Carte Biologie

Biologie animală şi ecologie Călin Gherman
Călin Mircea GHERMAN
BIOLOGIE ANIMALĂ
ŞI ECOLOGIE
AcademicPres
Cluj-Napoca, 2013
© Copyright 2013
Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această lucrare nu poate fi reprodusă sub nici o formă,
prin nici un mijloc mecanic sau electronic, sau stocată într-o bază de date, fără acordul prealabil, în
scris, al editurii.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Gherman Călin Mircea
Biologie animala şi ecologie / Călin Mircea Gherman. Cluj-Napoca: AcademicPres, 2013
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-744-313-7
339.138
Director editură – Prof. dr. Carmen SOCACIU
Referenţi ştiinţifici:
Conf. Dr. Viorica MIRCEAN

Şef lucr. Dr. Andrei MIHALCA
Editura AcademicPres
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca
Calea Mănăştur, nr. 3-5, 400372 Cluj-Napoca
Tel. 0264-596384
Fax. 0264-593792
E-mail: eap@usamvcluj.ro
Cuprins
I. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL BIOLOGIEI ......................................................1
I.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL BIOLOGIEI GENERALE .....................................................1
I.2. ISTORICUL BIOLOGIEI .................................................................................................................2
II. DIVERSITATEA LUMII VII .....................................................................................................5
II.1. NOŢIUNI DE TAXONOMIE ŞI SISTEMATICĂ .................................................................................6
II.1.1. Taxonomie şi sistematică – definiţii .................................................................................6
II.1.2. Metodologii taxonomice ...................................................................................................7
II.1.3. Elemente nominale taxonomice ........................................................................................8
II.1.4. Taxoni supraspecifici .......................................................................................................8
II.1.5. Caractere taxonomice ......................................................................................................9
II.2. DIVERSITATEA BIOLOGICĂ - CLASIFICARE ..............................................................................10
II.3. DOMENIUL ARCHAEA (REGNUL MONERA) .............................................................................11
II.4. DOMENIUL BACTERIA.............................................................................................................13
II.5. DOMENIUL EUKARYA .............................................................................................................17
II.5.1. Endosimbioza ca mecanism de formare a celulei eucariote...........................................17
II.5.2. Strucutura celulei eucariote ...........................................................................................18
II.5.3. Sistematica domeniului Eukarya ....................................................................................19
II.5.4. Ecologia eucariotelor .....................................................................................................20
II.5.5. Regnul Protoctista (Protista) .........................................................................................20
II.5.6. Regnul Fungi ..................................................................................................................27
II.5.7. Regnul Animalia .............................................................................................................30
II.5.7.1. Morfo-structură ............................................................................................................. 31
II.5.7.2. Ecologie ........................................................................................................................ 35
II.5.7.3. Sistematică .................................................................................................................... 39
II.6. VIRUSURI ŞI PARTICULE SUBVIRALE .......................................................................................53
III. BIOLOGIA ANIMALELOR VERTEBRATE .......................................................................55
III.1. ORIGINEA ANIMALELOR ........................................................................................................55
III.2. CELULE ŞI ŢESUTURI ANIMALE ..............................................................................................58
III.2.1. Celula ............................................................................................................................58
III.2.2. Tipuri de ţesuturi animale .............................................................................................62
III.3. SISTEME DE ORGANE ŞI HOMEOSTAZIA LA ANIMALE .............................................................63
III.3.1. Sisteme de organe .........................................................................................................63
III.3.2. Homeostazia ..................................................................................................................67
III.4. BIOLOGIA ANIMALELOR ........................................................................................................68
III.4.1. Biologia peştilor ............................................................................................................68
III.4.2. Biologia amfibienilor ....................................................................................................70
III.4.3. Biologia reptilelor .........................................................................................................70
III.4.4. Biologia păsărilor .........................................................................................................71
III.4.5. Biologia mamiferelor ....................................................................................................73
III.5. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A ANIMALELOR ............................................................................75
IV. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL ECOLOGIEI ................................................78

IV.1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI, NOŢIUNI DE BAZĂ ..............................................................................78
IV.2. OBIECTUL DE STUDIU AL ECOLOGIEI .....................................................................................79
IV.3. ISTORICUL ECOLOGIEI ...........................................................................................................79
IV.4. RELAŢIILE ECOLOGIEI CU ALTE ŞTIINŢE ................................................................................81
V. ECOSISTEMUL .........................................................................................................................82
V.1. DEFINIŢII ALE NOŢIUNII DE ECOSISTEM ..................................................................................82
V.2. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR .............................................................................................83
V.3. ORGANIZAREA ECOSISTEMELOR .............................................................................................84
V.3.1. Delimitarea teritorială a ecosistemelor ..........................................................................84
V.3.2. Caracteristici structurale ale ecosistemelor. ..................................................................85
V.3.3. Caracterizarea funcţională a ecosistemelor ...................................................................86
V.3.4. Fotosinteza – proces fundamental în ecosisteme ............................................................90
V.3.5. Relaţii între componentele ecosistemului .......................................................................92
V.3.6. Clasificarea factorilor ecologici.....................................................................................92
V.4. BIOINDICATORII STĂRII DE SĂNĂTATE A ECOSISTEMULUI .......................................................94
V.4.1. Algele ..............................................................................................................................94
V.4.2. Amfibienii .......................................................................................................................98
V.4.3. Lichenii .........................................................................................................................101
V.4.4. Alte organisme ..............................................................................................................103
V.5. POLUAREA ECOSISTEMELOR. IMPACTURI ŞI MĂSURI DE CONTROL ........................................104
VI. BIOTOPUL ..............................................................................................................................108
VI.1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A BIOTOPULUI ......................................................................108
VI.2. LEGEA TOLERANŢEI ECOLOGICE (LEGEA LUI SHELFORD) ....................................................108
VI.3. VARIAŢIILE FACTORILOR DE MEDIU ....................................................................................110
VI.4. CLASIFICAREA FACTORILOR ECOLOGICI ABIOTICI ...............................................................110
VI.5. PRINCIPALII FACTORI ABIOTICI ŞI ACŢIUNEA LOR ASUPRA VIEŢUITOARELOR ......................110
VI.5.1. Temperatura mediului ca factor ecologic ...................................................................110
VI.5.1.1. Variaţiile temperaturii mediului ................................................................................ 111
VI.5.1.2. Limitele de toleranţă termică ..................................................................................... 111
VI.5.1.3. Comportamentul termic la animale ........................................................................... 111
VI.5.1.4. Comportamentul termic la poichiloterme .................................................................. 112
VI.5.1.5. Comportamentul termic la homeoterme .................................................................... 112
VI.5.1.6. Stări de viaţă latentă .................................................................................................. 114
VI.5.1.7. Temperatura în biotopuri acvatice ............................................................................. 114
VI.5.2. Umiditatea mediului ca factor ecologic ......................................................................115
VI.5.2.1. Circuitul biogeochimic al apei................................................................................... 115
VI.5.2.2. Bilanţul hidric în biotopuri terestre............................................................................ 115
VI.5.2.3. Influenţa umidităţii mediului asupra animalelor ........................................................ 116
VI.5.3. Radiaţiile ca factori ecologici .....................................................................................117
VI.5.3.1. Radiaţiile luminoase ca factori ecologici ................................................................... 118
VI.5.3.2. Radiaţiile ultraviolete ca factori ecologici ................................................................. 119
VI.5.3.3. Radiaţiile infraroşii ca factori ecologici..................................................................... 119
VI.5.3.4. Radiaţiile ionizante ca factori ecologici..................................................................... 119
VI.5.4. Oxigenul ca factor ecologic ........................................................................................122

VI.5.4.1. Cantitatea şi distribuţia oxigenului în ecosistemele acvatice ..................................... 122
VI.5.4.2. Consumul de O2 din apă ............................................................................................ 122
VI.5.4.3. Adaptări ale organismelor acvatice la variaţiile cantităţii de O2 ................................ 122
VI.5.4.4. Variaţii cu caracter de perturbări ale O2 şi consecinţe asupra biocenozelor acvative 123
VI.5.5. Salinitatea mediului ca factor ecologic .......................................................................124
VI.5.5.1. Salinitatea în ecosistemele terestre ............................................................................ 124
VI.5.5.2. Salinitatea în ecosisteme acvatice.............................................................................. 124
VI.6. INTERACŢIUNEA FACTORILOR DE MEDIU .............................................................................125
VII. BIOCENOZA .........................................................................................................................128
VII.1. STRUCTURA BIOCENOZEI ...................................................................................................128
VII.2. BIOCENOZA CA SISTEM FUNCŢIONAL .................................................................................129
VII.3. DINAMICA BIOCENOZEI ......................................................................................................129
VII.4. RELAŢII INTERSPECIFICE ÎN BIOCENOZE .............................................................................130
VII.4.1. Rolul relaţiilor interspecifice în cadrul biocenozei....................................................131
VII.4.2. Tipuri de relaţii după efectele directe ale interacţiunii speciilor...............................135
VIII. POPULAŢIA BIOLOGICĂ ................................................................................................138
VIII.1. POPULAŢIA CA SISTEM BIOLOGIC SUPRAINDIVIDUAL ........................................................138
VIII.2. CARACTERISTICILE CANTITATIVE SAU STATICA POPULAŢIEI ............................................138
VIII.3. STRUCTURA ECOLOGICĂ A POPULAŢIEI ............................................................................139
VIII.4. DINAMICA POPULAŢIEI .....................................................................................................140
VIII.5. RELAŢII INTRASPECIFICE (HOMOTIPICE) ...........................................................................140
VIII.5.1. Relaţii de antagonism ...............................................................................................140
VIII.5.2. Relaţii cu caracter atractiv .......................................................................................141
VIII.6. MIJLOACE DE COMUNICARE INTRA-ŞI INTERSPECIFICE .....................................................141
VIII.6.1. Comunicarea prin semnale acustice .........................................................................141
VIII.6.2. Comunicarea prin semnale optice ............................................................................142
VIII.6.3. Comunicarea prin semnale biochimice ....................................................................142
BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................................144
Biologie animală
genetică. În acest caz, biologia generală este
I. Definiţia şi obiectul de înţeleasă ca ştiinţa care se ocupă cu studiul
studiu al biologiei trăsăturilor, al legilor biologice comune
plantelor şi animalelor.
Ştiinţa este un efort obiectiv, logic şi repetabil Considerăm că, primul curent, respectiv
de a înţelege principiile şi forţele care abordarea problematicilor legate de originea şi
operează în universul natural. Noţiunea derivă evoluţia vieţii pe Pământ este mai specific
din latinescul scientia = a şti. O ştiinţă bună biologiei generale, întrucât de studiul
nu este dogmatică, trebuie văzută ca un proces obiectivelor expuse la cel de-al doilea curent
continuu de evaluare şi testare. În acest se ocupă alte discipline biologice cum sunt
context se încadrează şi biologia, o ştiinţă a biologia celulară, reproducţia, genetica,
vieţii. acestea furnizând informaţii biologiei
generale.
I.1. Definiţia şi obiectul de studiu Se pot deduce astfel obiectivele de studiu ale
biologiei generale, respectiv: originea şi
al biologiei generale evoluţia vieţii, organogeneza, adaptarea
Prima definiţie dată biologiei ca ştiinţă organismelor, diversitatea lumii vii. Buican şi
aparţine lui Trevyranus, care în 1802 susţinea Stugren26 afirmă că biologia generală este o
că biologia se ocupă de “diversele forme şi disciplină de interferenţă între biologie şi
fenomene ale vieţii, de condiţiile şi legile sub filozofie.
care au loc fenomenele vieţii şi cauzele care le Indiferent de abordarea noţiunilor generale
determină”. sau speciale, se poate concluziona că biologia
Etimologic, derivă din cuvintele greceşti bios este ştiinţa care studiază organismele vii.
= viaţă şi logos = cuvânt. Literar, biologia Studiind originea şi evoluţia materiei vii,
înseamnă “studiul vieţii”. Trebuie făcută însă biologia generală realizează o conexiune între
o diferenţiere între denumirile de biologie şi toate ştiinţele biologice. Primele ştiinţe
biologie generală, adesea considerate ca fiind, biologice care s-au dezvoltat în antichitate au
de fapt, o singură ştiinţă. Biologia generală a fost morfologia şi fiziologia, urmare a
apărut consecutiv dezvoltării darwinismului, observării diferenţelor existente între plante şi
şi este definită ca ştiinţa care se ocupă cu animale, între mişcarea şi statica organismelor
studiul legilor generale ale evoluţiei vii.
vieţuitoarelor, sau cu studiul originii, Dezvoltarea tehnicilor de cercetare au dus la
organizării şi evoluţiei materiei vii. Este o apariţia unor ştiinţe noi cu caracter biologic
ştiinţă de sinteză care analizează contextual şi cum sunt: anatomia, embriologia, histologia,
sintetizează informaţiile provenite de la alte citologia, genetica şi altele. Încercările de
ştiinţe cu caracter biologic, cum sunt: clasificare şi grupare a organismelor în funcţie
zoologia, anatomia, fiziologia, genetica, de anumite criterii (formă, funcţie) au dus la
botanica şi altele. dezvoltarea sistematicii şi taxonomiei, iar
Un alt curent manifestat în definirea biologiei ulterior a biogeografiei care studiază repartiţia
generale este reprezentat de cei care abordează geografică a vieţuitoarelor. Vieţuitoarele
problemele legate de structura celulei, trăiesc însă în mediul înconjurător, astfel că,
metabolism, înmulţire, ecologie generală, studiul relaţiilor dintre acestea şi mediul de
viaţă a dus la apariţia şi dezvoltarea ecologiei.
1
S-au dezvoltat totodată biofizica şi biochimia, Sec. X î.e.n. se caracterizează prin apariţia
ştiinţe care abordează mecanismele fizice şi primilor filozofi naturalişti chinezi care
chimice care guvernează existenţa lumii vii. susţineau ideea că totul este alcătuit din
Biologia generală devine astfel ştiinţa de particule materiale, din interacţiunea cărora
sinteză a tuturor acestor ramuri care se ocupă apar 5 elemente primare: apa, lemnul, focul,
cu studiul materiei vii. pământul şi metalul, extrapolate celor 5
organe principale: inima, pulmonii, ficatul,
splina şi rinichii.
I.2. Istoricul biologiei În secolele VI şi V î.e.n., sumerienii, egiptenii
În apariţia şi dezvoltarea biologiei ca ştiinţă se şi popoarele Mesopotamiei au domesticit o
pot diferenţia câteva etape majore, fiecare din serie de animale, începând cu câinele şi
ele aducându-şi contribuţii importante în acest introduc în cultură primele plante: grâul şi
sens. orzul. Tot în această perioadă apar şi primele
Cele mai vechi dovezi ale unor preocupări personalităţi care şi-au adus contribuţii
tangenţiale biologiei datează din antichitate. esenţiale în dezvoltarea ştiinţei în general şi a
Picturile rupestre, datate ca fiind originare din biologiei în particular.
Neolitic, demonstrează preocupările Anaximandros (610 – 546 î.e.n.) explică
oamenilor legate de domesticirea şi creşterea apariţia organismelor prin acţiunea razelor de
animalelor, pescuit, culegerea fructelor. Soare asupra nămolului. Heraclit din Efes
Din punct de vedere istoric, înainte ca (540 – 480) considera lumea materială şi în
biologia să câştige statutul de ştiinţă, mişcarea continuă mişcare ca o veşnică apariţie şi
a fost considerată ca una din proprietăţile dispariţie. Anaxagora (500 – 428) susţinea că
fundamentale ale vieţii. După ani de studii şi lumea este compusă din numeroase particule
reflecţii s-a constatat că animalele se mişcă, diferite, mici, care rămân pentru totdeauna
dar plantele nu o fac. Pe măsură ce neschimbate. Democrit (460 – 370) considera
cunoştiinţele despre viaţă s-au acumulat, că tot ce este în natură se compune din atomi,
această distincţie a apărut ca invalidată, particule foarte mici, invizibile şi în continuă
întrucât s-a aflat că există şi unele animale mişcare. Opus ideilor acestuia erau Socrate şi
incapabile de mişcare, cum sunt spongierii sau Platon (427 – 347) care susţineau că lumea
bryozoarele, mulţi ani acestea fiind reală este oglindirea lumii veşnice şi imuabile
considerate de fapt, plante. a ideilor. Hipocrate (460 – 377) a fost denumit
În sec. XVI î.e.n. egipteanul Ebers scrie “părintele medicinii”, aducându-şi o
primul tratat, sub forma unui papirus, ce contribuţie majoră în studiul anatomiei
aborda anatomia umana, inima fiind animalelor şi analogia cu omul. Aristotel (384
considerată organul cel mai important. – 322), cea mai universală minte dintre vechii
Sec. XIV î.e.n. este perioada primelor filozofi greci, conform aprecierilor lui Fr.
tentative de clasificare a animalelor realizate Engels, a enunţat teoria cosmogonică,
de sumerieni, care împărţeau animalele în conform căreia Pământul este centrul
peşti, şerpi, păsări şi patrupede, iar plantele în Universului, iar celelalte corpuri cereşti se
arbori, legume aromate şi plante medicinale, învârt în jurul lui, fiind totodată primul
tot atunci, Kicculi scriind primul tratat despre cercetător din domeniul embriologiei,
creşterea cailor. anatomiei şi zoologiei, prezentând prima
În sec. XV – XI î.e.n. în China se practica clasificare a animalelor. Alt reprezentant de
vaccinarea antivariolică, existând cunoştiinţe seamă din acea epocă a fost Theofrastos (370
aprofundate de medicină. – 283), considerat “părintele botanicii”.
2
În perioada imperiului Roman o serie de 1703) a fost primul care a încercat o

personalităţi ale vremii s-au ocupat de studiul clasificare a animalelor, în: animale cu sânge
naturii. Lucreţius Carus a explicat apariţia şi fără sânge. Carl Linné (1707 – 1778) a
vieţii pe Pământ prin geneză spontană, introdus în taxonomie primele subdiviziuni
supravieţuind cele cu structură armonioasă. taxonomice: clasa, ordinul, genul şi specia,
Pliniu cel Bătrân (23 – 79) a scris “Historia iar Lamarck, ocupându-se şi de animale
naturalis”. împarte animalele în vertebrate (4 clase) şi
În Europa epocii feudale ştiinţele naturale au nevertebrate (10 clase).
înregistrat o stagnare în evoluţie cauzată de O serie de alţi cercetători şi-au adus
influenţa negativă a curentului creaţionist, contribuţii importante la dezvoltarea biologiei
opus celui evoluţionist, conform căruia toate ca ştiinţă până în anul 1802 când Trevyranus a
organismele vii au fost create de o forţă enunţat prima definiţie a acesteia. Dintre
divină, nefiind consecinţa unui act evolutiv. În aceştia amintim: Charles Darwin (1809 –
perioada respectivă naturaliştii au fost 1882), care prin opera sa “Originea speciilor”
persecutaţi de Biserică şi Inchiziţie, care au şi enunţarea teoriei evoluţioniste poate fi
constituit o piedică serioasă în calea considerat unul din promotorii de marcă a
dezvoltării biologiei ca ştiinţă. Totuşi, dezvoltării biologiei; Georges Cuvier (1769 –
personalităţi ca Thomas de Cantimpre (1186 – 1832), întemeietorul paleontologiei; Leonardo
1263) care a scris lucrarea “De naturis rerum” da Vinci (1452 – 1519), pictor, inginer şi
şi Albert cel Mare (1193 – 1280), cu operele naturalist care şi-a adus o contribuţie majoră
sale “De vegetalibus” şi “De animalibus” au în domeniul anatomiei, prin desenele sale de
reuşit să scape prigoanei religioase menţinând organe; A. Lavoisier (1743 – 1794) care şi-a
aprins “focul” cunoaşterii în Europa. adus contribuţia în explicarea fenomenului
Spre deosebire de Europa, în ţările respiraţiei; Marcello Malpighi (1628 – 1694)
musulmane, în perioada menţionată s-a întemeietorul anatomiei microscopice.
înregistrat un avânt deosebit al ştiinţelor, O mare personalitate în dezvoltarea biologiei
personalităţi marcante, ca Avicena (980 – a fost Ernst Haeckel (1834 – 1919) care a avut
1073) care a susţinut că materia este o adevărată obsesie în a convinge lumea că
inseparabilă de mişcare şi Averroes (1126 – evoluţia a fost un proces adevărat. Teoria sa,
1198) care a considerat că lumea este numită "Legea Recapitulării" sau "Legea
rezultatul dezvoltării materiei aducându-şi biogeneticii" susţinea că ontogenia
contribuţii majore în dezvoltarea biologiei. recapitulează filogenia, sau, astfel spus,
Epoca Renaşterii (sec. XV – XVI), prelungită dezvoltarea embrionului (ontogeneza)
până în sec. XIX a reprezentat una din reprezintă o reluare rapidă a evoluţiei speciei
perioadele cele mai efervescente din istoria (filogeneza). A fost o idee cu influenţă
ştiinţelor în ansamblu şi a celor naturale în majoră, preluată de Darwin şi Huxley care au
particular. În această perioadă a fost fost impresionaţi de reprezentările grafice
descoperit microscopul (Antony von realizate de Haeckel, în care se arăta că, în
Leeuwenhoek), a fost definită nomenclatura stadiul timpuriu al dezvoltării, un porumbel,
binară, punându-se bazele sistematicii ca câine sau om, arătau identic.(Milner, 1990)
ştiinţă (Carl Linné), s-a realizat pasul Thomas Henry Huxley (1825 – 1925) a fost
hotărâtor în clasificarea plantelor (Jean cel mai îndârjit exponent al Darwinismului, la
Baptiste Lamarck) care a publicat “Flora timpul său şi un pionier al ideei moderne
franceză”. În domeniul animalelor, Conrad conform căreia viaţa a evoluat din materie
Gesner (1516 – 1565) a deschis drumul nevie. În lucrarea sa “Asupra bazei fizice a
zoologiei ştiinţifice, iar John Ray (1628 – vieţii” el susţine originea chimică a vieţii,
3
fiind astfel un denunţător al vitalismului – atribuite mutaţiilor randomizate sau

ipoteză discreditată acum, conform căreia întâmplătoare, respectiv că se realizează o
numai ţesuturile vii, prin virtutea posesiei unei selecţie naturală pentru potrivirea acestora.
“forţe vii” poate produce compuşi organici – Indiferent de teoriile şi ipotezele enunţate de-a
concept susţinut de Berzelius. lungul vremii care încearcă să explice apariţia
În prezent sunt foarte la modă conceptul “evo şi geneza vieţii pe Pământ, se poate observa,
- devo”, sau evoluţie – dezvoltare care este de din cele de mai sus, că au existat o serie de
fapt similar teoriei lansate de Haeckel şi teoria personalităţi marcante care şi-au adus o
neo-darwinistă, bazată pe două presupuneri şi contribuţie majoră în dezvoltarea biologiei ca
anume că toate variaţiile transmisibile pot fi ştiinţă.
4
de pe Pământ, majoritatea fiind nevertebrate68.

II. Diversitatea lumii vii Din acestea, aproximativ jumătate sunt
Varietatea este caracteristica majoră, esenţa insecte, vertebrate sunt circa 45.000 descrise
lumii vii. Diversitatea, la rândul ei, poate fi din cele 50.000 estimate a exista, 240.0000
definită ca larga varietate a organismelor din sunt plante vasculare descrise până în prezent
lumea noastră. Diversitatea speciilor este o (25 % comestibile), dar numărul lor este
măsură care combină numărul sau bogăţia estimat la 320.000 specii. Mai mult de 5.000
speciilor şi distribuţia lor în ecosistemele specii de plante se utilizează ca sursă de
terestre sau acvatice. hrană, dar majoritatea oamenilor de pe Pământ
Referitor la diversitatea lumii vii apar două se bazează pe mai puţin de 200 specii, acestea
întrebări majore: cum s-a ajuns aici, şi câte asigurând circa 90 % din hrana omului150.
specii de organisme vii există la ora actuală pe Fenomenul de extincţie a speciilor, având ca
Pământ? şi cauză principală activitatea umană, este însă
Evoluţia biologică stă la baza diversităţii cauza dispariţiei accentuate a unui număr
lumii vii. Poate fi definită simplu, ca crescut de specii în ultimii ani. Uniunea
descendenţă cu modificări. Această definiţie Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a
este valabilă atât la o scară mică a evoluţiei Resurselor Naturale (I.U.C.N., 2000) a
(modificări în frecvenţa genelor dintr-o elaborat lista speciilor ameninţate cu
populaţie de la o generaţie la alta), cât şi la dispariţia, listă ce include un număr variabil
una mare (descendenţa diferitelor specii dintr- de mamifere, păsări, reptile amfibieni, peşti,
un organism ancestral comun de-a lungul plante superioare şi insecte. Rata de extincţie
multor generaţii). Ideea centrală a evoluţiei actuală a speciilor este mult mai accentuată
este că există o istorie a vieţii – ea, viaţa, a decât in trecut143
suferit schimbări de-a lungul timpului – şi Mamiferele – în ultimii 400 de ani a dispărut o
diferitele specii împart un organism ancestral specie la fiecare 16 ani, un ritm de circa 50 de
comun. ori mai accentuat decât cel precedent.
Numărul total, actual de specii existente pe Actualmente sunt pe lista speciilor ameninţate
Pământ, este foarte greu, dacă nu imposibil de cu dispariţia circa 25 % din totalul speciilor de
aflat. Numai în ceea ce priveşte insectele. mamifere, 180 specii fiind în situaţie critică,
Erwin54 apreciază că numărul total de specii iar 340 în pericol de a dispare în următorii ani.
este în jur de 50 milioane, număr probabil Păsările – una din opt specii este ameninţată
exagerat şi mult contestat datorită metodei cu dispariţia, sau exprimat procentual, 12 %
folosite în estimare, autorul utilizând o metodă din cele 9.500 specii de păsări sunt în pericol
care extrapolează numărul de specii de pe o real de a dispare în următorii 100 de ani.
suprafaţă, la suprafaţa întregului glob. Smith şi col. (1993) estimează că jumătate din
Numărul total al speciilor de păsări este speciile de păsări aflate pe lista I.U.C.N. vor
estimat la peste 10.000, cu următoarea dispare în următorii 200 – 300 de ani. În
distribuţie geografică: 3.200 America de Sud, prezent 182 specii sunt în pericol critic, iar
900 Asia, 2.300 Africa, 2.000 America de 321 sunt periclitate.
Nord, 1.700 Australia, 1.000 Europa şi 65 în Reptilele – una din patru specii este trecută pe
Antarctica. lista I.U.C.N. ca ameninţată.
Programul Global de Evaluare a numărului Amfibienii – una din cinci specii se află pe
total de specii, realizat sub egida O. N. U., aceeaşi listă.
furnizează un studiu care estimează la circa Peştii – una din trei specii (30 %), majoritatea
13,6 milioane numărul speciilor de organisme de apă dulce, sunt în pericol de dispariţie.
5
Plantele superioare – sunt ameninţate cu Următorul pas important în dezvoltarea

dispariţia mai mult de 8.750 specii clasificării ştiinţifice îl face profesorul
(aproximativ 10 %) din totalul de 80.000 – elveţian Conrad Gessner (1516 - 1565) a cărui
100.000 specii cunoscute până în prezent. muncă a constituit o compilaţie critică a
Circa 1.000 sunt considerate a fi în pericol organismelor vii cunoscute în acea perioadă.
critic. Secolele XVI – XVII au reprezentat o
Insectele – se estimează că între 100.000 – perioadă efervescentă în dezvoltarea
500.000 specii (7 – 30 specii pe săptămână) taxonomiei ştiinţifice. Anatomia şi
vor dispare în următorii 300 de ani104. microscopia au permis stabilirea unor criterii
Studiile referitoare la stabilirea numărului de morfo-structură externă şi internă utilizaţi
total de specii de pe Pământ nu fac însă în clasificarea speciilor. CA reprezentanţi de
referiri la organismele procariote şi protiste, seamă a perioadei amintim : Fabricius (1537 -
respectiv dacă sunt sau nu incluse în aceste 1619), Petrus Severinus (1580 - 1656),
estimări. În situaţia posibilă a neintroducerii William Harvey (1578 - 1657) şi Marcello
acestora în aceste aprecieri, este posibil ca, de Malpighi (1628 - 1694).
fapt, numărul total al tuturor organismelor vii Naturalistul englez John Ray (1627 - 1705) a
să fie mult mai mari. realizat un pas important spre taxonomia
modernă. El a publicat Historia Plantarum în
care respinge sistemul divizării dihotomiale
II.1. Noţiuni de taxonomie şi prin care speciile erau clasificate pe baza unor
sistematică preconcepte. Aduce în schimb observarea
De la apariţia primelor forme de viaţă, directă ca modalitate de evidenţiere a
arhebacteriile şi celulele organism, până în similarităţilor sau diferenţelor existente între
prezent, lumea vie a cunoscut o diversificare plante şi ca sistem de clasificare a acestora.
perpetuă, consecinţă a necesităţii adaptării la
condiţiile de mediu aflate într-o permanentă II.1.1. Taxonomie şi sistematică –
schimbare. S-a ajuns la o diversitate definiţii
extraordinară a formelor de viaţă care a impus
Simpson142, unul din cei mai renumiţi
gândirea şi elaborarea unor adevărate hărţi
cercetători în acest domeniu defineşte
care să uşureze găsirea unui loc pentru fiecare
taxonomia ca “studiul teoretic al clasificaţiei,
tip de organism. Practic, orice tip de
incluzând bazele, principiile, procedurile şi
clasificare poate realiza o ierarhizare, o
regulile sale”.
sistematizare a formelor de viaţă, dar în timp a
Sistematica, în viziunea aceluiaşi autor este
apărut necesitatea unei clasificări ştiinţifice
“studiul ştiinţific al felurilor şi diversităţii
care să dea mult mai multe informaţii despre
organismelor şi a tuturor relaţiilor dintre ele”.
locul organismelor în ansamblu. S-au
Mayr105, o altă somitate în domeniu, atribuie
dezvoltat astfel ramuri noi ale biologiei,
taxonomiei definiţia de “teoria şi practica
sistematica şi taxonomia care au ca obiectiv
clasificării organismelor”.
tocmai această clasificare.
Racoviţă132 a definit taxonomia ca “filogenie
Primul sistem cunoscut de sistematizare a
aplicată”.
formelor de viaţă aparţine filozofului grec
Sutton153 dă o definiţie scurtă, dar elocventă
Aristotel care s-a bazat, în clasificarea
taxonomiei : ştiinţa clasificării.
realizată, pe mediul de deplasare a animalelor:
Etimologic, termenul de taxonomie derivă din
aer, pământ sau apă.
cuvintele greceşti taxis = aranjare şi nomos =
lege, iar cel de sistematică din grecescul
6
latinizat systema = sistem, cu sensul de sistem Taxonomia numerică este utilizată, în

de clasificare. principal, pentru clasificarea micro-
Indiferent de definiţiile enunţate se constată că organismelor, la care sunt caracteristice
taxonomia se ocupă cu studiul principiilor pe caracterele biochimice şi genetice, uşor de
baza cărora se clasifică organismele vii, iar codat şi analizat de un computer, dar foarte
sistematica are ca obiect de activitate greu de interpretat în mod tradiţional.
clasificarea organismelor pe baza principiilor Clasificarea tradiţională şi numerică se
enunţate de taxonomie. bazează pe studiul fenotipului, care reprezintă
totalitatea caracterelor unui organism.
Împreună alcătuiesc clasificarea fenetică.
II.1.2. Metodologii taxonomice
Încadrarea cladistică (grecescul clados =
Există mai multe modalităţi de încadrare ramură), sau sistematica filogenetică are ca
taxonomică a unui organism : tradiţională, scop realizarea unei clasificări bazată pe
numerică, cladistică şi mai recent, filogenie, care reprezintă evoluţia istorică a
153
moleculară . grupului de specii analizat. Constituie
Clasificarea tradiţională implică judecata clasificarea filetică, baza cladisticii fiind
umană şi se bazează pe analiza şi compararea cladograma.
unei număr mare de caractere, unul mai Cladograma reprezintă o diagramă
important decât altul. Diferenţele înregistrate, asemănătoare unui arbore, numit filogenetic,
pentru cel puţin unul din acestea, permit în care punctele de separare a ramurilor
încadrarea unui organism într-un anumit grup. semnifică momentul separării a două grupuri,
Iniţiatorul acestui sistem a fost botanistul iar grupul de încadrare se numeşte cladă.
suedez Karl von Linné care a publicat în anul Pentru realizarea acestora sunt analizate două
1758 Systema Naturae, moment considerat categorii de caractere: primitive sau
începutul clasificării moderne a plantelor şi simplesiomorfice, prezente la specia ancestrală
animalelor. Din acest motiv, clasificarea şi derivate sau sinapomorfice, apărute mai
tradiţională poartă numele generic de recent.
taxonomie sau ierarhizare Lineeană21. Conform taxonomiei cladistice se disting trei
Grupul de încadrare al organismelor specific tipuri de grupuri filetice:
acestei clasificări se numeşte taxă. • monofiletic – cuprinde specia ancestrală şi
Taxonomia numerică reprezintă o încercare toţi descendenţii, formând un grup
de realizare a unei clasificări obiective care să evoluţionar;
elimine judecata umană din acest proces. • parafiletic – similar cu primul, dar în care
Presupune codarea unui număr mare de sunt excluşi unii descendenţi care au suferit
caractere existente la grupul de specii care vor modificări semnificative. De exemplu, din
fi clasificate, iar prin analiză software se clasa Reptilia au fost excluse păsările, chiar
calculează gradele de similaritate între fiecare dacă au evoluat dintr-o reptilă ancestrală.
pereche posibilă de specii. Ulterior, vor fi • polifiletic – este un grup constituit din
structurate într-o secvenţă care asociază membri aparţinând unor linii evoluţionare
speciile cele mai similare. diferite. De exemplu, Pachidermata este un
Metoda are ca dezavantaj faptul că un grup polifiletic întrucât elefanţii şi rinocerii au
calculator nu poate alege cele mai evoluat separat din non-pachidermate. Acest
semnificative caractere, taxonomistul fiind cel tip de grup este însă considerat, de către
care trebuie să selecteze caracterele care vor fi taxonomiştii evoluţionişti ca fiind o eroare în
codate şi să elimine altele, nesemnificative, clasificare.
dar care ar fi fost codate de program.
7
Iniţial, clasificarea cladistică a fost utilizată în specific. Astfel, fiecare specie va avea un
taxonomia insectelor, extinzându-se ulterior şi nume stabil şi unic; acest nume, rezultat din
în alte domenii. asocierea celor două părţi este denumit nume
Sistematica moleculară ştiinţific, sau numele sistematic al speciei
Este un produs al taxonomiei tradiţionale şi al respective.
recent dezvoltatului domeniu al Uneori, când specia este divizată în unităţi
bioinformaticii. Constă în încadrarea infraspecifice, se recurge la nomenclatura
sistematică a organismelor conform trinomială.
constituţiei moleculare – profilul AND, ARN, Pentru exemplificare recurgem la sistematica
sau ambele – a acestora, realizându-se o genului Trichinella, parazit muscular la
clasificare ştiinţifică din punctul de vedere al animale. Unii cercetători susţin structura
biologiei evoluţioniste. Este cunoscută şi sub polispecifică a genului : Trichinella spiralis,
denumirea de sistematică computaţională. T. nativa, T. nelsoni, T. pseudospiralis, T.
britovi, etc, denumiri binomiale128. Există însă
critici care consideră că există o singură
II.1.3. Elemente nominale taxonomice
specie de Trichinella cu varietăţi
O problemă importantă a taxonomiei este intraspecifice sau subspecii, fiind denumite T.
modalitatea de denumire a unei specii. spiralis nativa, T. spiralis nelsoni şi T. spiralis
Conform Codului Internaţional de britovi, denumiri trinomiale17.
Nomenclatură Zoologică trebuiesc respectate Odată cu dezvoltarea taxonomiei cladistice s-a
următoarele reguli : conturat necesitatea apariţiei unui sistem de
• fiecare taxon trebuie să aparţină unui grup nomenclatură filogenetică. Un cod oficial,
taxonomic superior. Adesea, un organism nou numit PhyloCode este, actualmente, în curs
descoperit constituie unica specie, dintr-un de dezvoltare.
singur gen, încadrat într-o singură familie,
existând unităţi singulare până în taxonii
ierarhic superiori.
II.1.4. Taxoni supraspecifici
• primul nume, efectiv publicat şi validat, Prin taxon supraspecific se înţelege o unitate
are prioritate. Această regulă a provocat de încadrare şi clasificare a organismelor,
numeroase schimbări de nume, în special în superior, ca distribuţie schematică, speciei.
cazul organismelor fosile. Ca exemplu, în Iniţial, Karl von Linné, a recunoscut existenţa
prezent denumirea de Brontosaurus nu mai a doar 4 categorii taxonomice superioare
este validă, numele corect fiind Apatosaurus, speciei, şi anume : genul, ordinul, clasa şi
iar numele de Eohippus a fost preschimbat în regnul.
Hyracotherium. În prezent este acceptată existenţa a 6 taxoni
toate speciile şi taxonii trebuie să aibe un supraspecifici, respectiv : genul, familia,
autor, reprezentat prin iniţială. De exemplu, la ordinul, clasa, încrengătura (filum) şi regnul.
specia Homo sapiens L, litera L semnifică În clasificarea plantelor este folosită divizia,
Linneus, primul autor care a descris şi ca taxon echivalent încrengăturii. Există însă o
denumit acest organism, respectiv omul. serie de categorii intermediare, create prin
Karl von Linné a fost iniţiatorul sistemului de adăugarea unor prefixe cum sunt : “sub” şi
nomenclatură binomială utilizat şi în “infra” pentru categoriile inferioare, respectiv
prezent. Conform acestuia orice specie are un “super” sau “supra”, pentru cele superioare
nume latin unic rezultat prin asocierea taxonului de referinţă (Tabelul 1).
numelui genului din care face parte specia În mod asemănător, fiecărui taxon
respectivă cu un cuvânt denumit epitet supraspecific îi revine o terminaţie, un sufix
8
caracteristic, cu ajutorul căruia se formează • înrudirea, , adică descendenţa dintr-un

numele acestuia. strămoş comun.
Criteriile care au stat la baza grupării speciilor • evoluţionist al descendenţei comune.
în taxoni supraspecifici sunt : Delimitarea taxonilor supraspecifici este însă
• caracterele comune, sau asemănările şi destul de arbitrară şi păstrează un grad crescut
deosebirile dintre specii; se adoptă fie de subiectivism.
numărul de caractere comune, fie
importanţa lor.
Tabelul 1. Taxonii supraspecifici, prefixe intermediare, sufixe

