ANALIZA CU ELEMENTE FINITE A SUBANSAMBLELOR

MECANICE ŞI A COMPONENTELOR ACESTORA

2.1 Generalităţi
Proiectarea asistată de calculator a elementelor unui sistem mecanic presupune
identificarea formei şi a dimensiunilor acestora, utilizând programe performante de modelare a
solidului, de analiză a fenomenelor fizice, de sinteză şi/sau de optimizare.
Sistemul mecanic al unei maşini, instalaţii, utilaj, robot, aeronavă etc. poate fi divizat în
ansamble care, la rândul lor, sunt compuse din subansamble şi părţi constitutive distincte,
numite elemente sau organe de maşină. De asemenea, şi subansamblele, la rândul lor, pot fi
compuse din alte subansamble sau din alte elemente de maşină distincte. Subansamblele şi
ansamblele sistemului mecanic sunt entităţi independente, utile pentru studiul structurat al
sistemului şi pentru optimizarea tehnologică a montajului.
Elementele componente ale unui sistem (subsistem) mecanic sunt în interacţiune directă
fixă, permanentă (nedemontabilă sau demontabilă) sau în interacţiune mobilă directă (fără
ungere) sau indirectă (cu ungere). Tipurile acestor legături, din punct de vedere constructiv şi
în funcţie de necesităţile funcţionale şi tehnologice, sunt diverse.
Practica proiectării şi execuţiei de sisteme mecanice s-a dezvoltat continuu, incluzând
în orice perioadă de timp toate realizările de performanţă privind mijloacele, metodele,
posibilităţile, materialele şi tehnologiile. Din punct de vedere funcţional, în diferite sisteme
mecanice, se găsesc elemente de maşină şi/sau subansamble care au funcţii identice sau
cvasiidentice. Pentru aceste elemente sau subansamble, numite, de obicei, organe de maşină,
cu timpul s-au dezvoltat algoritmi de proiectare consacraţi şi tehnologii specializate de execuţie
şi montaj.
Apariţia şi dezvoltarea explozivă a performanţelor calculatoarelor numerice în ultimii
zeci de ani a permis obţinerea de programe performante care implică noi posibilităţi de
modelare, de analiză şi de sinteză a subansamblelor, a elementelor şi/sau a organelor de maşină.
Majoritatea acestor programe performante au la bază metode numerice, dintre care în practica
analizei fenomenelor fizice s-a consacrat Metoda Elementelor Finite.
În figura 2.1 se prezintă o schemă generală a principalelor activităţi pentru proiectarea
şi execuţia de produse materiale mecanice, urmărind, în mod special, identificarea locului
programelor care au la bază MEF.
Modelarea solidului este ansamblul de activităţi care urmăresc descrierea geometrică
şi fizică a corpurilor sau a domeniilor spaţiale în vederea reprezentării acestora prin intermediul
calculatorului numeric. Formele geometrice ale elementelor sistemelor de studiat se pot modela
cu diferite grade de idealizare în funcţie de etapa de proiectare curentă. În fazele de început a
proiectării sistemelor mecanice complexe gradul de idealizare la modelarea elementelor
acestora este mărit, urmărindu-se cu precădere analiza şi sinteza la nivel principial (funcţional),
44 Capitolul nr. 2

Fig. 2.1
spre deosebire de fazele finale, când modelarea se realizează cu abateri cât mai mici de la forma
şi dimensiunile nominale, urmărindu-se, în acest caz, aspectele de detaliu constructiv.
Analiza structurală, statică, cinematică şi dinamică a sistemelor mecanice presupune
studiul continuu al corespondenţelor dintre parametrii şi caracteristicile efective şi cele impuse
sistemului mecanic, considerând pentru elementele componente modele cu grad mărit de
idealizare. Pentru realizarea caracteristicilor impuse se pot efectua modificări adecvate urmate
de reanalizări sau se pot întocmi modele de sinteza şi/sau de optimizare. În urma acestor operaţii
rezultă principalii parametri dimensionali şi fizici ai elementelor şi subansamblelor sistemului
mecanic.
Analiza cu elemente finite a elementelor sau a subansamblelor simple ale unui sistem
mecanic, folosind rezultatele obţinute la etapa precedentă, presupune remodelarea geometrică
cu precizarea formei la nivel de detaliu şi modelarea cu elemente finite, de asemenea, cu
acurateţe mărită. Unele programe performante care au la baza MEF au module speciale de
optimizare şi sinteza a formei. Cu ajutorul acestor programe se generează forme geometrice
care respectă condiţii de egala rezistenţă, volum minim sau masă minimă. În plus, în ultimul
timp analiza cu elemente finite se foloseşte uzual şi pentru studiul dinamic al sistemelor
mecanice cu elementele deformabile elastic.
Modulul de interfaţă PAC-FAC (fig. 2.1) realizează legătura cu programele de
proiectare tehnologică şi modificări ale formei şi dimensiunilor, în vederea adaptării la
procedeele tehnologice disponibile. Studiul proceselor tehnologice (deformare, turnare, difuzie
etc.) cu ajutorul analizelor cu elemente finite permite determinarea parametrilor de formă şi
dimensionali necesari pentru proiectarea dispozitivelor precum şi pentru stabilirea regimurilor
tehnologice optime.
Obţinerea rapid a produselor materiale mecanice cu performanţe ridicate este posibilă
prin introducerea masivă a calculatoarelor numerice cu programe performante, atât pentru
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 45

sinteza dimensională, cât şi pentru execuţia acestora. Etapele proiectării şi fabricării asistate de
calculator a sistemelor tehnice se modifică şi se completează continuu în concordanţă cu
realizările în domeniile modelării, analizei şi sintezei acestora precum şi cu evoluţia
performanţelor tehnice ale sistemelor de calcul.
Modelarea şi analiza teoretică a fenomenelor reale, în scopul obţinerii de produse
performante, pot fi realizate urmărind două direcţii principale: studii fundamentale pe situaţii
generale şi studii aplicative prin analize pe cazuri practice concrete. În figura 2.2 se prezintă
schematic etapele principale cuprinse în cele două direcţii. Se observă şi din aceasta figură că
46 Capitolul nr. 2

Fig. 2.2
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 47

analizele teoretice care urmăresc aspectele practice se realizează având la bază rezultatele
studiilor fundamentale. Analizele teoretice generale ale fenomenelor reale au la bază modele
teoretice de calcul cărora li se asociază modele matematice adecvate.
Modelul teoretic de calcul este o aproximare a modelului real care presupune
identificarea formei şi dimensiunilor domeniului geometric şi a parametrilor fizici cunoscuţi
precum şi precizarea calitativă a parametrilor fizici necunoscuţi. Pentru parametrii geometrici
şi fizici cunoscuţi se stabilesc funcţiile de variaţie şi valorile limită ale acestora.
Modelul matematic analitic, asociat modelului de calcul întocmit, în majoritatea
cazurilor, este un sistem de ecuaţii diferenţiale şi/sau integro-diferenţiale completat de seturi de
condiţii iniţiale şi limită adecvate. În multe situaţii este posibilă descrierea matematică a
fenomenelor fizice, sintetizate în modelul de calcul, folosind calculul variaţional prin
intermediul unei funcţionale. Aceasta descriere, utilizată frecvent datorită simplităţii metodelor
şi algoritmilor de rezolvare a modelului matematic, s-a dezvoltat în diverse forme, mai ales,
pentru problemele de inginerie mecanică.
Pentru rezolvare, prin abordarea clasică, în urma aproximărilor grosolane privind
geometria, condiţiile iniţiale şi limită şi caracteristicile materialului aplicate modelelor teoretice
de calcul şi matematic, se obţin modele matematice analitice simplificate, care se pot procesa
folosind calculul manual, rigla de calcul sau calculatorul de buzunar. De exemplu, pentru
modelul de calcul a structurilor mecanice deformabile elastic, cu ajutorul metodelor teoriei
elasticităţii şi rezistenţei materialelor, se obţin modele matematice specifice care conduc la
relaţii de calcul simple (Navier, Juravski etc.) pentru diferite domenii geometrice (bare, plăci,
membrane, tuburi, discuri etc.) şi condiţii fizice particulare.
În scopul măririi preciziei rezultatelor obţinute cu metodele clasice, metodele numerice
prin intermediul unor aproximări mici, de obicei controlabile, privind geometria, condiţiile
limită şi caracteristicile materialului, conduc la modele numerice care pot fi rezolvate numai
cu calculatorul numeric. Practica modelării numerice care presupune studiul fenomenelor fizice
din mediile continue prin divizarea acestora în subdomenii mai mici, numite elemente finite, s-
a dezvoltat şi concretizat în programe performante comerciale (NASTRAN, ANSYS, ALGOR,
COSMOS, CATIA etc.) care au pre şi postprocesoare cu facilităţi dezvoltate de introducere şi
prelucrare a datelor.
Studiile teoretico-practice aplicabile în proiectarea concretă a elementelor maşinilor au
la baza modelul tehnic de calcul. Deoarece programele performante care au la baza MEF sunt
de analiză, preliminar, este necesar un calcul de dimensionare (predimensionare) folosind, cu
precădere, metodele clasice ale rezistenţei materialelor. În vederea folosirii programelor
performante pentru analiza şi optimizarea formei structurii elementului de maşină, preproiectat
atât ca formă cât şi dimensional, este necesar să se întocmească unul sau mai multe modele de
analiză adaptate metodei numerice care stă la baza programului utilizat.
În aceasta lucrare se urmăreşte, cu precădere, analiza cu elemente finite cu programe
performante pentru proiectarea unor elemente (organe) de maşină şi/sau a subansamblelor unor
sisteme mecanice. Diversele analize cu elemente finite prezentate pornesc de la definirea
problemei în contextul general al proiectării şi se încheie cu vizualizarea, analiza şi sinteza
rezultatelor. Aceste analize sunt realizate în mediul CATIA, caracterizat de un înalt nivel de
integrare a modulelor CAD şi CAE evidenţiat şi prin succinta prezentare din cap. 1. Astfel, în
48 Capitolul nr. 2

