformării Fourier, astfel încât sugerează faptul că aceste sisteme sunt robuste la
perturbaţii bruşte discrete, deoarece împarte energia spectrală împrăştiată a
zgomotului în mai multe subbenzi. Perturbaţiile bruşte discrete asupra sistemelor
SCM au fost îndelung studiate comparativ cu efectul lor asupra sistemelor OFDM.
În această secţiune se va arăta performanţa parametrului BER al sistem OFDM
aflat într-un canal cu perturbaţii bruşte generalizate (GSN – Generalized Shot Noise).
Nu se va lua în calcul fadingul şi se presupune faptul că formatul BCPSK este perfect,
sincronizarea ferestrei DFT este corectă şi, de asemenea, se presupune recuperată
purtătoarea.

În figura 5.8 este prezentat un zgomot GSN, care mai este numit şi perturbaţie
bruscă. Valoarea zgomotului GSN în valoare complexă se scrie:
∞
nGS (t ) = ∑Γ e φ δ
m = −∞
m
j m (t −t m )
(5.26)

Unde t m este timpul de sosire al impulsurilor ce aparţin unui set de puncte Poisson cu
numărul mediu de impulsuri pe secundă λ GS , Γ m este amplitudinea aleatoare,
independentă şi identic distribuită cu funcţia de probabilitate a densităţii p(Γ m ), şi φ m
este faza aleatoare, independentă şi identic distribuită cu funcţia de probabilitate a
densităţii în intervalul [0, 2π]. Se presupune că Γ m şi φ m sunt independente statistic.
Spectrul puterii unui zgomot GSN trebuie să fie alb cu următoarea densitate spectrală:

9
 N GS =
1
2
[ ]
E Γm2 λGS (5.27)

Figura 5.8 – Zgomot GSN (generalized shot noise)

1.6. Rata erorii de bit (BER) a sistemelor SCM aflate în canale

GSN

Pentru sistemele SCM, semnalul transmis se scrie ca:

∞
s (t ) = ∑ cψ (t − iT )
i = −∞
i (5.28)

Unde c i şi Ψ(t) indică simbolul de date i şi respectiv funcţia de bază utilizată

ca filtru. Filtrul de transmisie utilizat aici este bine cunoscutul filtru Nyquist cu
factorul de variaţie accentuată a frecvenţei α roll , şi energia sa normalizată la unitate.
Presupunând cazul în care semnalul este bruiat de zgomot alb Gaussian aditiv
şi de zgomot GSN. Semnalul la recepţie este :

r (t ) = 2 Eb ⋅ s (t ) + nG (t ) + nGS (t ) (5.29)

Unde E b este energia semnalului pe bit şi n G (t) este valoarea complexă a

zgomotului Gaussian. Semnalul recepţionat este apoi aplica la filtrul Nyquist pentru
recuperarea simbolurilor de date dorite.
Figura 5.9 arată modul de evaluare a ratei erorii de bit (BER). Fără a ieşi din
caracterul de generalitate vom da atenţie probabilităţii erorii de bit la eşantionarea
instantanee t=0. Din figură se poate observa că efectul zgomotului GSN depinde de
locul unde sunt prezente impulsurile, notate t m . În mod heurisitc am presupus că
impulsurile care apar în afara intervalului W 0 nu produc erori de bit, astfel încât vom
fi preocupaţi de impulsurile care apar în intervalul W 0 .

10
 Figura 5.9 – Efectul unui zgomot puternic asupra eşantionării
instantanee

1.7. Aplicaţii ale OFDM

1.7.1. Broadcastingul audio digital

Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare digitală de înaltă fidelitate a declanşat o