(exemplu încadrarea sistematică a omului)
Taxon Exemplu Sufix

Regn Animalia
Încrengătură (Filum) Chordata
Subîncrengătură Vertebrata
Superclasă
Clasă Mammalia
Subclasă Placentalia (Eutheria)
Superordin;
Ordin Primates
Subordin Haplorhini
Superfamilie oidea
Familie Hominidae idae
Subfamilie inae
Gen Homo
Subgen;
Specia Homo sapiens
• morfologice : de morfologie externă; de

II.1.5. Caractere taxonomice
structuri speciale; anatomice (de
Caracterul taxonomic este orice trăsătură a morfologie internă); embriologice şi
unui membru al unui taxon prin care acesta cariologice;
diferă de un membru al altui taxon105 • fiziologice: factori metabolici; deosebiri
Nu sunt însă considerate caractere taxonomice serologice, proteinice sau alte deosebiri
acele caractere care variază în cadrul unei biochimice; secreţii; factori determinanţi
populaţii, inclusiv cele prin care masculii ai sterilităţii genice;
diferă de femele sau adulţii de stadiile larvare. • ecologice: habitatul (gazda în cazul
Pot fi însă considerate caractere taxonomice paraziţilor şi comensalilor); hrana; variaţii
acele caractere care sunt supuse variabilităţii sezoniere; paraziţii, reacţii de gazdă;
intraspecifice sau intrapopulaţionale, dar la • etologice: jocuri nupţiale sau alte
nivel de subspecie sau specie, mai puţin gen, mecanisme etologice izolatoare; alte
luate însă nu ca valori absolute, ci ca limite tipuri de comportament;
de variabilitate sau ca valori medii12. • geografice: modelul general de distribuţie
Mayr105 propune următoarea clasificare a biogeografică; relaţiile de simpatricitate
caracterelor : sau alopatricitate
9
Cele mai importante caractere taxonomice Cel mai influent sistem de clasificare este
sunt acelea care se întâlnesc la toate speciile sistemul “Whittaker” care recunoaşte
unui taxon mare, şi numai la acelea. (ex. – existenţa a 5 regnuri164. Acestea sunt:
coloana vertebrală prezentă la toate 1. Prokaryotae sau Monera – este singurul
vertebratele; penele pentru păsări; părul, regn compus din organisme procariote cu
glanda mamară şi oasele urechii interne la structură simplă, care au perete celular şi
mamifere) câteva compartimente interne, dar nu au
Toate speciile care posedă aceste caractere, nuclei. Include bacteriile, organisme
numite omologe, descind dintr-un strămoş heterotrofe, micoplasmele şi cianobacteriile,
comun care , aproape sigur avea şi el autotrofe.
caracterul respectiv. 2. Protista sau Protoctista – include o
Semnificaţia acestor caractere constă în faptul varietate de organisme eucariote, ca
că ele au apărut la strămoşul comun şi s-au protozoarele şi majoritatea algelor, uni- sau
păstrat neschimbate zeci şi sute de milioane de multicelulare, cu nutriţie hetero- sau autotrofă.
ani. Asemenea caractere există în număr mare, 3. Fungi sau Fungorum – sunt, de asemenea,
caracterizând taxonii supraspecifici mari : organisme eucariote hetero-trofe, ce au perete
încrengături, clase, ordine. chitinos, cu corpul numit miceliu, alcătuit din
Speciile, subspeciile, dar şi taxonii formaţiuni numite hihe.
supraspecifici se definesc pe baza caracterelor 4. Animalia – animalele sunt eucariote
comune tuturor membrilor. Această definiţie heterotrofe, cu structură complexă alcătuită
se numeşte diagnoză. din ţesuturi constituite în organe distincte,
capabile de mobilitate în cel puţin unul din
stadiile de dezvoltare, cu un foarte dezvoltat
II.2. Diversitatea biologică - sistem de control centralizat.
clasificare 5. Plantae – cuprinde plantele, organisme
De-a lungul timpului, modul nostru de multicelulare eucariote.
înţelegere a fenomenului apariţiei vieţii pe McQuade107 propune un număr mai mare de
Pământ, a diversificării actuale accentuate a regnuri, respectiv 7. Autorul prezintă o teorie
formelor de viaţă, a suferit schimbări majore. nouă privind evoluţia eucariotelor în care se
Cea mai importantă schimbare a fost, arată că stadiile succesive de dezvoltare a
probabil, larga acceptare a evoluţiei ca acestora au fost: amoeba, flagelatele şi
mecanism al formării speciilor şi al diversităţii flagelatele sexuate. El postulează că
biologice. sexualitatea a apărut o singură dată în lumea
Ulterior, s-a înţeles că, orice clasificare vie şi îşi are originea în dezvoltarea primelor
trebuie să reflecte filogenia organismelor, în forme de flageli la organismele capabile să
care fiecare taxon să-şi aibă originea într-o producă aceste expansiuni. Originea flagelilor
singură formă ancestrală. este în sistemul axial al celulei, iar filogenia
Iniţial, Karl von Linné a stabilit existenţa, în demonstrează clar separarea organismelor vii
schema lui de clasificare, a trei regnuri, în 7 regnuri: Monera, Protozoa, Algae, Fungi,
numite: Plantae, Animalia şi un grup adiţional Porifera, Plantae şi Animalia.
pentru minerale, ulterior abandonat. Două grupuri de organisme nu sunt
De atunci, numeroase forme de viaţă au făcut încadrabile în nici unul din cele 5 sau 7
obiectul unor resistematizări şi reîncadrări regnuri propuse şi acceptate în prezent. Este
taxonomice, ajungându-se ca, în prezent, să vorba despre virusuri, organisme simple,
fie acceptată existenţa a 5, chiar 6 regnuri153. lipsite de un corp celular adevărat, fiind
denumiţi paraziţi genetici şi lichenii, care sunt
10
asociaţii între fungi şi alge fotosintetizante. Rhodobiontes, Chlorobiontes, Mycobiontes şi

Uneori, lichenii sunt încadraţi în încrengătura Zoobiontes.
Mycophycophyta, dar aceasta nu face parte din Regnurile sunt, la rândul lor, sistematizate
cele 5 regnuri. Sutton153 denumeşte aceste într-un număr mare de taxoni supraspecifici,
două grupuri “ciudăţenii” (eng. oddities). aceste clasificări constituind teorii despre
Aceste 5 regnuri sunt departe de idealurile bazele ordinii naturale, şi nu cataloage
sistematicii filogenetice, fiind, în mare plictisitoare alcătuite doar pentru a evita
măsură, înlocuite în taxonomia modernă de o haosul61.
nouă împărţire, în trei domenii: Bacteria şi
Archaea, care conţin organisme procariote şi
Eukaryota (Eukarya), care include celelalte
II.3. Domeniul Archaea (regnul
forme rămase neîncadrate în primele Monera)
două166,171. Această schimbare a fost impusă Iniţial, organismele din acest domeniu au fost
de descoperirea grupului Archaea, cel mai încadrate, alături de bacterii, în regnul
vechi grup de bacterii, iniţial încadrat în Monera, denumit şi Prokaryota. Rezultatele
regnul Monera, dar foarte diferit de acesta, analizei comparative secvenţiale ale ARN-ului
fiind necesară constituirea lui ca domeniu de au sugerat că toate formele de viaţă celulară
sine stătător. Eucariotele, la rândul lor, graţie pot fi încadrate în unul din cele trei domenii :
filogeneticii moleculare, pot fi divizate la ora Archaea, Bacteria sau Eukarya. Se confirmă
actuală în câteva grupuri majore care sunt, astfel faptul că, clasificarea tradiţională a lui
probabil, monofiletice16,4,141,149. Whittaker nu descrie adecvat diversitatea
Recent, Leont’ev şi Akulov96 analizează formelor de viaţă, comparativ cu cea rezultată
revoluţia actuală înregistrată în prin analiză secvenţială51.
megataxonomie – ştiinţa care se ocupă cu Margulis100, menţionează criteriile unei noi
clasificarea lumii organice în taxoni mari. clasificări a organismelor vii: analiza genetică,
Autorii apreciază ca importantă schimbarea biologia moleculară şi ultrastructura. Pe baza
criteriului morfo-fiziologic de delimitare a acestora el propune recunoaşterea a două
megataxonilor şi aplicarea criteriilor de superregnuri, sau domenii: Prokaryotae şi
citologie şi genetică moleculară. Pe baza Eukaryotae cu 5 regnuri : Monera =
acestora enunţă câteva modificări recente în Prokaryotae sau Bacteria, Protoctista,
clasificarea lumii vii, şi anume : crearea Mychota, Plantae şi Animalia. El include
regnului Lamellitubulicristata (cuprinde grupul Archaebacteria în regnul Monera, cu
organisme eucariote ce au creste statut de subregn.
mitocondriale lamelate sau tubulare), ridicarea Woese şi Fox168 studiind filogenia
la rang de regn a unor încrengături : procariotelor au descoperit că acestea sunt
Cryptophyta, Prymnesiophyta, Percolozoa şi compuse din două grupuri foarte diferite :
Actinozoa. Ei clarifică totdată sistematica Bacteria, bine cunoscut, şi unul nou, denumit
domeniului Eukaryota care include două Archaea, fiecare din ele foarte diferite de
subdomenii: Hypochondria şi Epichondria, 3 eucariote.
superregnuri: Hypocrystata, Discocrys-tata şi Indiferent de studiile realizate până în prezent
Lamellitubulicristata şi 14 regnuri : privind modalităţile de resistematizare a
Archaeomonadobiontes, Microsporo-biontes, organismelor vii în noi taxoni, se desprinde
Euglenobiontes, Percolobiontes, Myxobiontes, clar ideea existenţei acestui domeniu nou, a
Actinobiontes, Alveolobiontes, Chromo- organismelor arhaice, foarte diferite ca
biontes, Prymnesiobiontes, Cryptobiontes, structură, rol, răspândire şi ecologie.
11
Morfo-structură sferice (numite coci – perfect rotunde) sau

Organismele archeale sunt de dimensiuni lobate ori mamelonate, alungite, cu aspect de
reduse, de sub un micron lungime, cu aspect tijă (numite bacili), triunghilară sau pătrată
punctiform. Au forme variate, putând fi: (figura 1).
Figura 1. Morfologia organismelor archeale
Diversitatea morfologică a acestora nu se ce induce diferenţele chimice majore dintre

limitează doar la formă, organismele archeale celula archeală şi alte organisme vii. Există
putând avea unul sau mai mulţi flageli. patru diferenţe majore: chiralitatea
Aceştia au aspectul unor anexe piloase ataşate glicerolului, legătura eterică, seriile
direct de peretele celular; când sunt prezenţi isoprenoide şi ataşarea lanţurilor laterale86.
mai mulţi flageli, ei sunt ataşaţi, de regulă, de Citoplasma este delimitată de membrana
o singură parte a celulei. Alte anexe existente celulară; aici se localizează componentele care
la celulele archeale sunt reţele proteinice cu asigură funcţiile vitale ale celulei – ribozomii
ajutorul cărora se pot ancora unele de altele în – şi acidul dezoxiribonucleic (ADN), plasat
grupuri mari. sub forma unui singur inel numit plasmid.
Componentele primare ale unui organism Sistematică
archeal sunt: peretele celular, membrana Studiul filogenetic al organismelor archeale,
celulară şi citoplasma. bazat pe analiza secvenţională a ADN-ului
Peretele celular diferă semnificativ de cel acestora a permis relevarea a trei grupe
întâlnit la alte grupuri de organisme. În timp distincte în cadrul domeniului10,125,170:
ce, la bacterii are ca şi componentă chimică • Euryarcheota, este, probabil, cel mai
majoră peptidoglicanul, la plante celuloza, iar cunoscut grup. Include organisme
la fungi chitina, la aceste organisme lipseşte, producătoare de metan sau adaptate la
fiind înlocuit de pseudopeptidoglican, iar la salinitate crescută;
alte specii este format din polizaharide, • Crenarcheota, include specii care trăiesc
glicoproteine sau diverse proteine. Este în biotopuri cu temperaturi crescute, dar
structurat sub forma unui strat semirigid care recent au fost descoperite specii care
are rolul de-a menţine forma celulei şi cresc în sol sau apă, la temperaturi
echilibrul chimic al acesteia. moderate;
Membrana celulară, constituie o barieră între • Korarcheota, este cunoscut doar prin
celulă şi mediul înconjurător, fiind elementul secvenţa proprie de AND, fără însă a se
12
cunoaşte alte elemente specifice acestui de anoxie. Unele specii supravieţuiesc

grup; efectului desicant exercitat de apele
Dependent de capacităţile adaptative, mod de sărate74,78,79,166.
nutriţie şi biotopurile specifice, archaenii sunt Majoritatea sunt organisme chemoautotrofe
clasificaţi în patru grupe principale79: care îşi produc hrana necesară utilizând
• Halofili extremi – pot supravieţui în medii chimicalele anorganice din mediu, dar există
cu o salinitate accentuată, de peste 15 % şi archaebacterii heterotrofe.
în apă. Majoritatea sunt organisme
fotosintetizante autotrofe, de culoare roşie
întrucât folosesc la fotosinteză un
II.4. Domeniul Bacteria
pigment similar clorofilei, numit Acest domeniu este alcătuit din organisme
bacteriorodopsină. comune, cu o largă răspândire, ocupând
• Metanogeni – sunt strict anaerobi şi aproape toate ecosistemele de pe Pământ. Au
eliberează metan în urma metabolismului roluri variate, putând fi descompunători,
celular. Majoritatea speciilor trăiesc în fotosintetizatori, majoritatea putând cauza boli
nămolul de la fundul lacurilor şi în prin mecanisme variate: exotoxine, glicopro-
mlaştini, medii lipsite de oxigen; există teine capsulare patogene.
însă şi specii care colonizează tractusul Morfo-structură
intestinal la animale, mai ales la Bacteriile sunt organisme procariote , celula
rumegătoare, unde au rolul de-a digera acestora reprezentând cele mai simple şi
celuloza. primitive forme de organizare a vieţii47.
• Hipertermofili (termoacidofili) – sunt Structural au corpul format din membrană,
adaptaţi la condiţii extreme de citoplasmă şi un corp nucleoid (figura 2).
temperatură, sau aciditate, crescute ale Membrana celulară este alcătuită dintr-o
mediului acvatic, unele specii putând membrană plasmatică internă, dublată la
supravieţui la peste 100°C. Majoritatea exterior de o membrană protectoare;
sunt chemoautotrofi şi utilizează ca membrana plasmatică trimite spre interior
resurse de hrană substanţele chimice din mici expansiuni, diferite de la un tip la altul de
mediu pentru a produce direct ATP. bacterii.
• Sulforeducători – trăiesc în apropierea Citoplasma conţine ribozomi liberi, fiind
craterelor vulcanice sau în bălţi unde lipsită de organite celulare delimitate de
folosesc sulful anorganic şi hidrogenul ca membrane.
hrană. Au o toleranţă termică crescută, Corpul nucleoid reprezintă lanţul de ADN
rezistând la temperaturi de peste 85°C. neconjugat cu proteine bazice şi ataşat printr-o
Ecologie extremitate a sa de membrana celulară, fără a
Domeniul Archaea include organisme constitui un nucleu delimitat de membrană.
cosmopolite adaptate la cele mai ostile Dimensiunile celulelor bacteriene nu depăşesc
condiţii de mediu de pe planetă. Unii trăiesc un micron şi au forme variate: rotunde, de tijă,
lângă craterele vulcanice de pe fundul mărilor, inelare.
la temperaturi de peste 100 °C; alţii se Sistematică
dezvoltă în izvoarele termale, sau în ape Clasificarea bacteriilor este un domeniu într-o
alcaline, saline ori acide; există specii adaptate permanentă schimbare, mulţi cercetători
microecosistemelor intestinale, prepon-derent renumiţi propunând scheme diferite de
la rumegătoare. Se localizează, de asemenea, sistematizare bazate pe criterii variate :
în nămol, mlaştini, la fundul oceanelor, morfostructură, filogenie, compoziţia
depozite subterane de petrol, în condiţii severe genomului, caractere biochimice.
13
Woese şi col.169, bazându-se pe analiza sulfuroase, (8) bacterii verzi non-sulfuroase,

semnăturii nucleotidice a componentei (9) micrococi radio-rezistenţi şi (10)
ribozomale 16 S ARNs defineşte 10 grupuri planctomicete. Autorii nu atribuie însă
majore de bacterii: (1) bacterii Gram – denumiri taxonomice acestor grupuri datorită
pozitive, (2) bacterii purpurii fotosintetizante, lipsei unui consens în ceea ce priveşte
(3) spirochete, (4) eubacterii sulfo – terminologia taxonomică.
dependente, (5) bacterioizi, flavobacterii şi
citofage, (6) cianobacterii, (7) bacterii verzi
Figura 2. Structura generală a unei bacterii (*)
Holt şi col.77 bazându-se pe criteriul fenotipic membrană plasmatică ce se colorează Gram –

clasifică aceste microorganisme în 4 grupe negativ.
majore: 4. Archaeobacteria – sunt microbi
1. Eubacterii Gram – negative care au predominant tereştri sau acvatici, adaptaţi
perete celular – posedă un perete celular mediilor extreme, hipersaline, geo – şi
complex ce constă dintr-o membrană externă, hidrotermale, dar care se dezvoltă şi ca
un strat interior peptidoglicanic subţire şi un simbionţi ai tractului digestiv la animale.
strat complementar primelor două situat în O clasificare mai recentă a acestui domeniu
afară sau între ele. susţine existenţa a 5 încrengături:
2. Eubacterii Gram – pozitive care au perete Proteobacteria, Cyano-bacteria, Eubacteria,
celular – profilul biochimic al peretelui Spirochetes şi Chlamydia.
celular este de tip Gram – pozitiv, dar nu 1. Încrengătura Proteobacteria, include
întotdeauna reacţia cu colorantul Gram este bacteriile fixatoare de azot localizate în
pozitivă, aşa cum le spune numele. rădăcinile plantelor leguminoase, dar şi în
3. Eubacterii lipsite de perete celular – uzual tractusul enteric la animale (ex. Escherichia
denumite micoplasme, sunt procariote lipsite coli). Au rolul de-a transforma azotul
de perete celular tipic, delimitate de o anorganic într-o formă atmosferică de azot –
amoniul (NH4+) sau în nitraţi (NO3+), în sol,
14
forme de azot incorporabile în amino-acizi sau Cu toate că cianobacteriile sunt organisme

acizii nucleici ai plantelor, după absorbţia lor microscopice lipsite de o diversitate crescută a
prin rădăcini. Este cel mai diversificat grup de formelor caracteristice, ele posedă o varietate
bacterii şi include trei subgrupuri principale: mare de substanţe chimice, dintre care cei mai
bacteriile purpurii, proteobac-teriile importanţi sunt pigmenţii. Ficocianina este un
chemoautotrofice şi cele chemoheterotrofice. pigment albastru care imprimă numele
• Bacteriile purpurii – utilizează energia încrengăturii şi are rol în absorbţia luminii
solară, dar îşi extrag nutrienţii din diferite solare. Conţin şi clorofilă a, identică cu cea
substanţe din mediu, altele decât apa, prezentă în plante. Ficoeritrina, pigment de
astfel că nu eliberează oxigen. culoare roşie, este prezent în cianobacterii ce
Majoritatea speciilor sunt anaerobe şi se dezvoltă în Marea Roşie (Oscillatoria) sau
trăiesc în sedimentele din lacuri şi iazuri. sunt prezente în alimentaţia păsărilor flamingo
• Proteobacteriile chemoautotrofice – sunt africane (Spirulina), imprimând acestora o
specii ce trăiesc liber în mediu, multe nuanţă roşie sau roz.
dintre ele în relaţii de mutualism cu alte 3. Încrengătura Eubacteria (Gram – Pozitiv
organisme. Au rol în derularea ciclurilor Eubacteria) – cunoscuţi şi sub denumirea de
chimice din mediu; contribuie la nutriţia “bacterii adevărate”, membrii acestui taxon au
plantelor şi furnizează azot organic o reputaţie proastă deoarece sunt agenţii
mediului. cauzali ai unui număr mare de boli.
• Proteobacteriile chemoheterotrofice – Nutriţia acestora este de tip heterotrofic, hrana
sunt specii parazite, multe trăind în fiind asigurată din surse externe. Majoritatea
tractusul intestinal la animale. Unele sunt sunt saprofite şi consumă materie moartă, dar
facultativ anaerobe, capabile de respiraţie sunt şi specii parazite care trăiesc pe sau în
aerobă sau anaerobă. Majoritatea sunt corpul unor organisme gazdă care le asigură
inofensive, dar altele, ca Salmonella, sunt necesarul de hrană. Adiţional nutriţiei
patogene. heterotrofice, există şi eubacterii autotrofice,
2. Încrengătura Cyanobacteria – Este, poate, capabile să-şi producă singure hrana, unele
taxonul cu cea mai activă resistematizare; la prin fotosinteză, altele prin chemosinteză.
început au fost denumite alge verzi – albastre Respiraţia eubacteriilor poate fi de tip aerobic,
fiind incluse în regnul Prokaryotae, iar mai sau anaerobic. Există însă şi anaerobi care pot
târziu, datorită similitudinii cu bacteriile, ca trăi în prezenţa oxigenului, constituind grupul
organisme procariote, au fost reîncadrate, anaerobilor facultativi.
iniţial în încrengătura Eubacteria, ulterior O altă trăsătură importantă, cu rol în
creându-se această încrengătură, de sine clasificarea eubacteriilor, este coloraţia Gram.
stătătoare. Aceasta evidenţiază prezenţa sau absenţa
Membrii acestui taxon au contribuit esenţial la peptidoglicanului în peretele celular. Conform
transformarea atmosferei din reducătoare în acestui criteriu, se disting două grupuri de
aerobică (oxidantă), datorită capacităţii bacterii: Gram pozitive şi Gram negative.
fotosintetizante pe care o au. Pot, de Structural, eubacteriile au corpul format dintr-
asemenea, să fixeze azotul în compuşi un perete celular, citoplasmă şi nucleoid.
organici care pot fi utilizaţi la formarea Peretele celular este multistratificat. De la
amino-acizilor şi acizilor nucleici. Uzual sunt exterior spre interior se disting : capsula –
prezente în apă, în special în cea poluată cu prezentă la multe bacterii, are rol în protejarea
fosfaţi şi nitraţi, întrucât prosperă în ape celulei faţă de acţiunea factorilor de mediu,
bogate în extranutrienţi unde se manifestă biochimic fiind formată din complexe
fenomenul de “înflorire a algelor”. glucidice; membrana externă – este mono-
15
stratificată; peretele celular – este similar dar la interiorul unei teci, dând posibilitate
celui existent la plante şi fungi, dar are în bacteriei să se deplaseze prin mişcări de
compoziţie peptidoglican; membrane interne rotaţie.
– sunt strict specializate realizării unor funcţii Rolurile ecologice ale spirochetelor sunt
proprii, care să asigure supravieţuirea celulei. variate; grupul include specii aerobe şi
Citoplasma conţine: ribozomi, cu rol în sinteza anaerobe, ce duc o viaţă liberă în mediu, sau
proteinelor celulare; o zonă relativ clară, sunt parazite la diverse gazde. Pot trăi şi în
numită nucleoid, lipsită de membrană stări de simbionţi, în rumen la taurine,
nucleală, în care se localizează moleculele de intervenind în digestia celulozei sau a altor
ADN sub formă de plasmide şi cromozomii, polizaharide de origine vegetală.
de tip procariotic, mai mici decât cei prezenţi Genuri mai cunoscute şi cu importanţă
la eucariote. medical veterinară sunt : Leptospira, Borrelia,
Mobilitatea eubacteriilor este asigurată de Serpulina şi Spirochaeta.
către flageli care au în compoziţie subunităţi 5. Încrengătura Chlamydiae – cuprinde
proteice numite flagelin; sunt ancoraţi de organisme intracelulare care îşi procură
membranele interne şi execută mişcări de necesarul de nutrienţi (vitamine, amino-acizi,
rotaţie. ATP) de la celula gazdă. Sunt bacterii
Eubacteriile au forme variate : sferice, numite imobile, obligatoriu parazite, de formă
coci, alungite – bacili sau spiralată, denumită cocoidă, ce se multiplică doar în interiorul
spirilia. unor vacuole intracito-plasmatice delimitate
Reproducerea eubacteriilor se realizeaza prin de membrane. Sunt patogene pentru
fisiune binară, proces ce se derulează rapid mamifere, păsări , inclusiv om.
fiind responsabil de uimitoarea abilitate de Are în structură 5 genuri : Chlamydia,
multiplicare a eubacteriilor. Chlamydophila, Parachlamydia, Simkania şi
Din structura aceste încrengături, pe baza Waddlia. Multe specii sunt responsabile de
criteriului coloraţiei Gram, se remarcă unele producerea unor boli grave la om.
genuri mai cunoscute, în general patogene Ecologie
pentru animale şi om : Bacteriile se dezvoltă într-o varietate largă de
• Gram negative – Escherichia, habitate şi condiţii de mediu. Pot fi găsite pe
Campylobacter, Helicobacter, Bordetella, culmile munţilor, sau pe fundul celor mai
Pasteurella şi Salmonella. adânci oceane, ori în intestinul animelelor şi
• Gram pozitive – Staphylococcus, chiar în rocile îngheţate şi calota Antarcticii.
Streptococcus, Listeria, Erysipelotrix, şi Acest caracter ubicvitar se datorează
Corynebacterium. capacităţii lor crescute de răspândire la
4. Încrengătura Spirochetes – deşi nu este un distanţă precum şi abilităţii lor de a intra într-o
taxon foarte mare, conţinând doar 6 genuri, stare de latenţă, pentru o perioadă mare de
membrii lui au un impact deosebit asupra timp, atunci când condiţiile de mediu nu le
noastră, mulţi fiind responsabili de producerea sunt propice dezvoltării.
unor boli grave la om, cum este sifilisul, boala Bacteriile necesită condiţii variate de mediu şi
Lyme şi altele. nutriţie pentru a se putea dezvolta. Dependent
Spirochetele sunt bacterii lungi, cu corpul de răspunsul lor la prezenţa oxigenului, ele
suplu ce măsoară sub un micron lăţime şi între pot fi sistematizate în trei grupe: aerobe, ce
5 – 250 microni lungime. Sunt puternic prosperă în prezenţa O2, anaerobe, care nu pot
răsucite şi au filamente axiale similare tolera O2 şi facultativ aerobe care cresc în
flagelilor; acestea sunt dispuse de-a lungul prezenţa oxigenului, dar odată dezvoltate îşi
corpului bacterian, la exteriorul protoplasmei, pot continua creşterea şi în lipsa lui.
16
Nutriţia bacteriilor îmbracă mai multe forme: din rădăcinile plantelor reprezintă un alt rol
heterotrofia presupune asigurarea necesarului major al bacteriilor. Plantele se bazează pe
energetic prin descompunerea compuşilor azotul din sol pentru a creşte şi a-şi menţine
organici preluaţi din mediu. Include bacteriile starea de sănătate. Ele nu sunt însă capabile să
saprofitice care se dezvoltă pe substraturi preia azotul gazos din atmosferă. Bacterii ca
aflate în stare de putrefacţie, precum şi pe cele Rhizobium, cianobacteriile Nostoc, Spirulina
care se bazează pe fermentaţie sau respiraţie. fixează azotul atmosferic şi-l pune la
Autotrofia, presupune utilizarea dioxidului de dispoziţia plantelor. Bacteriile denitrificatoare
carbon ca sursă de hrană, în prezenţa energiei intervin în acest ciclul în sens invers, respectiv
luminoase – fotoautotrofia – sau a altor transformă nitraţii în azot gazos pe care îl
elemente chimice – chemoautotrofia. elibearează în atmosferă.
Importanţa economică a bacteriilor Bacteriile sunt importante în ingineria
Aparent, pentru necunoscători, cuvântul genetică, servind ca vectori pentru
“bacterie” semnifică boală. Într-adevăr, multe multiplicarea unor secvenţe de ADN. Un
bacterii sunt responsabile de producerea unor fragment plasmidic din cromozomul bacterian
boli grave, chiar letale, la om şi animale. poate fi tăiat şi înlocuit cu gena de interes care
Clostridium tetani este agentul etiologic al va fi obţinută în cantităţi crescute consecutiv
tetanosului, boală cel mai adesea mortală ce multiplicării bacteriilor.
afectează animalele, dar şi omul. Leptospira Purificarea apelor menajere şi reziduale
sp. produce leptospiroza, boală gravă, cu necesită intervenţia bacteriilor care vor
implicaţii medicale, sociale, dar şi economice descompune materialul organic din aceste ape
grave la om. Salmonella sp. este responsabilă după o prealabilă separare a celor două
de salmoneloză, afecţiune ce cauzează pierderi componente: solidă şi lichidă. Vor rezulta
economice crescute la tineretul animalelor de compuşi utilizabili ca fertilizanţi.
rentă prin patologia digestivă pe care o induce Antibioticele – sunt produse naturale ale unor
şi consecutiv nerealizarea performanţelor de specii de bacterii sau fungi. Cel mai
producţie. Exemplele ar putea continua, dar reprezentativ în acest domeniu este genul
este la fel de important relevarea efectelor Streptomyces a cărui reprezentanţi produc
majore pozitive pe care le induc bacteriile în streptomicina, avermectina, antibiotice cu
ecosisteme. efecte antibacteriene sau antiparazitare.
Bacteriile sunt prezente în toate nivelurile Analizând comparativ efectele pozitive şi
trofice, fără a constitui unul aparte. Aici negative ale bacteriilor se poate afirma cu
intervin ca descompunători ai materialului certitudine că cele din urmă sunt minoritare;
organic mort. Prin moartea organismelor vii, însăşi viaţa pe Pământ nu ar fi posibilă fără
majoritatea substanţelor chimice, şi mai ales existenţa acestor organisme microscopice.
carbonul, prezente în ţesuturile acestora devin
inutilizabile. Prin intervenţia lor bacteriile
descompun materialul organic mort în
II.5. Domeniul Eukarya
compuşi anorganici care se reîntorc în natură
II.5.1. Endosimbioza ca mecanism de
sub o formă reutilizabilă de către alte
organisme. Ele contribuie astfel la finalizarea
formare a celulei eucariote
legii de bază a funcţionării ecosistemelor Apariţia primelor forme de viaţă eucariote din
naturale, respectiv utilizarea ciclică a organismele procariote datează de acum 1,7
resurselor materiale existente59. miliarde de ani. Se pare că, precursorii
Ciclul azotului, respectiv intervenţia lor în celulelor eucariote au fost organismele
desfăşurarea acestuia sub forma simbionţilor actualmente încadrate în domeniul Archaea
17
care au caracteristici importante şi similarităţi celulele eucariote au ingerat însă aceste

crescute ale ADN-ului cu eucariotele de azi. cloroplaste, dar numai după apariţia
Este acceptat faptul că dezvoltarea celulei de mitocondriilor care asigurau necesarul
tip eucariot din celule simple, lipsite de nucleu energetic al acestui proces. Digestia
s-a realizat prin fenomenul de cloroplastelor de către unele eucariote explică
endosimbioză100. lipsa acestor organite la majoritatea
Simbioza este o asociaţie între două sau mai eucariotelor, asociată cu prezenţă
multe specii; endosimbioza implică mitocondriilor la aproape toate eucariotele.
localizarea indivizilor uneia dintre specii în Interdependenţa funcţională creată între
corpul organismelor din cea de-a doua. celulele eucariote şi procariotele înglobate au
Primul pas în dezvoltarea celulelor eucariote, dus, în final, la transformarea celor din urmă
care nu a implicat încă simbioza, a constat în în organite ale celulei gazdă.
apariţia unor invaginaţii a membranei celulei Confirmarea acestei teorii evolutive este
procariote. Membrana plasmatică invaginată a realizată de studii de biologie moleculară care
format un înveliş în jurul nucleului, fiind demonstrează ca mitocondriile şi cloroplastele
totodată, probabil, responsabilă de dezvoltarea conţin ADN, ARN şi ribozomi similari celor
reticulului endoplasmatic, ataşat de învelişul existenţi în procariote. De asemenea, ambele
nuclear. Porţiuni ale reticulului au dat naştere tipuri de organite au, structural, o membrană
unor ramificaţii din care s-a format aparatul dublă; stratul extern provine, probabil, din
Golgi şi alte organite ale sistemului membrana externă a celulei gazdă, invaginată,
endomembranar. dar membrana internă este, de fapt, membrana
În acest stadiu de evoluţie, formarea celulei plasmatică a celulei ancestrale procariote,
eucariote a fost incompletă întrucât organitele aspect susţinut de compoziţia enzimatică şi
responsabile de transformările energetice din proteică a celor două componente. Alte
interiorul celulei – mitocondria şi similarităţi existente între cele două organite
cloroplastele – nu erau încă dezvoltate. şi celula procariotă constau în multiplicarea
Aceste două tipuri de organite au apărut prin ambelor prin fisiune binară, replicarea ADN-
procesul de endosimbioză. Mitocondriile au ului, prezenţa etapelor de transcripţie şi
evoluat din celule procariote heterotrofice translaţie.
mici care au fost înglobate de celule eucariote Mai mult, există şi în prezent specii eucariote,
mai mari, la care procesul de invaginare a respectiv amoeba Pelomyxa, care nu are
membranei a fost realizat. Procariotele mici mitocondrii, dar la care “îndatoririle
utilizau respiraţia celulară pentru a-şi asigura mitocondriale” de generare a ATP-ului sunt
necesarul de oxigen şi pentru conversia preluate de bacterii endosimbiotice.
moleculelor organice în energie. Ele erau însă
prea mici pentru a putea fi digerate şi au
II.5.2. Strucutura celulei eucariote
continuat să trăiască în interiorul celulei gazdă
care le-a înglobat. Ulterior, celulele procariote Structura fundamentală a unei celule eucariote
au devenit dependente de celula gazdă în constă din membrană, citoplasmă şi nucleu
asigurarea moleculelor organice şi a (figura 3)46.
compuşilor anorganici, iar celula gazdă a Membrana, numită şi plasmalemă, este
beneficiat de o creştere a producţiei de ATP bistratificată şi are rol în schimburile de
necesar activităţii celulare, devenind mai substanţe, intercelular, protejează mediul
productive şi având un succes crescut în intern al celulei faţă de cel extracelular,
evoluţie. Cloroplastele au evoluat, probabil, în menţinând astfel echilibrul biochimic al
mod asemănător cu mitocondriile; unele din celulei.
18
Citoplasma, reprezintă masa granulară, fundamentală şi formaţiunile structurale

vâscoasă dispuă între nucleu şi faţa internă a (incluziuni) intracito-plasmatice. Organitele
membranei celulare. intracitoplasmatice cele mai importante sunt:
Este clasificată în trei categorii dependent de aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic,
dispunerea ei în celulă: endoplasma – situată ribozomii, condriozomii (propriu-zişi,
în jurul nucleului; ectoplasma, spre periferia condriomitele şi mitocondriile), microzomii,
celulei şi tonoplasma – dispusă în jurul lizozomii, iar la plante apar şi plastidele
vacuolelor intracitoplasmatice. (cloroplaste, cromoplaste).
Electronomicrospcopic i se diferenţiază două
compartimente: hialoplasma – citoplasma
Figura 3. Structura generală a unei celule eucariote22
Nucleul, este compus din membrana nucleară 1. Eufungi – fungi neciliaţi;