ultima perioadă de timp, datorită acestei integrări precum şi nivelului ridicat de comunicare a
operatorului uman cu mediul de programare, inginerii proiectanţi pot accesa cu uşurinţă
modulele CAE (Computer Aided Engineering) de analiză cu elemente finite. Pentru aceasta se
impune ca proiectanţii să posede cunoştinţe de întocmirea modelelor de analiză cu elemente
finite şi de procesarea rezultatelor. În acest capitol se prezintă probleme generale legate de
modelările cu elemente finite ale geometriilor, caracteristicilor materialelor, condiţiilor limită
şi încărcărilor pentru diverse situaţii frecvent întâlnite în practică.
2.2 Problematica analizei cu elemente finite a
subansamblelor şi componentelor acestora

2.2.1 Model teoretic cvasigeneral de analiză cu elemente finite

În figura 2.3 se prezintă un model teoretic cvasigeneral de analiză cu elemente finite a

unui element al unui subansamblu mecanic [11, 30]. Structura continuă a acestui element, de
volum V şi mărginită de suprafaţa S, este executată din materiale solide cu comportări diverse
(liniare, neliniare) care se descriu prin legi specifice. Pentru materialul sau materiale utilizate
sunt cunoscute valorile densităţilor, caracteristicilor mecanice (densitate, matricele de
elasticitate, factori de amortizare etc.) şi termice (coeficienţi de dilatare termică, căldura
specifică etc.) şi ale rezistenţelor admisibile (tracţiune, compresiune, de obicei, şi forfecare).
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 49

Asupra structurii elementului de analizat acţionează următoarele sarcini exterioare:

forţele generalizate (forţele şi/sau momentele Pi , i = 1, 2 ... m) concentrate în puncte; forţele
generalizate distribuite pe linie (forţele sau momentele q, pe linia Cp), pe suprafaţă (forţele
şi/sau momentele p pe suprafaţa Sp) şi în volum (forţele de greutate proprie fg, centrifugale t
şi/sau de inerţie fj).
Structura elementului de analizat funcţionează într-un domeniu de temperaturi mărginit
de temperaturile iniţială T0 şi finală Tf. În plus, structura poate fi sub acţiunea unor câmpuri
termice de temperaturi (distribuite pe linie, pe suprafaţă sau în volum) şi/sau fluxuri termice
exterioare.
În categoria încărcărilor exterioare se includ şi deformările elastice impuse unor zone
ale structurii, prin valori cunoscute ale deplasărilor δi. Acestea conduc la o forma impusă stării
deformate a zonei structurii, care în fig. 2.3,a este sintetizată de linia Ci.

Fig. 2.3
50 Capitolul nr. 2

Interacţiunile directe dintre structura elementului de analizat cu structurile altor

elemente ale subansamblului mecanic, de asemenea, se pot simula prin intermediul analizelor
cu elemente finite. Aceste interacţiuni pot fi permanente (deplasările nule, de obicei, impuse de
condiţiile limită) şi/sau nepermanente cu luarea în considerare a frecărilor (cuantificabile prin
valorile coeficienţilor de frecare, μ) dintre materialele din zonele de interacţiune şi a distanţelor
iniţiale, δ0.
Posibilitatea analizei cu elemente finite a modelului cvasigeneral prezentat este
condiţionată şi de existenţa unui set de condiţii limită impuse, sintetizate, de obicei, prin
deplasări anulate pentru puncte din domeniul geometric al problemei (de exemplu, suprafaţa S,
din fig. 2.3,a). Rezolvabilitatea modelului de analiză cu elemente finite, cu încărcările şi
condiţiile limită impuse, este asigurată de inexistenţa posibilităţilor de mişcare cinematică a
structurii acestuia.
Sub acţiunea încărcărilor şi condiţiilor limită impuse, structura analizată se deformează
şi, în interiorul acesteia, apar forţe interne distribuite, numite tensiuni. Câmpurile de deplasări,
deformaţii şi de tensiuni, din punctele domeniului geometric, se descriu cantitativ prin vectorii
deplasărilor

[d] = [u v w]T, (2.1)

deformaţiilor (fig. 2.3, b),

[ε] = [εx εy εz γxy γyz γzx]T (2.2)

şi, respectiv, tensiunilor (fig. 2.3,c),

[σ] = [σx σy σz σxy σyz σzx]T,

(2.3)

care au componentele raportate la sistemul de coordonate triortogonal drept XYZ.

Studiul cu programe performante care au la bază MEF a modelului cvasigeneral,
prezentat mai sus şi cu valori date pentru toţi parametrii de intrare, în vederea proiectării
constructive a elementului căruia este asociat, de obicei, urmăreşte determinarea câmpurilor
deplasărilor, deformaţiilor, tensiunilor, termice şi, în plus, a parametrilor (forţe, deplasări,
temperaturi etc.) din zonele de legătură cu alte elemente. Valorile şi variaţiile acestor parametri,
condiţiile funcţionale şi caracteristicile admisibile ale materialelor, permit evaluarea
caracteristicilor de rezistenţă, rigiditate şi termice ale structurii analizate.
În practica analizei şi sintezei elementelor subansamblelor mecanice este puţin probabil
să se întâlnească o problema căreia să i se asocieze modelul prezentat mai sus. De obicei,
formele geometrice, încărcările şi condiţiile limită impuse elementelor subansamblelor
mecanice practice, se reduc la cazuri particulare, fapt ce conduce la simplificări privind
modelarea, precizii mărite şi timpi de calcul micşoraţi. Pornind de la aceste considerente, în
cadrul programelor performante care au la bază MEF, s-au dezvoltat elemente finite specifice
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 51

şi module de program care permit rezolvarea problemelor ţinând cont de diferitele cazuri
particulare posibile.

