Enigma Otiliei - eseu

George Călinescu(1899-1965) instituie, în perioada interbelică, formula romanului realist obiectiv de

factură bazalciană, prin care a dorit să dea o replică literaturii subiective și cu accente lirice. Proza sa
cuprinde volumele:”Cartea nunții”(1933),”Enigma Otiliei”(1938),”Bietul Ioanide”(1953) și ”Scrinul
negru”(1965).

Enigma Otiliei de George Călinescu ilustrează specia roman prin faptul că are o dimensiune mare, o
acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri grupate în jurul unui nucleu, care presupune
prezența mai multor personaje care trăiesc confilcte puternice interioare și/sau exterioare. Opera
corespunde estetic unei concepții realiste a autorului, care transfigurează relitatea în artă printr-o
tehnică balzaciană.

Otilia este construită prin cele mai moderne mijloace epice, de relativizare a unei eroine și așa ambigue,
prin definiție: fata ingenuă, student la Conservator, capabilă de trăiri neașteptate și neobișnuite, o
enigma pentru Felix și pentru Pascalopol. Însușirile Otiliei sunt suma unor perspective ale altor personaje
(reflectare poliedrică): pentru Aglae și Aurica este o fată de moravuri ușoare; pentru Stănică o partidă
bună, o femeie care știe să se descurce; pentru moș Costache, Otilia este un copil pe care-l iubește și
vrea să-l înfieze. Felix are pentru ea sentimente contradictorii: “Nici eu nu știu cum te iubesc, ca pe o
logodnică, ca pe o mama aș zice, dacă n-ai fi mai tânără decât mine”. Prin caracterizarea direct făcută de
narator se completează personalitatea ei incitantă:”Ea visa viitorul ca pe un șir de explozii neprevăzute.
Putea s-o răpească un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o ducă în Rusia, dar să se
fixeze pe jumătate din grădina lui moș Costache îi era odios. Rațional, înțelegea planul, însă sufletul ei
era invadat de neliniștea copilului căruia i se pregătește plecarea într-un orfelinat”.

Otilia este personajul principal, eponim, identificându-se drept fiica celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu. Statutul moral și psihologic o definește ca adolescentă inteligentă, contradictorie în
comportament, amestec fermecător de inocență și maturitate. Portretul ei se articulează mai întâi prin
comportamentism(fapte,gesture,replici), apoi prin tehnica poliedrică.

Autorul folosește în construcția portretelor fizice ale personajelor și tehnica balzaciană a detaliului
semnificativ, care trimite la o trăsătură psihică. De exemplu, în scena jocului de cărți din incipit, prin
ochii lui Fleix, ca personaj-reflector, descoperim portretele personajelor și corespondența lor cu
dominanta caracterologică, printre care și Otilia:”Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe
poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț
gol și delicat”.

Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole care urmăresc mai multe planuri narative, prezentând
destinul unor personaje. Succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuirea, adică
respectarea cronologiei faptelor și prin inserția unor micronarațiuni în structura romanului (“fata părea
să aibă vreo 18-19 ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri arată și mai copilaroasă între
multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect,
fără acea slăbiciune suptă și pătată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de
femeie”). Ca modalități de expunere sunt folosite narațiunea, dialogul care conferă veridicitate și
concentrare epică și descrierea.
Perspectiva narativă este relevantă caracterizării. Aceasta este de tip “par derriere”,iar naratorul
construiește în mod direct un personaj, el ironizând în mod repetat dezordinea din viața tinerei facând
legătura cu dezordinea din camera sa:”O amestecatură comică. Un pantof era în pat, pe o carte
deschisă, pus probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur”.

Enigma Otiliei răspunde unui proiect al lui George Călinescu de a scrie un roman balzacian, care ajunge
să se apropie de paradigma modernității:”Dacă Enigma Otiliei e mai modern, faptul se explică prin aceea
că în loc să meargă în sensul conținutului realist-documentar, merge în sensul convenției balzaciene: pe
care o îngroașă, punând-o în evidență”.

În concluzie, Otilia este asadar, eternul feminin, plin de mister, trainic și cuceritor, care fascinează prin
sensibilitate și maturitate.