şi carioplasmă. În carioplasmă sunt prezente 2. Ciliofungi – fungii ciliaţi posterior;
filamentele de cromatină care alcătuiesc 3. Animalia – animalele, spongierii,
cromozomii, baza eredităţii, şi cariolimfa. choanociliatele şi mesozoarele – organisme
Nucleul controlează întreaga activitate fagotrofe, în esenţă ciliate posterior;
metabolică a celulei; cele care au un singur 4. Biliphyta – algele – specii non-fagotrofe,
nucleu se numesc monocariocite, iar cele conţinând pigmenţi ficobilinici;
polinucleate – policariocite. 5. Viridiplantae – plantele verzi non-
fagotrofe, prevăzute cu plastide ce conţin
amidon;
II.5.3. Sistematica domeniului Eukarya
6. Euglenozoa – organisme fago – sau non-
Anterior încadrării organismelor eucariote în fagotrofe, având plastide delimitate de o
acest domeniu, Cavalier – Smith (1981) membrană tristratificată şi creste
susţinea clasificarea acestor organisme în 9 mitocondriale cu aspect de disc;
regnuri, fiecare definit printr-o structură 7. Cryptophyta – structural, crestele
celulară unică: mitocondriale de tip tubular, aplatizate, cu
prezenţa unor mastigoneme pe ambii cili;
19
8. Chromophyta – creste tubulare, celorlalte protiste. Studii recente de

mastigoneme tubulare pe cilul anterior; ultrastructură şi biologie moleculară susţin
9. Protozoa – majoritatea sunt organisme necesitatea împărţirii acestui regn în mai
fagotrofe, prevăzute cu creste tubulare sau multe taxe cu statut de regn.
veziculare, fără mastigoneme pe cili; Celelalte trei regnuri sunt monofiletice, având
Autorul arată că sunt posibile compromisuri un strămoş ancestral comun pentru fiecare în
variate între sistemul cu 9 sau 5 regnuri; parte.
Se sugerează că cel mai avantajos şi facil
II.5.4. Ecologia eucariotelor
pentru uzul cercetătorilor este varianta
intermediară, cu 7 regnuri. Astfel, Eufungi şi Eucariotele se caracterizează printr-o
Ciliofungi pot fi resistematizaţi ca subregnuri diversitate accentuată a formelor de viaţă care
din regnul Fungi, iar Cryptophyta şi nu permite o generalizare a aspectelor şi
Chromophyta, incluse în regnul Chromista. rolurilor ecologice specifice. Se poate însă
Consecutiv acceptării clasificării actuale a releva un aspect important de ecologie prezent
tuturor formelor de viaţă în 3 domenii, acest la majoritatea eucariotelor şi anume
taxon superregn a cunoscut numeroase mecanismul diviziunii celulare. Aceasta se
sistematizări şi reorganizări taxonomice realizează prin mitoză, care constă într-o
supraspecifice. Caracterul fundamental succesiune de faze : interfaza, profaza,
întâlnit la toate organismele încadrate în acest metafaza, anafaza şi telofaza.
domeniu este prezenţa celulei de tip
eucariotic. Alte caracteristici importante sunt : II.5.5. Regnul Protoctista (Protista)
structura de tip unicelular, colonial sau
Protistele sunt cele mai simple organisme
multicelular; diviziunea celulară prin mitoză şi
eucariote ce au caracteristici comune plantelor
o varietate mare de modalităţi de asigurare a
şi animalelor, dar şi proprii, care au permis
necesităţilor energetice şi nutriţionale.
încadrarea lor în acest regn polifiletic.
Există o mare diversitate a formelor de viaţă
Asemănător plantelor, multe protiste îşi pot
ce fac parte din acest domeniu. Ele sunt
asigura hrana necesară prin fenomenul de
sistematizate în 4 regnuri:
fotosinteză. Similar animalelor, ele se pot
1. Regnul Protista (Protoctista) – include
deplasa în mediu prin forţe proprii. Diferit
organisme uni – sau multicelulare, ori
celor două, protistele nu au celule organizate
coloniale, cu o varietate largă a ciclurilor
în ţesuturi specializate.
reproductive.
2. Regnul Fungi – cuprinde organisme Morfo-structură
Toate protistele sunt organisme eucariote cu o
chemoheterotrofice, majoritatea
variabilitate crescută a formelor şi
descompunători multicelulari cu un ciclu unic
dimensiunilor specifice. Multe dintre ele sunt
de reproducere.
minuscule, cu dimensiuni submilimetrice, dar
3. Regnul Plantae – conţine plantele,
există şi specii care pot atinge dimensiuni
fotoautotrofe multicelulare, cu o alternanţă a
impresionante, de ordinul zecilor de metri –
generaţiilor în ciclul vital şi cu un perete
varehul gigant (Macrocystis pyrifera) poate
celular.
ajunge la peste 65 metri lungime.
4. Regnul Animalia – sunt organisme
Cele mai multe protiste sunt unicelulare, unele
multicelulare chemoheterotrofe cu un ciclu de
sunt coloniale, iar altele sunt organisme
viaţă simplu, lipsite de perete celular.
multicelulare, având în structură acelaşi tip
Regnul Protista nu este un grup monofiletic;
celular.
conţine organisme, de multe ori mai
asemănătoare membrilor altor regnuri decât
20
Structural, celula protistă eucariotă are: Sunt capabile de locomoţie activă prin
membrană, citoplasmă şi nucleu. Se intermediul flagelilor, cililor sau
diferenţiază protiste cu un singur nucleu, cu pseudopodelor, iar în condiţii ostile de mediu
nuclei multipli – peste 10.000 nuclei într-o pot forma chisturi.
singură celulă – şi altele cu doi nuclei de Multiplicarea protistelor se realizează, în
dimensiuni diferite per celulă. Nucleul conţine marea majoritate a cazurilor, asexuat, celulele
materialul genetic – ADN-ul – organizat sub crescând şi divizându-se direct. Este prezentă
forma unor molecule lungi numite şi recombinarea sexuală, cu producerea de
cromozomi. În timpul diviziunii celulare gameţi care, prin unire dau naştere unui zigot.
cromozomii se replică şi apoi se divid, proces O altă formă de multiplicare ce asociază
numit mitoză. Specific protistelor este ambele tipuri, asexuat şi sexuat, de
menţinerea intactă a membranei nucleare în reproducere, prezentă la protiste este
timpul mitozei, în timp ce la plante şi animale alternarea generaţiilor.
aceasta se rupe. Sistematică
În citoplasmă sunt prezente mitocondrii care Clasificarea protistelor reprezintă unul din
metabolizează moleculele organice complexe cele mai dinamice domenii ale sistematicii de
eliberând energia necesară celulei. Acest la apariţia ştiinţei respective, până în prezent.
proces necesită oxigen, astfel că, protistele ce Prima descriere detaliată a unui organism
trăiesc în medii anaerobe nu au mitocondrii. protist aparţine inventatorului microscopului,
Tot în citoplasmă sunt prezente plastidele, naturalistul olandez Antoni van Leeuwenhoek,
organite capabile de fotosinteză. Ele preiau care a observat organisme microscopice pe
energia solară luminoasă şi o transformă în care le-a denumit animalcule.
energie chimică utilizabilă de către celulă. Termenul Protista a fost folosit prima dată în
Plastidele sunt responsabile şi de preluarea 1862 de biologistul german Ernst Haeckel
dioxidului de carbon anorganic din atmosferă care a descris organisme microcopice
şi transformarea lui în carbon organic util asemănătoare animalelor şi nu plantelor, fiind
celulei în procesul de creştere. mobile şi fotosintetizante. Circa 100 de ani
Ecologie după Haeckel oamenii de ştiinţă au recunoscut
Habitatele caracteristice protistelor sunt formal existenţa a trei regnuri: plante, animale
reprezentate de ecosistemele acvatice marine şi protiste, acestea din urmă incluzând toţi
– unde reprezintă componenta majoră a microbii.
planctonului – şi cele terestre umede, fiind Sistematica Lineeană, care clasifică toate
însă prezente şi în apă dulce, soluri umede, organismele în două mari regnuri, plante şi
dar şi în tractusul intestinal al animalelor unde animale, nu atribuia protistelor un loc bine
au un rol major în desfăşurarea proceselor definit în schemă. Acesta a fost unul din
digestive. În aceste biotopuri se dezvoltă motivele pentru care Whittaker164, prin
diverse forme de simbioză între protiste şi clasificarea sa în 5 regnuri a propus încadrarea
organismele gazdă, legăturile create variind de acestor organisme într-un regn aparte, numit
la mutualism până la parazitism. Protista. Conform sistematicii lui Whittaker
Osmoreglarea protistelor ce au ca habitat regnul era divizat în 27 de încrengături
mediul acvatic se realizează prin intermediul distincte. Ulterior, Woese166 a încadrat regnul,
unor vacuole contractile. pe baza structurii celulelor, de tip eucariotic,
Majoritatea protistelor sunt aerobe, multe în domeniul Eukarya.
dintre ele sunt fotoautotrofe obligatorii sau În prezent, datorită diversităţii crescute a
facultative, unele fiind heterotrofe. organismelor din cadrul acestui regn, un
număr tot mai mare de biologi şi taxonomişti
21
sunt favorabili scindării regnului în mai multe încrengături, în timp ce Corliss41 descrie un
regnuri noi. Sunt propuse trei taxoni noi : număr mult mai mare, respectiv 45, încadrate
Archaezoa, Protista, şi Chromista. Regnul în 18 grupuri suprafiletice. Sutton153, descrie
Archaezoa include organisme lipsite de 13 încrengături mai importante în cadrul
mitocondrii, reticul endoplasmatic şi aparat regnului, astfel:
Golgi; Chromista conţine algele care au în • Protozoare: (figura 4)
structură cloroplaste şi pigmentul accesoriu 1. Încrengătura Apicomplexa (Sporozoa) –
clorofilă c, iar restul protistelor din vechea sunt protozoare parazite cu un ciclu biologic
clasificare sunt incluse în noul regn, cu aceaşi complex în care, adesea, intervin gazde
denumire. intermediare fără de care dezvoltarea unor noi
Unul din criteriile care stă la baza sistematicii generaţii ar fi imposibilă. Ciclul se realizează
regnului este modalitatea de asigurare a prin alternanţa fazelor de diviziune asexuată –
necesităţilor nutritive. Conform acestuia, schizogonia, cu multiplicarea sexuată –
protistele sunt grupate în trei categorii gametogonia şi cu diferenţierea elementelor
neoficiale: de tip sporial – sporogonia. Nu prezintă
• Protozoare – sunt protiste asemănătoare vacuole contractile şi nici anexe cu rol în
animalelor, în special în ceea ce priveşte locomoţie, dar s-a descoperit ca se pot mişca
nutriţia lor. Ele ingeră hrana prin fagocitoză. prin intermediul unor fibrile contractile foarte
Unele au structuri asemănătoare cavităţii mici. Membrii acestui taxon sunt specializaţi
bucale, altele utilizează pseudopodii cu care se parazitismului la vertebrate având la polul
mişcă şi înglobează prada. Pricipalele celulei un complex de organite cu rol în
subgrupe de protozoare sunt: ciliatele, penetrarea ţesuturilor şi celulelor gazdă.
flagelatele, sarcodinele şi apicomplexanele. Nutriţia se realizaeză în două moduri:
• Alge – sunt protiste fotosintetizante, cu saprozoic, absorbând nutrienţii digeraţi de
nutriţie asemănătoare cu a plantelor. gazdă, sau prin consumul celulelor gazdă şi a
Majoritatea au, în structură, clorofilă A, unele fluidelor din organismul parazitat. Respiraţia
conţin clorofilă C şi puţine clorofilă B. şi excreţia se realizează direct,
Conţin, de asemenea o varietate largă de transmembranar. Plasmodium vivax este unul
pigmenţi carotenoizi şi alţi pigmenţi fiind dintre cele mai cunoscute sporozoare, fiind
clasificate frecvent în taxoni numiţi divizii, pe agentul etiologic al malariei. În cadrul
baza similarităţii pigmenţilor. taxonului sunt incluse clase bine cunoscute
• Mucegaiuri – sunt organisme cu nutriţie prin reprezentanţii lor, agenţi cauzali ai multor
asemănătoare cu a fungilor, absorbând boli la animale şi om : Coccidea, Hematozoea.
nutrienţii din mediu. Au o structură deosebită 2. Încrengătura Zoomastigophora
de a fungilor; corpul lor constă dintr-o masă (Zoomastigina) – include flagelate unicelulare
citoplasmatică multinucleată, cu nuclei ce heterotrofe lipsite de perete celular. Unele
suferă mitoze, fără a exista celule individuale organisme trăiesc liber în mediu, altele sunt
prevăzute fiecare câte un nucleu. Sunt simbionte – trăiesc în intestinul termitelor şi
organisme mobile, cu mişcări de tip digeră celuloza din masa lemnoasă consumată
amoeboidal. Trăiesc pe substrat lemnos de acestea – iar multe din specii sunt parazite.
degradat, deplasându-se printre fibrele Un exemplu de flagelate parazite este genul
lemnoase unde se hrănesc cu bacterii, pe care Tripanosoma. Specia Tripanosoma
le ingeră prin fagocitoză. equiperdum cauzează durina la cabaline, boală
Numărul încrengăturilor descrise în cadrul venerică exprimată polimorf, stadial : faza
regnului diferă de la un autor la altul. Astfel, manifestărilor genitale, urmată de simptome
Margulis şi col.101 susţin existenţa a circa 30
22
cutanate şi în final de o simptomatologie benzi. La exterior prezintă o membrană

nervoasă. peliculară care menţine constantă forma
3. Încrengătura Ciliophora (Ciliates) – acestora. Multe ciliate au o deschidere numită
cuprinde aproximativ 7.500 specii; sunt citostom în dreptul căreia cilii sunt mai lungi,
organisme monocelulare heterotrofe capabile având rol în atragerea nutrienţilor, iar la polul
de mişcare activă prin intermediul cililor opus au un orificiu cu rol excretor numit
prezenţi pe tot corpul dispuşi sub forma unor citoproct.
Figura 4. Diferite tipuri de protozoare
În citoplasmă prezintă, caracteristic, doi activă prin emiterea unor extensii

nuclei: un macronucleu care conţine multe citoplasmatice fine numite reticulopodii care
copii ale cromozomilor şi controlează sinteza formează o reţea exterioară cojii. Sunt
proteică şi un micronucleu diploid a cărui răspândiţi în toate ecosistemele marine, de la
gene sunt transmise generaţiei următoare. suprafaţă până în adâncul oceanului, de la
Ciliatele sunt considerate cele mai evoluate şi tropice până la poli, constituind o parte
mai complexe protozoare; multe dintre ele importantă a lanţurilor trofice marine întrucât,
trăiesc liber, preferenţial în mediu acvatic, unele specii intră în compoziţia planctonului.
unde se pot ataşa de branhiile sau tegumentul Altele, abundente în medii particulare –
nevertebratelor, iar câteva specii sunt parazite estuare, mlaştini sărate dispuse de-a lungul
obligatorii. Balantidium coli, este un ţărmului – servesc ca hrană unui număr mare
comensal al intestinului gros la suine; are de animale : melci, peşti, unii fiind foarte
două forme, una vegetativă şi una chistică, de selectivi faţă de speciile de foraminiferi
rezistenţă la condiţiile de mediu. În condiţiile consumate.
alterării echilibrului microbio-cenozei • Alge: (figura 5)
intestinale el se transformă în parazit şi 1. Încrengătura Chlorophyta – aceste
determină un sindrom diareic. protiste – aproximativ 17.000 specii – sunt
4. Încrengătura Foraminifera – este un alt cunoscute sub denumirea de alge verzi. Au în
grup de circa 40.000 specii de amoebe structura peretelui celular celuloză, iar în
unicelulare care secretă o coajă poroasă. În citoplasmă conţin cloroplaste; sunt organisme
funcţie de specie, aceasta este constituită din fotosinte-tizante cu compoziţie biochimică
compuşi organici, nisip, iar uneori particule complexă, în care intră ca elemente de
din mediu, sau depozite de carbonat de calciu. referinţă pigmenţii : clorofilieni de tip A şi B,
Măsoară între 100 micrometri, până la 20 carotenoizii şi xantofilici. Datorită similarităţii
centrimetri lungime. Sunt capabile de mişcare biochimice (pigmenţi clorofilieni) şi
23
funcţionale (fotosinteză) cu plantele, se (Acetabularia) şi multicelulare. Se reproduc

apreciază că aceste alge constituie organismul prin fenomenul de alternare a generaţiilor. Au
ancestral al plantelor. Posedă flageli cu o răspândire largă, întâlnindu-se în ecosisteme
ajutorul cărora înoată activ în ecosistemele acvatice marine şi continentale, soluri umede,
acvatice şi se disting şapte grupe de forme de trunchiurile copacilor, suprafaţa zăpezii, în
creştere: unicelulare mobile (Chlamydo- simbioză cu fungii, formând lichenii şi alte
monas), unicelulare non-mobile, lipsite de biotopuri cu umiditate crescută. În funcţie de
flageli, coloniale non-mobile, ce flotează liber tipul diviziunii celulare se disting două grupe
(Hydrodictyon), coloniale mobile, formează o de clorofite :
matrice gelatinoasă, filamentoase (Ulothrix),
sifonoase – celule cenotice foarte mari
Figura 5. Diferite tipuri de alge (**)
• Linia fragmoplastă – are caracteristică pot fi multinucleate. Au organe sexuale non-

ruperea membranei nucleare la începutul mobile: carpogonium, o regiune uninucleată
miozei şi persistenţa fusului după separarea cu rol oofor şi de receptacul spermatic şi
cromozomilor. spermatangium, ce produce spermatii, gameţi
• Linia .ficoplastă – membrana nucleară masculi. Se reproduc prin fenomenul de
persistă până la sfârşitul mitozei, iar fusul alternare a generaţiilor, adesea fiind implicate
nepersistent se rupe după separarea trei generaţii de organisme în derularea unui
cromozomilor. ciclu vital complet. Toate algele roşii sunt
2. Încrengătura Rhodophyta – conţine circa fotosintetizante, fiind capabile de stocarea
5.000 de specii cunoscute sub numele de alge surplusului energetic sub formă de amidon,
roşii. Pigmenţii care intră în compoziţia carbohidrat alcătuit din aproximativ 15 unităţi
acestor alge sunt : ficoeritrina – absoarbe de glucoză, specific acestui grup. Se dezvoltă
lumina albastră şi reflectă pe cea roşie; în ecosisteme de apă dulce, dar majoritatea
ficocianina, clorofila A şi B – imprimă ocupă habitate marine şi oceanice din zonele
culoarea verde sau albastră, carotenoizi şi tropicale. Cresc sub formă unicelulară, în timp
xantofilici. Sunt lipsite de flageli, iar celulele ce unele specii formează filamente, iar altele,
24
un adevărat covor celular. Sunt foarte planctonului, plutind liber în apă, până la
importante speciile de alge roşii coraliene care adîncimi de 200 metri. Unii se fixează de
intervin în consolidarea structurii recifurilor, substraturi diverse : plante acvatice, moluşte,
având un rol mai important chiar decât crustacei, broaşte ţestoase sau chiar de corpul
coralii97. unor mamifere acvatice cum sunt balenele.
3. Încrengătura Phaeophyta – uzual sunt Sistematic sunt divizaţi în două clase
denumite alge brune sau vareh, fiind principale: Centrobacillariophyceae, cu
cunoscute circa 1.500 de specii. Sunt simetrie radială şi Pennatibacillariophyceae,
organisme fotosintetizante multicelulare, cu cu simetrie bilaterală137.
prezenţa unei diferenţieri tisulare în cârlige, 5. Încrengătura Dinophyta – sau
peţiol şi lame. Pigmenţii caracteristici acestor dinoflagelaţii, sunt protiste (circa 2.000 specii)
alge sunt : clorofila A şi C, carotenoizii şi unicelulare autotrofe fotosintetizante, existând
fucoxantina care le imprimă culoarea brună. însă şi specii heterotrofe, prădătoare, ce
Peretele celular este o matrice alcătuită din consumă bacterii, alge, chiar peşti, care
celuloză şi acid alginic, iar rezervele nutritive manifestă o mare diversitate a formelor.
sunt constituite sub forma laminarinului, un Corpul celular este înconjurat de o formaţiune
polimer glucozo-manitolic. Se reproduc numită amfiesma care este alcătuită din două
sexuat prin alternarea generaţiilor, celulele membrane, internă şi externă, între care sunt
sexuale fiind singurele care au flageli. prezente vezicule aplatizate. Aceste vezicule
Arealele specifice sunt reprezentate de conţin plăci tecale care sunt formaţiuni plate
regiunile temperate unde varehul se constituie cu compoziţie celulozică ce asigură “armura”
în unul din cele mai productive ecosisteme de dinoflagelaţilor. Fiecare celulă are doi flageli;
pe pământ. unul este dispus într-o scizură a corpului
4. Încrengătura Bacillariophyta – există circa celular şi se numeşte sulcus, iar celălalt are
100.000 specii de diatomi care constituie o aspect de panglică, fiind numit cingulum.
parte importantă a ecosistemelor acvatice, Aceştia au rol în locomoţia
revenindu-le circa 25 % din producţia totală microorganismului. Nucleul dinoflagelaţilor
primară de pe Pământ. Sunt organisme este diferit faţă de a altor protiste; ADN-ul
autotrofe fotosintetizante, dar există şi specii este lipsit de proteine histonice care se
heterotrofe. Pigmenţii care intră în structura spiralează în jurul moleculei de acid nucleic
lor sunt: clorofila A şi C, carotenoizii şi aceasta fiind cauza denumirii specifice
fucoxantina. Cresc sub formă unicelulară dar atribuită dinoflagelaţilor, de organisme
pot forma şi colonii mici, fiind capabili de mezocariotice, care reprezintă tranziţia de la
mişcare activă printr-un mecanism de procariote la eucariote. Unele specii sunt
alunecare favorizat de secreţia de mucus. capabile de bioluminiscenţă, fenomen de
Peretele celular este alcătuit din două jumătăţi strălucire în condiţii de întuneric, datorat unui
numite valve, cu rol de schelet, sau frustulă ce compus special, luciferină, oxidată de enzima
au în compoziţie siliciul. Majoritatea se luciferază. Pigmenţii prezenţi în compoziţia
reproduc asexuat; cele două valve se deschid, dinoflagelaţilor sunt: clorofila A şi C,
fiecare jumătate generând la rândul ei o valvă xantofilli şi carotenoizii. Biotopurile
nouă. Unele specii se reproduc sexuat prin caracteristice sunt cele acvatice marine – 90 %
oogamie. Habitatele caracteristice sunt din specii sunt planctonice – dar se dezvoltă şi
reprezentate de ecosistemele acvatice marine în apă dulce, sau chiar în zăpadă.
şi continentale, dar pot fi găsiţi şi în sol, sau Dinoflagelaţii au impact major asupra
muşchii de pădure cu conţinut crescut de apă. ecosistemelor în care se dezvoltă, dar şi
Diatomii reprezintă componenta majoră a asupra sănătăţii altor organisme; sunt
25
responsabili de producerea fenomenului de 1. Eumycetozoa, reprezentată de celule de tip

flux şi / sau reflux roşu care se manifestă în amoeboidal ce cresc în sol, sau pe substrat
verile călduroase de-a lungul apelor de coastă, organic mort. În condiţii particulare, celulele
când aceste microorganisme se dezvoltă pot fuziona rezultând o formă plasmoidală
exacerbat, aşa numita “înflorire” a apelor. mare, multinucleată. Alteori, celulele se
Densitatea mare, de circa 20 milioane grupează rezultând o colonie multicelulară.
organisme / litru apă determină o colorare a Ambele forme sunt capabile de mişcare activă
apei în galben sau roşu. La unele specii prin târâre, de tip amoeboidal. Se multiplică
această dezvoltare explozivă este asociată cu o prin spori care sunt dispersaţi în mediu şi vor
creştere a producţiei de neurotoxină care genera noi celule amoeboidale.
afectează vieţuitoarele marine care consumă 2. Oomycota – cuprinde circa 500 specii de
dinoflagelaţii – la moluşte induce simptome protoctiste asemănătoare fungilor, având
paralitice. Cele mai cunoscute toxine corpul constituit dintr-un miceliu – o reţea de
dinoflagelatice sunt saxitoxina şi brevitoxina. fire identice cu hifele specifice fungilor.
Reproducerea la majoritatea speciilor este Include două subtipuri: mucegaiurile pufoase
asexuată, prin mitoză157,158. şi acvatice. Se dezvoltă în apă sau sol, ori pe
6. Încrengătura Euglenophyta – cuprinde ţesuturile plantelor pe care le digeră. Peretele
circa 900 specii unicelulare prevăzute cu un celular este constituit din fibre celulozice;
flagel la polul anterior, cu rol locomotor. Sunt sporii asexuaţi au flageli, formaţiuni ce lipsesc
organisme autotrofe fotosintetizante ce au în la fungi. Se reproduc sexuat, dar şi asexuat.
compoziţie pigmenţii clorofilă A şi B – Multiplicarea sexuată implică două tipuri de
cloroplastele fiind înconjurate de o membrană formaţiuni: oogoniile, care conţin ouă, sau
trilamelară – şi carotenoizi. În lipsa luminii se elementele sexuale femele şi anteridium, ce
pot hrăni şi heterotrofic prin fagocitoză. conţine nuclei masculi. Prin unirea lor rezultă
Celula este protejată de o matrice zigotul, numit oospor. Multiplicarea asexuată
extracelulară flexibilă lipsită de celuloză. se realizează prin intermediul zoosporilor.
Majoritatea speciilor se dezvoltă în ecosisteme Fără a avea pretenţia de a fi enunţat toţi
acvatice limnetice unde se reproduc asexuat taxonii din regnul Protista, considerăm că cele
prin diviziune celulară simplă, înmulţirea 13 încrengături descrise sunt cele mai
sexuată lipsind în cadrul încrengăturii163. importante. La ora actuală se constată însă o
• Mucegaiuri (mucegaiuri vâscoase – slime tendinţă de divizare şi mai accentuată a
molds – eng ) acestui regn, creându-se unităţi sau grupuri cu
Iniţial încadrate în regnul Fungi, aceste sau fără valoare taxonomică, cum sunt
microorganisme au fost incluse ulterior în secţiunea şi divizia.
Protista datorită unor diferenţe de Importanţa economică a protistelor
morfostructură, ecologie şi multiplicare. Diversitatea crescută a acestor organisme este
Astfel, peretele celular este bogat în celuloză, responsabilă de numeroasele roluri şi funcţii
sunt prezenţi sporii flagelaţi, este prezentă atribuite lor. Dacă protozoarele sunt
mobilitatea, au hife diploide şi au un binecunoscute pentru patogenitatea exprimată
mecanism de mitoză diferit de al fungilor. în relaţia cu alte organisme, algelor le este
În ceea ce priveşte clasificarea mucegaiurilor, recunoscut meritul de producători primari,
există o mare diversitate de opinii şi denumiri prin capacitatea lor fotosintetizantă, iar
a diferiţilor taxoni enunţaţi. Ne vom opri mucegaiurile acţionează ca organisme
asupra clasificării lui Sutton153 care descrie descompunătoare a substratului organic mort.
două încrengături: Din grupa protozoarelor, sporozoarele,
flagelatele şi ciliatele produc boli grave la
26
animale, responsabile de pierderi economice două tipuri de hife: unele compuse dintr-un
majore, atât prin cheltuielile cu terapia şi lanţ de celule fungale separate între ele prin
profilaxia acestor boli, cât şi prin mortalitatea septe – hife septate. La unele specii hifele sunt
indusă, care, de multe ori atinge procente alcătuite dintr-o citoplasmă continuă ce
însemnate din efectiv. Este cazul eimeriozelor, conţine un număr mare de nuclei, celulele
boli produse de sporozoare, ce afectează fiind coenocitice, fără o distincţie clară între
tineretul animalelor de interes economic, care ele. Hifa este înconjurată de o membrană
pot determina 50% mortalitate în unele plasmatică şi un perete celular format din
efective, la anumite specii. chitină care conferă rigiditate şi suport
Algele, prin capacitatea lor fotosintetizantă, au structural celulelor fungale. O caracteristică
un rol major în producţia primară de energie morfologică importantă a fungilor este lipsa
de pe Pământ. Au însă şi o serie de utilizări flagelilor – face excepţie clasa
concrete în diverse ramuri economice. Astfel, Chytridiomycota, la care, multe specii
algele roşii sunt utilizate pentru obţinerea prezintă, în unele stadii de evoluţie, un flagel
compuşilor coloidali adiţionali mediilor de unic, neted, inserat la polul posterior al
cultură : agarul, algele nori intră în compoziţia celulelor3,62.
sushi-ului japonez (mâncare tradiţională), Ecologie – fiziologie
sursă de iod, alimentaţia omului; alge brune Nutriţie – fungii sunt organisme imobile
constituie o importantă sursă în producţia de heterotrofe, nutriţia realizându-se prin
hrană, cosmeticale şi fertilizanţi. absorbţia principiilor nutritivi din mediu.
Dinoflagelaţii şi diatomii sunt componentele Fiind lipsiţi de clorofilă, ei trebuie să-şi
majore ale planctonului, cea mai importantă asigure carbonul sub formă organică,
sursă de hrană din ecosistemele acvatice. diferenţiindu-se trei modalităţi de hrănire38:
Mucegaiurile sunt descompunători ai • Saprobioza – constă în utilizarea
substraturilor organice moarte, dar li se substanţelor nutritive moarte. Hifele secretă
atribuie şi rolul de agenţi patogeni pentru enzime digestive care digeră substratul,
plante, cauzând boli grave, cu implicaţii facilitând absorbţia acestuia.
economice majore. • Parazitismul – semnifică utilizarea
substanţelor organice vii. Se diferenţiază un
II.5.6. Regnul Fungi parazitism al substratului vegetal şi al celui
animal.
Regnul include unele din cele mai importante • Simbioza – reprezintă o asociere între un
organisme prin rolurile economice şi fung şi un alt organism, în general vegetal.
ecologice pe care le au. Prin descompunerea Este întâlnită simbioza între algele clorofiliene
materialului organic mort, fungii continuă fotosintetizante şi fungi, asociere cunoscută
ciclul nutrienţilor în ecosisteme sub numele de lichen, dar şi între fungi şi
Sunt descrise aproximativ 70.000 specii de rădăcinile unor plante, fenomen numit
fungi, dar numărul real al speciilor existente micoriză. Fungii, prin suprafaţa mare de
este apreciat la circa 1,5 milioane66,67. absorbţie pune la dispoziţia plantei apa şi
Morfo-structură nutrienţii din sol, iar planta asigură fungului
Fungii sunt organisme eucariote multicelulare, energia stocată în glucide, rezultată prin
dar se întâlnesc şi specii unicelulare (figura 6). fotosinteză.
Unui organism fungal i se diferenţiază un Parazitismul şi simbioza sunt specifice
aparat vegetativ, numit tal, care constă dintr-o fungilor biotropi, grupă în care, recent au fost
masă de filamente – hife – care se combină descoperiţi şi încadraţi fungii endofiţi ce se
pentru a forma un miceliu. Se diferenţiază dezvoltă în frunzele şi tulpinile plantelor.
27
Figura 6. Diferite tipuri de fungi
Creşterea – se realizează la extremitatea ascospori şi basidiospori, ce constituie