revoluţie în tehnologia broadcastingului în anii 1980. Sursele de sunet hi-fi erau
potrivite atât pentru utilizarea în interior cât şi în exterior, astfel încât a apărut o
creştere a cererii de recepţionare mobilă a semnalelor audio digitale. Această cerinţă,
ce a fost considerată imposibilă la începutul anilor 1980 (din cauza reflexiilor) a
devenit realizabilă prin folosirea OFDM.
Broadcastingul audio digital (DAB – Digital Audio broadcasting) a fost definit
între anii 1988 şi 1992, şi a fost propus pentru introducere pe piaţă la sfârşitul anilor
1990. Multe din încercări au fost transformate în servicii publice de către furnizorii
din Europa. Enumerăm aici broadcastingul audio digital pe o singură frecvenţă în
Munich, Germania, operaţiile de testare a transmisiilor video digitale folosind satelitul
de comunicaţie Kopernikus, teste de transmisii în banda L, etc. Adiţional acestor teste
au fost făcute şi măsurători ale intensităţii câmpului electromagnetic, răspunsul
canalului la impuls, invulnerabilitatea împotriva interferenţei intercanal, rate erorii de
bit, etc. Tabelul 5.1 arată parametrii definiţi de cele trei moduri DAB în Eureka 147
DAB.

Tabelul 5.1 – Parametrii DAB

Paramatrul modului Modul 1 Modul 2 Modul 3
Bandă 1,536 MHz 1,536 MHz 1,536 MHz
Număr de subpurtătoare 1546 768 384
Tip modulaţie DQPSK
Durata utilă a simbolului (t s ) 1 ms 250 µs 125µs
Separarea subpurtătoarelor (∆f) 3,968kHz 1,984kHz 0,992kHz
Lungimea intervalului de gardă (∆ G ) t s /4 (250 µs) t s /4 (62,5 µs) t s /4 (31,25 µs)
FEC Cod convoluţional
Rata de transmisie a informaţiilor 2,4Mbps

11
1.7.2. Broadcasting video digital terestru

Broadcastingul video digital terestru a fost standardizat în Europa, în 1996, de

către ETSI (European Telecommunication Standards Institute), după efectuarea
testelor şi măsurătorilor, sub nume de DVB-T (terrestrial digital video broadcasting).
Acest standard foloseşte OFDM. Tabelul 5.2 arată cele două moduri definite în
standard. În anul 1998, DVB-T a fost adoptat pentru prima dată în Marea Britanie, cu
utilizarea reţelei multifrecvenţă (MFN – multifrequency network), în modul 2k, 64
QAM, 7-µs interval de gardă, R c =2/3 cod convoluţional şi rată de transmisie
24,13Mbps.

Tabelul 5.2 – Parametrii DBV-T

Parametrii modului 2k 8k
Bandă 7,61 MHz 7,61MHz
Număr de subpurtătoare 1705 6817
Tip modulaţie QPSK 16QAM 64QAM
Durata utilă a simbolului (t s ) 224µs 896µs
Separarea subpurtătoarelor (∆f) 4,464kHz 1,116kHz
Lungimea intervalului de gardă t s /4 (56µs), t s /8 (28µs), t s /4 (224µs), t s /8 (112µs),
(∆ G ) t s /16 (14µs), t s /32 (7µs) t s /16 (56µs), t s /32 (28µs)
FEC (interior) Cod convoluţional ( R = 1/2, 2/3, 3/4, 5/6, 7/8
FEC (exterior) Cod Reed-Solomon (204, 188)
Întreţesere Întreţesere biţi în domeniu timp-frecvenţă
Rata de transmisie a informaţiilor 4,98 – 31,67Mbps
C/N necesar 3,1 dB – 20,1 dB

