Emoții contagioase

De ce nu putem trăi fără ea

Aparut in Dilema veche, nr. 650, 4-10 august 2016
Vi s-a întîmplat să vedeți pe cineva mușcînd dintr-o lămîie
și să „vă plouă“ în gură? Ei bine, s-ar putea să pățiți asta
doar citind propoziția de mai sus și avînd în minte
imaginea. Bebelușii care văd un alt bebeluș plîngînd încep
să plîngă și ei, aproape automat. Dacă mergi prin parc și
cineva se împiedică și cade în fața ta, tresari
necondiționat, de parcă, pentru o clipă, simți durerea
celuilalt. Ești într-o zi obișnuită la birou și cineva intră în
încăpere extrem de agitat sau nervos – ai mari șanse să
simți cum inima ți-o ia la galop și starea celuilalt pune
rapid stăpînire și pe tine.
Cum este posibil să rezonăm atît de visceral unii cu
ceilalți? De ce emoțiile de toate felurile sînt contagioase?
Neuroștiința – această disciplină „punte“ între neurologie
și psihologie – ne oferă cîteva răspunsuri surprinzătoare. 
În anii ’80, neurologul Giacomo Rizzolatti și colegii săi de
la Universitatea din Parma au descoperit accidental un tip
nou de neuroni – neuronii-oglindă. Observau ce se
întîmpla în creierul unor maimuțe care priveau pe cineva
bînd apă sau manipulînd un obiect și au constatat că
există neuroni care se activează la fel cînd maimuța bea
ea însăși apă și cînd privește pe cineva făcînd același
gest.
Dacă a privi o acțiune și a executa aceeași acțiune
activează aceleași părți din creier – pînă la nivel de
neuron – la primate, la oameni acest sistem al neuronilor-
oglindă este și mai complex. El explică de ce, prin același
mecanism, oamenii pot, literalmente, „trăi în mintea
altora“, preluînd stări, emoții și intuind gînduri sau intenții
nerostite. Această capacitate se numește „empatie“.