terminală a hifelor, imprimând o dezvoltare criteriu de încadrare sistematică a fungilor.
centrifugă a coloniilor miceliene. Biogeografie – fungii se dezvoltă în toate
Reproducerea – este asigurată prin ecosistemele care le asigură condiţii de
intermediul sporilor care pot avea origine umiditate, temperatură şi prezenţa substratului
directă din tal, asigurând multiplicarea organic. Sunt caracteristice arealele
asexuată, sau rezultă în urma dezvoltării împădurite, umede, dar se găsesc şi în habitate
stadiilor sexuate şi fecundării acestora – reci, periodic aride, aparent neospitaliere, dar
multiplicarea sexuată38. diversitatea acestora creşte accentuat în
• Multiplicare asexuată – se diferenţiază regiunile tropicale. Condiţiile optime pentru
două tipuri de spori : creştere şi reproducere variază foarte mult,
• Spori interni – endospori – se formează în dependent de specie83.
interiorul unor vezicule numite Sporii fungali sunt eliberaţi activ sau pasiv din
sporocisturi, sau sporangii, situate la structurile care-i conţin şi sunt dispersaţi în
extremitatea unor filamente sporo- mediu prin câteva metode: dispersare
cistofore. Endosporii prevăzuţi cu flageli aeriană, prin intermediul aerului expirat, a
se numesc zoospori, dar actualmente se vânturilor; sau a curenţilor de aer; dispersare
consideră că fungii adevăraţi nu au prin intermediul corpului animalelor – sporii
flageli. se localizează în, sau pe corpul unor
• Spori externi – conidii – se dezvoltă organisme, în special artropode, fiind
dintr-un element conidiogen ce aparţine vehiculaţi la distanţe mari; dispersare
talului acvatică – prin intermediul apei de ploaie, sau
• Multiplicarea sexuată – există 4 tipuri a cursurilor de apă. La unele specii, eliberarea
principale de spori sexuaţi: oospori, zigospori,
28
forţată a sporilor este suficientă pentru care, actualmente este încadrată în grupa
dispersia acestora în mediu. mucegaiurilor, în regnul Protista.
Deşi multe specii de fungi saprobiotici sau Alţi autori arată însă că fungii prevăzuţi cu
patogeni ai plantelor, cu specificitate redusă flageli fac parte din diviziunea Chytridio-
de substrat şi un sistem eficient de dispersie, mycota, astfel că existenţa acestei
au o distribuţie largă, se pare că fluxul genic încrengături, ca unitate taxonomică inferioară
intervine restrictiv asupra răspândirii acestora. regnului Fungi, devine discutabilă8,33.
Sistematică • Încrengătura Zygomycota – conţine circa
În prezent, se consideră ca regnul Fungi 1.000 de specii. Se reproduc prin multiplicare
constituie un grup monofiletic ce împarte asexuată – endospori imobili, şi sexuată prin
unele caractere comune cu animalele, şi isogamie, cu fuziunea a doi gametocişti,
anume: structura chitinoasă, stocarea rezultând un spor mare, închistat, numit
glicogenului şi codarea triptofanului de către zigospor, în care se produce meioza.
nucleotida mitocondrială UGA1,2. Caracterele • Încrengătura Ascomycota – include mai
moleculare au fost esenţiale pentru analiza mult de 30.000 de specii unicelulare
filogenetică a regnului, în cazul în care, (drojdiile) sau multicelulare. Reproducerea
caracterele morfologice sunt convergente, asexuată se realizează prin intermediul
reduse, sau lipsesc în cadrul taxonului conidiilor, iar cea sexuată prin fuziunea
considerat. Au avut, de asemenea, importanţă citoplasmatică a gametociştilor haploizi, cu
crescută în cazul speciilor la care nu a fost constituirea unui filament ascogen care va
identificată reproducerea sexuată. Utilizând forma o ască ce conţine, după procese
caracterele moleculare la aceste specii a fost succesive ce au loc în ea, 8 ascospori.
posibilă excluderea unor grupuri, anterior • Încrengătura Basidiomycota – se
considerate ca fungi, din acest regn, respectiv: caracterizează prin producerea de spori
stramenopilii (Oomycota, Hyphochytrio- sexuaţi numiţi basidiospori situaţi la capătul
mycota şi Labyrinthulomycota) şi unor filamente alungite numite basidii, ele
mucegaiurile (Myxomycota, Plasmodio- însele dispuse pe un organ de fructificaţie
mycota, Dictyosteliomycota şi Acrasio- numit basidiocarp.
mycota)18,95,160. • Încrengătura Deuteromycota – grupează
Criteriul care stă la baza clasificării regnului fungi la care nu se cunosc, din multiple cauze,
în taxoni inferiori, respectiv încrengături, este forme de înmulţire sexuată. Dintre aceste
tipul sporilor sexuaţi şi natura multinucleată cauze enunţăm : dispariţia înmulţirii sexuate
sau multicelulară a hifelor.Pe baza acestuia se în cursul evoluţiei, lipsa unui mediu de cultură
diferenţiază un număr variabil, între 3 – 5 care să permită punerea în evidenţă a
încrengături, sau divizii, dependent de autor. elementelor morfologice specifice
Chermette şi Bussieras38 descriu 5 multiplicării sexuate şi neidentificarea a două
încrengături în cadrul regnului, şi anume: suşe complementare a unei specii heterotalice.
• Încrengătura Mastigomycota – reuneşte Sutton153 descrie doar trei încrengături în
specii de fungi filamentoşi, caracteristică ce cadrul regnului, şi anume: Zygomycota –
conduce însă la separarea acestora de fungii lipsită de septe la nivelul hifelor, Ascomycota
adevăraţi şi reîncadrarea lor în regnul Protista. – prevăzută cu septe şi Basidiomycota, de
Contrar tuturor fungilor, prezintă o asemenea cu septe la nivelul hifelor.
multiplicare asexuată prin intermediul Alexopoulos şi Mims3 susţin existenţa a 4
endosporilor flagelaţi şi mobili – zoospori – şi divizii: Chytridiomycota, Zygomycota,
diviziune prin mitoză, utilizând centrioli. Ascomycota şi Basidiomycota. Criteriile
Cuprinde o singură clasă, Oomycetes, dar considerate de autori sunt: modalitatea de
29
desfăşurare a reproducerii sexuate şi forma şi fragmentelor de ADN uman . Penicillium este

structura internă a sporangiilor. Ei recunosc folosit în industria alimentară în producerea
totdată existenţa a două grupuri brânzeturilor ca agenţi aromatizanţi.
convenţionale, dar care nu au valoare Un alt rol pozitiv atribuit fungilor este
taxonomică întrucât sunt polifiletice: fungii reprezentat de producţia de antibiotice.
imperfecţi (Deuteromycota) şi lichenii. Antibioticele sunt produşi ai metabolismului
Sistematica regnului Fungi cunoaşte însă, în fungal, fiind obţinuti pe cale naturală, iar
prezent, numeroase modificări, consecinţa ulterior prin sinteză chimică. Efectul acestor
dezvoltării unor metode performante de antibiotice se răsfrânge asupra unui număr
biologie moleculară, ce au ca scop studiul mare de organisme patogene, bacterii,
filogenezei organismelor componente, aspect paraziţi, chiar fungi. Primul antibiotic obţinut
confirmat de multiple studii realizate pe plan pe plan mondial a fost penicilina, probabil,
mondial7,23,135,140,162. cea mai importantă descoperire a secolului
Astfel, cea mai recentă clasificare a fungilor XX.
aparţine lui Agerer2 care divide regnul în 5 Fungii au însă şi efecte patogene, determinând
divizii: Zygomycota, Ascomycota, Basidio- boli grave la plante, animale şi om. La om şi
mycota, iar ordinele Pneumocystidales şi animale, dermatofitozele, boala “picioarelor
Malasseziales le include în încrengătura de atlet” au etiologie fungică. La om,
Ascomycota, respectiv clasa Ustilagino- blastomicoza, criptococoza, pneumocistoza şi
mycetes. Autorul se bazează pe criterii de coccidioidoza sunt boli foarte grave, chiar
ultrastructură, biochimie şi biologie letale91 Datorită similarităţii chimice şi
moleculară. genetice crescute a fungilor cu animalele, mult
Importanţa economică a fungilor mai mare decât cu alte organisme, aceste boli
Rolul major al fungilor în ecosistemele sunt foarte greu tratabile.
naturale caracteristice, este acela de La plante sunt consideraţi cei mai importanţi
descompunători ai substratului organic mort. agenţi patogeni. Rugina, pătarea şi mucegăirea
De asemenea, prin diferitele tipuri de fruzelor, a tulpinilor şi rădăcinilor cauzează
simbioză stabilite între fungi şi alte pierderi economice majore.
organisme, aceştia influenţează pozitiv
dezvoltarea acestora din urmă. Fungii endofiţi
II.5.7. Regnul Animalia
au rol în protecţia plantelor împotriva
consumului acestora de către ierbivore, O persoană mai puţin familiarizată cu
favorizând astfel înflorirea lor şi alte etape din clasificarea organismelor vii ar include în
biologia reproducţiei acestora. Au însă şi o grupa animalelor o pasăre, un peşte, porcul,
serie de utilizări influenţate de către om. câinele, elefantul sau o reptilă, fără a şti însă
Multe din speciile de ciuperci basidiomicete că o insectă, un vierme parazit sau o râmă
sunt destinate consumului uman, existând sunt, de fapt, tot animale. Pe ce se bazează
adevărate culturi de specii comestibile. această afirmaţie?
Drojdia ascomicetă Saccharomyces cerevisiae Există o serie de caractere omologe care se
este importantă în panificaţie, fiind utilizată ca întâlnesc la absolut toate speciile unui taxon
adjuvant în procesul de coacere a aluaturilor, mare, caractere cu o reală semnificaţie
dar şi în producţia de băuturi, fiind un ferment filogenetică, în sensul că, toate speciile la care
natural. Este de asemenea importantă în ele există descind dintr-un strămoş comun,
cercetările de genetică, fiind parte integrantă a care, după toate probabilităţile, avea acel
proiectului de studiu a genomului uman, caracter. Aceste caractere se referă în special
servind ca vector pentru transportul la originea filetică a organelor, chiar dacă
30
acestea au funcţii şi adaptări diferite. în controlul tranziţiei celulelor de la un tip

Ectodermul şi endodermul (tubul digestiv), celular la altul114.
par a fi singurele organe omologe existente la Planul corporal – reprezintă întreaga
toate metazoarele (animale) indiferent de structură a unui animal, sistemele sale de
taxonul căruia îi aparţin12. organe şi modalitatea de funcţionare integrată
Există însă o mare diversitate morfologică, a părţilor componente. Se delimitează două
ecologică şi etologică în cadrul regnului, dar tipuri majore: organizare de tip tubular –
care, în strânsă interacţiune cu mediul de viaţă corpul prezintă două deschideri, una pentru
păstrează un echilibru fragil în această preluarea nutrienţilor (gura), iar cealaltă
minunată lume a necuvântătoarelor. pentru eliminarea dejecţiilor (anus);
organizare de tip înfundat (în fund de sac)
II.5.7.1. Morfo-structură care are o singură deschidere ce serveşte
Morfologia, sau anatomia se ocupă cu studiul ambelor funcţii : ingestie şi excreţie.
aspectului, a formei şi structurii unui animal şi Organizarea de tip tubular este cu 10 % mai
a părţilor sale componente. În general prin eficientă în realizarea digestiei şi absorbţiei
morfologia unui animal se înţelege morfologia nutrienţilor, comparativ cu cea înfundată.
unui organism vertebrat. Diversitatea crescută Triploblastia (figura 7) – în dezvoltarea
a formelor de viaţă încadrate în acest regn este embrionară, la majoritatea animalelor
însoţită însă de o mare varietate de forme şi (mamifere, păsări, peşti) se diferenţiază trei
elemente structurale. straturi tisulare germinale: endodermul,
Elementul comun tuturor vieţuitoarelor din mezodermul şi ectodermul. În prezent se
regnul Animalia, existent, probabil şi la consideră că genele mezodermale joacă un rol
strămoşul ancestral, este prezenţa matricei important în dezvoltarea celorlalte două
extracelulare, definită adesea ca fiind straturi în perioada embrionară, mai mult,
substanţa care dă organismelor multicelulare, expresia lor consolidând ipoteza că
de la plante la vertebrate, integritatea lor mezodermul şi endodermul animalelor
structurală, fiind strâns implicată în triploblastice derivă din endodermul unui
dezvoltarea acestora55. Este compusă din organism diploblastic ancestral. Apariţia
colagen, proteoglicani, glicoproteine adezive mezodermului a fost crucială pentru evoluţia
şi integrin. Aceste patru tipuri de molecule unor planuri corporale diverse şi complexe la
sunt produse în interiorul celulelor, dar se animale102. Există însă opinii potrivit cărora
localizează în exteriorul acestora; ele ocupă creasta neurală constituie un al patrulea strat
spaţiile intercelulare şi au rol de elemente germinal embrionar, animalele fiind astfel
structurale, având proprietăţi mecanice quadroblastice şi nu triploblastice63.
importante: colagenul are o rezistenţă crescută Există însă şi animale diploblastice – coralii şi
la extensie, glicoproteinele rezistă forţelor moluştele – la care se diferenţiază doar două
compresive, iar integrinul asigură conexiunea straturi: ectodermul şi endodermul, precum şi
externă dintre celule şi matrice. Împreună animale lipsite de aceste straturi embrionare –
formează, adesea, structuri care, prin spongierii (bureţii de mare).
mineralizare vor da naştere oaselor, tecilor, Mezodermul este stratul germinal din care se
carapacelor sau spiculilor diferitelor animale. vor forma musculatura, sistemul circulator şi
Un alt rol important al matricei constă în excretor, pielea, scheletul şi alte ţesuturi
facilitarea mobilităţii celulelor motile şi conective sau de suport. Ectodermul va da
ghidarea mişcărilor acestora în timpul naştere ţesutului epidermal cu structurile sale
dezvoltării embrionare. Intervine de asemenea specializate – pene, păr, unghii, solzi - , unor
glande exocrine – glandele sebacee – şi
31
endocrine: epifiză, hipofiză, precum şi ale corpului în jurul unei axe centrale sau a
sistemului nervos şi organelor de simţ: ochi, unui punct şi constituie criteriu de diferenţiere
ureche. Endodermul stă la baza dezvoltării morfologică a animalelor. Se diferenţiază
aparatului digestiv, a unei părţi din sistemul două grupuri majore de organisme:
respirator şi a unor glande (ficat, pancreas).
Asimetrie şi simetrie (figura 8) – reprezintă
modalitatea de aranjare a părţilor componente
Figura 7. Triploblastia
• Simetrice – au corespondenţă a formelor şi jumătăţi identice. Exemple: spongierii (bureţii

mărimilor de o parte şi de alta a unui centru de mare) (figura 10)
sau plan median de referinţă; există mai multe Cavităţi corporale (figura 11) – în timpul
tipuri de simetrie: dezvoltării embrionare a animalelor, prin
• Sferică – fiecare plan care trece prin scindarea mezodermului rezultă două straturi:
centru divide corpul în două jumătăţi splachnic (splachnopleura), în contact cu
echivalente. Este un tip de simetrie mai endodermul şi somatic (somatopleura), cu
frecvent întâlnit în cadrul regnului ectodermul. Această scindare este controlată
Protista – exemplu, algele Volvox. de mezoderm şi se realizează în sens antero-
• Radială (figura 9a) – caracterizată prin posterior57. Spaţiul ce se formează între cele
divizarea corpului în două jumătăţi două straturi formează coelomul sau cavitatea
similare de către mai mult de două coelomică, plină cu lichidul coelomic, având
planuri care trec prin axa longitudinală. un rol important în schimbul materno-fetal al
Exemple: meduza, hidra de mare, coralii. nutrienţilor în timpul gestaţiei30.
• Bilaterală (figura 9b) – corpul poate fi În funcţie de prezenţa acestei cavităţi,
divizat în două jumătăţi identice de către animalele se clasifică în:
un singur plan sagital. Exemple: • Acoelomate – nu au cavitate coelomică.
insectele, mamiferele, păsările, peştii. Exemplul cel mai concludent sunt viermii
• Asimetrice – corpul acestora nu au o formă plaţi (Fasciola hepatica), care au însă o
bine definită, neputând fi divizate în două cavitate gastro-vasculară (cavitate digestivă
32
care are o singură deschidere, cu rol de În funcţie de sensul dezvoltării corporale în

orificiu bucal şi anal). timpul embriogenezei, coelomatele sunt
• Pseodocoelomate – au o cavitate sistematizate în două categorii:
corporală, dar care nu s-a dezvoltat prin • Protostomide – sunt animale la care în
scindarea mezodermului, reprezentând, de dezvoltarea embrionară se formează un
fapt, spaţiul dintre endoderm şi mezoderm. blastopor, deschidere asociată cu un orificiu
Viermii rotunzi (încrengătura Nematoda), bucal, sau o gură. Moluştele, artropodele şi
acantocefalii, rotiferele sunt organisme viermii anelizi (cu corp segmentat), sunt
pseudocoelomate. organisme protostomide.
Coelomate – sunt organisme ce posedă o • Deuterostomide – blastoporul format în
cavitate corporală adevărată căptuşită cu timpul embriogenezei este asociat cu anusul,
celule mezodermale, situată între suprafaţa ulterior formându-se şi orificiul bucal. Sunt
exterioară a intestinului şi cea internă a incluse în această categorie toate vertebratele.
peretelui corporal, cavitate în care se
localizează organele interne. În această grupă
intră mamiferele, peştii, păsările.
Figura 8. Evoluţia tipurilor de simetrie la animale9

33
a b
Figura 9. a. Simetria radială; b. Simetrie bilaterala
Figura 10. Asimetrie la spongieri
Figura 11. Tipuri de cavitǎţi corporale la animale

34
Tipuri de animale – animalele pot fi ierbivorele. Exemple: leul, hiena, antilopa,

sistematizate în funcţie de numeroase criterii. calul.
Sunt însă universal valabile două din acestea, • Paraziţi – trăiesc pe sau în organismul
respectiv prezenţa coloanei vertebrale şi unor gazde obţinând hrana de la aceasta prin
temperatura internă. diverse tipuri de nutriţie – hematofagă,
Prezenţa sau absenţa coloanei vertebrale chimivoră, histiofagă – fără a determina
sistematizează animalele în două categorii: moartea lor. Exemple: păduchii, ascarizii,
vertebrate şi nevertebrate. Coloana vertebrală teniile.
este o tijă cartilaginoasă rigidă care se • Detritivori – se hrănesc cu organisme
formează în regiunea dorsală, median, a moarte, sau cu nutrienţi organici procuraţi din
embrionului derivând din mezoderm. Ulterior, mediu; sunt organisme vitale întrucât asigură
această tijă cartilaginoasă numită notocord va reciclarea nutrienţilor. Exemple: viermii de
fi înlocuită de structuri osoase interconectate sol, vulturii.
numite vertebre care vor alcătui coloana Ciclul diplod – animalele se reproduc prin
vertebrală. alternanţa generaţiilor, având un ciclul
• Vertebratele (figura 12) – există circa diploid în care adulţii sunt organisme diploide,
40.000 specii de păsări, reptile, mamifere, având un set complet de cromozomi, iar
amfibieni şi peşti, toate posedând coloană gameţii sunt haploizi, cu numărul de
vertebrală. cromozomi redus la jumătate. Sexele sunt
• Nevertebrate (figura 13) – sunt animale separate, existând indivizi masculi care
de dimensiuni mici care le favorizează produc sperma ce fertilizează celulele ou
dispersia în habitate diverse şi exploatarea sintetizate de femele. Celula rezultată se
resurselor de hrană, dar le fac vulnerabile la numeşte zigot şi va da naştere unui nou
modificările condiţiilor de mediu. organism diploid.
Există însă şi excepţii: la insectele sociale –
II.5.7.2. Ecologie albine – se formează generaţii tinere haploide;
Animalele se caracterizează printr-o hidra de mare se poate reproduce asexuat prin
diversitate ecologică crescută, cu referire la înmugurire, există animale care au ambele
habitatele ocupate, modalităţi de nutriţie, sexe pe acelaşi organism, fenomen cunoscut
tipuri comportamentale, adaptabilitate la sub numele de hermafroditism – viermii
condiţiile variate de mediu şi influenţele trematori, cestodele.
exercitate de factorii abiotici, rezistenţă la Habitate specifice – prin habitat se înţelege
poluare. Se diferenţiază însă câteva trăsături arealul ocupat de o populaţie de indivizi care
ecologice fundamentale comune tuturor asigură necesităţile specifice de hrană, apă,
animalelor. spaţiu şi adăpost a acestora. Animalelor le
Nutriţia heterotrofă – animalele nu sunt sunt caracteristice două tipuri de habitat:
capabile să-şi sintetizeze singure moleculele • Terestru – este puternic influenţat de
organice necesare pentru îndeplinirea climă, acea combinaţie a factorilor de mediu
funcţiilor vitale ale organismului, fiind şi interacţiunea acestora. De ecuator la poli
obligate să consume alte categorii de modificările climatice sezoniere sunt tot mai
organisme autotrofe sau heterotrofe, pronunţate influenţând tipurile de animale
exprimându-şi astfel rolul ecologic de adaptate diferitelor habitate şi strategia de
consumatori. Există trei categorii majore de supravieţuire a acestora.
consumatori: • Acvatic – cu referire la oceane şi mări
• Prădători – devorează alte organisme sau prezintă un avantaj major, respectiv
părţi din acestea; include carnivorele şi stabilitatea crescută a condiţiilor de mediu,
35
rareori apărând schimbări bruşte a acestora. cu ajutorul membrelor posterioare bine

Acest aspect imprimă o diversitate crescută a dezvoltate prevăzute cu musculatură
formelor de viaţă din aceste habitate, cu puternică;
precădere în zona limitrofă ţărmului. • Zborul – specific păsărilor, insectelor şi
Mişcarea – toate animalele îşi pot mişca unor mamifere (liliecii) se poate realiza în trei
anumite părţi ale corpului, iar majoritatea sunt moduri: zbor adevărat, alunecare (planare) sau
capabile şi de locomoţie, respectiv deplasarea paraşutare, prin intermediul aripilor, membre
întregului corp dintr-un loc în altul. Pentru a articulate care în cursul evoluţiei au suferit o
se mişca animalele posedă structuri adecvate serie de adaptări necesare acestui mod de
cum sunt cilii (viermii plaţi), parapodiile deplasare;
(viermi tereştri) sau membre articulate, • Alergarea – sau deplasarea cursorială,
acestea din urmă, întâlnite la două grupuri de este tipul de locomoţie întâlnit la animalele
animale: artropodele şi vertebratele asigurând terestre. Dintre acestea, cele mai rapide sunt
Prin intermediul acestor organe, adeseori ghepardul şi calul, animale prevăzute cu
modificate în cursul evoluţiei speciei, membre lungi şi coloană vertebrală flexibilă
animalele pot executa diferite tipuri de care favorizează creşterea lungimii pasului;
mişcări: • Căţărarea – deplasarea scansorială este
• Jet – propulsia – prezentă la caracatiţe şi specifică animalelor cu musculatură pectorală
sepii; dezvoltată şi falange adaptate acestui scop;
• Înotul – caracteristic animalelor acvatice Târârea – deplasarea fosorială se întâlneşte la
(foca, morsa, delfinul, balena, peştii) se animalele subterane care au coloană vertebrală
realizează prin intermediul membrelor foarte flexibilă, musculatură pectorală
modificate, cu aspect de vâslă; puternică şi falange adaptate săpatului;cea mai
• Saltul – deplasarea saltatorie, întâlnită la crescută rapiditate în deplasare.
canguri (familia Macropodidae) se realizează
Figura 13. Animale vertebrate
36
Figura 12. Animale nevertebrate
37
Mişcarea induce avantaje majore animalelor, magnetorecepţiei de care sunt capabili

vizavi de găsirea surselor de hrană, apărarea porumbeii, prin prezenţa magnetitei în
de duşmani, reproducţie, dar generează şi o regiunea superioară a ciocului. Este implicat şi
serie de neajunsuri, putând deveni chiar simţul olfactiv în actul ghidării, considerându-
periculoasă atunci când se realizează la se că mirosurile exitente în straturile
întâmplare. Devine astfel imperios necesară atmosferice orienteză porumbeii în drumul de
ghidarea mişcărilor animalelor. Acest întoarcere spre casă. Biro şi col.19 susţin însă
fenomen se realizează prin intermediul unor că, în ghidarea porumbeilor în timpul zborului
senzori – ochi, ureche – care asigură pe distanţe mari, un rol major îl are pilotajul
conexiunea inversă asupra schimbărilor din vizual bazat pe markerii teritoriali.
mediul exterior. Acest sistem senzorial ajută Strategii de supravieţuire – actualmente, în
animalele să se deplaseze către sursele de lumea vie rezervele de hrană şi spaţiu sunt
hrană, sau să se îndepărteze în caz de pericol. limitate, astfel că, supravieţuirea animalelor
Pe perioade mari de timp intervine în ghidarea este o luptă continuă pe parcursul căreia
unor ample mecanisme migratorii care au rol animalele şi-au dezvoltat mecanisme diferite
de supravieţuire şi care se declanşează în de adaptare care le conferă şanse sporite de
condiţiile unor schimbări climaterice succes. Se pot delimita două grupe mari de
sezoniere. În acest sens sunt binecunoscute mecanisme adaptaţionale: fizice şi
migraţiile efectuate de turmele de antilope din comportamentale.
rezervaţia naturală africană Serengeti, turmele • Adaptarea fizică – se realizează diferit de
de reni din regiunile polare, stoluri de păsări la specie la specie. Animalele terestre, în
marine, balene, elefanţi, care parcurg zeci de special consumatorii primari (ierbivorele),
mii de kilometri, anual, având ca motivaţii sunt înzestrate cu membre lungi care
revenirea în arealele specifice pentru favorizează fuga acestora în caz de pericol.
reproducţie, găsirea unor surse de hrană Insectele recurg la mimică ca mijloc de
bogate, sau evitarea unor condiţii meteo- apărare faţă de duşmani. O formă avansată de
climaterice nefavorabile. mimetism constă în asemănarea corporală a
Pe parcursul acestor migraţii animalele unor animale lipsite de apărare cu a unor
respective se ghidează şi navighează prin specii bine înzestrate în acest sens, respectiv
intermediul unor mecanisme variate care cu a unor specii veninoase. Este un fenomen
includ: markeri teritoriali (linia ţărmului, frecvent întâlnit la şerpi şi insecte. O formă
trasee montane, văi), poziţia soarelui şi a alternativă de apărare constă în prezenţa pe
stelelor (busola solară sau stelară), corpul animalelor a unor structuri – spini,
caracteristici olfactive (somonul juvenil ţepi, platoşe, solzi – cu rol de protecţie la
memorează mirosul din râul de origine, iar agresiune, structuri care permit ascunderea
după ani se va întoarce în acelaşi loc corpului moale în interiorul lor, dar care au ca
ghidându-se după acest stimul), dezavantaj excluderea posibilităţii de a fugi a
geomagnetismul (porumbeii şi vrăbiile au în animalelor respective.
encefal cristale de magnetită, substanţă ce dă • Adaptarea comportamentală – implică
posibilitatea păsărilor să simtă câmpul diferite tipuri de comportament care vizează
magnetic terestru). supravieţuirea faţă de agresiunea unor factori
Referitor la modalitatea de orientare a extrem de diverşi cum sunt cei ambientali,
porumbelului domestic (Columba livia) în atacul unor animale carnivore, paraziţi. La
timpul zborului în prezent se consideră că animalele simple, comportamentul este
există o mediere trigeminală113. Este emisă guvernat de instincte, care au un caracter pre-
astfel ipoteza orientării pe baza progamat, fiind induse de bagajul genetic al
38
speciei respective. La animalele superioare, “face pe mortul” în timpul inspecţiei

instinctelor li se asociază învăţatul, capabil să “cadavrului” de către un prădător şi la unii
moduleze un răspuns mai flexibil la acţiunea şerpi care acţionează similar în caz de pericol.
mediului înconjurator. Constituirea unor grupuri de animale adulte
Majoritatea tipurilor comportamentale vizează care au în centru tineretul este un fenomen
supravieţuirea la acţiunea factorilor de mediu frecvent întâlnit la bivolii africani şi are ca
abiotici. În acest sens, cele mai cunoscute scop protejarea acestei categorii de vârstă mai
forme de comportament modificat sunt puţin performantă faţă de atacul unor
hibernarea, care dă posibilitatea animalelor să carnivore. O altă formă de apărare de grup
supravieţuiască temperaturilor scăzute şi constă în aglomerea păsărilor sub forma unor
crizei de hrană din anotimpul rece şi estivaţia stoluri alcătuite dintr-un număr foarte mare de
ce permite supravieţuirea la seceta şi căldura indivizi, reducând astfel şansele ca un răpitor
din vară. să poată individualiza un individ pe care să-l
O formă specială de comportament care atace.
vizează uşurarea procurării hranei constă în
utilizarea uneltelor de către animale. Se II.5.7.3. Sistematică
întâlneşte mai ales la primate – cimpanzeu, Momentul apariţiei animalelor este foarte
gorila, urangutan – care folosesc diferite controversat. Cele mai numeroase fosile
unelte (pietre, ramuri, fire de iarbă) şi la păsări datează din perioada Cambriană, cu circa 544
– corbi, ciocănitoare – putând fi interpretată milioane de ani în urmă. Truda de circa 3
ca o formă de inteligenţă13,52,106. miliarde de ani a cianobacteriilor şi algelor
Comportamentul defensiv, individual sau de albastre-verzi s-a finalizat cu acumularea unei
grup, constituie un alt mecanism cantităţi suficiente de oxigen molecular. S-au
comportamental adaptaţional. creat astfel condiţiile necesare exploziei
Apărarea individuală se bazează pe speciilor de animale, realizată într-o perioada
exprimarea unor gesturi ameninţătoare care uimitor de scurtă de timp, de circa 6 – 10
determină un aspect mai mare, mai periculos milioane de ani. În această perioadă s-au
al animalului respectiv. Scorpionii exprimă format majoritatea genelor incluse în genomul
“gestul degetului arătător” care constă în pan-animal şi în prezent, cum sunt122:
strângerea unui membru sub forma unui • genele pentru liziloxidază, care în
pumn, concomitent cu extensia unui membru prezenţa oxigenului molecular leagă încrucişat
mai mic, gest care conferă scorpionului un colagenul tri-helicoidal pentru a forma
aspect mai ameninţător. Rânjetul, cu ligamentele şi tendoanele, acestea contribuind
evidenţierea dentiţiei, este un alt gest de la formarea corpurilor solide în cambrian;
ameninţare care poate semnifica frică, • genele pentru hemoglobină – acest
anxietate sau dominare. Căscatul, la transportator intern de oxigen molecular este
hipopotam nu este un semn de somnolenţă sau prezent şi azi la numeroase animale din
plictiseală, ci este un gest ameninţător, cu rol diverse încrengături ale regnului;
de avertizare. • genele Pax-6 pentru formarea ochilor; de
O altă formă de apărare individuală constă în la viermii plathelminţi, până la om, ochii sunt
înşelarea agresorului prin exprimarea unor organizaţi de aceste gene. La animalele fără
atitudini imobile, comparabile cu a unui ochi ele sunt responsabile de formarea altor
cadavru. Fenomenul este întâlnit la păsări – organe senzoriale;
porumbei, găină – care la vederea unui uliu • genele Hox pentru dezvoltarea antero-
adoptă un decubit dorso-lombar similar cu a posterioară (cranio-caudală) a planului
unui cadavru, la oposumul de Virginia care
39
corporal, prezente şi azi la toate încrengăturile animale de pe Pământ (figura 14). Cuprinde
regnului Animalia; circa 5.000 de specii. Este singura
În dezvoltarea animalelor din organisme încrengătură reprezentantă a ramurii Parazoa,
ancestrale coloniale protiste s-a înregistrat o respectiv a “falselor animale”. Au corpul
scindare în două ramuri: animale false – sferic sau ovoid, format dintr-o colonie
Parazoa, şi animale adevărate –Eumetazoa. celulară protejată de un perete bistratificat
Animalele false nu sunt animale “per se” prevăzut cu pori. Apa pătrunde în corp pe la
pentru că nu au ţesuturi specializate. Ramura nivelul porilor şi iese prin deschiderile
Eumetazoa a dat naştere tuturor existente la polul celulelor. Celule prevăzute
încrengăturilor animalelor moderne cu cili pompează apa prin corpul acestora, iar
caracterizate prin prezenţa ţesuturilor microvilii prezenţi în structura lor filtrează
“adevărate”. particulele de hrană. Există şi spongieri cu
Ayala şi col.5, estimează că protostomele au structură complexă, constând dintr-un labirint
evoluat din deuterostome în urmă cu circa 670 de camere şi pasaje prin care circulă apa
milioane de ani în urmă. bogată în nutrienţi. Au schelet intern cu
La ora actuală regnul Animalia cuprinde peste structură de tip spicular alcătuit dintr-o
35 de încrengături, cele mai importante mixtură de proteine, silicium şi carbonat de
fiind153: Porifera, Cnidaria, Platyhelminthes, calciu. Se dezvoltă în ecosisteme acvatice,
Nematoda, Rotifera, Annelida, Mollusca, majoritatea de tip marin.
Bryozoa, Arthropoda, Echinodermata şi Încrengătura include următoarele clase:
Chordata (figura 14). Calcarea, ce conţine carbonat de calciu în
1. Încrengătura Porifera – conţine organisme structură, Demospongia, cuprinde majoritatea
cunoscute sub numele de bureţi acvatici spongierilor şi Hexactinellida, pe cale de
(spongieri), consideraţi a fi cele mai simple extinctie.
Figura 14. Sistematica regnului Animalia164
40
Figura 14. Diferite tipuri de porifere (după Brusca şi Brusca, 1990)
2. Încrengătura Cnidaria – conţine meduzele, de cavitate internă, spaţiul dintre peretele

anemonele de mare, hidra şi coralii (figura corpului şi tractusul digestiv fiind umplut de
15). Sunt organisme diploblastice, cu simetrie ţesut. Au creier primitiv ce constă dintr-o
radiară, putându-se diferenţia două subtipuri: aglomerare de ţesut nervos sub forma unui
polipul, ce constă dintr-un corp cilindric lanţ ganglionar din care se desprind doi nervi
prevăzut cu tentacule la extremitatea liberă, care se prelungesc pe toată lungimea corpului
cealaltă fiind ancorată de substrat şi meduza, şi emit ramificaţii mici în tot corpul.
care are corpul discoidal, flotând liber în apă, Plathelminţii trăiesc în apă dulce, sărată şi în
cu aspect de umbrelă şi tentacule dispuse pe sol, existând şi specii adaptate modului de
marginea corpului conferindu-i acesteia un viaţă parazitar.
aspect franjurat. Planul corporal este de tip Clasele ce fac parte din încrengătură sunt:
înfundat, în fund de sac, cu un singur orificiu, Turbellaria, au mod de viaţă liberă, în mediu,
cu rol de gură, dar şi de anus, iar intern au o Trematoda, majoritatea sunt paraziţi ai altor
cavitate gastro-vasculară. Toţi cnidarienii sunt animale, Monogenea, asemănătoare
organisme carnivore care îşi capturează prada trematodelor şi Cestoidea, sau viermii
prin intermediul tentaculelor. Funcţiile interne panglică.
sunt îndeplinite de către ţesuturi individuale 4. Încrengătura Nematoda – sau viermii
specializate neconstituite în organe. rotunzi (figura 17). Sunt animale
Încrengătura are în compoziţie următoarele pseudocoelomate, cu corp cilindric, coadă
clase: Schphozoa – meduzele, Hydrozoa – ascuţită, extremitate anterioară rotunjită şi
hidrele de mare, Cubozoa – o clasă minoră şi canal alimentar complet dezvoltat ce
Anthozoa – anemonele de mare şi coralii. traversează întreg corpul, cu anus separat de
3. Încrengătura Platyhelminthes – reprezintă cavitatea bucală şi corp nesegmentat. În
viermii plaţi (figura 16). Sunt animale funcţie de modul de viaţă, nematozii sunt de
primitive, cu simetrie bilaterală având o două tipuri: ce trăiesc în mediu extern, mai
extremitate anterioară şi una posterioară, o ales în sol şi sedimente şi adaptaţi
faţă dorsală şi cealaltă ventrală aproape parazitismului la diverse gazde, animale sau
identice. Sunt organisme triploblastice lipsite plante.
41
Un criteriu major de sistematizare taxonomică 5. Încrengătura Rotifera – sunt organisme