2.2.2 Tipuri de probleme rezolvabile prin analize cu elemente finite

În tabelul 2.1 se prezintă, pornind de la diverse criterii de particularizare a modelului

cvasigeneral, principalele tipuri de probleme rezolvabile cu programe performante care au la
baza MEF. Aceste probleme, în practică, se pot întâlni separat sau combinat, respectând mai
multe criterii de particularizare simultan.
Multe aplicaţii practice cu materializare în subansamble mecanice, includ şi procese de
transfer de căldură şi, deci, pentru proiectare este necesar să se cunoască câmpurile specifice
prin analize termice. O parte din rezultatele acestor analize, pe lângă alte tipuri de încărcări
pot fi considerate pentru analiza mecanică a elementelor (v. aplicaţia nr. 12, pag. 161) şi/sau,
uneori, a subansamblelor sistemelor.
Elementele componente ale sistemelor mecanice au forme tridimensionale (3D) variate.
În multe cazuri practice, formele elementelor sunt, sau se pot considera, bidimensionale (2D) -
cu una din dimensiuni mult mai mică decât celelalte două - sau unidimensionale (1D) – când
una din dimensiuni este mult mai mare decât celelalte două. Pentru analiza cu elemente finite a
subansamblelor sistemelor mecanice cu programe performante care au la bază MEF, fără
considerarea detaliată a interacţiunilor directe dintre părţi, de multe ori, elementele componente
pot fi de forme diferite (unidimensionale, bidimensionale şi/sau tridimensionale). Pornind de la
formele posibile ale domeniului elementului de studiat analizele cu elemente finite pot fi
tridimensionale (v. aplicaţiile 1, 4, 6, 7, 8, 9, 10, 12 şi 13; pag. 73, 93, 105, 111, 119, 129, 137,
155 şi, respectiv, 161), bidimensionale (v. aplicaţiile nr. 11, 14; pag. 147 şi, respectiv, 169),
unidimensionale (v. aplicaţia nr. 3, 5; pag. 85 şi respectiv, 99) sau combinate.
Din punct de vedere al dependenţei de timp a încărcărilor, rezolvarea modelului cu
elemente finite asociat elementului sistemului mecanic este numită analiză statică - fără
considerarea timpului ca variabilă (v. aplicaţiile nr. 1- 13) - sau analiză dinamică - cu
variabilele necunoscute dependente de timp (v. aplicaţia nr. 14, pag. 169).
52 Capitolul nr. 2

Studiul structurilor elementelor sistemelor mecanice cu programe performante care au

la bază MEF ce conduce la determinarea câmpurilor deplasărilor, deformaţiilor, tensiunilor şi
termice, consecinţă a încărcărilor şi condiţiilor de frontieră şi limită normale impuse, se
consideră ca fiind de analiză normală. În plus, de asemenea, cu aceleaşi tipuri de programe, în
cazul unor probleme cu încărcări şi condiţii de frontieră şi limită anormale, se pot analiza şi
stări limită posibil să apară în timpul funcţionării. În acest sens, se întâlnesc frecvent în practica
de proiectare, analizele de stabilitate (v. aplicaţia nr. 12, pag. 155) şi de vectori şi forme
proprii (v. aplicaţia nr. 11, pag. 147) care conduc la determinarea încărcărilor critice de flambaj
şi, respectiv, a frecvenţelor proprii şi a configuraţiilor geometrice corespunzătoare.
Din punct de vedere al dependenţelor încărcare-deplasare şi tensiune-deformaţie se pot
evidenţia următoarele tipuri de analize: liniară (v. aplicaţiile nr. 1-14), neliniară geometric,
neliniară fizic (de material) sau neliniară geometrico-fizic. Primul tip de analiză este adecvat
cazurilor structurilor cu deplasări mici când încărcările rămân invariabile ca direcţie în timpul
deformării şi deplasările se pot însuma, respectând un factor de proporţionalitate. Cel de-al
doilea tip de analiză corespunde structurilor mecanice cu deplasări mari, neproporţionale cu
încărcările, cu direcţiile variabile în timpul deformării. Al treilea tip de analiză, spre deosebire
de primele două, consideră comportarea neliniară, elastică sau plastică, a materialului prin
intermediul unor caracteristici tensiune-deformaţie adecvate. Ultima variantă de analiză
menţionată este cazul general posibil când cele două dependenţe încărcare-deplasare şi
tensiune-deformaţie sunt neliniare.
Majoritatea analizelor cu elemente finite a structurilor din mai multe elemente
(subansamble), de obicei, nu iau în considerare interacţiunile dintre acestea, prin modelarea
fenomenelor specifice de legătură, considerându-se "îngheţate" prin continuitatea ansamblului
structurii de elemente finite la nivel nodal (analize fără legături, de ex. aplicaţia nr. 1, pag.
73). Pornindu-se de la importanţa pentru proiectare a proceselor (deplasări, deformaţii, tensiuni
şi frecări) din zonele locale de legătură, în ultima perioadă de timp, s-au definit şi implementat

Tab. 2.1
Problema Tipul problemei
Criteriul de particularizare
cvasigenerală (analizei)
Termică
Tipul câmpurilor
Mecanică
Unidimensională
Bidimensională
Analiza cu Tipul domeniului
Tridimensională
programe
Combinată
performante
Statică
care au la Dependenţa variabilelor de timp
Dinamică
bază MEF a
Curentă
elementelor
Tipul valorilor obţinute Vectori proprii
şi sistemelor
Stabilitate
mecanice
Liniară
Dependenţele dintre parametrii
Neliniară
Fără legături
Posibilitatea de considerare a legăturilor
Cu legături
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 53

în multe programe performante (inclusiv CATIA) elemente specifice de legătură (cuple de

translaţie, rotaţie, rototranslaţie; elemente rigide sau elastice) care iau în considerare mişcările
relative şi elasticităţile de contact) care permit analize cu legături (de ex. aplicaţia nr. 9, pag.
129).

2.3 Modelarea elementelor sistemelor mecanice pentru

analiza cu elemente finite

Modelul de analiză al unui element şi/sau al unui subansamblu mecanic, în vederea

proiectării cu programe performante care au la bază MEF, presupune cunoaşterea de informaţii
legate de comportarea materialului (materialelor), forma geometrică, legăturile cu elementele
învecinate, încărcări, comportarea funcţională etc.

2.3.1 Modelarea comportării materialelor

Din punct de vedere al structurii interne şi implicit al proprietăţilor fizice, materialele

pot fi omogene, cu aceeaşi structură şi proprietăţi fizice în toate punctele, sau neomogene, când
nu este îndeplinită această condiţie. Pentru materialele omogene parametrii fizici sunt constanţi
în raport cu variabilele geometrice spaţiale.
În funcţie de modul de variaţie a proprietăţilor fizice în vecinătatea fiecărui punct se
disting materiale izotrope, cu proprietăţile independente de direcţia la care se raportează, sau
anizotrope, cu proprietăţi dependente de direcţia după care se consideră [11, 30].
Proprietăţile de izotropie şi omogenitate nu se condiţionează reciproc. Un corp solid
poate fi omogen şi izotrop, omogen şi anizotrop, izotrop şi neomogen sau chiar neomogen şi
anizotrop.

2.3.1.1 Modelarea comportării mecanice a materialelor

Materialele solide care în urma deformării (modificării formei) sub acţiunea încărcărilor
revin la forma şi dimensiunile iniţiale sunt numite elastice şi cele care nu respectă această
condiţie, plastice. În cazul elementelor sistemelor mecanice, de obicei, comportarea
materialelor este elastică sau, uneori, elasto-plastică. Aceasta se întâmpla chiar şi pentru
elementele sistemelor mecanice care pentru obţinerea formei finale s-au utilizat procedee
tehnologice pe bază de deformaţii plastice la rece sau la cald.
Pentru determinarea câmpurilor tensiunilor, deformaţiilor, deplasărilor şi termice ale
unui corp solid continuu, deformabil sub acţiunea sarcinilor exterioare (fig. 2.3,a), este necesar
să se cunoască legile de comportare mecanică ale materialelor acestuia.
Comportarea materialelor elastice poate fi liniară, când dependenţele tensiuni-
deformaţii sunt liniare, sau neliniară, când aceste dependenţe sunt neliniare. În ipoteza
liniarităţii, pentru un material oarecare, variaţia componentelor vectorului tensiunilor (v. rel.
(2.3)), între starea iniţială considerată ca referinţă (punctul oarecare P, fig. 2.3,a) şi starea finală
(punctul P'), se descrie ca o combinaţie liniară a componentelor vectorului deformaţiilor (v. rel.
(2.2)), cu relaţia
54 Capitolul nr. 2

[δ] = [E] [ε], (2.4)

în care,

 E xxxx E xxyy E xxzz E xxyz E xxxz E xxxy 

E
 yyxx E yyyy E zzyy E yyyz E yyxz E yyxy 
E E zzyy E zzzz E zzyz E zzxz E zzxy 
[E ] =  yyxy  (2.5)
 E yzxx E yzyy E yzzz E yzyz E yzxz E yzxy 
 E xzxx E xzyy E xzzz E xzyz E xzxz E xzxy 
 
