Aparut in Dilema veche, nr. 650, 4-10 august 2016 Vi s-a întîmplat să vedeți pe cineva mușcînd dintr-o lămîie și să „vă plouă“ în gură? Ei bine, s-ar putea să pățiți asta doar citind propoziția de mai sus și avînd în minte imaginea. Bebelușii care văd un alt bebeluș plîngînd încep să plîngă și ei, aproape automat. Dacă mergi prin parc și cineva se împiedică și cade în fața ta, tresari necondiționat, de parcă, pentru o clipă, simți durerea celuilalt. Ești într-o zi obișnuită la birou și cineva intră în încăpere extrem de agitat sau nervos – ai mari șanse să simți cum inima ți-o ia la galop și starea celuilalt pune rapid stăpînire și pe tine. Cum este posibil să rezonăm atît de visceral unii cu ceilalți? De ce emoțiile de toate felurile sînt contagioase? Neuroștiința – această disciplină „punte“ între neurologie și psihologie – ne oferă cîteva răspunsuri surprinzătoare. În anii ’80, neurologul Giacomo Rizzolatti și colegii săi de la Universitatea din Parma au descoperit accidental un tip nou de neuroni – neuronii-oglindă. Observau ce se întîmpla în creierul unor maimuțe care priveau pe cineva bînd apă sau manipulînd un obiect și au constatat că există neuroni care se activează la fel cînd maimuța bea ea însăși apă și cînd privește pe cineva făcînd același gest. Dacă a privi o acțiune și a executa aceeași acțiune activează aceleași părți din creier – pînă la nivel de neuron – la primate, la oameni acest sistem al neuronilor- oglindă este și mai complex. El explică de ce, prin același mecanism, oamenii pot, literalmente, „trăi în mintea altora“, preluînd stări, emoții și intuind gînduri sau intenții nerostite. Această capacitate se numește „empatie“.