a încrengăturii este prezenţa, sau absenţa mici, ce au formă de con delimitat de o
phasmidiilor, organe senzoriale laterale cuticulă tare (figura 18). Sunt
caudale mici existente la masculi. Conform pseudocoelomate, au intestin şi două inele de
acestuia, încrengătura include clasele cili la baza conului, frecvent folosite la înot.
Adenophorea (Aphasmida = fără phasmidii) şi Se dezvoltă în apă dulce, uneori în ecosisteme
Secernentea (Phasmida). marine, soluri umede şi nisip.
Figura 15. Diferite tipuri de cnidarii
42
Figura 16. Diferite tipuri de viermi plaţi
Figura 17. Aspectul general al unui vierme cilindric
43
Figura 18. Diferite tipuri de rotifere23
6. Încrengătura Annelida – include la 32.000 anelide per metru pătrat care,

aproximativ 15.000 specii de viermi colectiv ingeră şi excretă 3 tone metrice de
segmentaţi (figura 19). Sunt animale, nisip pe an. În sol normal pot exista între 50 –
protostome, coelomate, având coelomul 500 viermi tereştri pe metru pătrat care menţin
separat prin septe care le conferă aspectul de solul aerat, trecerea acestora prin pământ
segmentaţie a corpului, fenomen numit determinând fertilizarea lui134
metamerizare, iar segmentele propriu-zise se Clasele încrengăturii sunt:
numesc metamere. Au corpul alungit, fiecare • Polychaeta – include viermi marini ca
segment conţinând organe excretoare şi ţesut viermii “zdreanţă” (ragworm), viermii
nervos, dar tubul intestinal ce prezintă anterior “păroşi” (bristleworm) şi viermii “târâtori”
o gură, iar posterior anus, filetul nervos (lugworm). Au sexe separate ce produc un tip
ventral şi vasele sanguine ventrale şi dorsale particular de larve planctonice numite tocofor,
traversează pereţii segmentelor întinzându-se cu o metamorfoză tardivă în anelide tinere.
pe toată lungimea corpului, fiind Există însă şi specii care se pot înmulţi
nesegmentate. asexuat prin înmugurire.
Anelidele sunt răspândite într-un număr mare • Oligochaeta – membrii acesteia trăiesc în
de niche ecologice; unele sunt parazite – sol şi apă dulce, fiind denumiţi viermi tereştri.
lipitorile – , altele îşi filtrează hrana, sau sunt Majoritatea sunt hermafrodiţi, având ambele
prădători ai altor nevertebrate, dezvoltându-se tipuri de gonade, mascule şi femele, pe acelaşi
în soluri umede şi apă dulce sau sărată. Cel individ.
mai important rol ecologic al anelidelor constă • Hirudinea – sau lipitorile. Sunt
în refacerea calităţii solului şi a sedimentelor, hermafrodite, carnivore şi parazite
prin mişcarea continuă a lor în sol hematofage. Trăiesc în medii acvatice calde,
determinând afânarea acestuia şi refacerea puţin adânci şi protejate împotriva curenţilor.
calitativă a acestuia. În biotopuri nisipoase, Lipitorile libere din mediu evită lumina, se
caracteristice litoralului marin pot exista până
44
ascund şi sunt active sub pietre sau alte necesar deplasării, a unei mantale ce acoperă
obiecte inerte, unele fiind animale nocturne. corpul şi a unei carapace formată din carbonat
7. Încrengătura Mollusca – sunt eumetazoare de calciu ce acoperă mantaua care o şi
coelomate protostome cu simetrie bilaterală produce. Toate speciile încrengăturii au un
(figura 20). Este un grup mare, circa 150.000 tract digestiv complet, unele fiind dotate cu o
specii, cu diversitate accentuată a indivizilor şi radulă, organ unic, compus din chitină, situat
formelor de viaţă, dar având câteva trăsături în gură, cu rol în preluarea hranei de pe
comune: prezenţa unui membru muscular diverse suprafeţe prin răzuire.
Figura 19. Diferite tipuri de anelide 24
Figura 20. Diferite tipuri de moluşte23
Moluştele au o varietate largă de roluri efect similar asupra animalelor, alte moluşte,
ecologice esenţiale. Ca animale ierbivore pot cu a prădătorilor adevăraţi; ca pradă asigură
avea un impact deosebit asupra speciilor de sursa de hrană altor animale24,72.
plante din areal; ca prădători, pot exercita un
45
8. Încrengătura Bryozoa (Ectoprocta) – circa 1.000.000 specii94. Cuprinde organisme

cuprinde peste 1.000 specii de organisme nevertebrate cu simetrie bilaterală ce au un
mici, coloniale, acvatice, numite zooid (plural exoschelet rigid constând din straturi de
zooizi) – corp organic, sau celulă capabilă de chitină (un tip de polizaharide) şi proteine ce
locomoţie. Sunt abundente în medii marine asigură protecţia corpului şi totodată
unde pot creşte până la dimensiuni de peste 1 constituie locusuri pentru inserţia celulelor
metru lăţime. Trăiesc în colonii ataşate de musculare şi a organelor interne. Are însă un
substraturi dure, cum sunt pilonii de pod, sau dezavantaj major, respectiv limitează creşterea
carena vaselor putând fi colorate în nuanţe animalului, întrucât, o dată format nu se mai
strălucitoare, cu aspecte variate, asemănătoare măreşte. Acest dezavantaj este însă parţial
coralilor sau plantelor acvatice. Se hrănesc evitat prin năpârlire, fenomen care permite
prin filtrarea apei90 totdată modificarea formei corporale în timpul
9. Încrengătura Arthropoda – este cel mai creşterii40.
divers dintre toţi taxonii regnului (figura 21)
Reprezintă circa 75% dintre toate speciile de
organisme cunoscute în prezent, numărând
Figura 21. Diferite tipuri de artropode23
Au corpul divizat în segmente numite aparate digestiv, excretor, circulator,

metamere sau somite grupate în divizii respirator şi sistem nervos şi
specializate numite tagmate. Capul, corpul reproducător72,134.
(torace şi abdomen) şi coada constituie Artropodele pot fi găsite în ecosisteme
tagmate întâlnite la multe specii de artropode. marine, salmastre, ape dulci, termale sau
Au două categorii de membre: aripi şi picioare polare la orice adâncime. De la tropice la poli,
care servesc deplasării. Organizarea internă se localizează în sol, păduri, deşert, mlaştini,
este similară animalelor superioare, având şi ape cu caracter temporar156. În ecosistemele
46
acvatice pot fi întâlnite pe fundul acestora bilaterală în timp ce la adulţi este radiară. Unii
(animale bentonice), înotând activ în apă reprezentanţi, ca steaua de mare, au simetrie
(nectonice), sau trăind la suprafaţa apei pentamerală, cu 5 părţi simetrice, perfect
(planctonice). Se hrănesc în cele mai diverse identice. Corpul lor poate fi divizat în trei
moduri, putând fi saprofiţi, carnivori, sau prin părţi: ţesuturile interne moi, care include
filtrarea apei, existând şi specii adaptate cavitatea coelomică, aparatul digestiv,
parazitismului la diverse alte specii de sistemul vascular şi alte organe vitale,
animale (căpuşele) sau plante48. scheletul, rigid sau flexibil ce conţine carbonat
10. Încrengătura Echinodermata (figura de calciu în procent de 95% şi anexele folosite
22) – conţine organisme deuterostome cu o la mişcare, nutriţie sau atac148.
simetrie particulară: larvele au simetrie
Figura 22. Diferite tipuri de echinodermate23
Sunt organisme strict marine, neadaptate la dar care se transformă în coloana vertebrală
ape dulci; în oceane pot fi găsite la toate la formele superioare adulte.
adâncimile, de la ecuator la poli, în aproape • Existenţa scheletului intern alcătuit din
toate tipurile de habitate72. oase şi cartilaje, prelungit posterior cu o coadă
Încrengătura include stelele de mare (clasa post-anală.
Asteroidea), castraveţii de mare (clasa • Structurile branhiale existente în faringe
Holothuroidea), aricii de mare (clasa la toate grupele de cordate în stadiul timpuriu
Echinoidea) şi multe alte specii incluse în al dezvoltării. Ulterior, la grupele acvatice vor
circa 20 de clase. da naştere branhiilor, iar la cele terestre
11. Încrengătura Chordata – include pulmonilor, cu rol în respiraţie.
organisme triploblaste, deuterostome, • Tub digestiv complet dispus în
coelomate, cu simetrie bilaterală şi corp continuarea cavităţii bucale; deasupra acestuia
segmentat, majoritatea având coloană este situat sistemul nervos central, iar ventral
vertebrală (figura 23). Se caracterizează prin faţă de el este plasată inima.
câteva trăsături fundamentale72: • Se reproduc sexuat, dar şi asexuat prin
• Prezenţa unei coarde dorsale ce constituie înmugurire în cazul urocordatelor.
endoscheletul primitiv, numită notocord care
se păstrează toată viaţa la cordatele inferioare,
47
Figura 23. Diferite tipuri de cordate23
Sistematic, cordatele sunt împărţite în 3 regiunea anusului. Diferă însă de vertebrate

subîncrengături: prin lipsa crestei neurale şi a ţesutului
Urochordata – cuprinde circa 1.600 specii mezenchimal, care poate fi prezent în cantitate
cunoscute şi sub denumirea de tunicate; sunt redusă75. Au simetrie bilaterală şi structuri
animale marine nevertebrate cu corp cilindric lamelare la exteriorul corpului şi musculatură
divizat în torace şi abdomen. Corpul prezintă ce se poate curba permiţând deplasarea
două deschideri: sifonul bucal – structuri animalului prin mişcări încete de înot. Sunt
branhiale mari – prin care pătrunde apa şi răspândiţi pe plajele marine unde se hrănesc
nutrienţii şi sifonul cloacal care îndeplineşte având corpul scufundat în nisip, dar capul
rol de orificiu anal, dar şi de eliminare a afară, iar prin intermediul aparatului branhial
celulelor genitale. Adulţii sunt lipsiţi de capturează particulele nutritive din apă.
cordonul nervos dorsal, notocord şi coada Sexele sunt distincte, organele sexuale fiind
post-anală, fiind greu de acceptată ideea că dispuse în pereche de-a lungul corpului; ele
sunt cordate. Stadiile larvare, cu aspect de produc gameţi care vor fi eliberaţi în apă după
mormoloc, posedă însă cele trei structuri atingerea maturităţii sexuale.
caracteristice taxonului, ele sunt capabile de Vertebrata (craniate) – cuprinde
înot activ, cu ajutorul unei cozi. Consecutiv organisme deuterostome, coelomate,
metamorfozei larvelor, vor rezulta adulţii, triploblastice, cu simetrie bilaterală şi corp
animale sedentare. Se reproduc asexuat, prin alcătuit din cap, trunchi şi coadă, ce au câteva
înmugurire, sau sexuat, în acest caz fiind trăsături morfostructurale comune88:
organisme hermafrodite, conţinând ambele • Prezenţa scheletului intern constituit din
gonade pe acelaşi individ144. oase şi cartilaje;
Cephalachordata (acraniate, lăncieri) – • Existenţa craniului, parte a
este un taxon mic, ce conţine doar circa 20 de endoscheletului, în care se situează creierul;
specii de animale mici, cu corp pisciform • O pereche de maxilare, unul superior,
ajungând la 5 cm lungime, fără cap bine numit maxilă şi unul inferior, mandibula;
individualizat. Sunt foarte apropiate • Coloană vertebrală alcătuită din vertebre
vertebretelor ca morfo-structură, având coardă care protejează măduva spinării;
nervoasă dorsală, notocord prezent pe toată • Trei senzori primari la nivelul capului –
lungimea corpului, muşchi segmentaţi, olfactiv, vizual şi stato-acustic;
anterior o gură, fante branhiale în regiunea • Două centuri osoase, una pectorală,
faringeală, iar posterior coadă ce depăşeşte cealaltă pelvină;
48
• Sistem nervos bine dezvoltat care peştii şi unele cetacee (mamifere acvatice)
generează un comportament complex şi posedă şi membre neperechi. La formele
variabil; acvatice, membrele perechi sunt transformate
• Prezenţa branhiilor sau pulmonilor pentru în înotătoare, iar la cele terestre sunt adaptate
schimbul de gaze, ambele derivând din la mers şi zbor. Endoscheletul este
regiunea faringeală a tubului digestiv; cartilaginos sau osos. Au doi saci nazali
• Sistem vascular bine dezvoltat, având (amfirinie), urechea internă cu 3 canale
inima dispusă ventral, căptuşită de un epiteliu semicirculare, iar craniul are şi regiunea
numit endoteliu; occipitală.
• Excreţia şi osmoreglarea realizată prin În cadrul acesteia sunt incluse superclasa
intermediul nefronului, derivat din (supra) Pisces şi Tetrapoda.
metanefridii; un grup de nefroni formează Superclasa Pisces – include vieţuitoare a
rinichiul; mediului acvatic, oceanic sau continental,
• Sistem reproducător de tip gonocoristic, poichiloterme, care respiră prin branhii. Se
cu sexe separate; deplasează prin mişcări de ondulare a corpului
Sistematica vertebratelor – în prezent există şi cu ajutorul înotătoarelor şi cozii. Taxonul
numeroase clasificări a vertebratelor, foarte include 4 clase cu caracteristici morfologice
asemănătoare, chiar identice în ceea ce diferite (Ceuca şi col., 1983; Datta Munshi şi
priveşte speciile incluse într-un anumit taxon, col., 1996):
diferenţele înregistrându-se în ceea ce priveşte • Clasa Acanthodi – cuprinde forme fosile,
ierarhizarea taxonilor respectivi. Se dispărute în prezent, de talie mică sau
delimitează însă două subîncrengături37: mijlocie, având corpul acoperit cu un fel
• Agnatha - Cuprinde cordate primitive, de cuirasă. Aveau schelet cartilaginos,
acvatice, poichiloterme (cu temperatura coardă dorsală persistentă, înotătoare
corpului variabilă), înfăţişare şi mod de viaţă perechi precedate de spini, iar fantele
asemănătoare cu ale peştilor, dar a căror gură branhiale, în număr de 6 perechi, se
este lipsită de fălci (a = fără; gnathos = falcă; deschideau la suprafaţa corpului, sau erau
stoma = gură) şi de dinţi osoşi. Înotătoarele acoperite de un opercul tegumentar.
perechi lipsesc, iar cele neperechi sunt: • Clasa Placodermi – este în întregime un
înotătoarea dorsală, caudală şi anală. Scheletul grup dispărut, format din peşti blindaţi
intern este format din ţesut conjunctiv şi piese consideraţi a fi primele vertebrate
cartilaginoase. Craniul lor este incomplet prevăzute cu fălci, fapt care le-a permis
închis şi lipsit de regiunea occipitală; coarda prădătorismul. Aveau totodată două
dorsală persistă şi la adult, iar vertebrele sunt perechi de apendicii laterale susţinute de
slab dezvoltate. Au un singur sac nazal centurile pelviană şi pectorală, care au
(monorinie) şi urechea internă numai cu unul stat la baza apariţiei membrelor la
sau două canale semicirculare. Branhiile, cu animale şi aripioarelor la peştii de azi.
epiteliul respirator de origine endodermică, au • Clasa Chondrichthyes – conţine peştii cu
aspect de pungi (marsipobranhii) ce se scheletul cartilaginos. Corpul, de formă
deschid direct la exterior prin orificii separate alungită, fusiformă la speciile pelagice, şi
(Eudontomyzon) sau prin câte un canal lateral turtit dorso-ventral la cele bentonice este
- ductus branhialis (Myxine). acoperit cu solzi dentiformi numiţi
• Gnathostomata - Cuprinde cordate a denticule. Gura, echipată cu dinţi, este
căror gură este prevăzută cu fălci şi dinţi situată pe faţa ventrală a capului, având
osoşi, care le permite să prindă, să sfâşie sau două fălci, cea superioară nefiind sudată
să mestece hrana. Au membre perechi, iar la craniu ca la alte vertebrate. Arcurile
49
branhiale pornesc din zona faringială, inima este bicamerală, coda este mai mult sau
spre exteriorul corpului şi sunt tapetate cu mai puţin simetrică. Se reproduc prin ouă
filamente branhiale; fantele exterioare ale (icre) fertilizate exterior.
branhiilor nu sunt acoperite cu operculi, Reprezentanţii importanţi ai clasei, cu valoare
fiind evidente la suprafaţa corpului. Au economică fac parte din: fam. Acipenseridae –
coadă asimetrică, curbată în sus; nu au sturionii, fam. Clupeidae – heringul, sardina,
vezică înotătoare sau pulmoni, iar riniciul scrumbia, fam. Salmonidae – păstrăvii, fam.
este tipic vertebratelor, secretând o urină Esocidae – ştiuca, fam. Cyprinidae – crapul,
foarte diluată, menţinând astfel fam. Siluridae – somnul, fam. Percidae –
osmolaritatea internă în limitele bibanul, fam. Bothidae – calcanul.
caracteristice clasei. Se reproduc prin Superclasa Tetrapoda – grupează
fertilizare internă şi depun ouă mari, vieţuitoare terestre, semiterestriale, acvatice
bogate în gălbenuş, protejate de o coajă sau aeriene ce au patru membre. Conţine 4
cu aspect de piele. Sunt incluse în această clase: Amphibia, Reptilia, Aves şi Mammalia
clasă toate speciile de rechini, himerele de diferenţiate prin trăsături morfologice,
mare şi rechinii cu corpul turtit (pisica de fiziologice, evolutive. Amfibienii şi reptilele
mare, vulpea de mare, torpila sunt animale poichiloterme, incapabile de
marmorată)64. termogeneză, fiind total dependente de
• Clasa Osteichthyes – cuprinde peştii cu radiaţia solară pentru încălzirea corpului, iar
scheletul complet sau parţial osificat. Pe păsările şi mamiferele sunt homeoterme,
parcursul evoluţiei acestei clase, în având temperatura internă constantă, şi
condiţii de mediu acvatic dulce, alternând mecanisme termoregulatoare evoluate37.
cu perioade de secetă, s-au dezvoltat • Clasa Amphibia – sunt primele vertebrate
organele necesare reţinerii apei şi la care s-au dezvoltat membrele, datând
schimbului de gaze, respectiv vezica din perioada Devoniană. Au corpul
înotătoare şi pulmonul. Ulterior, s-au acoperit cu piele glabră, glandulară,
diferenţiat două linii evolutive, una umedă, permeabilă pentru apă şi subţire.
conţinând peştii cu aripioare cărnoase, iar Au craniul articulat de coloana vertebrală
a doua pe cei cu înotătoare radiate. prin intermediul a doi condili occipitali;
Membrii primei grupe au aripioare cărnoase au 10 perechi de nervi cranieni. Respiraţia
subţiri, cu suport osos, folosite pentru târâre; se realizează direct, transcutanat sau prin
singurii reprezentanţi ai grupului, în mediul pulmoni; inima este tricamerală ceea ce
marin, sunt coelacanţii care au pulmon permite o separare parţială a sângelui
vestigial şi se deplasează prin târâre pe fundul oxigenat, destinat respiraţiei celulare, de
mării, iar în apele dulci sunt peştii pulmonaţi cel bogat în dioxid de carbon, destinat
care trăiesc în zonele secetoase având pulmonului. Sunt animale parţial terestre;
abilitatea de a părăsi mediul acvatic şi se ouăle fertilizate extern se dezvoltă în
târăsc pe sol în căutarea unui nou habitat, medii acvatice, rezultând stadiul larvar
rezistând chiar şi câţiva ani fără apă. numit mormoloc care are respiraţie
În a doua grupă sunt incluşi peşti cu o înaltă branhială şi care, prin metamorfoză se
specializare pentru viaţa acvatică, având transformă în adult.
aripioare fine susţinute de un suport osos Morfologia externă se corelează cu
suplu, folosite pentru a cârmi şi a se balansa. sistematica clasei, constituind criteriu de
Pulmonii au involuat, din ei formându-se diferenţiere taxonomică. Se diferenţiază trei
vezica înotătoare, iar respiraţia se realizează tipuri de amfibieni:
prin branhii. Au rinichi tipic vertebratelor,
50
– Tipul trituriform – caracteristic este dar foarte rezistentă, necesară deplasării

corpul alungit, cu coada lungă şi picioare prin zbor. Au totodată rol în semnalarea
scurte, cel mai adesea egale ca lungime, vârstei, a sexului, statutului social, în
deplasându-se prin mişcări de ondulare, stabilirea speciei, în apărare prin
asemănător peştilor. Este prezent la camuflaj. Membrele anterioare au suferit
salamandre – fam. Salamandridae şi modificări evolutive importante,
tritoni. tranformându-se în aripi, astfel că,
– Tipul raniform – nu are coadă, corpul este păsările se caracterizează printr-o staţiune
scurt, turtit dorso-ventral, cu membre bipedă. Aripile au forme diferite, putând
posterioare mai lungi, specializate pentru fi lungi sau scurte, rotunde sau ascuţite,
salturi, având musculatura foarte influenţând tipul de zbor: planare,
dezvoltată. Este întâlnit la ordinul Anura fâlfâire, alunecare; posedă musculatură
care cuprinde broaştele propriu-zise şi bine dezvoltată fixată de oasele regiunii
broaştele râioase. pectorale. Zborul este favorizat şi de
– Tipul serpentiform – are corpul cilindric, scheletul intern constituit din oase uşoare,
prevăzut cu coaste adevărate, alungit, majoritatea fiind goale pe dinăuntru.,
lipsit de membre, cu viaţă endogee, fiind precum şi de adaptări anatomice cum ar fi
animale săpătoare cărora le-a dispărut lipsa dinţilor, involuţia aparatului
toate vestigiile unor membre. Este prezent reproducător o mare perioadă din an,
la fam. Coecilidae (cecilienii). adaptări care reduc greutatea corporală a
• Clasa Reptilia – reptilele au evoluat din păsărilor. O altă particularitate anatomică
amfibieni în perioada Carboniferă. specifică păsărilor este ciocul, care
Taxonul include şerpii, şopârlele, îmbracă o mare varietate de forme şi
broaştele ţestoase şi crocodilii. Au corpul mărimi şi are rol în procurarea hranei,
acoperit de piele uscată, solzoasă, manipularea acesteia, sau a altor obiecte
rezistentă la apă. Corpul este fusiform, din mediu, cu scopuri diferite: amenajarea
alungit şi i se diferenţiază capul, gâtul, cuibului, atragerea femelelor, întoarcerea
trunchiul şi coada, dar la unele specii a ouălor. Majoritatea păsărilor au o coadă
suferit modificări evolutive, luând alte care controlează direcţia în timpul
forme, (alungit – serpentiform, turtit zborului. şi asigură echilibrul şi frânarea
dorso-ventral) corelate cu modalitatea de la aterizare. Membrele inferioare sunt
deplasare. Au două perechi de membre prevăzute cu gheare şi sunt adaptate
pentadactile, adaptate pentru mers, sau pentru staţiune pe stinghii, căţărare, înot,
înot, cu excepţia şerpilor care nu au capturarea prăzii, transportul şi
membre. Respiraţia se realizează prin manipularea hranei. Respiraţia este
pulmoni; fertilizarea este internă, ouăle asigurată de pulmoni şi de sacii aerieni
având coajă cu aspect pielos. (Sutton, care sunt prelungiri ale unor bronhii,
1998; Ceuca şi col., 1983) având rol în mişcarea aerului în interiorul
• Clasa Aves – păsările, animale cu aripi şi aparatului respirator. Inima este
pene, au evoluat din reptile, în perioada tetracamerală asigurând un sistem
Jurassic şi au morfostructura complet circulator dublu în care aerul inspirat,
diferită de celelalte animale. Corpul este bogat în oxigen, nu se intersectează cu
acoperit de pene care formează penajul cu aerul expirat. Păsările se reproduc prin
rol major în termoreglare. Penele au ca şi ouă, cu fertilizare internă, dar cu
component chimic cheratina, o proteină embriogeneză externă şi îngrijirea atentă
flexibilă, şi asigură o suprafaţă uşoară, a puilor. În prezent există păsări adaptate
51
vieţii exclusiv terestre, acvatice sau Cea mai importantă caracteristică

aeriene. (Baumel, 1993; Ceuca şi col., anatomo-fiziologică specifică
1983) mamiferelor, care constituie totodată
• Clasa Mammalia – mamiferele au evoluat criteriu de clasificare taxonomică, este
tot din reptile, în aceeaşi perioadă cu legată de reproducerea acestora. Conform
păsările, respectiv în Jurassic. Sunt acestuia, clasa Mammalia este
animale homeoterme, deuterostome, sistematizată în 3 subclase, toate având
triploblaste, coelomate, cu simetrie fertilizare internă:
bilaterală, având trei caractere anatomice – Monotremata (Prototheria, Monotremes)
majore: corpul acoperit de păr, – se reproduc prin ouă. Sunt mamifere
prezentând şi alte formaţiuni cornoase: prezente în Australia, Tasmania şi Noua
unghii, copite, solzi, coarne, gheare; Guinee. Ornitorincul, (Ornithorhynchus
existenţa celor trei oase – ciocanul, paradoxus) şi echidnele (Zaglossus,
nicovala şi scariţa – în urechea internă şi Proechidna şi Tachyglossus) sunt cei mai
existenţa glandelor mamare care produc cunoscuţi reprezentanţi ai taxonului.
lapte necesar alimentaţiei nou-născuţilor. – Marsupialia (Metatheria, Marsupials,
Corpul este alcătuit din cap, gât, trunchi Didelpia) – numite şi mamifere cu pungă,
şi membre. Capul îmbracă o varietate cum sunt cangurul (fam. Macropodidae),
mare de forme şi aspecte, dependent de koala (Phasclarctos cinereus), impropriu
specie; are însă caracteristică mărimea denumit urs, întrucât se înrudeşte cu
cutiei care adăposteşte creierul, cel mai wombatul şi cangurul şi oposumul
mare din lumea animală, fapt ce permite (Didelphis virginiana) se întâlnesc
un comportament complex al acestora. preponderent în Australia, Noua Zeelandă
Gâtul reprezintă zona de trecere dintre şi America de Sud. Este caracteristică
cap şi trunchi; poate fi lung şi subţire, prezenţa unei pungi abdominale, numită
scurt şi gros, sau poate fi dispus în marsupiu în care femelele poartă puii o
prelungirea trunchiului, fără o delimitare periodă de timp după fătare. Nou-născuţii
netă a sa. Trunchiul adăposteşte cele două sunt incomplet dezvoltaţi la naştere, dar
cavităţi specifice mamiferelor: toracică, în se vor dezvolta în aceste pungi, deseori
care se află pulmonii şi inima stând ataşaţi la un sfârc, prezent şi el în
tetracamerală şi abdominală, sediul pungă.
tubului digestiv cu glandele anexe, ficat şi – Placentalia (Eutheria, Placentals) –
pancreas, a aparatului urinar, rinichii şi taxonul cuprinde circa 19 ordine. Sunt
vezică urinară, precum şi a altor organe. mamifere cu un singur vagin (monodelfe),
Membrele, în număr de patru, cu placentă alantocorială ce nasc pui
pentadactile sunt denumite diferit în complet dezvoltaţi. Subclasa este, la
funcţie de staţiunea animalului respectiv: rândul ei sistematizată în mai mulţi taxoni
sunt membre superioare (mâinile) şi inferiori, dependent de criterii
37
inferioare (picioarele) la mamiferele morfologice, biologice, genetice . Omul,
bipede, respectiv membre anterioare şi maimuţele, câinele, porcul, vaca, sunt
posterioare la cele tetrapedale. La doar câteva exemple de mamifere
mamiferele acvatice au suferit modificări placentate.
evolutive accentuate fiind adaptate pentru Importanţa economică a animalelor
înot, iar la cele aeriene degetele sunt Este foarte greu de descris, la modul general ,
fixate cu membrane interdigitale care au rolurile şi importanţa pe care o au această
permis apariţia aripilor necesare zborului. grupă vastă de organisme atât de diferite ca
52
morfologie, mod de trai, ecosisteme specifice, animalele, trebuie să încheiem spunând că, o
succesiune a generaţiilor. societate responsabilă asigură animalelor
Cel mai important rol al animalelor este, standarde crescute de bunăstare şi promovează
probabil, acela de sursă de hrană. Dependent un sistem eficient şi umanist de îngrijire şi
de cultura fiecărui popor, practic se consumă exploatare a acestora.
organisme reprezentanţi ai fiecărui taxon din
regnul Animalia, fie că sunt melci, broaşte,
viermi, insecte sau vertebrate, dintre ultimile,
II.6. Virusuri şi particule
sursa cea mai importantă de hrană oferind-o subvirale
speciile domestice: taurinele, porcul, oaia, Multe boli grave ce afectează animalele şi
galinaceele, dar şi peştii. plantele sunt produse de o serie de particule
În medicină, mulţi reprezentanţi ai regnului submicroscopice neîncadrabile în nici unul din
intervin cu o serie de roluri majore: animale cele trei domenii existente, conform
de experienţă, producătoare de medicamente sistemului actual de clasificare a lumii vii. În
şi alte substanţe active cu potenţial acest grup sunt incluse virusurile, viroizii şi
medicamentos crescut. Se remarcă grupul prionii.
bryozoarelor, cu speciile Bugula neritina care Virusurile. Etimologic provine din cuvântul
produce briostatina, un compus antineoplastic latinesc virus care făcea referire la ceva
şi Electra bellula a căror extracte exercită o otrăvitor sau o altă substanţă toxică. Au
acţiune antibacterială crecută împotriva lui caracteristici specifice celulelor, fără a putea fi
Proteus vulgaris119,120. O altă specie de considerate celule; asemănător celulelor
bryozoar sintetizează alcaloidul flustramină, poartă informaţie genetică codată în acizii
ce are activitate inhibitoare împotriva speciilor nucleici (ADN sau ARN), pot suferi mutaţii şi
Rhizotonia solani şi Botrytis cinerea. se pot reproduce, dar numai într-un corp
Nevertebratele marine sunt o sursă importantă organism gazdă. Nu au însă metabolism
de obţinere a unor biometaboliţi activi . Se propriu, acesta fiind motivul pentru care nu
apreciază însă, că la originea sintezei naturale sunt consideraţi organisme vii. Structural sunt
a acestor compuşi ar sta microorganisme compuşi dintr-un înveliş proteic şi un miez
aflate în relaţie de simbioză cu nevertebratele constituit din acizi nucleici. Nu au însă
respective. Un astfel de model funcţional este membrană celulară, nucleu sau citoplasmă,
constituit din specia de bryozoar Bugula motiv pentru care nu sunt considerate celule.
neritina şi simbiontul numit "Candidatus Clasificarea virusurilor se face dependent de
Endobugula sertula"69. tipul de acizi nucleici care întră în compoziţia
Multe specii de vertebrate sunt utilizate de om lor şi forma proteinelor capsulare (figura 24).
ca animale de muncă. Elefantul indian, calul, Alte criterii care stau la baza clasificărilor
taurinele suplinesc, de multe ori, munca fizică virusurilor sunt:
a omului, în regiuni greu accesibile, sau în • morfologia particulelor; acestea pot fi:
condiţiile unor greutăţi crescute ce necesită filamentoase; izometrice; virusuri lipsite de
transport. invelis viral; virusuri cu înveliş lipotroteic
Animalele sălbatice, specii cinegetice, ca care înconjoară şi protejează miezul
fazanul, potârnichea, raţa, gâsca, iepurele, nucleoproteic al virusului;
mistreţul, vulpea, rumegătoarele sălbatice, • organismul gazdă, respectiv există
ursul, prin vânare oferă satisfacţii sportive virusuri care afectează prokariotele
celor care practică acest sport. (organisme archeale, bacterii, micoplasme sau
Fără a avea pretenţia enunţării tuturor spiroplasme), eucariotele (alge, plante, fungi,
semnificaţiilor economice pe care le au
53
protozoare sau nevertebrate), sau doar Virusurilor. Sistemul universal de clasificare

vertebratele; acceptat include următorii taxoni: ordin,
• simptomele bolilor care le induc: există familie, subfamilie, gen şi specie.
enterovirusuri, care produc simptome Viroizi şi prioni – până nu demult virusurile
digestive, virusuri pneumotrope, care erau considerate cele mai simple forme de
determină manifestări respiratorii sau virusuri particule infecţioase. Recent au fost
neurotrope, care induc semne nervoase; descoperiţi viroizii, constituiţi din acizi
• antigenitatea; nucleici, fără proteine capsulare şi prionii
• profilul proteic; (figura 25), proteine infectante, care au redus
Clasificarea virusurilor este realizată de şi mai mult nivelul complexităţii de
Comitetul Internaţional de Taxonomie a organizare a materiei de pe Pământ.
Figura 25. Structura unui prion

Figura 24. Exemplu de virus - adenovirus
54
încă sunt dezbateri aprinse vizavi de acest