 E xyxx E xyyy E xyzz E xyyz E xyxz E xyxy 

este matricea de elasticitate a materialului. Prin urmare, în cazurile teoretice, cu tensorii

tensiunilor şi deformaţiilor simetrici (tensiunile tangenţiale şi deformaţiile unghiulare respectă
relaţiile: τij = τji şi γki = γik), matricea de elasticitate a materialului conţine 36 de elemente,
numite constante (moduli) de elasticitate. Aceste constante caracterizează răspunsul
materialului la încărcări axiale triortogonale (tracţiune, compresiune şi răsucire în ambele
sensuri).
Prin luarea în considerare a simetriei de elasticitate, matricea (2.5) ia forma

 E xxxx E xxyy E xxzz E xxyz E xxxz E xxxy 


 E yyyy E zzyy E yyyz E yyxz E yyxy 
 E zzzz E zzyz E zzxz E zzxy 
[E ] =   . (2.6)
 E yzyz E yzxz E yzxy 
 Simetric E xzxz E xzxy 
 
 E xyxy 
Astfel, pentru materialele teoretic elastice liniar se evidenţiază 21 de constante de elasticitate.
Materialele compuse din fibre paralele înglobate într-o masă constitutivă omogenă se
caracterizează prin simetria faţă de un plan normal la direcţia fibrelor. În acest caz numărul de
constante de elasticitate independente se reduce la 13 şi pentru cazul în care axa OX este
paralelă cu fibrele materialului şi planul de simetrie este OZY matricea de elasticitate (2.6)
devine

 E xxxx E xxyy E xxzz E xxyz 0 0 

 E yyyy E zzyy E yyyz 0 0 
 
 E zzzz E zzyz 0 0 
[E ] =  . (2.7)
 E yzyz 0 0 
 Simetric E xzxz E xzxy 
 
 E xyxy 
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 55

În cazul materialelor cu două plane de simetrie ortogonale, numite ortotrope sau

anizotrope ortogonal, descrierea comportării elastice liniare a materialului se realizează cu 9
coeficienţi de elasticitate independenţi, ca fiind elementele nenule ale matricei de elasticitate

 E xxxx E xxyy E xxzz 0 0 0 

 E yyyy E zzyy 0 0 0 

 E zzzz 0 0 0 
[E ] =  . (2.8)
 E yzyz 0 0 
 Simetric E xzxz 0 
 
 E xyxy 

În acest caz, implicit, apare al treilea plan de simetrie elastică, ortogonal cu primele
două. Constantele de elasticitate corespunzătoare direcţiilor sistemului de coordonate
triortogonal drept ataşat se numesc constante principale de elasticitate. Determinarea acestor
constante de elasticitate se realizează prin încercări experimentale pe epruvete, ţinând cont de
ipoteza inexistentei "cuplajelor" între tensiunile normale şi lunecările specifice corespunzătoare
axelor de ortotropie.
Materialele izotrope sunt caracterizate de comportări invariabile pentru orice direcţie
de definire şi, deci, matricea de elasticitate, cu aceeaşi formă, indiferent de direcţiile axelor
sistemului de coordonate de referinţă adoptat, în practica de proiectare, are următoarea
configuraţie:

λ + 2µ λ λ 0 0 0

 λ + 2µ λ 0 0 0 
 λ + 2µ 0 0 0
[E ] =   (2.9)
 2µ 0 0
 Simetric 2µ 0 
 
 2µ 

cu cei doi coeficienţi de elasticitate independenţi definiţi de relaţiile:

νE
λ= , (2.10)
(1 + ν )(1 − 2ν )
E
µ= , (2.11)
2(1 + ν )

în care E, modulul de elasticitate longitudinal şi ν, coeficientul contracţiei transversale, sunt

constantele de elasticitate tehnice ale materialului.

2.3.1.2 Modelarea comportării termice a materialelor

56 Capitolul nr. 2

În multe situaţii practice, elementele sistemelor mecanice lucrează la temperaturi

diferite de cele obişnuite, consecinţă a existenţei surselor de căldura interne sau externe. Astfel,
în structurile acestor elemente apar tensiuni şi deformaţii termice care se suprapun peste cele
mecanice care apar consecinţă a solicitărilor din timpul funcţionării.
Pentru considerarea în analizele cu elemente finite a efectelor termice este necesară
cunoaşterea caracteristicilor termice ale materialelor structurii de analizat. De obicei, pentru
analizele termomecanice ale structurilor este necesar, ca pentru materialele din care sunt
executate, să se cunoască căldura specifica şi coeficienţii de conductivitate şi dilatare termică
în raport cu direcţiile unui sistem de coordonate triortogonal drept.
Căldura specifică este parametrul caracteristic care cuantifică capacitatea de acumulare
de căldură a materialului şi se măsoară în J/kg K.
Coeficientul de conductivitate termică, măsurabil în W/m K, este o constantă de
material variabilă cu temperatura. Aceasta variaţie, în general, este cvasiliniară şi se poate
descrie cu relaţia [19, 38]

λ = λ 0 (1 − bT ) (2.12)

în care λ0 este coeficientul de conductivitate termică la temperatura 0°C iar b – o constantă

determinabilă experimental.
Coeficientul de dilatare termică liniară , exprimat în K-1, cuantifică capacitatea de
deformare a materialului sub acţiunea câmpurilor termice este, de asemenea, variabil cu
temperatura.

2.3.2 Modelarea domeniilor geometrice

Elementele componente ale unui sistem mecanic, corpuri solide deformabile elastic sau
elasto-plastic, au o mare diversitate de forme geometrice. Din punct de vedere al formei
geometrice, elementele sistemelor mecanice pot fi unidimensionale (1D), bidimensionale (2D),
tridimensionale (3D) sau combinate.
Elementele unidimensionale sunt corpuri care au două dimensiuni mult mai mici decât
a treia. În practică, aceste elemente se întâlnesc, de obicei, numite ca bare, grinzi, elemente
flexibile, osii, arbori drepţi etc. Barele în funcţie de forma axei pot fi bare drepte (fig. 2.4,a,b)
sau curbe (fig. 2.4,c); din punctul de vedere al solicitărilor pot fi bare solicitate la tracţiune-
compresiune şi/sau bare solicitate la încovoiere; după tipul variaţiei secţiunii transversale de-a
lungul axei, barele pot fi cu secţiune constantă sau variabilă. Elementele flexibile – firele,
benzile, curelele (fig. 2.4,d) etc. – cu rigiditatea la încovoiere micşorată, realizate din materiale
metalice sau nemetalice se consideră cu geometria de tip bară. Osiile şi arborii drepţi, ca
elemente de maşină unidimensionale, care susţin alte elemente de maşină aflate în mişcare de
rotaţie, sunt solicitate la încovoiere şi forfecare şi, respectiv, la torsiune, încovoiere, forfecare
şi tracţiune-compresiune. Geometric, elementele unidimensionale se descriu definind linia
axială, forma şi dimensiunile secţiunii transversale.
Elementele bidimensionale, ca şi corpuri care au mediul constitutiv cu o dimensiune
mult mai mică decât celelalte două (fig. 2.5), se regăsesc în practică ca plăci, membrane,
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 57

Fig. 2.4
învelişuri, vase etc. Aceste elemente se descriu geometric definind forma şi dimensiunile
suprafeţei mediane şi valoare grosimii (fig. 2.6). După forma suprafeţei mediane plăcile pot fi
plane sau curbe cu simplă sau dublă curbură. Grosimea plăcilor utilizate frecvent în practică
este, de obicei, constantă şi când are valoare mică acestea se numesc membrane.
Elementele tridimensionale, numite şi corpuri masive sau blocuri, au cele trei
dimensiuni aproximativ de acelaşi ordin de mărime şi nu pot fi reduse la nici una din formele
prezentate mai sus (fig. 2.7).
Elementele combinate au domeniul geometric compus din două sau mai multe părţi
care au structurile încadrabile în grupele prezentate mai sus. Ca exemplu, în fig. 2.8, se prezintă
structura unui corp de lagăr compus din două substructuri, bidimensională şi tridimensională.
Noţiunea de element al unui subansamblu mecanic este primară, are caracter general, şi
este folosită pentru identificarea şi studiul celor mai mici componente sau părţi ale acestuia.
Metodele analitice de calcul a modelelor asociate elementelor subansamblelor mecanice sunt
metodele rezistenţei materialelor caracterizate de un nivel mărit de idealizare şi simplitate din
punct de vedere al relaţiilor finale aplicabile în proiectare.
Pentru analiza în vederea proiectării componentele unui sistem mecanic grinzi cu
zăbrele, cadre, platforme, rezervoare, elemente de maşini sau de utilaje etc.) pot fi considerate
ca având forme geometrice unidimensionale, bidimensionale, tridimensionale sau, de multe ori,
cazurile practice conduc la combinaţii ale acestora.
Elementul sau subansamblul de maşină modelat în vederea studiului cu programe
performante care au la bază MEF, în continuare, se va numi structură. În proiectarea asistată