1.7.3. Broadcasting digital terestru cu integrarea serviciilor

În Japonia, Asociaţia Industriilor Radio şi de Afaceri (ARIB) a standardizat

broadcastingul digital terestru cu integrarea serviciilor (ISDB-T) în iunie 2000.
Tabelul 5.3 dă detalii despre televiziunea ISBD-T, iar tabelul 5.4 despre transmisiile
audio ISBD-T.
Este foarte interesant de comparat Tabelul 5.3 şi Tabelul 5.4. Numărul de
subpurtătoare în standardul DVB-T este mai mare decât în ISDB-T, ceea ce conduce
la o ocupare mai mare a benzii. DVB-T utilizează numai scheme de demodulatoare
coerente, in timp ce ISDB-T utilizează atât scheme de demodulatoare coerente cât şi
scheme de demodulatoare diferenţiale. Ocuparea mică a benzii şi utilizarea detecţiei
diferenţiale în ISDB-T sunt destinate recepţiei mobile, dând robusteţe împotriva
fadingului selectiv chiar şi la nivele de raport semnal/zgomot mici.
În plus, ISDB-T utilizează o metodă interesantă de inserţie a simbolurilor pilot
destinată recepţiei mobile. Figura 5.10 arată structura timp-frecvenţă a unui semnal
ISDB-T bazat pe OFDM. În structura simbolurilor pilot se găsesc două modele de
simboluri pilot (pattern-uri) – modelul continuu pe subpurtătoarea cu cea mai mare
frecvenţă şi modelul dispersat, unde simbolurile pilot sunt inserate pe câteva
subpurtătoare la diverse intervale de timp. Funcţia de transfer a canalului esenţială
pentru demodulări coerente este estimată din interpolarea simbolurilor dispersate de-a
lungul axei frecvenţei, iar simbolurile pilot dispersate sunt transmise la fiecare
interval de timp, astfel încât să se poată depista variaţia în timp a funcţiei de transfer.

12
 Tabelul 5.3 – Parametrii ISDB-T (Televiziune)
Parametrii Modului Modul 1 Modul 2 Modul 3
Bandă 5,575MHz 5,573MHz 5,572MHz
Număr de subpurtătoare 1405 2809 5617
Tip modulaţie QPSK 16QAM 64QAM DQPSK
Durata utilă a simbolului (t s ) 252 µs 504 µs 1008 µs
Separarea subpurtătoarelor (∆f) 3,968kHz 1,984kHz 0,992kHz
t s /4 (63µs) t s /4 (126µs) t s /4 (252µs)
t s /8 (31,5µs) t s /8 (63µs) t s /8 (126µs)
Lungimea intervalului de gardă (∆ G )
t s /16 (15,75µs) t s /16 (31,5µs) t s /16 (63µs)
t s /32 (7,875µs) t s /32 (15,75µs) t s /32 (31,5µs)
FEC (interior) Cod convoluţional (R = 1/2, 2/3, 3/4, 5/6, 7/8)
FEC (exterior) Cod Reed-Solomon (204, 188)
Întreţesere Întreţesere biţi în domeniu timp-frecvenţă
Rata de transmisie a informaţiilor 3,65 – 23,2Mbps
C/N necesar 3,1dB – 20,1dB

Tabelul 5.4 - Parametrii ISDB-T (Audio)

429 kHz*
Bandă
1,27MHz**
109* 217* 433*
Număr de subpurtătoare
325** 649** 1297**
Tip modulaţie QPSK 16QAM 64QAM DQPSK
Durata utilă a simbolului (t s ) 252 µs 504 µs 1008 µs
Separarea subpurtătoarelor (∆f) 3,968 kHz 1,984 kHz 0,992 kHz
t s /4 (63µs) t s /4 (126µs) t s /4 (252µs)
t s /8 (31,5µs) t s /8 (63µs) t s /8 (126µs)
Lungimea intervalului de gardă (∆ G )
t s /16 (15,75µs) t s /16 (31,5µs) t s /16 (63µs)
t s /32 (7,875µs) t s /32 (15,75µs) t s /32 (31,5µs)
FEC (interior) Cod convoluţional (R = 1/2, 2/3, 3/4, 5/6, 7/8)
FEC (exterior) Cod Reed-Solomon (204, 188)
Întreţesere Întreţesere biţi în domeniu timp-frecvenţă
Rata de transmisie a informaţiilor 280,8 – 840 Kbps
(* transmisie pe 1 segment; ** transmisie pe 3 segmente)