III. Biologia animalelor aspect.
vertebrate Ayala şi col.5, într-o lucrare care abordează
originea încrengăturilor metazoarelor arată că
Literar, biologie înseamnă studiul vieţii. “ceasul molecular”, respectiv, studiile de
Erasmus Darwin (1731 – 1802, bunicul biologie moleculară, confirmă estimările
naturalistului Charles Darwin) a susţinut că paleontogilor. Autorii susţin că momentul
viaţa s-a schimbat de-a lungul timpului, fără a apariţiei încrengăturilor de animale este
preciza însă mecanismul acestei schimbări. controversat. Cele mai abundente fosile
Georges – Louis Leclerc, conte de Buffon datează din Cambrian, în urmă cu circa 544
(1707 - 1788) susţinea, la rândul lui, ideea că milioane de ani în urmă. Mulţi paleontologi
speciile se pot schimba. Prin ideile respective, afirmă însă că animalele au apărut în
cei doi au adus o lovitură grea conceptului Neoproterozoic, cu circa 160 milioane înainte
timpuriu conform căruia speciile au fost create de explozia de specii apărute în Cambrian.
de un creator perfect şi prin urmare nu se pot Autorii analizează 18 gene codificatoare de
schimba întrucât sunt perfecte. Jean Baptiste proteine şi estimeză că protostomele
de Lamarck (1744 - 1829) a dezvoltat una din (artropode, anelide şi moluşte) s-au separat
primele teorii care explica modalitatea de din deuterostome (echinoderme şi cordate) în
schimbare a speciilor. El a propus moştenirea urma cu 670 milioane de ani, iar cordatele din
caracterelor dobândite pentru a explica echinoderme acum 600 milioane ani. Ambele
lungimea gâtului girafelor. În viziunea estimări se corelează cu estimările
Lamarckiană, gâtul lung al girafei s-a paleontologilor. Se apreciază totodată că alte
dezvoltat progresiv de la un organism studii, bazate pe analiza a 7 gene
ancestral ca o necesitate de a-şi procura hrana codificatoare, care au concluzionat că aceste
din copaci, tot mai sus, prin întinderea gâtului. separări au avut loc în urmă cu 1.000 – 1.200
Consecutiv, acest caracter a fost transmis milioane ani în urmă sunt inexacte deoarece
progeniturilor. ele au făcut referire la rata rapidă de evoluţie a
Extrapolând teoria lui Lamarck, putem afirma nevertebratelor extrapolând-o la vertebrate
că, pe măsura apariţiei şi dezvoltării unor care au o rată înceată de apariţie şi evoluţie.
specii noi, de la cele mai mici nivele de Este evident, din datele enunţate că perioada
organizare, până la om, biologia ca ştiinţă, şi Cambriană şi Neoproterozoic, respectiv între
particular, biologia animalelor a suferit 550 – 670 milioane ani în urmă constituie
modificări continui, ajungându-se în prezent momentul apariţiei primelor specii de animale
la o complexitate accentuată a formelor şi pe Pământ.
mecanismelor care guvernează viaţa Referindu-ne la originea animalelor, lucrurile
animalelor. sunt mult mai incerte. Date mai vechi susţin
unanimitatea acceptării desprinderii din
III.1. Originea animalelor protiste a metazoarelor (Metazoa) care
cuprind animalele multicelulare, fără însă a se
Unul din cele mai controversate aspecte ale şti cu precizie din care protiste derivă36. La
biologiei actuale rămâne stabilirea, cu vremea respectivă se susţinea originea
precizie, a momentului apariţiei primelor bifiletică a animalelor, cele două linii fiind:
specii de animale, respectiv originea acestora. spongierii (Porifera - Parazoa) şi metazoarele
Dacă referitor la moment, studiul fosilelor adevărate – eumetazoare (Eumetazoa). Între
existente a reuşit să-l stabilească destul de cele două linii sunt diferenţe evidente;
precis, în ceea ce priveşte originea animalelor, spongierii posedă o reţea de canale alimentare
55
cu deschideri spre exterior prin pereţii stadiul de colonie pentru a se transforma în

corpului, au celule digestive colare, cu celenterate.
prelungiri digitiforme ale citoplasmei, le Conceptul lui Haeckel compară şi suprapune
lipsesc elementele neurale, musculare şi au un de fapt evoluţia embrionară (ontogeneza) cu
tip de dezvoltare embrionară neîntâlnit la alte cea a speciilor (filogenia), stadiile
animale. Părerea majoritară este că spongierii caracteristice fiind: în ontogeneză – zigot,
derivă din protozoare. blastula, gastrulă, respectiv în filogenie –
Apariţia şi originea animalelor adevărate este protozoar, colonie protozoariană goală
explicată prin mai multe teorii: sinciţială, care (blastea), polip hidroid (gastrea). Teoria are
implică protozoarele ciliate, o alta, colonială, însă mai multe neajunsuri, neexplicând, de
şi teoria clasică propusă de Haeckel în 1874, exemplu, originea sistemului digestiv care, la
conform căreia “ontogenia recapitulează Cnidaria se dezvoltă mult mai târziu din
filogenia”. ectoderm, prin delaminarea acestuia.
Protozoarele ciliate actuale sunt organisme O altă ipoteză susţine provenienţa
multinucleate; conform teoriei sinciţiale este metazoarelor din protistele de tip sporine care
posibil ca strămoşii lor multinucleaţi să se nu aparţin protozoarelor, fiind considerate la
transforme, la un moment dat în multicelulari, început ca protiste preprotozoare. Formele
prin modificarea celulelor interne. Aceşti lipsite de culoare ale acestora ar fi dat naştere
strămoşi trăiau pe fundul oceanelor unde se la colonii de tip sporine, imobile care s-au
deplasau prin târâre şi aveau dezvoltată o gură transformat în agregate complexe
pe faţa ventrală; ulterior, acestui ipotetic asemănătoare stadiului de morulă, imobile,
precursor metazoar i s-a dezvoltat un epiderm asemănătoare embrionilor actuali. Ulterior,
celular care înconjura endodermul sinciţial. celulele marginale ale coloniilor ar fi devenit
Sinciţiumul, ca atare reprezintă o regiune flagelate, colonia dobândind astfel funcţia
bogată în citoplasmă multinucleată, fără locomotorie, iar celulelor interne le-au revenit
membrane celularecare să separe nucleii. S-a rol de nutriţie şi reproducere.
format astfel primul organism multinucleat – Indiferent de originea metazoarelor se
primul metazoar – care a fost, probabil, un conturează ideea că ele au provenit din
vierme plat. Teoria este însă infirmată de agregate multicelulare compacte ale căror
probe recente care demonstrează că interiorul celule exterioare aveau funcţie locomotorie.
unui vierme plat este celular şi nu sinciţial, Aceste agregate au constituit organismele
cum s-a crezut iniţial. celenterate, astfel că se afirmă că acestea
Conform teoriei coloniale, protozoarele reprezintă cele mai vechi eumetazoare.
flagelate sunt mult mai plauzibile a sta la Originea protozoariană a animalelor este
originea apariţiei animalelor; prin similitudine susţinută şi de Cavalier-Smith şi Chao34. Prin
cu protistele flagelate – amoeboide, care au studii de biologie moleculară autorii
capacitatea de a deveni multicelulare şi a demonstrează că protozoarele din încrengătura
forma colonii, se consideră că şi protozoarele Choanozoa constituie organismele ancestrale
flagelate au format colonii flagelate goale, sau pentru animale, dezvăluind totodată o nouă
compacte, asemănătoare cu larvele planula descendenţă protozoariană nonflagelată,
întâlnite la celenterate (încrengătura Ministeriida, înrudită choanoflagelatele,
Cnidaria). Se conturează astfel ideea că considerate tradiţional animale ancestrale..
celenteratele au fost primele metazoare Pe măsura dezvoltării tehnicilor de biologie
adevărate. Este însă greu acceptată ideea că moleculară s-au creat premisele unor studii
protozoarele flagelate primare au depăşit aprofundate şi precise asupra originii
metazoarelor. Numeroase cercetări actuale
56
demonstrează originea monofiletică a succesiunea gradelor de dezvoltare porifere,

metazoarelor, stabilind totodată faptul că, la cnidariene şi bilaterian. Tranziţia de la
baza apariţiei şi evoluţiei animalelor propriu- spongieri la cnidarieni a presupus dispariţia
zise stau spongierii, sau cnidarienii. sistemului de circulaţie a apei specific
Technau şi Scholtz159 susţin că încrengătura primilor, apariţia unei singure deschizături şi a
Cnidaria, reprezintă fundamentul epiteliului la cei din urmă, fiind considerate
metazoarelor, apărând devreme în evoluţia momente cruciale ale evoluţiei. Tranziţia de la
animalelor. Sunt organisme diploblastice, cnidarieni la organisme bilateriene a fost
având endoderm şi ectoderm, cu simetrie posibilă datorită organizării de tip colonial, cu
radiară, dar care conţin genele responsabile de grad de dezvoltare cnidariană, fapt ce a creat
formarea mezodermului, identificate la contextul evoluţiei către un plan corporal
cnidarieii Hydra şi Nematostella, fiind astfel complex şi modular caracteristic organismului
prezent mecanismul molecular necesar triplobalstic ancestral al animalelor
sintezei mezodermului existent la toate bilateriene.
animalele. Wainright şi col. 162, printr-un studiu
Muller116,117,118 arată că spongierii (Porifera) comparativ al secvenţelor de ARN ribozomal
reprezintă cele mai simple metazoare existente stabileşte originea evoluţionară şi ramificaţiile
şi în prezent, fiind considerate “fosile vii”. timpurii ale regnului Animalia. Analiza
Conform autorului, toate metazoarele au ca probabilistică arată că descendenţa animalelor
strămoş comun ipoteticul grup ancestral numit este monofiletică şi include choanoflagelatele.
Urmetazoa, care este posibil să fi avut În cadrul ansamblului metazoarian, separarea
următoarele caracteristici: prezenţa spongierilor a fost urmată de cea a
moleculelor necesare adeziunii celulare, încrengăturii Ctenophora, apoi Cnidaria,
existenţa factorilor morfogeni şi de creştere, placozoarele Trichoplax adhaerens, şi în final,
un sistem imun funcţional şi un sistem nervos printr-o polihotomie nerezolvată, animalele cu
primordial. simetrie bilaterală.
Dewel45 prezintă o nouă ipoteză referitoare la Lake92, investighează originea animalelor
evoluţia organismelor cu simetrie bilaterală, multicelulare prin analiza a 18 secvenţe de
bazată pe reinterpretarea caracterelor ARN ribozomal şi concluzionează că:
morfologice împărţite de deuterostome şi Metazoa, este un taxon monofiletic;
protostome. Autorul concluzionează că Deuterostomia este, de asemenea un taxon
strămoşul comun ancestral al tuturor monofiletic; descendenţa Anelida-Molusca
organismelor bilateriene era complex, având este un grup înrudit cu un subgrup de
cap, trunchi segmentat şi coadă. Ulterior, artropode şi ultimul organism ancestral comun
trunchiul s-a divizat în două secţiuni. El descendenţei Anelida-Molusca derivă dintr-un
descrie totodată un scenariu posibil al ancenstral segmentat, hemocoelic, care avea
dezvoltării acestor caractere, considerând că, un sistem circulator deschis.
la origine se află o colonie de organisme cu Analizând contextual datele enunţate mai sus,
grad de organizare cnidarial (diploblastie, se conturează clar ideea originii protozoariene
simetrie radiară) care a devenit o entitate sinciţiale sau coloniale a animalelor şi
nouă, cu grad de organizare bilaterială. caracterul monofiletic al regnului Animalia, în
Transformarea organismelor ancestrale până care, primele organisme apărute în evoluţie au
la nivelul actual de organizare a animalelor a fost spongierii (Porifera), sau, după alţi autori,
implicat trei tranziţii majore: apariţia cnidarienii (Cnidaria). King şi Carroll89,
metazoarelor, apoi a eumetazoarelor şi, în susţin că evoluţia metazoarelor din protozoare
final a organismelor bilateriene şi a implicat
57
constituie piatra de încercare majoră în istoria Forme şi dimensiuni ale celulelor

vieţii pe Pământ. Celulele îmbracă forme variate, dependent de
localizarea acestora şi funcţia îndeplinită. Ele
pot fi fusiforme – celula musculară (miocitul),
III.2. Celule şi ţesuturi animale discoidale – echidimensionale, cum este
eritrocitul, sau cu aspect alungit, cu prelungiri
III.2.1. Celula
filamentoase, cum este neuronul. Forma
Este esenţa biologiei167.Primele celule au celulei este determinată totodată de asocierea
apărut pe Pământ în urma unui proces lent de mediată transmembranar dintre citoschelet,
evoluţie chimică care a dus la formarea proteinele din matricea extracelulară şi
primilor aminoacizi care sunt precursorii liganzii existenţi la suprafaţa celulelor
tuturor claselor de macromolecule organice. adiacente15.
Consecutiv au părut primele macromolecule Mărimea celulelor este, de asemenea
care au interacţionat între ele dând naştere dependentă de funcţia acestora. Mărimea
unor molecule din ce în ce mai mari şi mai medie a celulelor animale este de circa 50
concentrate. Odată cu formarea acizilor micrometri diametru. Majoritatea celulelor
nucleici, au apărut şi primele forme pre- animale se caracterizează prin dimensiuni
celulare de viaţă. Acestea au fost înconjurate mici, exceptând celula ou – ovocitul. Acest
de o membrană lipido-proteică, rezultând aspect se datorează raportului existent între
astfel primele celule. suprafaţa şi volumul celulei, ca elemente de
Biochimic, sistemele vii se diferenţiază de alte geometrie care influenţează cerinţele nutritive
sisteme chimice prin trei lucruri: capacitatea şi posibilităţile de asigurare ale acestora.
de replicare de la o generaţie la alta, prezenţa Astfel, cu cât o celulă este mai mare, cu atât
enzimelor şi a altor molecule complexe va creşte volumul acesteia, fără ca suprafaţa
esenţiale proceselor desfăşurate de acestea şi membranei să înregistreze aceaşi rată de
existenţa unei membrane care separă creştere. Vor creşte astfel necesităţile nutritive
chimismul intern de cel extern, din mediu. ale ei, fără ca suprafaţa celulei să poată
Studiul fosilelor a concluzionat că primele asigura transportul transmembranar al
celule au apărut în urmă cu circa 3,5 – 3,8 nutrienţilor. Celula îşi va înceta astfel
miliarde de ani în urmă. Viaţa a apărut astfel creşterea. Face excepţie celula ou care este, în
curând după răcirea Pământului şi formarea unele situaţii cum sunt ouăle păsărilor, foarte
atmosferei şi a oceanelor139. mare, dar care are rezerve nutritive şi care se
De atunci şi până în prezent celulele au va divide rapid, dând naştere embrionului
cunoscut o dezvoltare şi diversificare multicelular.
accentuată a formelor, structurii şi funcţiilor Structura celulei animale
îndeplinite. Se pot, totuşi, diferenţia două Structural, unei celule i se diferenţiază:
tipuri celulare majore: celula de tip procariot, membrana, citoplasma, nucleul şi organitele
ce are ca şi caracteristică majoră lipsa celulare (figura 26).
membranei nucleare şi celula de tip eucariot Membrana plasmatică – este un mozaic fluid
la care aceasta este prezentă. de lipide, proteine şi carbohidraţi care are
În 1830 Theodore Schwan susţinea că rolul de a izola componentele interne ale
organismele sunt alcătuite din celule. Tuturor celulei de mediul exterior. Stratul proteic este
animalelor le este caracteristică celula încastrat între două straturi lipidice, împreună
eucariotă. formând o structură membranară semi-
permeabilă. Lipidele care întră în compoziţia
membranei sunt reprezentate de acizii graşi cu
58
rol de stocare a energiei, steroizii care intervin formează membrana semi-permeabilă.

în stabilizarea membranei şi fosfolipidele care
Figura 26. Structura celulei animale
Proteinele care intră în compoziţia membranei acesta migrează de la faţa internă a

sunt de două tipuri: integrale, care sunt membranei către cea externă determinând
proteine trans-membranare şi periferice, această compoziţie chimică neuniformă.
neîncastrate între straturile lipidice, adesea Citoplasma – reprezintă o colecţie complexă
localizându-se la suprafaţa membranei, pe de substanţe dizolvate într-o soluţie apoasă.
partea expusă a primei categorii de proteine. Ea umple spaţiul dintre membrana plasmatică
Carbohidraţii care intră în structura şi nucleu conţinând totodată elementele
membranei sunt reprezentaţi de oligozaharide caracteristice citoscheletului. Citoscheletul
care legate de lipide formează molecule reprezintă o reţea de filamente şi tubuli
numite glico-lipide, iar cu proteinele formează extinsă de la nucleu până la membrana
glico-proteine. Aceste oligozaharide joacă plasmatică, cu rol de menţinere a formei
rolul de markeri pentru distingerea unei celule celulei, intervenind şi în mişcarea acesteia şi a
de alta. organitelor componente. Filamentele care
Membrana celulară este asimetrică, având intră în componenţa citoscheletului sunt:
două feţe distincte: interioară şi exterioară; filamente de actină – fibre lungi şi subţiri cu
cele două straturi lipidice sunt diferite vizavi aspect fascicular sau asemănător unei plase
de compoziţia specifică de lipide, iar fiecare care formează o ţesătură fină dispusă sub
proteină are o orientare direcţională în membrana plasmatică; filamente intermediare
membrană. Carbohidraţii se localizează strict – au 8 – 11 nanometri lungime şi au aspectul
la exteriorul membranei. Această distribuţie unui ansamblu de fibre de polipeptide cu rol
asimetrică a componentelor chimice ale de suport a membranei nucleare sau
membranei se datorează reticulului plasmatice. Microtubulii sunt cilindri mici,
endoplasmatic, organit care intervine în dispuşi în ansambluri de câte doi, dimerii
fabricarea membranei; moleculele produse de fiind, la rândul lor, aranjaţi în rânduri, întreaga
59
structură fiind controlată de un centru de – sunt organite mici, bogate în ARN (acid
organizare a microtubulilor, numit centrozom. ribonucleic), fiind sediul sintezei proteinelor
Au rol în menţinerea formei celulelor. de către celulă; reticulul endoplasmatic rugos
Nucleul – are formă sferică şi conţine organite – reprezintă un sistem vast de membrane
nucleare, dintre care cel mai important este interconectate, invaginate, răsucite şi
nucleolul. Acesta este centrat pe o secvenţă înfăşurate, formând vezicule cu aspect
specială de ADN, fiind un factor ribozomal, în sacciform localizate în citoplasma celulară.
centrul său localizându-se gene codificatoare Este acoperit cu ribozomi care-i conferă
pentru ARN-ul ribozomal care constituie părţi aspectul rugos; transportă materiale în
ale ribozomilor. Genele respective sunt copii interiorul celulei şi produce proteine incluse în
identice, grupate într-un cromozom. Nucleul vezicule numite cisterne pe care le transportă
controlează multe din funcţiile celulei şi la complexul Golgi sau în membrana celulară;
conţine materialul genetic – ADN-ul. Este reticulul endoplasmatic neted – este
înconjurat de membrana nucleară continuă, asemănător celui rugos, fiind constituit dintr-
bistratificată, ce separă citoplasmă de un sistem vast, interconectat de membrane şi
nucleoplasmă, fiind perforată de pori nucleari, tubi localizaţi în citoplasmă, dar lipsit de
orificii care permit traversarea membranei de ribozomi la suprafaţa sa. Se formează din
către unele molecule proteice şi enzimatice reticulul rugos şi are acelaşi rol, de transport a
necesare desfăşurării funcţiilor vitale ale substanţelor în interiorul celulei; vacuolele –
nucleului, sau în procesul de diviziune sunt formaţiuni sferice, cu aspect vezicular,
celulară153. dar mai mici decât acestea delimitate de
Organitele celulare – sunt structuri existente membrane. Au rol în digestie şi în
în citoplasma celulară ce îndeplinesc funcţii regularizarea compoziţiei apoase a celulei.
variate. Acestea sunt: complexul (aparatul) Transportul celular intern şi extern
Golgi – este un organit cu aspect sacciform, Celula este o structură vie care necesită
turtit, stratificat, localizat lângă nucleu. schimburi active între mediul intern şi cel
Produce membranele ce delimitează extern în ceea ce priveşte necesităţile proprii,
lizozomii, respectiv acele vacuole care dar şi pentru întregul organism, consecutiv
transportă proteinele şi carbohidraţii în afara activităţii metabolice a acestuia. Pentru a fi
celulei; lizozomii – numiţi şi vezicule celulare, capabilă să îndeplinească toate aceste
sunt organite rotunde înconjurate de o necesităţi celula dispune de membrana
membrană şi conţin sisteme enzimatice, plasmatică semi-permeabilă şi de mecanisme
constituind sediul digestiei celulare prin eficiente de transport a apei şi a altor nutrienţi
catalizarea reacţiilor hidrolitice; peroxizomii – şi molecule dinspre interior spre exteriorul
sunt vezicule ce conţin enzime specifice, fiind celulei, precum şi în sens invers.
sediul tuturor tipurilor de reacţii oxidative Mişcarea apei şi a soluţiilor – circuitul
care nu au loc în mitocondrii. La animale se acestora în celulă se desfăşoară după reguli
localizează preponderent în celulele hepatice similare cu cele manifestate în cadrul ciclului
şi renale, unde detoxifierea este rolul lor hidrobiologic din natură. Potenţialul apei
principal; mitocondriile – au formă sferică, cu reprezintă tendinţa acesteia de a se deplasa
membrană dublă, stratul intern având dintr-o zonă cu concentraţie crescută într-una
numeroase invaginaţii ce formează prelungiri cu concentraţie scăzută. Energia există în două
numite creste mitocondriale. Au rol în forme: potenţială şi kinetică; mişcarea apei
conversia energiei stocate în glucoză, este rezultatul diferenţelor de potenţial
transformând-o în ATP (adenozin-trifosfat), energetic înregistrat între zona în care se află
compus macroergic necesar celulei; ribozomii apa şi cea în care se deplasează. Gravitatea şi
60
presiunea sunt două forţe care favorizează exocitoza, când sensul de transport este de la
această mişcare şi care intervin şi în ciclul interior spre exteriorul celulei şi endocitoza, în
apei existent în natură. sens invers. Dependent de mărimea şi starea
Difuziunea - în cazul substanţelor lichide sau de agregare a substanţelor transportate,
gazoase deplasarea lor din zone cu endocitoza se realizează prin fagocitoză, când
concentraţie crescută spre cele cu concentraţie este preluat de către celule material solid, sub
scăzută se numeşte difuziune. Constituie forma unor macromolecule mari şi pinocitoza,
principalul mecanism de mişcare a în cazul lichidelor sau a particulelor solide de
substanţelor în interiorul celulelor, de dimensiuni mici.
realizare a schimburilor de gaze la nivel Conexiunile intercelulare
pulmonar sau branhial, dar şi a moleculelor Toate celulele dintr-un organism animal
mici de a traversa membrana plasmatică. conţin aceleaşi gene, astfel că, celulele vecine
Mecanismul de difuziune a apei pe la nivelul pot coopera între ele153. La animale se
membranei plasmatice se numeşte osmoză. diferenţiază trei tipuri de conexiuni inter-
Transportul activ şi pasiv – transportul pasiv celulare care ajută la funcţionarea în ansamblu
nu necesită consum de energie din partea a ţesutului respectiv: joncţiunile goale, care
celulei, realizându-se în cazul oxigenului, a permit puţine contacte citoplasmatice,
dioxidului de carbon, osmoza apei sau difuzia desmozomii, sau joncţiunile aderenţiale şi
facilitată. Transportul activ solicită consum joncţiunile etanşe între celulele adiacente.
energetic din partea celulei, sub formă de • Joncţiunile goale – presupun formarea
ATP. unor pori între celulele adicente care
Transportul mesager asistat – transportul permit transportul moleculelor de la o
transmembranar al proteinelor integrate este celulă la alta.
foarte selectiv, depinzând de structura chimică • Desmozomii sau joncţiunile aderenţiale –
a acestora. Unele din aceste proteine pot se formează atunci când e necesar ca
transporta materiale transmembranar numai în celulele adiacente să fie legate unele de
condiţiile asistării de către gradientul de altele astfel ca, în dispoziţii anatomice
concentraţie, un tip de transport cunoscut sub diverse - curbare, înclinare, pliere – să
numele de difuzie facilitată. Atât difuzia cât şi formeze bariere închise.
difuzia facilitată au ca promotor energetic • Joncţiunile etanşe – implică formarea
diferenţa gradientului de concentraţie. unor benzi întinse a membranelor
Moleculele se combină cu proteine purtătoare celulelor adiacente în interiorul unui
şi vor fi transportate împotriva gradientului de epiteliu. Acestea sunt legate în multe
concentraţie. puncte ale benzii, probabil prin
Tipuri de transport molecular – există trei intermediul proteinelor transmembranare,
tipuri: uniport – prin acesta se transportă dând celulelor un control mai eficace a
transmembranar o singură substanţă dizolvată substanţelor care trec prin epiteliu. Spre
în acel timp; simport – translocă şi transportă exemplificare, epiteliul intetinal separă
simultan, în acelaşi sens, două substanţe fluidul tisular de conţinutul intestinului.
dizolvate; antiport – realizează schimbul Comunicarea intercelulară
concomitent a două substanţe prin transportul Corpul animal este o colonie de celule
acestora în direcţii opuse. identice genetic. Pentru a asigura existenţa şi
Transportul asistat vezicular sau membranar funcţionalitatea organismului ca întreg, ele
– presupune transportul transmembranar a trebuie să se dividă, să crească, să se
unor macromolecule mari prin intermediul diferenţieze şi să coopereze. Pentru realizarea
unor vezicule de transport. Se diferenţiază: acestor deziderate celulele trebuie să
61
comunice între ele, în caz contrar cooperarea de acţiunea factorilor de mediu externi şi
încetând iar organismul îşi încetează existenţa. secreţia unor produse.
Comunicarea intercelulară se realizează 2. Ţesutul conectiv – este prezent în tot
frecvent prin intermediul unor substanţe corpul animal sub diverse forme şi
chimice. Dependent de distanţa la care configuraţii. Este alcătuit din câteva tipuri
operează, aceste substanţe se clasifică în: celulare şi produse extracelulare secretate de
hormoni (steroizi – testosteron, aldosteron, către acestea, alcătuite din fibre şi substanţe
estrogenii; proteine – insulina; peptide – amorfe. Se diferenţiază trei tipuri de ţesut
hormonul antidiuretic; amine hidrofilice – conectiv: embrionic (nediferenţiat,
adrenalina, sau hidrofobe - tiroxina), sunt pluripotent), ordinar (sau fibroblastic, prezent
transportaţi de sânge în tot corpul, transmiţând în tot corpul, cu rol de suport) şi special
informaţii unor celule aflate la distanţe mari (cartilagiul, osul şi sângele). Celulele
unele de altele; substanţele paracrine conective sunt separate unele de altele printr-o
(histamina, prostaglandinele) operează local, matrice non-celulară ce poate fi solidă (în
în mod obişnuit pe o rază de câţiva milimetri; oase), moale (în ţesutul conectiv liber) sau
neuro-transmiţătorii (acetilcolina, noradrena- lichidă (în sânge). Funcţiile îndeplinite de
lina, glutamatul) transferă informaţiile la ţesutul conectiv sunt: suport, protecţie, legare,
nivelul sinapselor pe o distanţă de câţiva formarea sângelui, stocarea grăsimilor şi
nanometri153. umplerea spaţiilor.
3. Ţesutul muscular – este un tip tisular
foarte specializat care are abilitatea de a se
III.2.2. Tipuri de ţesuturi animale
contracta şi de a conduce impulsuri electrice,
Prin ţesut se înţelege o parte a unui organism determinând mişcarea animalelor. Muşchii
ce constă dintr-un agregat de celule ce au sunt alcătuiţi din celule alungite, fusiforme,
structură şi funcţii similare. Animalele au numite fibre musculare sau miocite.
patru tipuri majore de ţesuturi: epitelial, Dependent de structură şi funcţionalitate se
conectiv, muscular şi nervos70. diferenţiază trei tipuri de ţesut muscular:
1. Ţesutul epitelial – toate ţesuturile neted, scheletic şi cardiac. Ţesutul muscular
epiteliale se localizează pe o suprafaţă, având neted se localizează în pereţii tubului digestiv,
funcţii diferite: protecţie, tapetare şi formare a uter, a vaselor de sânge şi a altor organe
glandelor. Se diferenţiază unele de altele prin interne; celulele componente acţionează sub
forma şi orientarea celulelor, în toate cazurile forma unor mişcări involuntare, sau/şi ca un
acestea fiind strâns conectate. Există trei tipuri răspuns autonom, constituindu-se în unităţi
majore de ţesut epitelial: scuamos (conţine singulare ce primesc impulsul de la un singur
celule turtite), cuboidal (cu celule cubice) şi nerv. Ţesutul muscular scheletic (striat) – este
columnar (celule alungite), fiecare dintre ele, format din fibre musculare striate (conţin
în funcţie de numărul straturilor de celule, sarcomere – unitatea funcţională, constituită
putând fi simplu – un singur strat celular dintr-o bandă de miofibrile – formate din
subţire, stratificat – mai multe straturi filamente de actină şi miozină, ce alternează
suprapuse sau pseudo-stratificat – un singur cu benzi Z - dense) care funcţionează în
strat de celule, cu forme variate, astfel că, la conjuncţie cu sistemul scheletic, pentru
prima privire apar două straturi. Funcţiile executarea unor mişcări voluntare. Ţesutul
îndeplinite de celulele epiteliale sunt: muscular cardiac – este un ţesut caracteristic
transportul materialelor dinspre, înspre sau în inimii unde formează miocardul. Este alcătuit
jurul corpului; protejarea mediului intern faţă din celule bifurcate ce au nucleul situat
central, conexiunea dintre celule realizându-se
62
prin intermediul unor discuri intercalare ce comparativ cu a organelor componente, luate

permit comunicarea între ele. Ţesutul are individual.
caracteristici specifice musculaturii striate – Corpul unui animal, cu referire specială la
celule multinucleate şi striate, dar şi celei vertebrate, este structurat în 11 sisteme de
netede – nucleii sunt dispuşi central în celule, organe situate în cele două cavităţi: toracică,
multe celule fiind supuse torsiunii pe toată sediul sistemului circulator şi respirator şi
lungimea muşchiului. Particularitatea abdominală, în care se găsesc sistemul
miocardului se datorează şi capacităţii digestiv, excretor şi reproducător. Capul,
acestuia de a se contracta fără existenţa unui respectiv craniul este sediul sistemului nervos
impuls nervos iniţial, stimularea sa datorându- şi senzorial.(Hilderbrand, 1975)
se unor celule speciale numite pacemaker – Sistemul muscular – sau musculatura, are
nod sinusal. rol în locomoţie, termogeneză, menţinerea
4. Ţesutul nervos – are o largă distribuţie în staţiunii şi suport al corpului. Este alcătuit din
corp, cu rol de inervare a majorităţii muşchi care se inseră pe substratul osos prin
ţesuturilor viscerale şi periferice, formând intermediul unor tendoane, aponevroze, fascii
sistemul nervos. Ţesutul nervos este compus sau a unor rafii, formă particulară de
din două tipuri celulare: neuronii şi celulele de conexiune a doi muşchi uniţi printr-o bandă de
suport. Neuronul are un corp celular, un axon ţesut conectiv, rezultând o linie de fuziune –
(transmite impulsul nervos către alţi neuroni exemplu: linia albă.
sau ţesuturi) şi multe dendrite (recepţionează Clasificarea muşchilor, datorită multiplelor
stimulii veniţi de la receptorii periferici, sau funcţii îndeplinite de aceştia în organism, se
de la alţi neuroni şi îi transmit corpului poate face în funcţie de mai multe criterii:
neuronal). Celulele de suport sunt: celule • culoare – roşii (bine vascularizaţi, activi,
gliale (neurogliale), prezente în SNC, care bogaţi în mioglobină, rezistenţi la
sunt în contact direct cu neuronii asistându-i oboseală) şi albi (cu vascularizaţie redusă,
în funcţionare şi celulele Schwan, existente în săraci în mioglobină şi oboseală la effort
SNP. pronunţată);
• localizare – somatici (inseraţi pe oase sau
cartilagii) şi viscerali (controlează
III.3. Sisteme de organe şi activitatea vaselor, ductelor şi organelor);
homeostazia la animale • controlul nervos – voluntari (aflaţi sub
controlul conştient al sistemului nervos)
III.3.1. Sisteme de organe şi involuntari (necontrolaţi de SNC);
Ţesuturile prezente în corpul unui animal, • structură şi funcţie – scheletici, cardiac şi
descrise anterior, se constituie sub forma unor neted;
organe alcătuite din mai multe tipuri de celule. • origine embrionică – mezenchimală
Aceste organe îndeplinesc funcţii diferite şi (musculatura netedă a vaselor),
sunt, la rândul lor, structurate sub forma unor mezoderm lateral (musculatura netedă a
sisteme de organe. tubului digestiv) sau mezoderm paraxial
Prin organ se înţelege o structură alcătuită din (musculatura scheletică).
două sau mai multe tipuri de ţesuturi ce are ca Sistemul scheletal – asigură suportul,
scop realizarea unei funcţii complexe. forma şi protecţia corpului şi a părţilor sale
Sistemele de organe reprezintă grupuri de componente, contituind locusurile de inserţie
organe asociate în vederea îndeplinirii unor a musculaturii, cele două sisteme funcţionând
funcţii superioare şi mai complexe, ca un tot unitar. Are rol şi în producerea
celulelor sanguine de către măduva roşie
63
hematogenă amplasată în canalul diafizar al peşti, unele artropde şi amfibieni pulmonul, ca

oaselor lungi, precum şi ca depozit al organ cu rol respirator este înlocuit de branhii,
substanţelor minerale. Este alcătuit din oase care măresc considerabil suprafaţa destinată
unite flexibil între ele prin intermediul schimbului de gaze. La alte specii – viermi
articulaţiilor, şi cartilagii. Sistemul se plaţi şi anelide – respiraţia este de tip cutanat,
diferenţiază în: realizându-se la nivelul capilarelor sanguine
• scheletul axial, format din craniu, coloană existente în piele. Sistemul traheal de
vertebrală şi cutia toracică; respiraţie este întâlnit la insecte care prezintă
• scheletul apendicular reprezentat de cele formaţiuni tubulare interne ce preiau aerul din
două centuri: pelviană şi pectorală care mediu şi-l transportă direct la celule unde se
asigură suport membrelor. Este alcătuit realizează schimbul de gaze.
din trei tipuri de oase: lungi (femurul, La animalele vertebrate prevăzute cu pulmoni,
humerusul), scurte (falangele) şi late respiraţia se realizează prin mecanismul
(spata). ventilaţiei care are două faze: inspiraţia, sau
Pielea – învelişul cutanat – este cel mai pătrunderea activă a aerului în pulmoni,
greu organ al corpului. Are rolul de a proteja consecutiv contracţiei musculaturii cavităţii
organismul animal faţă de acţiunea factorilor toracice şi expiraţia, sau eliminarea aerului din
externi abiotici şi biotici, împiedicând totodată pulmoni. Întreg acest proces al respiraţiei este
pierderile de apă din corp. Structural pielea controlat prin două mecanisme, unul automat,
este formată din două straturi: epidermul, cel care funcţionează în timpul somnului şi unul
mai extern, cu rol de protecţie, asigurat prin voluntar.
intermediul cheratinei, proteină hidrofugă şi Sistemul digestiv – este un sistem
dermul, sau stratul intern, format din ţesut complex alcătuit dintr-un grup de organe care
conectiv, vascularizat, sediul unor numeroase conlucrează cu scopul digerării şi absorbţiei
structuri: foliculi piloşi, glande sebacee şi alimentelor şi eliminării dejecţiilor. La
sudoripare. Sub cele două straturi se află un al animalele vertebrate este alcătuit din tubul
treilea, hipodermul, format din ţesut conectiv digestiv şi glandele anexe.
adipos, dar care nu face parte intrinsecă din Tubul digestiv constă dintr-o succesiune de
piele; în schimb are rol în izolarea termică a organe: anterior se situează cavitatea bucală,
corpului, absorbţia şocurilor, fiind totodată sau gura, prevăzută cu dinţi şi limbă, care au
bine vascularizat şi inervat. rol de prehensiune şi masticaţie, respectiv de
Sistemul respirator – asigură: transferul preluare a alimentelor din mediu şi o
oxigenului din mediul înconjurător către cel prelucrare mecanică primară a acesteia prin
intern şi eliminarea dioxidului de carbon din mestecat. Se continuă cu faringele, structură
corp; pătrunderea O2 în sânge, transportul şi comună aparatului respirator şi digestiv, urmat
difuzia acestuia către ţesuturile şi celulele de esofag, care se deschide, prin intermediul
organismului. Menţine pH-ul constant al orificiului cardia în stomac. Acesta este un
sângelui. Este alcătuit din: cavităţile nazale, organ sacciform, expandabil, şi are rol de
faringe, trahee, bronhii şi pulmoni. În prelucrare mecanică şi chimică a alimentelor.
parenchimul pulmonar, bronhiile mari care Se continuă, pe la nivelul orificiului pilor cu
rezultă prin bifurcarea traheei se continuă cu intestinul subţire, care are trei segmente:
bronhiole care se termină printr-o structură de duoden, jejun şi ileon şi este sediul absorbţiei
tip ciorchine alcătuită din alveole. Acestea nutrienţilor. Valvula ileo-cecală realizează
sunt înconjurate de o reţea fină de capilare trecerea spre intestinul gros care are, de
sanguine, la joncţiunea dintre alveole şi asemenea trei segmente: cecum, colon şi rect,
capilare realizându-se schimbul de gaze. La având rol în reabsorbţia apei, absorbţia
64
suplimentară, ulterioară a nutrienţilor şi Vasele sunt de două categorii: sanguine şi