Fig. 2.5 Fig. 2.6

58 Capitolul nr. 2

Fig. 2.7 Fig. 2.8

de calculator, o structură se descrie folosind entităţi geometrice primare de tip punct, linie,
suprafaţă şi/sau volum, raportate la unul sau mai multe sisteme de coordonate definite anterior.
În plus, structurile modelelor de analiză, mai ales a sistemelor mecanice, pot include şi elemente
idealizate (de obicei, ca rigide) oferite de programul performant folosit.
Pentru definirea geometrică a domeniilor şi subdomeniilor unei structuri, în vederea
întocmirii modelului de analiză cu elemente finite, se pot utiliza sisteme de coordonate
carteziene (fig.2.9,a), cilindrice (fig. 2.9,b) şi/sau sferice (fig. 2.9,c). Fiecare dintre aceste
sisteme de coordonate, în funcţie de configuraţia geometrică a domeniului structurii, poate fi
sistem de referinţă global, la care se raportează întregul domeniu al problemei, sau sistem de
referinţă local asociat câte unui subdomeniu al acesteia. În exemplul din fig. 2.10, sistemul de
coordonate cartezian este sistem de referinţă global şi cele trei sisteme de coordonate cilindrice
sunt sisteme de referinţă locale.
Majoritatea programelor performante care au la baza MEF au preprocesoare care conţin
module de modelare geometrică a domeniilor problemelor de analizat. În plus, preprocesoarele
acestor programe permit importarea de modele geometrice din alte programe cu precădere
specializate în modelarea geometrică (AUTOCAD, EUCLID, PROENGINEERING etc.)
Modelarea geometrică a domeniului unei structurii folosind programe performante se
realizează cu ajutorul entităţilor geometrice elementare de tip linie, suprafaţă şi/sau volum
care la rândul lor pot fi divizate formând reuniuni de elemente finite. Pentru identificare, în
vederea modelării cu elemente finite, entităţile geometrice elementare, de obicei, au următorii
parametrii de referinţă: vârfuri, muchii, şi feţe.
Domeniile şi subdomeniile unei structuri se generează prin reunirea entităţilor
elementare obţinute folosind comenzile din biblioteca pachetului de programe folosit. Astfel,

Fig. 2.9
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 59

ca entităţi elementare primare, frecvent, se

întâlnesc: linii prin puncte, arce de cerc,
cercuri, elice, evolventă, conice (elipsă,
parabolă, hiperbolă) pentru domenii de tip
linie; suprafeţe prin puncte sau prin linii pentru
domeniile de tip suprafaţă; volume prin puncte,
prin linii sau prin suprafeţe pentru domeniile
de tip volum.
Practica modelării geometrice asistată
de calculator a domeniilor complexe, având la
bază entităţile elementare primare, presupune
şi entităţi elementare secundare care se obţin
prin operaţii suplimentare (intersecţie, copiere,
offset, extrudare etc.).
Fig. 2.10
2.3.3 Modelarea cu elemente finite

Metodele numerice (inclusiv MEF) de analiză a fenomenelor fizice care au loc în

domenii geometrice continue presupun înlocuirea acestora cu domenii idealizate
(aproximative), ca reuniuni de subdomenii mai mici, în cazul MEF, numite elemente finite.
Frontierele elementelor finite sunt compuse din puncte (noduri), linii drepte sau curbe (linii
nodale) şi/sau suprafeţe plane sau oarecare (suprafeţe nodale). Operaţia de alegere a
numărului de noduri şi a tipului liniei sau suprafeţei cu respectarea continuităţilor la nivel nodal,
în vederea modelării cu elemente finite a domeniilor geometrice, se numeşte discretizare. În
fig. 2.11 se prezintă, ca exemplu, domeniul bidimensional, D, discretizat în elemente finite
triunghiulare cu laturi linii drepte (fig. 2.11,a) şi cu laturi linii curbilinii (fig. 2.11,b). În primul
caz, al elementelor finite cu laturi linii drepte, eroarea de discretizare poate fi micşorată prin
mărirea numărului de noduri şi, deci, implicit, a numărului elementelor finite. În cel de-al doilea
caz, eroarea de discretizare se poate micşora şi datorită frontierelor curbilinii ale elementelor
finite.

2.3.3.1 Tipuri de elemente

finite
Dezvoltarea continuă a softurilor
performante care au la bază MEF s-a
realizat prin diversificarea tipurilor de
elemente finite în asociere cu diversele
fenomene fizice de analizat. Deşi MEF
este o metodă generală de rezolvare a
ecuaţiilor diferenţiale sau integro-
diferenţiale de guvernare a diferitelor
fenomene fizico-tehnice care au condiţii Fig. 2.11
60 Capitolul nr. 2

iniţiale şi limită diverse, din considerente de

productivitate şi economicitate nu s-au dezvoltat
elemente finite cu grad mărit de generalitate ci s-au
definit şi modelat elemente finite personalizate pentru
diverse domenii (1D, 2D, 3D), niveluri de aproximare
reduse (funcţii algebrice liniare şi parabolice), materiale
(liniare, neliniare) şi tipuri de probleme (statce,
dinamice etc.).
În general, din punct de vedere al tipurilor
domeniilor geometrice de modelat, elementele finite pot
fi unidimensionale, pentru domenii geometrice de tip
linie; bidimensionale, pentru suprafeţe;
tridimensionale, pentru volume. Aceste elemente finite
din punct de vedere al funcţiei de aproximare pot fi Fig. 2.12
liniare, cu muchii linii drepte, sau neliniare, cu muchii
curbilinii. De obicei, elementele finite neliniare după tipul polinomului de aproximare folosit,
pot fi parabolice pătratice (de ordinul doi), cu un singur nod intermediar, sau cubice (de ordinul
trei) cu două noduri intermediare.
În tabelul 2.2 se prezintă cele mai utilizate elemente finite întâlnite în cadrul majorităţii
softurilor performante care au la bază MEF. Unele din aceste programe, pentru realizarea

Tab. 2.2
Tipul Forma Tipul polinomului de aproximare
domeniului geometrică Liniar Pătratic Cubic

Unidimensional Linie

Triunghiulară

Bidimensional
Patrulateră

Tetraedală

Tridimensional Pentaedrală

Hexaedrală
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 61

discretizării cu grade de aproximare diferite a unui domeniu geometric, au elemente finite mixte
din punct de vedere al aproximării (cu liniile nodale linii drepte şi curbe). Astfel, în fig. 2.12 se
prezintă discretizarea unui domeniu plan cu elemente finite liniare şi neliniare; pentru realizarea
continuităţii structurii de elemente finite la nivel nodal între zonele discretizate cu cele două
tipuri de elemente finite se interpune o zonă intermediară discretizată cu elemente finite mixte
care au pe laturile comune aceleaşi numere de noduri.
Din punct de vedere al particularităţilor geometrice şi, uneori, fizice impuse de
problemele de analizat, elementele finite, modelate şi implementate în bibliotecile specifice ale
programelor performante, sunt diverse. În tabelul 2.3 se prezintă principalele elemente finite
conţinute de programele performante comerciale de analiză cu MEF, cu menţionarea
principalilor parametri de intrare şi de ieşire. Astfel, se întâlnesc elemente finite particulare
impuse de tipul domeniului geometric (bare, plăci, membrane şi structuri masive spaţiale), de
solicitările structurii (bare solicitate la tracţiune-compresiune sau la tracţiune-compresiune,
forfecare, torsiune şi încovoiere), de stările de tensiuni şi de deformaţii (plăci în starea plană de
tensiuni sau de deformaţii şi structuri spaţiale axial simetrice), de tipul parametrilor de
intrare/ieşire şi de configuraţia internă a materialului (structuri masive, stratificate).
62 Capitolul nr. 2