13
 Figura 5.10 – Structura timp-frecvenţă a unui semnal ISDB-T bazat pe
OFDM

1.7.4. Reţele locale (LAN) wireless în banda 5 GHz

În 1998, grupul de standardizare IEEE 802.11 a decis alegerea tehnicii OFDM

pentru implementarea noului standard de LAN pe 5GHz, ce suportă rate de transfer de
la 6 la 56Mbps. În standardele DVB-T şi ISDB-T, menţionate mai sus, tehnica OFDM
este utilizată în modul de transmisie continuu, pentru broadcasting. În noul standard,
intitulat IEEE 802.11a, se foloseşte OFDM în modul de transmisie de pachete.
Urmând decizia IEEE 802.11, ETSI a adoptat tehnica OFDM în standardul
HIPERLAN/2, la fel cum a făcut şi ARIB în standardul MMAC. De atunci, cele trei
entităţi au lucrat în strânsă cooperare, pentru a asigura că diferenţele dintre cele trei
standarde sunt ţinute la minim, dând posibilitatea producătorilor de echipamente să le
utilizeze în toată lumea.
Diferenţa principală între IEEE 802.11a şi HIPERLAN tipul 2 este în controlul
accesului la mediu (MAC). IEEE 802.11a utilizează un control al accesului la mediu
distribuit, bazat pe CSMA/CA (carrier sense multiple access with collision
avoidance), în timp ce HIPERLAN/2 foloseşte un control al accesului la mediu
centralizat şi programat, bazat pe TDMA/DSA (time division multiple access with
dynamic slot assignment). Standardul MMAC suportă ambele versiuni de control al
accesului la mediu. Referitor la nivelul fizic (PHY), sunt doar câteva diferenţe minore

14
între cele trei standarde. Tabelul 5.5 arată parametrii pentru IEEE 802.11a şi pentru
MMAC, iar tabelul 5.6 parametrii pentru HIPERLAN/2 şi pentru MMAC.

Tabelul 5.5 – Parametrii IEEE 802.11a şi MMAC

Separarea canalelor 20MHz
Banda 16,56MHz (-3dB)
Numărul de subpurtătoare 52
Numărul de frecvenţe pilot ale 4
subpurtătoarelor
Durata utilă a simbolului (t s ) 3,2 µs
Separarea subpurtătoarelor (∆f) 312,5kHz
Lungimea intervalului de gardă (∆ G ) 800ns
FEC Cod convoluţional
Biţi întreţesuţi în domeniul frecvenţă (în
Întreţesere
cadrul unui simbol OFDM)
6 Mbps (BSPK, R c = 1/2)
9 Mbps (BSPK, R c = 3/4)
12 Mbps (QSPK, R c = 1/2)
Rata de transmisie a informaţiilor / 18 Mbps (QSPK, R c = 3/4)
Modularea / rata de codare 24 Mbps (16 QAM, R c = 1/2)
36 Mbps (16 QAM, R c = 3/4)
48 Mbps (64 QAM, R c = 2/3)
54 Mbps (64 QAM, R c = 3/4)

Metoda de acces multiplu CSMA/CA

Tabelul 5.6 – Parametrii HIPERLAN/2 şi MMAC

Separarea canalelor 20MHz
Banda 16,56MHz (-3dB)
Numărul de subpurtătoare 52
Numărul de frecvenţe pilot ale 4
subpurtătoarelor
Durata utilă a simbolului (t s ) 3,2 µs
Separarea subpurtătoarelor (∆f) 312,5kHz
Lungimea intervalului de gardă (∆ G ) 800ns
FEC Cod convoluţional
Biţi întreţesuţi în domeniul frecvenţă (în
Întreţesere
cadrul unui simbol OFDM)
6 Mbps (BSPK, R c = 1/2)
9 Mbps (BSPK, R c = 3/4)
12 Mbps (QSPK, R c = 1/2)
Rata de transmisie a informaţiilor /
18 Mbps (QSPK, R c = 3/4)
Modularea / rata de codare
27 Mbps (16 QAM, R c = 9/16)
36 Mbps (16 QAM, R c = 3/4)
54 Mbps (64 QAM, R c = 3/4)
Metoda de acces multiplu TDMA/DSA