sinteza de vitamine şi aminoacizi de către limfatice. Vasele sanguine sunt de trei tipuri:
microflora existentă la acest nivel. Acesta se arteriale, ce formează sistemul arterial, prin
deschide la exterior prin orificiul anal, sau care circulă sângele bogat în O2, venoase,
anus. alcătuind sistemul venos, sau de întoarcere a
Glandele anexe sunt: ficatul, pancreasul şi sângelui bogat în CO2 şi capilarele sanguine,
glandele salivare. Au rolul de secreţie a unor sediul tuturor schimburilor dintre sânge şi
produse chimice complexe – bilă, suc celule. Vasele limfatice alcătuiesc sistemul
pancreatic, salivă – care ajung prin limfatic care are rolul de-a transporta fluidul
intermediul unor canale de scurgere în tubul în exces din ţesuturi şi de a-l reîntoarce în
digestiv unde ajută mecanismul digestiei. circulaţie, precum şi un rol important în
Structura sistemului digestiv descrisă mai sus imunitate.
este general valabilă la animalele vertebrate, Sistemul imun – are rolul de a apăra
existând însă particularităţi morfologice mediul intern faţă de invazia
caracteristice diferiţilor taxoni din regnul microorganismelor – viruşi, bacterii, paraziţi –
Animalia. Se remarcă prezenţa prestomacelor din mediul ambiant, precum şi împotriva unor
la rumegătoare, a stomacului triturator, stări patologice proprii organismului, cum este
glandular şi a guşei la păsări, stomacul cu creşterea tumorală. Organismul animal are trei
aspect tubular, în formă de “U”, sau “J” la nivele de apărare împotriva microorga-
peşti, respectiv filiform şi scurt la reptile. nismelor: pielea şi mucoasele sunt bariere
Sistemul circulator – are rolul de a mecanice împotriva pătrunderii agenţilor
transporta oxigenul, dioxidul de carbon, patogeni în corp; la acest nivel se manifestă o
nutrienţii şi produşii catabolici, hormonii şi serie de mecanisme nespecifice de apărare:
componentele sistemului imun către toate fagocitoza, inflamaţia locală. În situaţia
celulele corpului animalelor. Mediul de depăşirii acestor bariere se trece la un răspuns
transport este reprezentat de sânge şi limfă, specific elaborat împotriva agentului patogen
sistemului putându-i-se diferenţia două numit antigen. Se delimitează două clase mari
componente: circulaţia sanguină şi circulaţia de răspuns imun: mediat umoral, şi mediat
limfatică. Structural, sistemul este alcătuit celular.
dintr-o organ central – inima – care are rolul La baza răspunsului umoral se află limfocitele
de a pompa sângele în sistemul circulator şi B (produse de măduva osoasă) care produc
vase. anticorpi, substanţe chimice cu înaltă
Inima, organ muscular indispensabil vieţii, are specificitate faţă de antigen, de care se leagă
peretele format din trei straturi: endocard, specific; limfocitele T (formate în timus),
miocard şi epicard. În interior are un număr activate de prezenţa antigenului, se leagă
variabil de compartimente, atrii şi ventricule, specific de acesta determinând distrugerea lui
care colectează sângele oxigenat din pulmoni printr-un mecanism mediat celular. O altă
pentru a-l pompa în întreg organismul. La linie limfocitară, respectiv limfocitele T
peşti, inima este bicamerală, având un atriu şi helper, integrează cele două răspunsuri
un ventricul, la amfibieni şi majoritatea asigurându-se că antigenele sunt eliminate din
reptilelor este tricamerală (două atrii şi un celulele şi fluidele corporale.\
ventricul), iar la păsări şi mamifere este Se întâlnesc însă situaţii în care sistemul
tetracamerală – două atrii şi două ventricule, imun, ca atare, poate cauza efecte patogene
realizându-se astfel separarea completă a asupra organismului, respectiv alergiile, bolile
circulaţiei sângelui oxigenat de cel încărcat cu auto-imune şi deficienţele imunitare.
dioxid de carbon.
65
Sistemul excretor – este un sistem de comportamentul reproductiv. Se cunosc 5

organe, tubi, muşchi şi nervi care conlucrează grupe de receptori: cutanaţi, olfactivi,
cu scopul formării, stocării şi eliminării urinei. gustativi, vizuali şi steto-acustici.
Reglează totodată volumului de lichid din Sistemul endocrin - este un ansamblu de
mediul intern şi contribuie astfel la eliminarea glande cu secreţie internă, ai căror produşi –
deşeurilor metabolice lichide din corp. Este hormonii, sunt vărsaţi în sânge de unde vor
alcătuit din doi rinichi, două uretere, o vezică regulariza metabolismul corporal, creşterea şi
urinară, două sfinctere musculare şi o uretră, reproducerea. Împreună cu sistemul nervos
iar rolul major al rinichilor este eliminarea controlează activitatea organelor interne şi
ureei din sânge, deşeu metabolic ce rezultă în coordonează răspunsul pe termen lung la
urma prelucrării alimentelor proteice de stimulii externi. Cuprinde următoarele glande:
origine vegetală, sau animală. Acest rol este hipofiza, cea mai importantă, epifiza, timusul,
realizat la nivelul nefronului, unitatea stiroida şi paratiroidele, glandele
funcţională fundamentală a rinichiului, format suprarenale, părţile endocrine ale gonadelor
din două componente: glomerulul renal şi şi pancreasul endocrin – insulele Langerhans.
tubii uriniferi. Sistemul reproducător – este responsabil
Sistemul nervos – coordonează şi de supravieţuirea şi perpetuarea speciei. Se
controlează funcţionarea organelor interne şi a află sub controlul sistemului endocrin care
sistemelor corpului. Memoria, învăţarea, produce hormonii sexuali ce controlează şi
conştienţa sunt doar câteva rezultante ale susţine dezvoltarea organismului. Animalele
funcţionării acestui sistem. Din punct de se reproduc sexuat şi au caracteristic prezenţa
vedere anatomic, sistemul nervos este divizat sexelor separate, cu diferenţierea a două
în: sistemul nervos central, sau cerebro- aparate genitale, mascul şi femel, existând
spinal, (neuraxa – SNC), alcătuit din creier şi însă şi specii cu indivizi hermafrodiţi, ambele
măduva spinării şi sistemul nervos periferic aparate fiind prezente pe acelaşi organsim.
(SNP) constituit din ţesutul nervos existent în Unele specii de animale inferioare se pot
alte părţi ale corpului, respectiv nervi şi reproduce şi asexuat, prin înmugurire.
ganglioni cranieni şi rahidieni. Funcţional, Aparatul genital mascul – este format din
sistemul nervos se diferenţiază în: somatic două testicule continuate cu două canale
(voluntar), responsabil de trimiterea şi deferente, unite într-un canal ejaculator
receptarea semnalelor a căror răspuns poate fi deschis în uretră, cale comună aparatului
controlat conştient (ex. contracţia voluntară a genital şi sistemului excretor. Se diferenţiază
bicepsului) şi autonomic (involuntar) care şi glande, sau organe anexe, respectiv
funcţionează independent de conştienţă (ex. veziculele seminale şi prostata.
contracţia musculaturii netede viscerale, a Aparatul genital femel, este alcătuit din două
miocardului). Sistemul autonom are două ovare ce se continuă cu oviductele deschise în
diviziuni: simpatetică şi parasimpatetică, coarnele uterine, unite în uter. Acesta, pe la
fiind format din centri nervoşi, ganglioni şi nivelul cervixului se prelungeşte cu un vagin,
nervi vegetativi. comun aparatului genital şi excretor care se
Organele senzoriale, considerate a face parte deschide la exterior prin orificiul vulvar.
din structura anatomică a sistemului nervos Aceste organe produc gameţii care, în aparatul
constau dintr-o serie de receptori, amplasaţi în genital femel se combină producând o nouă
diferite regiuni corporale şi au rol în generaţie. Structura descrisă este una de bază,
perceperea mediului înconjurător de către existând variaţii morfo-structurale de la un
animale, respectiv identificarea unor riscuri taxon la altul din cadrul regnului Animalia.
potenţiale, gasirea unor surse de hrană şi apă,
66
III.3.2. Homeostazia corector al stimulului recepţionat. În situaţia

scăderii nivelului sanguin al calciului (Ca)
Reprezintă procesul de menţinere a mediului
senzorul va trimite informaţia spre paratiroida
intern stabil. Termenul a fost introdus în anul
care va sintetiza hormonul respectiv; acesta va
1959 pentru a defini parametri fiziologici şi
fi eliberat în sânge şi va determina
chimici pe care un organism trebuie să îi
mobilizarea Ca din oase şi pătrunderea în
menţină constanţi pentru a asigura
torentul sanguin. Restabilirea calciemiei va
funcţionarea corespunzătoare a elementelor
stopa producţia de PTH.
sale componente: celule, ţesuturi, organe şi
Există însă varianta conlucrării celor două
sisteme de organe.
sisteme pentru asigurarea homeostaziei.
În realizarea acestui deziderat intervin, pe
Tiroida secretă hormonul tiroxină care
lângă o serie de organe şi sisteme cu rol de
controlează intensitatea metabolismului. În
control şi reglare, şi fluidele extracelulare
situaţia scăderii nivelului hormonului
existente în corpul respectiv. Se diferenţiază
respectiv sunt stimulaţi receptorii cerebrali
două tipuri de lichiduri care înconjoară
care vor semnala hipotalamusului necesitatea
elementele celulare, şi anume: fluidul
eliberării hormonului care acţionează asupra
extracelular, care înconjoară şi scaldă celulele
hipofizei pentru eliberarea de către aceasta a
şi plasma, care este componenta lichidă a
hormonului stimulator al tiroidei (TSH).
sângelui. În mecanismele care asigură
Consecutiv acţiunii TSH-ului asupra tiroidei
menţinerea homeostaziei sunt implicate o
va creşte producţia de tiroxină.
serie de componente interne, şi anume:
Sisteme intrinseci – sau locale, sunt implicate
concentraţia O2 şi a CO2, pH-ul mediului
în controlul local, a unui singur organ sau
intern, concentraţia nutrienţilor şi a deşeurilor
ţesut. Când musculatura funcţionează intens şi
metabolice, concentraţia în săruri şi electroliţi,
va consuma mai mult O2 rezultând cantităţi
volumul şi presiunea fluidului extracelular.
crescute de CO2 controlul intrinsec va
Sistemele de control a homeostaziei sunt de
determina o dilatare a vaselor sanguine,
mai multe tipuri dependent de originea
asigurând astfel un aflux crescut de sânge în
controlului şi calitatea şi controlul
138 musculatura intens folosită.
răspunsului .
Sisteme feed-back în menţinerea homeostaziei
Sisteme extrinseci – sunt controlate din
– sunt de două tipuri: feed-back negativ şi
exteriorul corpului, sistemul nervos şi
pozitiv. Mecanismul de control feed-back
endocrin fiind sistemele majore de control la
negativ, folosit de majoritatea sistemelor,
animale. Sistemul nervos depinde de senzorii
constă în emiterea unui răspuns cu sens invers
existenţi în piele sau în organe. Aceştia
la acţiunea stimulului existent, exemplul cel
receptează stimulii din mediu şi transmit un
mai tipic fiind nivelul sanguin al TSH care
mesaj informaţional măduvei spinării sau
serveşte ca feed-back pentru producţia
creierului. Informaţia este prelucrată şi
hormonului respectiv. Feed-back-ul pozitiv,
consecutiv, va fi trimis un semnal unui efector
folosit mai rar, se caracterizează prin creşterea
(muşchi, glande) care va da cel mai bun
şi accelerarea răspunsului consecutiv acţiunii
răspuns stimulului recepţionat. Sistemul
stimulului; în timpul contracţiei uterine se
endocrin implică o componentă chimică;
produce oxitocină care determină o
senzorul va detecta o modificare a mediului
intensificare a frecvenţei şi puterii contracţiei
intern şi va trimite un mesaj unui efector
uterine. Aceasta va induce, la rândul ei, o
endocrin (paratiroida) care va sintetiza
producţie suplimentară de oxitocină.
hormonul paratiroidian; (PTH) acesta va fi
Un exemplu concludent de mecanism de
eliberat în sânge şi va induce un răspuns
menţinere a homeostaziei care necesită
67
conlucrarea mai multor sisteme de organe şi genul Amoeba. Apa din mediul înconjurător
semnale chimice, fiind controlat de SNC, este intră în permanenţă prin osmoză în corpul
reprezentat de controlul temperaturii corporale unicelular al acestora şi tind să dilueze
– termoreglarea – la animalele cu temperatură concentraţia soluţiei saline din citosol. Pentru
constantă – homeoterme. În cazul unor a împiedica acest fenomen, apa este pompată
modificări ale temperaturii exterioare permanent în vacuole contractile prin
receptorii cutanaţi – terminaţiile nervoase intermediul cărora este eliminată ulterior în
senzitive din piele – trimit informaţii către mediu exterior. Dacă amoebele sunt introduse
hipotalamus. Aici, informaţiile sunt analizate, în soluţii saline mai concentrate decât apa,
iar consecutiv va fi iniţiat un răspuns din umplerea acestor vacuole este mult încetinită,
partea organismului, mediat pe cale nervoasă comparativ cu menţinerea lor în apa dulce,
şi hormonală. Dacă se produce o răcire a mediul normal de viaţă a lor. Se menţine astfel
corpului, vor fi stimulate mecanismele de constantă concentraţia salină a citoplasmei,
termogeneză, respectiv a producerii de ceea ce constituie un mecanism de
căldură. Astfel, se produce: horipilaţia, stratul homeostazie153.
de păr reţinând aer, rezultând astfel un strat
izolator termic; vasoconstricţia periferică,
determină reducerea pierderilor de căldură
III.4. Biologia animalelor
prin intermediul sângelui; intensificarea Biologia animalelor este un domeniu vast al
contracţiei musculare, tremorul fiind ştiinţei care se referă la aspecte variate legate
responsabil de producerea de căldură. Aceste de răspândirea, nutriţia, fiziologia, adaptarea,
prime trei mecanisme au o mediere nervoasă. comportament, reproducerea animalelor. În
Hormonal, este indusă de către tiroxină, cele ce urmează ne vom referi la biologia
intensificarea ratei respiratorii cu producere de grupelor de animale cu importanţă economică,
căldură, iar prin asocierea celor două tipuri de respectiv peşti, amfibieni, reptile, păsări şi
mediere, nervoasă şi hormonală, sunt induse mamifere, cu referire specială la principalele
adaptări comportamentale care vizează caractere biologice ale acestora: răspândire,
căutarea unor locuri mai calde. În situaţia nutriţie şi reproducere.
creşterii temperaturii mediului şi consecutiv a
celei corporale, sunt stimulate mecanismele de
III.4.1. Biologia peştilor
termoliză, respectiv de pierdere de căldură, în
general opuse primelor. Astfel, se induce Răspândirea – mediul de viaţă caracteristic
aplatizarea stratului pilos, vasodilataţia peştilor este mediul acvatic; în funcţie de
periferică, reducerea ratei respiratorii, caracteristicile fizico-chimice ale acesteia,
transpiraţia, sau adăpostirea în locuri respectiv compoziţia în săruri, peştii pot fi
umbroase153. sistematizaţi în: peşti de apă dulce (păstrăv,
Deşi pentru asigurarea homeostaziei mreana, crap, scobar), peşti de apă salmastră
conlucrează mai multe sisteme de organe, se (şalăul) şi peşti marini (chefalul, guvidul).
constată existenţa unor procese similare chiar Peştii de apă dulce pot fi la rândul lor
şi la nivel celular. Celulele nu pot însă clasificaţi, dependent de viteza de curgere a
influenţa în mod semnificativ schimbările din apei în reofili, prezenţi în apele curgătoare şi
mediul lor de viaţă, dar pot încerca să-şi stagnofili, în apele stătătoare37.
păstreze constantă compoziţia internă, din Nutriţia – ca alte tipuri de animale, peştii pot
citoplasmă. Un exemplu concludent în acest fi clasificaţi, în funcţie de tipul nutriţiei în:
sens este reprezentat de controlul concentraţiei ierbivori, omnivori şi carnivori. Peştii
saline interne la protozoarele de apă dulce din ierbivori consumă exclusiv plante, în lipsa
68
acestora ei nesupravieţuind, aspect valabil şi Un fenomen întâlnit la circa 21 familii de

în cazul carnivorilor care sunt peşti prădători. peşti este hermafroditismul. Acesta poate fi
Cei mai bine adaptaţi sunt peştii omnivori care simultan sau secvenţial. Hermafroditismul
au o paletă largă de posibilităţi de hrănire, în simultan este întâlnit la specii de peşti care
meniul lor fiind incluse plantele acvatice, trăiesc în condiţii speciale de mediu acvatic –
moluşte, insecte, chiar şi peşti mai mici. adâncul oceanelor – cu resurse nutritive
Necesităţile nutritive ale peştilor includ: reduse şi lipsa luminii, factori care determină
proteine, carbohidraţi, lipide. Proteinele sunt o densitate redusă a populaţiilor şi implicit,
formate din aminoacizi, pentru peşti cei şanse reduse de împerechere. Aceşti peşti pot
esenţiali fiind: arginina, histidina,isoleucina, depune icre fără a fi necesară prezenţa unui
leucina, lizina, metionina, fenilalanina, partener de sex opus. Hermafroditismul
treonina,triptofanul şi valina. Proteinele sunt secvenţial semnifică schimbarea sexului de la
foarte importante în creştere, lipsa acestora o etapă a vieţii la alta, fiind un fenomen
determinând tulburări de creştere. În mediul ciudat, aparent fără o explicaţie ştiinţifică. Se
natural peştii omnivori, cu o dietă variată, sunt poate realiza în ambele direcţii, respectiv,
cei mai favorizaţi în asigurarea necesităţilor transformarea masculilor în femele –
proteice. Carbohidraţii se găsesc în plante, protandrie – sau a femelelor în masculi –
peştii carnivori având probleme în digestia protoginie.
acestora. Lipidele, pe de altă parte, se găsesc Migraţia – se realizează cu două scopuri
atât în plante cât şi în ţesuturile animale şi majore: găsirea unor habitate pentru
sunt complet digestibile. Multe specii de peşti reproducere, sau a unor surse bogate de hrană.
ierbivori au în intestin bacterii simbiotice care Sursele de hrană înregistrează variaţii
digeră glucidele producând energia necesară sezoniere în ceea ce priveşte abundenţa lor,
acestora, dar lipidele furnizează mai multă obligând astfel peştii să realizeze migraţii,
energie, comparativ cu carbohidraţii, uneori de mii de kilometri. Este cazul
suplinind totodată acizii graşi care, de regulă, balenelor, care, în căutarea planctonului se
se constituie în depozite energetice115. deplasează din regiunile ecuatoriale până în
Reproducţia – se realizează în moduri variate, zonele polare. Sezonul împerecherii obligă
respectiv prin ovoparitate, ovoviviparitate speciile de peşti să migreze în habitate
şi/sau viviparitate. speciale, necesare depunerii icrelor, acestea
Oviparitatea presupune depunerea de către fiind situate la distanţe mari faţă de arealele de
peşti a icrelor în mediul acvatic şi fertilizarea hrănire, din două motive: necesităţile nutritive
externă a lor. Este întâlnită la circa 90 % din ale peştilor tineri diferă de cele ale adulţilor şi
peştii osoşi (Clasa Osteichthyes), iar se asigură astfel protecţia puietului faţă
fertilizarea internă este prezentă la rechini. prădătorismul adulţilor.
Ovoviviparitatea constă în dezvoltarea internă Pentru a putea realiza aceste migraţii, peştii şi-
a embrionilor, fără hrănirea directă, maternală au dezvoltat mecanisme de control a
a lor. La naştere embrionii sunt avansaţi din osmoreglării, acestea fiind necesare pentru a
punct de vedere a dezvoltării corporale, sau putea face trecerea din ecosistemele marine,
sunt depuse stadii larvare. Este prezentă la cu concentraţii crescute de sare, în cele
unii rechini, peşti de recif şi peşti scorpie. dulcicole. La peştii de apă dulce lichidul
Viviparitatea semnifică dezvoltarea internă intern este o soluţie salină cu concentraţia mai
completă a embrionilor care sunt hrăniţi de mare decât cea a mediului; apa din mediu
mamă, aceştia fiind complet dezvoltaţi la tinde să intre în corpul acestora prin piele,
naştere. Se întâlneşte la rechini şi bibani. pentru a egaliza cele două concentraţii. Peştii
vor elimina surplusul de apă sub forma unei
69
urini diluate prevenind astfel hidratarea pedomorfism care constă în retenţia unor
excesivă a corpului acestora. Diferit de peştii caractere larvare la animalele mature sexual49.
dulcicoli, la cei marini lichidul intern este o
soluţie salină mai concentrată decât cea din
III.4.3. Biologia reptilelor
mediu, tendinţa, în acest caz fiind ca apa să
iasă din corp. Prevenirea deshidratării, în Răspândirea – Poichilotermia (incapacitatea
această situaţie se realizează printr-un consum menţinerii constante a temperaturii corporale)
crescut de apă şi eliminarea excesului de influenţează tipurile de habitate specifice
săruri printr-o urină concentrată. Există însă şi reptilelor care necesită condiţii speciale de
peşti capabili să supravieţuiască în ambele expunere la soare, prin insolaţie ele
tipuri de ecosisteme, dulcicol sau marin crescându-şi temperatura internă, dar
(somonul, păstrăvul). alternând cu zone umbroase necesare
ascunderii cu scopul evitării supraîncălzirii,
realizându-se astfel termoreglarea. Majoritatea
III.4.2. Biologia amfibienilor reptilelor sunt adaptate mediilor terestre,
Răspândirea – necesitatea menţinerii prezentând particularităţi anatomice necesare
permanente a umidităţii pielii la parametri traiului în aceste condiţii: membre scurte, corp
optimi, cu scopul realizării respiraţiei de tip alungit pentru deplasarea pe sol, gheare lungi,
cutanat specific amfibienilor, induce tipul de puternice pentru căţărare. Există însă şi specii
habitat agreat de amfibieni, respectiv mediile adaptate biotopurilor subterane (ţestoasele de
semi-acvatice, în care alternează porţiunile de deşert), acvatice (crocodili, şerpi, ţestoase) sau
sol cu luciul de apă, dar sunt răspândiţi şi în arboricole (şerpi, cameleonul).
păduri umbroase, sau ecosisteme Nutriţia – reptilele pot fi clasificate, din punct
subpământene. În situaţia unor biotopuri aride, de vedere al regimului alimentar în: carnivore,
activitatea lor devine nocturnă, sau se rezumă ierbivore şi omnivore.
la zilele cu umiditate crescută, consecutive Dieta reptilelor carnivore este extrem de
unor fenomene meteorologice. variată şi include diferite alte specii de
Nutriţia – sunt animale omnivore în a căror animale, de la bivoli şi antilope în cazul
regim alimentar intră insecte şi larvele sau crocodililor, la şoareci şi păsări în cazul
nimfele acestora, crustacee, viermi, peşti mici, şerpilor tereştri, sau peşti la broaştele ţestoase
chiar plante, putând trăi fără hrană o lungă şi şerpii acvatici. Procurarea acestor animale
perioadă de timp, în sezonul rece când se face prin prădătorism, în majoritatea
hibernează. cazurilor, sau, la şerpii veninoşi, prin
Reproducerea – în general, broaştele sunt inocularea de toxine paralizante, prin
animale ovipare, cu fertilizarea externă a muşcătură, sau prin capturare şi omorâre prin
ouălor. Fac excepţie cecilienii la care constricţie (boa, piton – specii constrictoare).
fertilizarea este internă, putând fi ovipari sau Ulterior capturării şi consumului prăzii,
vivipari, iar la salamandre poate fi internă reptilele vor digera hrana respectivă, durata
sau/şi externă. Numărul de ouă depuse de digestiei fiind influenţată de temperatura
femele variază mult, de la câteva zeci, cum e corporală. În situaţii extreme, de lipsă a
cazul genului Alytes (40 – 60), până la 12.000 speciilor de consum, reptilele pot supravieţui
la Bufo viridis. Fenomenul de grijă parentală a o lungă perioadă de timp fără să se hrănească.
fost observat la cecilieni. Dezvoltarea se Fac excepţie şopârlele, care, datorită taliei
realizează prin metamorfoză, la multe specii corporale reduse nu pot consuma cantităţi
fiind întâlnit fenomenul de neotenie, numit şi crescute de hrană şi consecutiv nu pot să
rabde mult timp de foame56.
70
Reptilele ierbivore (iguanele, ţestoasele) Răspândirea pe orizontală – practic, păsările

consumă fructe, vegetale, legume, ierburi fără populează aproape toată suprafaţa globului, de
a renunţa însă complet la hrana de origine la Polul Nord până în sud, în regiunile
animală, specifică în special stadiilor Antarcticii. În Arctica au fost observate păsări
preadulte de dezvoltare. până la latitudinea de 88 – 89°, iar în sud până
Reptilele omnivore consumă plante şi la 84°, în ambele cazuri fiind vorba de specii
animale, în general dieta acestora constând în de păsări marine, cum sunt pescăruşii sau
70 – 80 % hrană vegetală, respectiv 20 – 30 % alciile. Răspândirea pe verticală – are limite
proteină de origine animală, procent care foarte largi, de la nivelul mării (cormoranii în
creşte semnificativ la juvenili care necesită zbor razant) până la altitudinea de 7.000 metri
mai multă carne pentru creşterea rapidă care le la vulturii pleşuvi americani (Cathartidae).
caracterizează. Există, în cadrul clasei, specii Dependent de paleta de habitate la care sunt
de reptile cu o nutriţie preferenţială, de tip adaptate, păsările pot fi clasificate în:
insectivor (cameleonii, ), consumatoare de ouă stenotope – strict adaptate la anumite
(varanul de Nil). biotopuri (cufundarul, pufinul, cormoranul) şi
Reproducerea – la toate reptilele fecundaţia euritope, ce populează mai multe tipuri de
este internă şi cu excepţia lui Sphenodon biotopuri (vrabia, turturica)35.
(tuatara), toate au organe copulatoare56. Pot fi Răspândirea preferenţială, în anumite
sistematizate în: ovipare (ţestoasele, biotopuri permite relevarea câtorva tipuri eco-
cameleonul, varanul) – depun ouă care biologice35 de păsări, şi anume:
eclozează după clocire. Ouăle sunt depuse în • păsări de pădure şi tufărişuri –
gropi săpate de femele, iar unele specii sistematizate în: arboricole-căţărătoare,
(pitonul, crocodilul) păzesc ouăle, în timp ce, ce trăiesc în arbori (papagalul, tucanul,
majoritatea reptilelor nu se mai ocupă de ouă pitulicea), tericole-arboricole ce au
după pontă, sau de urmaşi după eclozare. cuiburi pe sol, dar hrana şi-o procură din
Numărul oălor depuse variază de la o specie la copaci (cocoşul de munte), arboricole-
alta, dar în general, ţestoasele, crocodilii şi temporar-silvice ce trăiesc în pădure unde
unii şerpi depun circa 100 de ouă, în timp ce îşi fac cuibul şi procură hrana, dar pot
restul reptilelor depun un număr mai mic, ocupa şi alte habitate (porumbeii şi
între 20 – 30 ouă37. Reptilele ovovivipare speciile înrudite) şi strict tericole care
(Lacerta, Viperidae, şerpii marini) au trăiesc doar pe sol (fluierarul de râu);
caracteristică dezvoltarea şi eclozarea puilor • păsări de mlaştină – trăiesc doar în
în corpul femelei, hrana necesară fiind regiunile mlăştinoase care le asigură
asigurată de vitelusul ouălor. La speciile rezerve bogate de hrană şi locuri
vivipare (Lacerta vivipara) puii se dezvoltă favorabile cuibăritului, împărţite, la
complet în uterul matern, nutriţia lor rândul lor în: picioroange, ce au gâtul,
realizându-se prin intermediul unei placente. ciocul şi picioarele lungi (stârcii, cocorii),
căţărătoare de baltă, ce au degete lungi,
adaptate căţărării prin desişurile bălţilor
III.4.4. Biologia păsărilor
(cârsteiul), păsări de mal, bune
Răspândire – o serie de adaptări specifice zburătoare pe distanţe mici, se hrănesc pe
păsărilor, ca: temperatura înaltă şi constantă a malurile apelor, găsind hrana în sol, sub
corpului, locomoţia prin zbor, reproducerea pietre (becaţina)
prin ouă, nutriţia variată au determinat o • păsări de stepă şi deşert – populează
răspândire cosmopolită a acestora, atât pe ţinuturi deschise, sărace în resurse de
orizontală, cât şi pe verticală.
71
hrană, cuibărind pe sol. Sunt: alergătoare • Păsări cu regim alimentar mixt –

(dropia) sau bune zburătoare (ciocârlia). singurele specii cu adevărat omnivore
• păsările acvatice – trăiesc în mediul sunt încadrate în familia Corvidae care
acvatic, iar după gradul de dependenţă consumă tot timpul anului hrană foarte
faţă de apă se grupează în: scufundătoare, diversă, de origine animală sau vegetală,
mult legate de apă, îşi procură hrana din dar şi deşeuri menajere; majoritatea
apă şi cuibăresc pe malul apei speciilor de păsări pot fi încadrate în
(corcodelul, cufundarul), acvatico- această categorie, regimul alimentar
aeriene, sunt zburătoare foarte bune, îşi având însă un caracter sezonier. Graurele
procură hrana din apă, fiind şi bune este insectivor primăvara şi vara când
înotătoare (pescăruşul, lupul de mare), consumă mari cantităţi de lăcuste, dar
terestro-acvatice, mai puţin legate de apă, toamna devine frugivor consumând boabe
sunt bune zburătoare şi înotătoare, dar de struguri.
frecvent sunt răspândite în medii terestre Reproducere – la păsări, animale ovipare,
(raţele, gâştele). apariţia unei noi generaţii presupune o
• păsări cu biotopuri speciale – pot fi: etapizare a activităţilor pe parcursul unui ciclu
specii sinantrope, sunt adaptate la viaţa anual. Acest ciclu debutează prin pregătirea
din imediata apropiere a omului (vrabia, pentru reproducere, reproducerea, creşterea
bufniţele) şi păsări adaptate zborului puilor, pregătirea pentru iernat sau migraţie şi
aproape permanent (rândunica) migraţia37.
Nutriţie – păsările necesită un consum crescut Pregătirea perioadei de reproducere necesită
de hrană datorat metabolismului intens care le îndeplinirea a două mari obiective: formarea
caracterizează, unele grupuri, cum sunt cuplurilor şi construirea cuiburilor.
insectivorele hrănindu-se de 5-6 ori pe zi, Formarea cuplurilor – presupune realizarea
altele de 2-3 ori. Dependent de regimul ritualului de paradă nupţială, mecanism cu rol
alimentar, păsările pot fi clasificate în35,37: de atragere a femelei. La păsări se întâlnesc
• Păsări cu regim alimentar de origine următoarele situaţii vizavi de stabilitatea
animală – în dieta acestora intră, aproape cuplurilor: monogamia, constă în formarea
exclusiv, proteina de origine animală, unui cuplu stabil, alcătuit dintr-un mascul şi o
consumând rozătoare, peşti, leporide, femelă (berzele, lebăda, acvile), poligamia,
reptile mici, dar şi insecte sau cadavre. sau împerecherea unuia dintre sexe cu mai
Pot fi: carnivore, răpitoare de zi (uliul, mulţi parteneri din sexul opus, cu
şoimul, şerparul) sau de noapte (striga, subvarietăţile de poliginie, împerecherea unui
huhurezul, bufniţa), necrofage cum sunt mascul cu mai multe femele (struţ) şi
vulturii hoitari şi marabu, ihtiofage poliandrie, când o femelă se împerechează cu
(piscivore), consumând peşte mai mulţi masculi (notatiţa cu cioc subţire).
(cormoranul, pelicanul, pufinul), şi Cuibul este necesar depunerii ouălor. Poate fi
entomofage (insectivore), ce consumă amenajat pe sol, în scorburi, copaci, unele
insecte (caprimulgul, cucul, rândunica) specii depunând ouăle chiar pe sol
• Păsări cu regim alimentar de origine (pinguinul), fără a fi necesară amenajarea unui
vegetală – pot fi sistematizate în: cuib special. Alte specii construiesc cuiburi
granivore, ce consumă seminţe de plante foarte sofisticate, adevărate opere de artă
(porumbelul, turturica), frugivore, se (piţigoiul) care servesc în principal asigurării
hrănesc cu fructe (tucanul, unele specii de condiţiilor de confort termic necesar
porumbei) şi nectarivore, care consumă eclozionării ouălor, dar intervin şi în atracţia
nectarul florilor (pasărea colibri). femelei. Speciile expuse prădătorismului
72
construiesc cuiburi bine protejate, sub forma De regulă sunt abandonate teritoriile de
unor galerii sau tunele subpământene, sau sunt reproducere, constituindu-se asociaţii intra- şi
alese forme de relief greu accesibile acestor interspecifice care descoperă mai uşor locurile
prădători: faleze, stânci înalte. bogate în hrană şi care se apără mai bine,
Reproducerea – după constituirea perechilor şi semnalând eficace prezenţa duşmanilor
fecundaţia internă, femelele depun ponta în naturali.
cuiburile special amenajate. Numărul de ouă Migraţia păsărilor se realizează preponderent
variază foarte mult, de la un singur ou ziua, cu excepţia cucilor, sitarii, caprimulgii şi
(furtunarii) până la câteva zeci de ouă răpitoarele de noapte, care migrează noaptea,
(galiformele). Incubaţia are o durată variabilă, existând şi specii intermediare care pot zbura
fiind dependentă de mărimea ouălor, ziua, sau/şi noaptea. Rutele de migraţie
dimensiunile păsărilor şi temperatura mediului reprezintă traseele geografice de deplasare a
ambiant. Limitele duratei incubaţiei sunt de la păsărilor înspre noile teritorii, pe plan euro-
9 – 12 zile pentru păsărele până la 60 de zile afro-asiatic fiind identificate 5 astfel de rute:
la emu, incubaţia, respectiv clocirea ouălor europeo-senegambiană, caucazo-zambeziană,
fiind asigurată de regulă de femele, dar sunt aralo-malabariană, himalaio-hindusă şi sibiro-
specii la care masculii au un rol activ, clocind malayeziană.
ouăle. Puii eclozionaţi necesită îngrijiri Orientarea păsărilor pe parcursul migraţiei se
speciale din partea părinţilor, rămânând în realizează diferit, după cum s-a arătat anterior
cuib o perioadă mai mare de timp – pui (cap. II.5.4), fiind însă admise două
nidicoli, sau, după uscarea pufului, sunt posibilităţi de orientare: pe baza actelor
capabili să-şi urmeze părinţii în unele instinctive, transmise ereditar şi prin
activităţi cotidiene – pui nidifugi. experienţa dobândită.
Creşterea puilor – păsările sunt considerate
părinţi foarte buni, având o grijă deosebită
III.4.5. Biologia mamiferelor
faţă de progeniturile lor. Pe măsura creşterii
acestora, părinţii dau o adevărată educaţie Răspândire – mamiferele, prin caracterele
puilor, accentul fiind pus pe tehnicile de fenotipice şi fiziologice dezvoltate pe durata a
obţinere a hranei, apărare faţă de duşmani, milioane de ani şi anume: homeotermia,
zbor. naşterea de pui vii alimentaţi cu lapte, sistem
Pregătirea de iernat sau migraţia – după nervos dezvoltat, au capacitatea de a ocupa o
creşterea puilor intervin o serie de factori gamă largă de habitate terestre, acvatice şi
climatici (scăderea temperaturilor exterioare, aeriene. Limitele de altitudine caracteristice
reducerea luminozităţii ambientale, creşterea sunt cuprinse între 6.000 metri deasupra
cantităţii de precipitaţii), alimentari (reducerea nivelului mării şi pot coborâ până la 600 metri
cantitativă progresivă a resurselor de hrană) şi în adâncime, iar intervalul de toleranţă a
hormonali (hormonii tiroidieni şi genitali) temperaturilor ambientale este între – 60º C şi
care, la speciile sedentare induce pregătirea de + 40º C.
iernat, iar la cele migratoare declanşează acest Dependent de tipul biotopului în care sunt
fenomen, existând şi specii facultativ răspândite şi adaptate, mamiferele pot fi
migratoare, dar care, în condiţii climatice sistematizate în:
favorabile iernează în arealele de reproducere. Terestre – divizat la rândul său în:
Pregătirea de iernat presupune un accent • Mamifere de pădure – în funcţie de
deosebit pe căutarea unor surse de hrană dispoziţia pe verticală, se diferenţiază
bogate care să permită refacerea greutăţii specii adaptate strict la viaţa arboricolă
corporale post-reproductiv şi post-năpârlire. (maimuţele, veveriţele, leneşul), altele
73
care alternează viaţa în coroana arborilor Pholidotes – pangolinul, furnicarii, lilieci)