Tab. 2.3
Tipul geometriei Caracteristici
Parametri de intrare Parametri de ieşire
specifice
Bară dreaptă sa Parametrul secţional
curbă solicitată la (aria)
tracţiune- Setul parametrilor de
Deplasări nodale
compresiune material
Tensiuni
Bară dreaptă sa
Unidimensională elementale
curbă solicitată la Parametrii secţionali (aria
Eforturi
tracţiune- şi momentele de inerţie)
Forţe de reacţiune
compresiune, Setul parametrilor de
forfecare, torsiune material
şi încovoiere
Placă plană în Grosimea
starea plană de Setul parametrilor de
tensiuni material
Placă plană în
Setul parametrilor de
starea plană de
material Deplasări nodale
deformaţii
Tensiuni
Grosimea
elementale în
Placă spaţială Setul parametrilor de
plane diferite
material
Bidimensională Forţe nodale
Grosimea
Forţe de reacţiune
Membrană Setul parametrilor de
material
Grosimea
Placă stratificată Setul parametrilor de
material
Pe lângă acesteStructură
tipuri spaţială în
de elemente finite, care au caracter Deplasări nodale
structural, majoritatea
Setul parametrilor de
programelor performante au şi elemente nestructurale
starea de tensiuni Tensiuni
material specializate (Rigid, Spring etc.), pentru
axisimetrică
modelarea problemelor de legături mecanice, şi pentru modelarea cu grad mărit de idealizare
elementale
(masă concentrată, rigid, arc, arc-amortizor Forţe nodale
etc.), utilizabile pentru modelarea totală
Setul parametrilor de sau parţială
Tridimensională Structură spaţială
Forţe de reacţiune
a structurilor, când precizia şi costul sunt adecvate. În tabelul 2.4 se prezintă principalele grupe
material
de elemente nestructurale, incluse în grupele menţionate mai sus, care se întâlnesc frecvent în
programele performante comerciale pentru analiza câmpurilor mecanice.
Elementele inerţiale sau masice modelează structura unui element al unui sistem
mecanic sau părţi din acesta prin reducerea acesteia la un punct material căruia i se asociază
proprietăţi masice şi/sau inerţiale echivalente.
Modelarea simplificată a zonelor din structurile mecanice cu rigidităţi mărite se poate
face cu elemente finite de tip rigid, care introduc unul sau mai multe noduri cu poziţii relative
invariabile, după grade de libertate definite anterior, faţă de un alt nod. Spre deosebire de
această posibilitate de modelare, elemente sistemelor mecanice sau părţi ale acestora pot fi
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 63

înlocuite cu elemente care reduc structura acestora la două puncte materiale (noduri) legate
printr-un arc (element finit de tip arc) sau printr-un sistem arc-amortizor (element finit de tip
arc-amortizor) pentru care se introduc ca date de intrare valorile caracteristicilor
corespunzătoare.
Tab. 2.4
Tip element
Caracteristici Parametri de intrare Parametri de ieşire
finit
Mase, momente de inerţie şi Deplasări nodale
Inerţial, masic Mononodal
matrice de inerţie Forţe nodale
Gradele de libertate cu mişcări Deplasări nodale
Rigid Multinodal
relative anulate Forţe nodale
Arc Binodal Rigiditate liniară sau torsională Deplasări nodale
Rigiditatea şi constanta de Forţe nodale
Arc-amortizor Binodal
amortizare Forţe interne

2.3.3.2 Metode de modelare (discretizare) cu elemente finite

Operaţia de divizare (discretizare) a domeniului geometric al problemei de analizat în
subdomenii este complexă, cu implicaţii atât asupra preciziei rezultatelor cât şi asupra duratei
(costului) analizei.
Modelarea cu elemente finite a domeniului geometric al problemei de analizat, folosind
programe performante care au la bază MEF, se poate realiza pe una din căile descrise în
continuare.
Generarea reţelei de elemente finite direct, fără model geometric, în ultimul timp rar
utilizată, se foloseşte în cazul problemelor cu geometrii foarte simple, pentru modificarea sau
completarea modelelor cu elemente finite deja existente şi pentru obţinerea elementelor
nestructurale.
Generarea reţelei de elemente finite indirect se face pornind de la un model geometric
sau de la un model cu elemente finite generate anterior. Majoritatea programelor performante
au comenzi care permit discretizarea entităţilor geometrice primare de tip linie, suprafaţă şi
volum. În ultima perioadă de timp pachetele performante de analiză cu elemente finite au
procesoare de discretizarea automată a domeniilor geometrice complexe. Discretizarea
automată, chiar cu menţionarea dimensiunii elementului finit ideal şi/sau a poziţiilor nodurilor
pe frontiera domeniului, datorită performanţelor modelorului cu elemente finite şi a
complexităţii domeniului geometric, uneori, conduce la structuri cu elemente finite inadecvate
(cu abateri mărite de la forma ideală şi/sau cu salturi dimensionale.
În multe situaţii, pentru obţinerea structurii cu elemente finite, se pot utiliza comenzile
de copiere a unui model parţial cu elemente finite. În fig. 2.13 se prezintă, ca exemplu, copierea
prin translaţie (fig. 2.13,b) şi respectiv, prin rotaţie cu 180° (fig. 2.13,c) a structurii cu elemente
finite unidimensionale din fig. 2.13,a.
64 Capitolul nr. 2

Fig. 2.14
Utile pentru modelarea cu elemente finite sunt şi comenzile de generare elemente finite,
bidimensionale sau tridimensionale, prin extrudarea de translaţie sau de rotaţie a unor structuri
cu elemente finite de ordin inferior, unidimensionale sau, respectiv, bidimensionale. De
exemplu, în fig. 2.14,b şi c se prezintă structurile cu elemente finite tridimensionale,
generate extrudând prin translaţie după un vector şi, respectiv, prin rotire cu 90° în jurul unei
axe, a structurii cu elemente finite bidimensionale din fig. 2.14,a. În fig 2.14,d se prezintă
structura de elemente finite bidimensionale obţinută în urma oglindirii faţă de un plan a
structurii din fig. 2.14,a.

2.3.3.3 Alegerea elementelor finite şi a parametrilor de discretizare

Adoptarea tipurilor elementelor finite şi a fineţei de discretizare a modelului geometric
al unei probleme se realizează ţinând cont de aspecte cu implicaţii economice (timpi de

Fig. 2.13
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 65

rezolvare, metodologii de analiză şi posibilităţi de pre şi postprocesare) şi de precizia

preconizată a rezultatelor.
Pentru multe probleme practice, forma geometrică a domeniului de analizat, corelată cu
încărcările exterioare, constituie o sursă primară de informaţie privind grupa din care face parte
elementul finit care urmează a fi folosit. Astfel, de exemplu, pentru cazurile structurilor din fig.
2.15,a,b şi c se pot adopta elemente finite unidimensionale, bidimensionale şi, respectiv,
tridimensionale. Dar, alegerea optimă a elementelor finite nu este întotdeauna aşa de simplă pe
cât pare la prima analiză a problemei, mai mult, alegerea doar după intuiţie, în multe cazuri, s-
a dovedit a nu fi suficient de potrivită. Deci, adoptarea adecvată a tipurilor elementelor finite şi
a parametrilor de discretizare (predefinirea dimensiunilor elementelor finite), pentru rezolvarea
unei probleme date, implică experienţă în această activitate. Aceasta se dobândeşte prin testări
şi confruntări repetate ale rezultatelor obţinute în urma analizelor aceleiaşi probleme prin
folosirea de diferite tipuri de elemente finite şi de discretizări. Eficienţa unui model de analiză
cu elemente finite, personalizat prin tipurile de elemente