15
 Figura 5.11 – Structura timp-frecvenţă a unui pachet IEEE 802.11a bazat pe OFDM

1.8. Combinarea OFDM şi CDMA

Este bine cunoscut faptul că sistemele CDMA sunt insensibile la fading

selectiv şi au fost introduse cu succes în comunicaţiile celulare comerciale sub numele
de IS-95 şi sisteme 3G. Pe de altă parte şi sistemele OFDM moştenesc şi ele această
caracteristică. De aceea, nimeni nu se aşteaptă la un efect spectaculos din combinarea
celor două sisteme (OFDM şi CDMA).
În 1993, sistemul MC-CDM/CDMA, sistem care este într-adevăr o combinaţie
a celor două sisteme enunţate mai sus, a fost propus de trei grupuri diferite. De aceea,
aceste sistem a atras atenţia de partea sa. În 2002 sistemul MC-CDM/CDMA era
considerat unul din candidaţii pentru nivelul fizic al comunicaţiilor mobile 4G,
deoarece sistemul 4G necesită o înaltă scalabilitate şi adaptabilitate, MC-CDMA
având potenţialul.

2. CONCLUZII
În locul unor concluzii clare, acest capitol oferă câteva căi posibile pe care
tehnica le poate urma în viitor.

16
 Figura de mai jos (6.1) arată două căi posibile ce pot converge către sistemele
4G, cum ar fi sistemele celulare actuale şi sistemele LAN wireless.

Figura 6.1 – Două căi posibile spre sistemele 4G

Sistemele celulare de telefonie nu au experimentat până acum viteze mai mari

de 30Mbps chiar în standardul 3G, de aceea, ca o schemă total nouă, tehnica OFCDM
este propusă pentru downlink-ul sistemelor 4G. Tehnica OFCDM este o variantă
bazată pe MC-CDM şi este potrivită pentru sistemele celulare sau multi-celulă cum ar
sistemele 3G şi 3.5G.
Pe de altă parte, sistemele LAN wireless pot asigura 54Mbps în standardele
actuale, cum ar fi IEEE 802.11a, HIPERLAN/2 şi MMAC, cu toate că serviciile sunt
limitate ca mobilitate. Astfel, dacă un viitor standard LAN wireless, similar
standardului OFDM, cu rate de transfer ridicate, va avea mobilitate ridicată, vom
putea să-l numim sistem 4G.

2.1. Variante bazate pe MC-CDMA

Spectrul de putere al unui sistem MC-CDMA (figura 6.2) are P blocuri,

fiecare din ele fiind compus din KMC subpurtătoare. Tehnica MC-CDMA este propusă
pentru downlink şi numită sistem OFCDM. Figurile 6.3 şi 6.4 compară conceptul unui
sistem convenţional MC-CDMA cu al unui sistem OFCDM.

Figura 6.2 – Spectrul de putere al unui semnal OFDM

17
 Figura 6.3 – Principiul sistemelor MC-CDMA

Figura 6.4 – Principiul sistemelor OFCDM

Avantajul unui sistem OFCDM îl reprezintă scalabilitatea ridicată în

transmiterea datelor, astfel încât poate suporta atât transmisii cu rate mici cât şi
ridicate prin multiplexare în cod, timp şi frecvenţă. Figura 6.5 ilustrează o transmisie
multiplex în cod şi în timp a unui sistem OFCDM, unde numere diferite de coduri şi
sloturi temporare sunt alocate flexibil utilizatorilor. Figura 6.6 ilustrează o transmisie
multiplex în frecvenţă a unui sistem OFCDM. Diferite subpurtătoare sunt alocate
pentru diverşi utilizatori. Datele pentru un utilizator sunt transmise pe subpurtătoarele
alocate, astfel încât sistemul OFCDM poate reduce complexitatea hardware a
receptorului, deoarece utilizatorii cu rate mici de transfer nu trebuie să recepţioneze
toate subpurtătoarele ci doar o parte din spectru.

18
 Sistemul OFCDM poate schimba factorul de împrăştiere (SF – spreading
factor) în concordanţă cu forma celulei. Dacă luăm cazul multiplexării în cod în
mediile celulare, fadingul selectiv poate distorsiona ortogonalitatea dintre coduri dar
poate micşora interferenţele între celule prin utilizarea codurilor lungi de împrăştiere.
Astfel, în medii multicelulare, unde interferenţele între celule sunt dominante, factorul
de împrăştiere variabil (VSF – variable spreading factor) va creşte SF, iar într-un
mediu cu celule izolate, unde nu există interferenţe între celule va descreşte SF la
unitate. Figura 6.7 ilustrează conceptul unui sistem VSF-OFCDM.

