CIPRIAN PORUMBESCU - un cântăreț al neamului românesc

Artist creator de capodopere, patriot luptător pentru progresul poporului său, Ciprian
Porumbescu a rămas în memoria tuturor generațiilor de români încă de la dispariția sa
prematură din 1883.
Descinzând din inima Bucovinei, din satul Șipotele Sucevei și petrecându-și copilăria la
Stupca, tânărul compozitor a manifestat o puternică pasiune pentru folclorul românesc, ale
cărui sonorități și particularități stilistice au stat la temelia creației sale. De la lăutarii satului
a învățat multe din tainele cântecului popular și ale viorii, pe strunele căreia și-a revărsat
jalea și amarul poporului său, însetat de iubirea de neam, de tradiție, de valorile sale
spirituale. Înclinația sa către cântecul eroic, stimulator, spre ritmurile care înviorează prin
entuziasmul pe care îl manifestă, el devine mentorul întregii sale generații, aflată sub semnul
marelui Ștefan, domnul Moldovei și întemeietorul mănăstirii Putna, la a cărei aniversare
compozitorul participă ca organizator în 1871 ca organizator, împreună cu Mihai Eminescu,
Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Xenopol, ș.a. Era o sărbătoare a tuturor
românilor care, în ciuda încercărilor stăpânirii străine, își păstrează credințele strămoșești,
graiul, portul, tradițiile, trăind în lumea statornică a vechilor datini care inspiră în mod
creator noua generație. Este cunoscut faptul că, în iureșul unei hore, compozitorul ia vioara
din mâna unui lăutar și începe să cânte cu atât de mult farmec, de răsunau codrii și văile
Putnei, făcând ca din sufletele ascultătorilor să răsară cu sublimă bucurie fulgerul speranței.
Se adresează, apoi, tatălui său, rostind cu o bucurie adâncă: ,,Tată, ...am cântat Daciei întregi
!”.
Descoperim, astfel, un tânăr interpret care s-a afirmat ulterior ca un bun pedagog, dirijor ,
compozitor, din a cărui creație audiem și interpretăm și astăzi opereta ,,Crai Nou”,
,,Serenada” pentru cor mixt, ,,Rapsodia română pentru orchestră’’, ,,Altarul Mănăstirii
Putna”, ,,La malurile Prutului”, ,,Inimă de român”, ,,Odă ostașilor români”. Însă cea care îl
cununează pe compozitor este nemuritoarea ,,Baladă” pentru vioară și pian, scrisă cu trei ani
înaintea trecerii sale, lucrare inspirată din melosul popular de pe meleagurile satului său
natal. După luni de nedreaptă detenție, compozitorul creează această baladă (intitulată
inițial ,,Doină”), oglindă a spiritului românesc, brăzdat de nenumărate urcușuri și coborâșuri,
exprimate prin alternanța pasajelor ascendente cu cele descendente. Dealtfel, ,,darul lui
Porumbescu de a fermeca din vioară adevărate sunete de vrajă era covârșitor. Când în
frumoasele amurguri de vară maestrul cânta cu ferestrele deschise, atunci lumea se aduna
pâlcuri-pâlcuri în fața casei și rămânea vrăjită de minunatele sunete”, povestesc cei care l-au
cunoscut odinioară.
Trimis de tatăl său la Seminarul de la Cernăuți, apoi la Conservatorul de Muzică și Artă
Dramatică de la Viena, cunoaște o serie de personalități ale culturii muzicale occidentale,
precum Johann Strauss, Johannes Brahms, iar mai târziu pe Giuseppe Verdi, de la care învață
multe dintre tainele artei compoziției. În paralel cu activitatea componistică intensă
desfășurată la Cernăuți și la Viena, compozitorul organizează activități cu un profund
caracter patriotic, luptând pe plan cultural ca un lider al generației tinere pentru afirmarea
limbii române ca limbă oficială a statului român unitar ce urma să se nască, a creației
artistice românești în contextul culturii universale și deopotrivă pentru UNIREA tuturor
provinciilor locuite de români. În consecință, în timpul unei serbări organizată de societatea
studențească ,,România jună” (al cărei președinte era însuși compozitorul), la care răsunau
celebrele cântece ,,Pe-al nostru steag” și ,,inimă de român”, compozitorul este arestat de
reprezentanții Imperiului Austro-Ungar și trimis în temniță pe motivul de a fi avut curajul să
interpreteze în public melodii în limba română, cu caracter patriotic. După mai multe luni de
nedreaptă suferință, prietenii reușesc să-l elibereze, dar sănătatea îi este tot mai șubrezită
din cauza bolii de plămâni pe care o dobândise în închisoare. Copleșiți de pierderea
prematură ce se întrevedea, o pierdere greu de suportat a unui OM de excepție și a unui
ARTIST devotat poporului și culturii din care a descins, prietenii îl trimit pentru un timp în
Italia, pentru a-și reface sănătatea pierdută în anii petrecuți la închisoare. Aici compozitorul
continuă să atragă simpatia tuturor celor ce-l înconjurau, interpretând cu mult patos
celebra ,,Doină”. Cuvintele compozitorului sunt elocvente: ,,Am cântat...(avea să scrie la
Stupca surorii sale Mărioara) pare-mi-se ca niciodată până atunci, așa de lung și cu așa de
adâncă simțire Doina. Am zis că aerul și marea și întreaga fire erau ca într-un somn dulce și
cântând eu mi se părea că acordurile vioarei mele ajungeau până departe peste apa mării și
de acolo se întorceau iarăși la urechile mele și la inima mea…”.
Lupta compozitorului pentru afirmarea valorilor culturii și a poporului român a însemnat
dăruirea propriei sale vieți și astfel, răpus de o boală cruntă, se stinge din viață în iunie 1883,
lăsând pecetluite memorabilele cuvinte: ,,Iar când, fraților, m-oi duce
De la voi și-o fi să mor,
Pe mormânt atunci să-mi puneți
Mândrul nostru tricolor.”

Autor: profesor de muzică,

Diana Ionescu