Fig. 2.15

finite folosite în corelaţie cu gradul de fineţe al discretizării, se cuantifică prin precizia

rezultatelor obţinute şi prin timpul de rezolvare a modelului numeric asociat.
Adoptarea parametrilor de discretizare, care predefinesc dimensiunile şi a numărul
elementelor finite, se face astfel încât să se obţină o diferenţă minimă între soluţia aproximativă
φ a (obţinută prin analiza cu elemente finite) şi
cea exactă φ (fig. 2.16). Procesul apropierii
soluţiei obţinute de soluţia exactă odată cu
creşterea numărului de elemente finite este numit
convergenţă. Teoretic, la limită, dacă
dimensiunile elementelor finite ar deveni infinit
de mici, s-ar obţine soluţia exactă. În figura 2.16
[34] se observă că există un număr de elemente
finite, Ne, care, dacă este depăşit, nu conduce la
o creştere semnificativă a convergentei încât să
justifice efortul de calcul suplimentar necesar.
Astfel, pentru soluţia căutată prin analiza cu
elemente finite există o margine superioară, M, Fig. 2.16
66 Capitolul nr. 2

Fig. 2.17 Fig. 2.18

sau una inferioară, m, spre care tinde procesul de convergenţă. În plus, acesta este influenţat şi
de tipul funcţiilor de aproximare a câmpului parametrului fizic, ataşate elementului finit ales
care, în cazul elementelor finite izoparametrice, sunt aceleaşi cu funcţiile de aproximare ale
domeniului geometric. Deci, pentru îmbunătăţirea convergenţei, se pot realiza structuri cu
elemente finite de ordin superior (funcţii de aproximare polinomiale cu grad mărit) cu grad de
fineţe micşorat sau se pot genera parametrii de discretizare cu elemente finite de grad inferior
dar cu un grad de fineţe mărit.
Poziţionarea nodurilor în domeniul geometric al problemei de analizat, la discretizare,
se face automat cu algoritmi care trebuie să localizeze noduri şi în zonele care apar
discontinuităţi geometrice (salturi dimensionale) şi fizice (neomogenităţi de material,
concentrări şi/sau neuniformităţi de încărcare) şi condiţii limită impuse.
În multe probleme inginereşti, pentru modelarea cu elemente finite a domeniului
geometric, este necesar să se folosească două sau chiar mai multe tipuri de elemente finite. Des
întâlnite în practică sunt situaţiile în care se cuplează elementele finite unidimensionale cu cele
bidimensionale. De exemplu, pentru modelarea structurii aripii din fig. 2.17 se pot folosi
elemente finite de tip bară pentru modelarea liselor şi tălpilor lonjeroanelor şi elemente finite
de tip placă (în starea plană de tensiuni) şi membrană pentru modelarea nervurilor, lonjeroanelor
şi, respectiv, învelişului. În cazul existenţei unor zone de concentrare a câmpurilor necunoscute
pentru obţinerea valorilor maxime ale acestora este necesară creşterea fineţei de discretizare
sau utilizarea unor elemente finite superioare (cu grad mărit de aproximare) în aceste zone (fig.
2.18).
Precizia rezultatelor unei analize cu elemente finite este influenţată şi de modul de
aproximare a geometriei contururilor domeniilor problemelor de analizat. Elementele finite
triunghiulare şi tetraedrale asigură posibilităţi mai largi de aproximare a domeniilor mărginite
de linii şi, respectiv, de suprafeţe faţă de cele patrulatere şi, respectiv, tetraedrale care pe de alta
parte reproduc mai coerent distribuţiile tensiunilor [34]. Îmbunătăţirea aproximării contururilor
complexe ale domeniilor geometrice se poate face prin creşterea numărului elementelor finite
liniare (cu linii nodale drepte) sau prin utilizarea elementelor finite neliniare (cu noduri
intermediare pe liniile nodale), dar mai puţine ca număr.
Pe de altă parte, convergenţa şi precizia modelului cu elemente finite sunt influenţate şi
de apropierea formei elementelor finite adoptate de formele regulate asociate (triunghi
echilateral, pătrat, tetraedru regulat şi cub) considerate ca fiind elemente finite ideale.
Aprecierea abaterilor elementelor finite obţinute în urma discretizării faţă de cele ideale, în
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 67

multe din programele performante cu MEF la bază, de exemplu, se poate face şi prin
intermediul valorilor parametrilor:
- factorul de aspect, ca raport dintre maximul şi minimul lungimilor muchiilor elementului
finit (max{a, b, c, d}/min{a, b, c, d}, fig. 2.19,a);
- factorul de îngustare, ca maxim al raportului dintre laturile opuse ale elementului finit
(max{a/c, c/a, b/d, d/a}, fig 2.19,a);
- abaterea unghiurilor interioare, ca maxim al abaterilor unghiurilor elementului finit de la
valoarea de 60° sau 90° a elementului ideal (, fig.2.19,b,c);
- abaterea de la planeitate, ca maxim al unghiurilor diedre dintre normalele planelor formate
de seturi a câte trei noduri (, fig. 2.19,d).
Majoritatea programelor performante care au la bază MEF permit verificarea formelor
elementelor finite şi indică valori limită pentru parametrii care cuantifică abaterile acestora de
la forma ideală.
Pentru fiecare tip de element finit folosit la discretizarea modelului geometric al
problemei de analizat se asociază câte un set de valori ale parametrilor caracteristici care descriu
proprietăţile geometrice (arii, momente de inerţie, grosimi etc.) şi fizice (caracteristici
mecanice şi termice ale materialului, densitatea, coeficientul de amortizare, temperatura de
referinţă etc.). Pentru introducerea şi modificarea valorilor parametrilor caracteristici, pachetele
de programe performante care au la bază MEF dispun de comenzi sintetice sau de sisteme de
meniuri adecvate fiecărei grupe de elemente finite.

2.3.4. Modelarea încărcărilor

Modelarea şi analiza cu elemente finite a unei structuri mecanice presupune încărcările

ca fiind date iniţiale, cunoscute, şi pentru obţinerea unei erori reduse se introduc în diverse
moduri. Majoritatea programelor performante care au la baza MEF permit, în scopul
evidenţierii celei mai defavorabile stări de solicitare, analiza modelului cu luarea în considerare
a mai multor seturi (variante) de încărcări posibile.
Încărcările care acţionează asupra unei structuri mecanice, modelată cu elemente finite,
de obicei, sub formă de forţe (momente), deplasări şi temperaturi, după variaţia în spaţiu pot fi
concentrate sau distribuite; după modul de variaţie în timp - statice sau dinamice.
Încărcările concentrate se consideră ca acţionând în noduri ale structurii cu elemente
finite. Acestea, teoretic, sunt de fapt cvasisingularităţi, în dreptul lor rezultând tensiuni
cvasiinfinite. Totuşi, în proiectarea asistată de calculator se pot folosi încărcări sub formă de

Fig. 2.19
68 Capitolul nr. 2

forţe concentrate când se studiază câmpurile deplasărilor, deformaţiilor şi tensiunilor din zone
îndepărtate de nodurile de aplicaţie ale acestora.
Încărcările distribuite, cu diverse legi de variaţie (constantă, liniară, parabolică etc.),
pot fi cu acţiune exterioară - pe o linie sau pe o suprafaţă - sau interioară - în volum. Folosirea
acestor încărcări permite modelări cu abateri micşorate faţă de cazul real şi astfel, spre deosebire
de cazul utilizării sarcinilor concentrare, câmpurile din zonele de încărcare se pot considera ca
veridice pentru proiectare. Posibilitatea de considerare a forţelor distribuite de tip inerţial
(liniare, centrifugale şi/sau de greutate) conduce, de asemenea, la mărirea acurateţei de
modelare şi, deci, şi a rezultatelor obţinute.
Încărcarea se consideră ca fiind statică atunci când valoarea acesteia creşte lent de la
zero la valoarea nominală (fig. 2.20,a). Creşterea se face atât de lent încât forţele de inerţie au
valori foarte mici şi, deci, pentru analiza cu elemente finite pot fi neglijate.
Încărcările dinamice, variabile în timp, pot fi cu şoc când apar variaţii mari ale
intensităţii în perioade de timp scurte (fig. 2.20,b), periodice (fig. 2.20,c) sau, în cazul general,
aleatorii (fig. 2.20,d).
În unele situaţii practice când nu se pot identifica valorile încărcărilor de tip forţă, dar
se cunosc parţial sau total câmpurile deplasărilor ca rezultat al montajului cu pretensionare sau
al restricţiilor de deformare, ca date de intrare pentru analiză se pot introduce valori ale
deplasărilor nodurilor structurii cu elemente finite.
2.3.5 Modelarea condiţiilor limită

Structura cu elemente finite de analizat se supune unui set de condiţii limită care, în
cazul problemelor de câmpuri mecanice, cel puţin trebuie să anuleze deplasările cinematice
posibile ale acesteia sub acţiunea încărcărilor introduse. Eliminarea mişcărilor cinematice ale
structurii cu elemente finite de analizat se realizează prin anularea unor deplasări posibile (de
obicei, translaţii), asociate la preprocesare unor entităţi geometrice şi, după discretizare, unor
noduri, în raport cu axele sistemelor de coordonate (global sau locale) adoptate preliminar.
Alegerea entităţilor geometrice, nodurilor şi a gradelor de libertate cu deplasări anulate
se realizează la modelare astfel încât în urma analizei să rezulte o apropiere mărită de modelul
real. De asemenea, şi în cazul modelării condiţiilor limită programele performante pot realiza
analize cu mai multe seturi (variante) de condiţii limită, astfel, prin comparaţie, putându-se
identifica starea cea mai defavorabilă de solicitare a structurii.