Figura 6.5 – Multiplexare în cod şi în frecvenţă într-un sistem OFCDM

Figura 6.6 – Multiplexare în frecvenţă într-un sistem OFCDM

19
 Figura 6.7 – Schimbarea factorului de împrăştiere în concordanţă cu
forma celulei

Studii intense legate de sisteme VSF-OFCDM au fost realizate, incluzând şi

performanţele comparative între OFDM-TDMA, DS-CDMA, DS-
CDMA/multipurtătoare şi MC-CDMA în medii multicelulare.
Sistemele OFCDM ce împrăştie secvenţa informaţională în domeniul
frecvenţă, pot obţine o rată a erorilor de bit (BER) bună pentru modulaţiile de nivel
mic (BPSK, QPSK). Atunci când se folosesc modulaţii de nivel mare pe
subpurtotoare, cum ar fi 16QAM , performanţa BER scade drastic. Acest lucru se
întâmplă împrăştierea în domeniul frecvenţă nu poate compensa distorsiunile severe
ale ortogonalităţii codului datorate fadingului selectiv. Se propune astfel un sistem
OFCDM nu numai cu împrăştiere în domeniul frecvenţă ci şi în domeniul timp pentru
a reduce distorsiunile, conceptul fiind extins către sisteme VSF-OFCDM. Tabelul 6.1
arată principalii parametrii de transmisie discutaţi mai sus pentru sistemele OFCDM.

Tabelul 6.1 – Parametrii de transmisie pentru un sistem OFCDM

Lăţimea benzii 101,5 MHz

Numărul de puncte IDFT/DFT 1024

Numărul de subpurtătoare 768

Separarea subpurtătoarelor 131,836 kHz

Lungimea utilă a simbolului 7,585 µs

Lungimea intervalului de gardă 1,674 µs

Coduri de împrăştiere scurte Walsh Hadamard cu KMC = 1 la 32

Coduri de împrăştiere lungi Pseudo aleatoare

20
Modulaţie QPSK, 16 QAM

Schema de combinare MMSEC

Sincronizare 4 simboluri pilot

Sarcină utilă 48-50 simboluri de date

Codarea canalului/decodare Codare Turbo (R = 1/2, K = 4)

Decodare Max-Log-MAP (8 iteraţii)

Credem că tehnicile multipurtătoare vor juca un rol important în sistemele 4G.
Totuşi, pentru a face aceste tehnici nivelul fizic al sistemelor 4G mai sunt multe
probleme de investigat. De exemplu, au fost studiate recent diferite variante ale MC-
CDMA. Puţine studii au fost dedicate tehnicii de bază OFDM pentru a fi aplicată în
sistemele 4G, cu accentul pe formatul semnalului pentru a face faţă efectului Doppler
datorat mobilităţii.
Referitor la protocoalele de acces nu se ştie deocamdată dacă CDMA-ul este
potrivit pentru sistemele 4G. Sistemele OFDM-TDMA şi OFDM-CSMA/CA, cât şi
MC-CDMA sunt de asemenea candidaţi la standardul 4G. Va trebui luat în calcul
performanţa comparativă a acestor sisteme atât în mediile multicelulare cât şi în cele
cu celule izolate.

BIBLIOGRAFIE

1. Sima, Ion „Comunicaţii Mobile”, note de curs,

2004

2. Ion, Bogdan „Comunicaţii Mobile”, Ed. Tehnopress

Publishing House, Iaşi 2003, ISBN
973-8377-59-5

3. Zoican, Roxana; Zoican, Sorin „Sisteme Celulare de Telecomunicaţii

– Implementare cu procesoare de
semnal” – Ed. Matrix-Rom, Bucureşti
1998, 300 pagini, ISBN : 973-9390-
03-X

4. Hara, Shinsuke; Prasad, Ramjee „Multicarrier Techniques for 4G

Mobile Communications” – Ed. Artech
House, 2003, ISBN 1-58053-482-1

21