Fig. 2.20
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 69

Vizualizarea pe modelul de analiză a deplasărilor anulate asociate punctelor (nodurilor),

în raport cu axele drepte sau circulare ale sistemelor de coordonate folosite, se poate face prin
combinarea simbolurilor corespunzătoare deplasărilor de rotaţie şi de translaţie din tabelul 2.5.
Combinarea acestor simboluri conduce la simbolurile sintetice prezentate în tabelul 2.6.
Acestea sunt utilizate pentru vizualizarea legăturilor la nivel de punct (nod) în raport cu un
sistem de coordonate triortogonal cu axele (linii drepte sau circulare) notate cu 1, 2 şi 3. În
tabelul 2.6, în plus, se prezintă asociat fiecărui simbol, forţele de reacţiune şi deplasările
corespunzătoare.

2.4 Aspecte privind întocmirea modelelor de analiză

În vederea simulării eficiente şi cu acurateţe a comportării sistemelor mecanice sau din

elemente ale acestora, cu programe performante care au la bază MEF, se întocmeşte un model
de analiză specific. Modelarea cu elemente finite, în multe situaţii, pentru analiză în vederea
proiectării, consecinţă a unor particularităţi legate de configuraţia geometrică, de comportarea
materialului şi de fenomenele fizice, nu implică considerarea întregii structuri (de ex., v.
aplicaţia nr. 2., pag. 79).
Minimizarea modelelor de analiză, fără sacrificarea preciziei parametrilor urmăriţi, se
poate realiza prin particularizarea configuraţiei geometrice prin forme inferioare (structura 3D
la una 2D sau 1D, structura 2D la una 1D), prin considerarea pentru modelare a zonei din
domeniul problemei în care variaţiile parametrilor fizici necunoscuţi sunt semnificative şi/sau
prin folosirea simetriei.
Prin particularizarea configuraţiei geometrice a structurii de analizat, gradul de
conformitate cu realitatea a modelului de analiză scade diferit atât cât ce priveşte valorile cât şi
variaţiile parametrilor cunoscuţi şi/sau necunoscuţi. De exemplu, pentru structura 3D a
arborelui cilindric, analizată în aplicaţia nr. 9 (pag. 129), prin reducerea acesteia la un model
1D, scade acurateţea parametrilor de încărcare la introducere şi a parametrilor necunoscuţi din
zonele de rezemare şi concentrare (salturi dimensionale şi canale de pană). Prin intermediul
acestei particularizări dimensiunea modelului cu elemente finite (numărul de noduri) scade
puternic şi luând în considerare simplitatea modelului în corelaţie cu rezultatele obţinute se
consideră că acesta, uneori, este eficient pentru verificarea arborilor transmisiilor obişnuite. În
cazul transmisiilor speciale pentru verificări cu precizie mărita se întocmeşte un model
complex (3D) de analiză a întregii structuri a arborelui.
Structurile elementelor sistemelor mecanice de analizat cu elemente finite pot avea
simetrie geometrică, de material, de încărcare şi/sau a condiţiilor limită faţă de un plan, două
plane ortogonale, trei plane ortogonale sau chiar în raport cu mai multe plane.
Tab. 2.5
Deplasări Direcţiile Nr. mobilităţi Nr. mobilităţi
Simbol
anulate deplasărilor anulate libere
Linie dreaptă 3 3
De rotaţie sau Linie
circulară 2 4
70 Capitolul nr. 2

2 4

1 5

3 3

2 4
Linie dreaptă
2 4

1 5
De translaţie
3 3

2 4
Linie circulară
2 4
1
5

Pentru întocmirea modelului de analiză al unei structuri mecanice, ţinând cont de

simetrie, este necesar să aibă simetrie comună privind geometria, caracteristicile materialului
şi condiţiile limită impuse. Din punct de vedere al încărcării este posibil să se întocmească
modele, consecinţă a simetriei complete (fig. 2.21,b), când încărcarea are aceeaşi simetrie cu
geometria şi condiţiile limită (fig.2.21,a), sau modele (fig. 2.22,b) generate de simetria
geometrică şi a condiţiilor limită şi antisimetria de încărcare (fig. 2.22,a).
Stabilirea condiţiilor limită în cazul modelărilor care ţin cont de simetrii se face
urmărind simularea cu acurateţe a proceselor de deformare din structura iniţială. De exemplu,
pentru structura de tip bară din fig. 2.20,a, simetrică complet în raport cu un plan paralel cu YZ,
se anulează deplasarea după X (TX) şi rotirile după axele X şi Y (RX, RY) sau pentru aceeaşi
structură (fig 2.22,a) dar cu încărcare antisimetrică, se anulează translaţiile după axele X şi Y
(TX, TY).

Fig. 2.21 Fig. 2.22

 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 71

Tab. 2.6
Sistemul de Simbol Deplasări
Reacţiuni introduse
coordonate Axe drepte Axe circulare libere

F1/F2/F3/M1/M2/M3 -

F2/F3/M1/M2/M3 T1

F1/F2/M1/M2/M3 T3

F2/M1/M2/M3 T1/T3

F1/F2/F3/M1/M2 R3

F2/F3/M1/M2 T1/R3

F1/F2/M1/M2 T3/R3

F2/M1/M2 T1/T3/R3

F1/F2/F3/M1/M3 R2

F2/F3/M1/M3 T1/R2

F1/F2/M1/M3 T3/R2

F2/M1/M3 T1/T3/R2

F1/F2/F3/M2 R1/R3

F2/F3/M2 T1/R1/R3

F1/F2/M2 T3/R1/R3

F2/M2 T1/T3/R1/R3

Analiza modelului cu încărcare asimetrică din fig. 2.23,a, în cazul structurii cu simetrie
geometrică şi cu comportare liniară, se poate face rezolvând modelul de analiză asociat
jumătăţii domeniului geometric pentru două seturi de încărcări şi condiţii limită,
corespunzătoare simetriei complete (fig. 2.23,b) şi antisimetriei încărcării (fig. 2.23,c). Starea
finală, corespunzătoare structurii iniţiale, se obţine prin însumarea rezultatelor obţinute pentru
cele două seturi.
72 Capitolul nr. 2

Fig. 2.23

Fig 2 24
În cazul simetriei structurii de analizat faţă de un plan, două plane (de ex., v. aplicaţia nr.
2, pag. 79) sau trei plane (fig. 2.24,a) modelul de analiza se reduce la o jumătate, un sfert sau,
respectiv, o optime (fig. 2.24,b) din domeniul geometric.
Simetria completă faţă de o axă, în cazul oarecare, nereductibil la cel axial-simetric (fig.
2.25,a), implică modelarea unui sector unghiular (fig. 2.25,b) sau când problema este de tip
 Analiza cu elemente finite a subansamblelor mecanice şi a componentelor acestora 73

Fig. 2.25
axial-simetric conduce la un model plan determinat de semisecţiunea axială prin structură.
Problema întocmirii modelului de analiză cu elemente finite optim este complexă
depinzând de tipul fenomenelor fizice, cerinţele urmărite şi performanţele programului folosit.
În capitolul 3 se prezintă, pentru diverse situaţii practice, modul de întocmire al modelelor de
analiză cu elemente finite, urmărind cu precădere justificarea adoptării acestora şi identificarea
etapelor de lucru.