cu coborâtul pe sol (arboricole-terestre) sau hematofag (ord. Chiroptera - liliecii).
ca râsul şi mamifere strict terestre, cum Mamifere ierbivore – consumă ierburi,
sunt cervideele şi ursul. ramuri, seminţe (copitatele – calul, vaca,
• Mamifere de câmp deschis – au oaia), fructe (frugivore – specii de
dezvoltate membrele care le facilitează chiroptere), nectar (nectarivore -
apărarea de duşmani. În funcţie de modul lemurienii) sau polen (polenivor -
de deplasare, se diferenţiază: cu deplasare chiroptere).
prin salturi – au membre inegale Mamifere omnivore – au un regim
(cangurul), prin fugă (copitatele), sau cu alimentar foarte variat, care include
mobilitate redusă (şoareci, marmota). plante (rădăcini, frunze, ramuri), fructe,
Subterane – au trăsături specifice acestui nevertebrate, mici vertebrate. (ursul,
habitat, respectiv corp alungit cu membre suinele, rozătoarele)
adaptate pentru săpat (cârtiţa). Reproducerea – este de trei tipuri: ovipară,
Acvatice – pot fi clasificate în: embriopară şi vivipară.
• Parţial acvatice, ducându-şi traiul pe Oviparitatea – se întâlneşte doar la
lângă habitate acvatice din care îşi monotreme (ornitorinc, echidna),
procură hrana (vidra), fără adaptări mamifere prezente în Australia, la care
speciale vieţii amfibie, sau cu adaptări femelele depun ouă din care vor
avansate, cum sunt membrele ecloziona puii. Aceştia sunt hrăniţi cu
transformate în palete înotătoare şi corp lapte matern, glanda mamară fiind
hidrodinamic (foca, morsa) dispusă pe abdomen.
• Exclusiv acvatice, cum sunt cetaceele, Embrioparia – este prezentă la
care se şi reproduc în apă. marsupiale, specii de mamifere care au un
Zburătoare – posedă particularităţi plic abdominal ce serveşte adăpostirii
anatomice care le facilitează zborul planat puiului nou-născut până completa
sau activ. dezvoltare. (cangurii)
• Zborul planat se întâlneşte la specii de Viviparitatea – este comună tuturor
veveriţe la care, în decursul evoluţiei, s- celorlalte mamifere şi constă în naşterea
au dezvoltat pliuri cutanate care permite de pui vii care sunt hrăniţi cu lapte.
deplasarea prin aer, de la un copac la altul Durata gestaţiei variază mult; la hamster
prin planare. între 18 – 30 zile, la delfin 10 – 14 luni,
• Zborul activ – singurele mamifere elefantul african de 22 luni, iar
capabile de zbor activ sunt chiropterele prolificitatea, la rândul ei, variază de la un
(liliecii) care au membrele anterioare pui la trei ani (balenele), până la 6 – 7
modificate şi transformate în aripi prin generaţii a câte 4 – 15 pui per generaţie la
intermediul unor membrane interdigitale. rozătoare.
Nutriţia – dependent de regimul alimentar, Iernarea – sosirea anotimpului rece induce
mamiferele sunt de trei categorii: carnivore, mamiferelor o serie de modificări anatomo-
ierbivore şi omnivore. Fiziologice şi comportamentale, toate având
Mamifere carnivore – consumă hrană de caracter adaptativ.
origine animală, cu diferite regimuri: Năpârlirea – constă în schimbarea învelişului
carnivor propriu-zis (ordinul Fisipeda – pilos de anotimp cald, cu unul nou, mai gros şi
câinele, lupul, leul), piscivor (ord. mai moale care asigură un strat termo-izolant
Pinnipeda – foca, morsa), insectivor (ord. prin reţinerea şi formarea unui strat de aer în
grosimea sa. Noul înveliş, adesea are o
74
culoare diferită de părul de vară, asemănătoare mecanismul de termoliză, îşi reduc

substratului, permiţând contopirea animalului intensitatea metabolismului şi rămân total
cu mediul. inactive.
Îngrăşarea – constă în crearea de rezerve
nutritive sub forma unor depuneri de ţesut
grăsos care, în sezonul rece, va fi folosit de
III.5. Importanţa economică a
către organism ca sursă de energie. Sunt animalelor
animale care, printr-o hrănire abundentă Polimorfismul morfo-structural şi funcţional
toamna, pot chiar să-şi dubleze greutatea până al speciilor incluse în regnul Animalia le-a
la începutul iernii. (bursucul, jderul, permis acestora răspândirea într-o gamă largă
popândăul) de habitate în care îndeplinesc roluri variate.
Proviziile de hrană – este o altă metodă care Aparent, cu importanţă crescută pentru om
permite supravieţuirea peste iarnă a unor sunt speciile de vertebrate domestice crescute
mamifere care, în adăposturile sub- sau de acesta. Nu pot fi însă omise rolurile
supraterane pe care şi le construiesc, îşi fac ecologice îndeplinite de alte animale
rezerve de hrană.(veveriţa, şoarecii, vertebrate sau nevertebrate în ecosistemele
şobolanul) caracteristice.
Deplasarea spre alte surse de hrană sau locuri Cel mai important rol al animalelor este cel de
de reproducţie este specifică rumegătoarelor sursă de hrană pentru om. În aceasta
sălbatice (renul, capra neagră) şi unor categorie intră o multitudine de specii care,
chiroptere. Dacă această deplasare se prin produsele lor – carne, ouă, lapte şi
realizează pe distanţe mari, uneori de mii de derivate – asigură sursa nutritivă pentru om.
kilometri, şi sunt periodice, ea poate fi În categoria speciilor comestibile intră o
considerată o migraţie propriu-zisă.(balenele varietate mare de animale, cu particularităţi
şi pinipedele) dependente de religie, cultură, mituri. Astfel,
Hibernarea şi estivaţia – sunt adaptari uzual se consumă carnea animalelor
comportamentale ce au ca scop protejarea domestice comestibile: porcul, vaca, oaia,
animalelor de condiţiile neprielnice din capra, pasărea (găina, raţa, gâsca). Se
sezonul rece sau cald. consumă totodata carnea unor specii cu interes
Hibernarea este specifică animalelor cinegetic cum sunt mistreţul, ursul, iepurele,
heteroterme care, pe măsura dispariţiei rumegătoare şi păsări (raţe, fazan, gâşte,
resurselor de hrană îşi reduc nivelul potârniche, etc), sau a unor mamifere nordice:
metabolismului, trăind pe seama rezervelor foca, morsa. Există însă ţări, preponderent din
nutritive acumulate. Unele dintre ele rămân Asia, Africa şi America Latină, în a căror
active, dar la un nivel redus; sunt capabile de regim alimentar sunt incluse, în special ca
mişcare, iar temperatura corporală nu coboară delicatese, carnea de şarpe, broaşte (Rana ),
sub 20° C, fiind denumite heteroterme reptile (varani, iguane), broaşte ţestoase,
nehibernante (ursul, veveriţa). Altele sunt melci, moluşte şi chiar insecte, sau stadii
complet inactive o lungă perioadă de timp, intermediare ale acestora (nimfe)20,43.
între 3 – 7 luni, temperatura corporală coboară Un grup aparte de animale destinate
până la 5° C, fiind heteroterme hibernante consumului uman sunt peştii. Este comestibilă
(rozătoarele, chiropterele). carnea acestora, precum şi icrele. Procurarea
Estivaţia este un fenomen asemănător lor se realizează pe două căi: pescuit sau
hibernării, dar se instituie în sezonul cald când piscicultură, respectiv creşterea lor în bazine
mamiferele respective îşi coboară temperatura
corporală comparativ cu cea a mediului, prin
75
special amenajate, existând la ora actuală o din proteinele animale, utilizate în

adevărată industrie piscicolă, la nivel mondial. cosmetică.
Un alt produs de origine animală destinat • Acizi graşi (miristic, lauric, caprilic,
consumului uman este mierea de albine, oleic, palmitic, stearic) şi uleiuri animale
creşterea albinelor în acest sens fiind o (peşte, broască ţestoasă), folosiţi în
îndeletnicire tradiţională în multe ţări ale cosmetică (şampon, ruj de buze, săpun,
lumii. detergenţi) sau industria alimentară.
Prin prisma interesului economic, animalele • Vitamine: A, complexul B, D, H – sunt
constituie o importantă sursă de materii prime prezente în uleiul de peşte, gălbenuşul de
pentru diverse ramuri ale industriei. Pielea, ou, lapte şi sunt utilizate în cosmetică
părul, lâna, oasele, copitele sau alte (crème, parfumuri) sau în nutriţie, ca
subproduse rezultate în urma sacrificării suplimente vitamino-minerale.
animalelor sunt utilizate în industria textilă, de Tot în medicină, sunt folosite ca animale de
pielărie, marochinărie sau artizanat. Cadavrele experienţă, acestea reprezentând animale
animalelor sunt utilizate pentru obţinerea folosite sau destinate a fi folosite in scop
făinurilor proteice sau de oase. Sângele experimental. Legislaţia actuală, la nivel
rezultat în urma sacrificărilor este folosit ca mondial şi naţional prevede măsuri clare
adeziv în fabricarea placajurilor, a pentru protejarea acestor animale, speciile
cauciucurilor spongioase şi a brânzeturilor. care pot fi folosite în acest scop, precum şi
Mătasea naturală este produsă de viermele de metodele experimentale cărora pot fi supuse.
mătase (Bombix mori). Multe specii de animale sunt folosite pe
În agricultură se folosesc, ca îngrăşăminte mapamond ca animale de transport. În această
naturale, fecalele animalelor şi dejecţiile categorie intră elefantul, în regiunile asiatice,
lichide rezultate în fermele zootehnice. Acest cămila în Africa şi Asia, ecvinele (calul,
fapt are o importanţă deosebită în contextul măgarul, asinul) şi taurinele în întreaga lume.
actual, al orientării spre o agricultură Fără a avea o semnificaţie economică propriu-
ecologică, în viitor prefigurându-se zisă, multe specii de animale sunt crescute de
interzicerea totală a îngrăşămintelor chimice om ca animale de companie. Câinele şi pisica
pe bază de azot, fosfor sau potasiu. sunt cele mai răspândite specii ce îndeplinesc
Medicina, industria cosmetică şi alimentară acest rol, dar nu pot fi omise păsările şi peştii
sunt domenii de importanţă maximă pentru exotici, reptilele (şerpi, broaşte ţestoase) şi
om, animalele reprezentând surse de substanţe chiar unele insecte (păianjenii). Efectul
active, excipienţi sau diverşi reactivi, ce au, creşterii acestor specii se repercutează asupra
sau nu echivalentul produs sintetic. Din sensibilităţii, responsabilităţii şi implicării
organele interne ale diferitelor animale se pot omului în bunăstarea animalelor. Creşterea
obţine103: unui câine poate influenţa pozitiv caracterul
• hormoni: adrenalina şi cortizolul obtinut unui copil, acesta devenind mai responsabil,
din glandele suprarenale de porc, oaie mai ordonat.
sau vacă; progesteronul, hormon Câinele însă are o altă utilitate deosebit de
steroidic utilizat în cosmetică la importantă datorată capacităţii sale olfactive
obţinerea cremei antirid; insulina crescute, fiind folosit în depistarea drogurilor
obţinută din pancreas de porc. sau a oamenilor dispăruţi în urma avalanşelor.
• Enzime: lipază, din glandele stomacale şi Animalele de interes cinegetic sunt importante
salivare de vacă, sau viţel; renină din pentru om întrucât vânătoarea a constituit, din
stomac de viţel şi polipeptide rezultate cele mai vechi timpuri sursa principală de
hrană, putându-se afirma că vânătoarea are,
76
aproape, aceeaşi vârstă cu omenirea. În Galliformes, Anseriformes şi Columbiformes

prezent însă, vânătoarea este un sport nobil, ce şi produc carnea, ouăle, penele necesare
păstrează o importantă caracteristică omului. Au şi un rol ornamental, fiind foarte
economică şi ecologică, contribuind la selecţia la modă îmblânzirea şi creşterea unor specii
şi menţinerea unor specii şi efective de (cormoran, papagal, canar) cu rol estetic; de
animale viguroase, protejând totodată speciile interes cinegetic – speciile ordinelor
periclitate de agresiunea expansiunii Galliformes şi Anseriformes constituie cel mai
civilizaţiei. Menţinerea unui echilibru biologic adesea subiectul vânătorii, sport care oferă
al faunei silvatice este importantă pentru omului o sursă importantă de carne;
omenire, întrucât fiecare specie are un rol bine folositoare agriculturii şi silviculturii –
definit în natură. Vânătoarea, prin utilitatea acestora rezidă din cantitatea mare
gospodărirea corectă a vânatului, menţine de insecte şi rozătoare, dăunătoare celor două
acest echilibru, fiind importantă ramuri economice, pe care le consumă anual
conştientizarea oamenilor de acest rol. Tot în (uliul şorecar - Buteo, până la 4.000 şoareci pe
această categorie, a animalelor de interes an, auşelul – Regulus, până la 10 milioane
sportiv pentru om pot fi incluşi peştii care, insecte mici, granivorele ce consumă seminţe
prin pescuitul sportiv induc practicanţilor de buruieni şi larve de insecte); necrofage –
senzaţii asemănătoare celor determinate de sunt agenţii sanitari ai tuturor ecosistemelor,
vânătoare. întrucât elimină cadavrele din natură prin
Pe lângă aceste semnificaţii economice consumul lor.
crescute îndeplinite de animale, lor li se pot Păsările dăunătoare se hrănesc cu fructe,
atribui şi o serie de roluri ecologice exercitate seminţele şi mugurii plantelor de cultură,
în condiţii naturale, în habitatele specifice. animale nevertebrate sau vertebrate utile
Amfibienii, aparent animale lipsite de omului. Pagubele produse sunt dependente de
importanţă pentru om, în ecosistemele în care mărimea populaţiilor, anotimp şi durata
sunt răspândite consumă insecte, larvele cantonării lor în arealul respectiv, dar
acestora, melci şi alte nevertebrate dăunătoare combaterea lor trebuie făcută cu discernământ
sau care sunt gazde intermediare pentru specii întrucât au şi aceste specii un rol ecologic bine
de paraziţi ai animalelor sau omului. definit, contribuind la menţinerea echilibrului
Contribuie astfel la menţinerea stării de biologic natural.
sanitaţie a mediului. Mamiferele sunt sistematizate, asemănător
Reptilele, sunt privite mereu cu frică. Şerpii păsărilor, în aceleaşi categorii: folositoare şi
veninoşi, crocodilienii, varanii sunt periculoşi dăunătoare.
pentru alte specii de animale, inclusiv pentru Mamiferele folositoare oferă omului carnea,
om, ei putând determina moartea prin grăsimea, blana, lâna, oasele, laptele, sau sunt
muşcătură, sau prin toxine. Cu toate acestea, folosite la munca câmpului.
au un rol ecologic foarte clar, contribuind la Mamiferele dăunătoare sunt carnivorele mari
eliminarea animalelor bolnave, bătrâne, cu (pantera, leul, tigrul, puma, jaguarul, lupul)
condiţie fizică alterată menţinându-se astfel care atacă turmele de animale domestice
populaţii de animale sălbatice viguroase. cauzând moartea unui număr mare de animale,
Păsările şi mamiferele, dependent de sau atacă alte specii de interes cinegetic
importanţa lor pentru economia omului, pot fi determinând daune importante efectivelor,
sistematizate în mai multe categorii37. uneori atacând chiar şi omul. În această
Păsările pot fi folositoare sau dăunătoare. categorie sunt incluse şi rozătoarele care au o
Păsările folositoare pot fi grupate în: rată de înmulţire crescută şi produc pagube
domestice – fac parte din ordinele economice importante.
77
Ecologie
de viaţă, fizic şi biologic, sau ştiinţa
IV. Definiţia şi obiectul de conexiunilor, a raporturilor dintre toate
studiu al ecologiei formele de viaţă şi toate formele de mediu161.
Etimologic, termenul derivă din limba greacă
Primele elemente organice asimilabile vieţii în care oicos înseamnă casă, iar logos ştiinţă,
au apărut pe Pământ în urmă cu circa 3,5 – 3,7 literar traducându-se prin ştiinţa despre mediul
miliarde ani. Până în prezent s-au succedat o de viaţă.
multitudine de forme de viaţă cu niveluri În prezent există multe definiţii ale ecologiei,
diferite de organizare şi complexitate dar majoritatea cercetătorilor acceptă că este o
anatomică. Această succesiune a fost însoţită ştiinţă care studiază condiţiile de existenţă a
de o permanentă schimbare a mediului de organismelor vii şi interrelaţiile dintre
viaţă. Primele elemente cognitive asupra organisme şi mediu în care trăiesc. Este ştiinţa
mediului înconjurător şi a schimbărilor interacţiunilor vieţii cu mediul înconjurător.
acestuia datează din Grecia antică; scrierile lui Poate fi definită şi ca ştiinţa interacţiunii
Hippocrate, Aristotel şi a altor gânditori din dintre organisme , a interacţiunii materiei vii
acea epocă cuprind informaţii despre natură şi cu scoarţa terestră, a productivităţii biologice
mediul înconjurător, fără ca, la vremea şi a relaţiilor omului cu natura.
respectivă, ecologia să apară ca ştiinţă. Termenul de “ecologie” este foarte extins,
prin urmare sensul său se poate schimba în
IV.1. Definiţia ecologiei, noţiuni funcţie de problematica studiată. Următoarea
definiţie este, probabil, cea mai potrivită pe
de bază termen lung: “ecologia este biologia mediului
Ecologia, ca ştiinţă de sine stătătoare, a apărut înconjurător”. Pentru ultimile decade ale
în jurul anului 1900. Se poate afirma în secolului XX cea mai corespunzătoare
consecinţă că ecologia este o ştiinţă foarte definiţie ar fi: “subiectul ecologiei este un
tânără, dar care a cunoscut o dezvoltare agregat sau structură a relaţiilor dintre
rapidă. organisme şi mediu”.
Termenul de “ecologie” a fost sugerat pentru Ca alte ştiinţe, ecologia are două aspecte:
prima dată de biologul german Ernst Haeckel • Primul este reprezentat de tendinţa
în anul 1869, care a dat o definiţie exhaustivă percepţiei, a cunoaşterii pentru sine însuşi;
ştiinţei: “ecologia este o cantitate de • Al doilea constă în folosirea
cunoştiinţe raportate la economia naturii: este cunoştiinţelor acumulate pentru rezolvarea
studiul întregului agregat al interrelaţiilor unor probleme practice legate de mediu;
dintre animale şi mediu, organic şi anorganic, Se delimitează astfel cele două subdiviziuni
a atitudinilor ostile sau amicale dintre majore ale ecologiei, şi anume:
animalele şi plantele care se afla în contact • Ecologia fundamentală;
direct sau indirect. Deci, ecologia reprezintă • Ecologia aplicată;
studiul interrelaţiilor complicate sau stipulate, Ecologia fundamentală este, la rândul ei,
denumite de Darwin lupta pentru existenţă”. subdivizată în: ecologie globală, ecologia
Este definită şi ca ştiinţa care se ocupă cu sistemelor biologice, ecologia umană,
studiul relaţiilor stabilite între plante şi ecologie socială şi geoecologia.
animale, precum şi între acestea şi mediul lor
78
Noţiunile de bază care sunt integrate ecologiei dintre viaţă şi mediu, interrelaţii manifestate
sunt: prin schimburi reciproce de materie, energie şi
• Biocenoza – termenul introdus în 1877 de informaţie, în cadrul unui ecosistem bine
Karl Mobius, semnifică o comunitate de fiinţe delimitat.
vii. În continuare vom delimita limitele de
• Biotopul - Tieneman, în anul 1921 îl investigaţie a ecologiei (figura 27):
defineşte ca mediul de viaţă a unei comunităţi. • limita superioară – este ecosfera, care
• Biosfera – propus în 1875 de Eduard reprezintă totalitatea ecosistemelor la nivel
Suess, semnificând condiţiile ce promovează planetar
viaţa, incluzând flora, fauna, mineralele, • limita inferioară – este ecosistemul local,
ciclurile materiei. bine delimitat teritorial
• Ecosistemul – noţiune inventată în 1935 Trebuie menţionat faptul că până la jumătatea
de Arthur Tansley, semnificând un sistem secolului XX ecologia era considerată o ştiinţă
interactiv între biotop şi biocenoză. cu profil pur teoretic în cadrul disciplinelor
• Gaia – teoria Gaia, propusă de James biologice, fără aplicaţii practice. Dezvoltarea
Lovelock în 1973, avansează ideea că industrială şi progresul tehnic accelerat
Pământul trebuie privit ca un singur macro- caracteristic celei de-a doua jumătăţi a
organism viu. El argumentează prin faptul că, secolului nostru, cu exploatarea resurselor
ansamblul organismelor vii şi-a elaborat, în naturale, materiale şi energetice, cu
comun, abilitatea de a controla mediul, accentuarea impactului nociv al acţiunii
influenţând parametrii fizici majori, cum sunt omului asupra naturii, a conştientizat însă
compoziţia atmosferei, rata de evaporare, omenirea de faptul că resursele naturale nu
chimia solului şi a oceanelor, cu scopul sunt inepuizabile şi că poluarea mediului este
menţinerii condiţiilor favorabile99. o formă de atentat la integritatea naturii.În
acest moment, principiile ecologiei teoretice
încep să-şi găsească loc pe plan practic. S-au
IV.2. Obiectul de studiu al dezvoltat astfel o serie de ramuri ştiinţifice
ecologiei practice care au la bază conceptele ecologiei.
Obiectivele de studiu a ecologiei sunt Dintre acestea enumerăm : ingineria mediului,
interacţiunile dintre vieţuitoare şi dintre poluarea şi protecţia mediului, agroecologia,
acestea şi mediul lor de viaţă. Disciplina are radioecologia
rostul de-a stabili legile şi strategia IV.3. Istoricul ecologiei
supravieţuirii, a luptei pentru existenţă şi a
adaptării speciilor la condiţiile de • În cele ce urmează vom puncta câteva
mediu.Aceste obiective constituie sfera de date de referinţă în apariţia şi dezvoltarea
cuprindere a ecologiei tradiţionale. În timp ecologiei ca ştiinţă :
însă, după definirea noţiunii de ecosistem, • Introducerea termenului de ecologie a fost
acesta a devenit obiectivul concret de studiu al făcută de zoologul german ERNST
ecologiei. HAECKEL în 1866. O altă definiţie dată de el
În concepţia modernă, ecologia poate fi ecologiei este: “studiul relaţiilor complexe,
studiată la niveluri diferite: populaţional directe şi indirecte cuprinse în noţiunea
(indivizi din aceeaşi specie), biocenoză darwiniană a luptei pentru existenţă“. Prin
(comunitate de specii), ecosistem şi biosferă. “lupta pentru existenţă“, la rândul său, Darwin
În fine, ecologia contemporană este definită ca înţelegea tocmai “totalitatea relaţiilor intra - şi
ştiinţa care studiază totalitatea interrelaţiilor interspecifice menite să asigure supravieţuirea,
adaptarea la mediu şi evoluţia speciilor“.
79
ECOSFERA
TOPOSFERA BIOSFERA
S. E. I.
BIOTOP BIOCENOZA
ECOSISTEMUL
Figura 27. Sfera ecologiei la nivel planetar şi local (S = substanţă; E = energie; I = informaţie)161
• Un alt moment important îl constituie • Un alt pas important în ecologie este

definirea noţiunii de biocenoză de către realizat de THIENAMANN (1921) care
MŐBIUS în 1877. Termenul derivă din defineşte noţiunea de biotop ca fiind “spaţiul
grecescul koinosis = comunitate şi este geografic ocupat de o comunitate de vieţuitoare
definită ca “totalitatea organismelor care ocupă (biocenoza) cu care acesta interacţionează
un anumit teritoriu şi formează un ansamblu reciproc“.
unitar, prin intermediul relaţiilor reciproce şi • ELTON (1927) subliniază rolul hranei în
obligatorii stabilite între ele“. Se delimitează formarea asocierilor de animale definind
astfel mai clar cadrul de investigaţie în noţiunile de nivel trofic, lanţ trofic, reţele şi
ecologie. piramidă trofică menţinute şi azi în
• nouă etapă, numită etapa mezologică, ( terminologia ecologică.
meson = mediu ) în dezvoltarea ecologiei o • La începutul sec. XX se conturează etapa
reprezintă studiul relaţiilor dintre organismele demografică în dezvoltarea ecologiei, când se
vii şi mediul fizico-chimic de viaţă. În această fac studii de statistică populaţională.
etapă se conturează două direcţii principale ale • În 1935 se conturează etapa sistemică în
cercetării ecologice : dezvoltarea ecologiei când TANSLEY
̶ autoecologia – studiul relaţiilor unei formulează noţiunea de ecosistem şi îl
populaţii cu mediul de viaţă defineşte ca “ întregul format de biocenoză şi
sinecologia – studiul relaţiilor unei biocenoze biotop “.
cu mediul de viaţă. • Contribuţii importante la dezvoltarea
ecologiei şi-au mai adus o serie de cercetători
ca : LINDEMANN (1942), ODUM (1955),
80
KORMONDY (1959). S-a ajuns astfel la date referitoare la indicii medii de creştere sau
definiţia actuală a ecologiei ca fiind “ ştiinţa regresie a unor populaţii, apreciate prin calcul
ecosistemelor “.(Ionescu, 1988) probabilistic; stabileşte evoluţia probabilă a
• Ecologia contemporană deţine două unor specii în viitor şi prognozează asupra
funcţii importante : dinamicii unor boli majore.
̶ axiologică – studiul valorilor, prin • Biogeografia – prin studiul răspândirii
contribuţia pe care o are la cunoaşterea vieţuitoarelor pe glob furnizează informaţii
globală a realităţii înconjurătoare; ecologice şi contribuie la desluşirea unor
̶ praxiologică – prin creearea concepţiei factori exogeni cu influenţă asupra biologiei şi
ecologice; este legată de practică, relevând răspândirii unor specii.
eficacitatea acţiunilor umane; • Genetica – relaţia cu ecologia este
evidentă tocmai prin faptul că informaţia şi
codul genetic acţionează în întreg universul viu.
IV.4. Relaţiile ecologiei cu alte • Parazitologia – ecologia aduce informaţii
ştiinţe referitoare la răspândirea paraziţilor corelat cu
Ecologia este o ştiinţă complexă care condiţiile ecologice.
• Teratologia – având ca obiectiv studierea
stabileşte o serie de relaţii cu alte domenii ale
ştiinţei (figura 28), cum ar fi : anomaliilor (teratos = monstru) de structură şi
• Cibernetica – este “ştiinţa despre conformaţie ale organismelor vii, beneficiază
conducere”; se implică prin studiul de informaţii din partea ecologiei.
conexiunilor, comenzilor şi al controlului Ecologia constituie totodată o punte de
sistemelor dinamice complexe, inclusiv a legătură între ştiinţele biologice şi stiinţele
sistemelor biologice. social-umane ca: sociologia, politologia,
• Informatica – aduce explicaţii privind dreptul internaţional.
sistemul de comunicare intra- şi interspecific al
biosistemelor.
• Biostatistica - prin metode de studiere a
fenomenelor biologice de masă poate aduce
Figura 28. Convergenţa ecologiei cu ştiinţe biologice şi sociale161
81
unui ecosistem, de la cele mai mici până la

V. Ecosistemul cele mai mari, este elasticitatea acestora,
respectiv capacitatea lor de a se reface, de a-şi
V.1. Definiţii ale noţiunii de menţine starea de sănătate şi de a continua să
ecosistem asigure elementele necesare susţinerii vieţii pe
Pământ, consecutiv unor dereglări grave
După cum s-a arătat anterior, obiectul de
intervenite în structura şi funcţionalitatea
studiu al ecologiei contemporane este
acestuia.
ecosistemul. Termenul a fost introdus pentru
Ecosistemul este considerat o unitate
prima oară în anul 1935 de ecologul britanic
funcţională ce rezultă din interacţiunea
Arthur Tansley, deşi, cu 5 ani mai devreme, în
componentelor abiotice, biotice şi culturale
1930, colegul său Roy Clapham şi-a pus
(antropogenice). Reprezintă o combinaţie de
problema găsirii unui cuvânt potrivit care să
părţi aflate în interacţiune, formând o unitate
explice relaţiile dintre componentele fizice şi
complexă. Sunt sisteme deschise în care se
biologice ale unui mediu, luate singular, sau
realizează schimburi de energie şi materie în
ca o unitate complexă. Tansley155 a definit
ambele sensuri, respectiv intrări şi ieşiri din
ecosistemul ca o unitate de la suprafaţa
ecosistem.
pământului care este un sistem întreg ce
Este definit şi ca o comunitate de organisme
include organismele şi factorii fizici care
ce trăiesc într-un mediu particular şi
formează mediul de viaţă. De atunci şi până în
elementele fizice ale mediului respectiv cu
prezent, noţiunea de ecosistem a fost definită
care organismele interacţionează.
în diverse moduri.
Este unitatea funcţională de bază din ecologie:
Ecosistemul reprezintă un nivel înalt de
un sistem interactiv alcătuit dintr-o comunitate
organizare a comunităţii plus mediul său fizic.
biologică şi mediul neviu înconjurător. Aceste
El include componentele biologice şi fizice ce
două componente sunt inseparabile, acţionând
afectează comunitatea. Poate fi definit şi ca
una suprapusă celeilalte111.
unitatea biomedială constituită din lucruri vii
O interpretare biologică a noţiunii de
care interacţionează între ele, dar şi cu mediu
ecosistem arată că acesta este un sistem a
fizic de viaţă.
cărui membri beneficiază de pe urma fiecărui
O altă definiţie arată că ecosistemul este o
alt participant, prin intermediul relaţiilor de
unitate funcţională ce cuprinde toate
simbioză stabilite între aceştia.
organismele dintr-un areal particular care
Analizând definiţiile enunţate se poate trage o
interacţionează unele cu altele, dar şi cu
concluzie clară: ecosistemul este un sistem
mediul lor de viaţă, fiind interconectate printr-
format în urma interacţiunii unei comunităţi
un neîntrerupt flux de energie şi un ciclu al
de organisme cu mediul fizic în care sunt
materiei. Ecosistemele pot fi definite în
plasate. Comunitatea vie formează biocenoza,
funcţie de mărimea lor, sau prin limite
iar mediul neviu , respectiv condiţiile fizico-
geografice.
chimice de viaţă alcătuiesc biotopul.
Sutton153 susţine că ecosistemul este
O altă caracteristică majoră a ecosistemului
reprezentat de “lucrurile vii care
este integritatea acestuia care poate fi definită
interacţionează cu lumea fizică”.
în diverse moduri, toate reflectând capacitatea
Ecosistemul este totodată o zonă de pe Pământ
sistemului de a susţine serviciile cu valoare
compusă dintr-o comunitate de organisme vii
pentru om, respectiv abilitatea ecosistemelor
şi mediul lor înconjurător. Fiecare persoană,
de a susţine serviciile necesare oamenilor şi de
animal, rocă sau bucată de pământ aparţine
a identifica serviciile usor emergente dintr-un
unui ecosistem. O caracteristică importantă a
parteneriat multisectorial44.
82
Cairns28 arată că integritatea ecosistemului La nivel regional, vegetaţia, solul şi topografia

reprezintă menţinerea structurii şi funcţiilor sunt utilizate pentru a deduce climatul
caracteristice unei comunităţi locale, regional şi a identifica arealurile care au un
considerate satisfăcătoare pentru om. Karr şi climat relativ uniform. Aceste areale
Dudley85 enunţă o altă definiţie care spune că geografice sunt denumite unităţi
integritatea este capacitatea de a susţine şi biogeoclimatice.
menţine echilibrată, integrată şi adaptată o La nivel local, segmentele de peisaj sunt
comunitate de organisme ce au o compoziţie clasificate în unităţi de amplasament, care au
de specii, diversitate şi organizare funcţională, o uniformitate relativă a vegetaţiei, solului şi
comparabilă cu cea a habitatelor naturale din topografiei, un număr variabil de unităţi fiind
regiune. distribuite în cadrul unei unităţi
Ecogeneza, sau apariţia şi formarea biogeoclimatice, dependent de diferenţele
ecosistemelor, a debutat pe Terra în urmă cu existente între cei trei factori.
4,5 – 4,8 miliarde de ani în urmă, odată cu Nivelul cronologic de integrare clasifică şi
formarea scoarţei terestre sau a mediului organizează ecosistemele în funcţie de crono-
abiotic din nebuloasa solară. Aşa numitul secvenţele specifice unităţilor de
“ocean planetar”, sau “supa organică amplasament. Pentru a realiza aceasta,
primitivă” a constituit, de fapt primul stadiu al unităţile de vegetaţie recunoscute pentru o
componentei nevii a ecosistemului planetar unitate de amplasament particulară sunt
(ecosfera), respectiv biotopul primordial. La o aranjate în funcţie de istoria amplasamentului
diferenţă de circa 1,5 – 1,8 miliarde de ani, şi statusul succesional al său.
respectiv în urmă cu aproximativ 3 miliarde Cu scopul aranjării ecosistemelor în trei nivele
ani au apărut, consecutiv unui proces lent de de integrare, sistemul BEC combină patru
evoluţie chimică şi primele forme de viaţă, clasificări: vegetaţia, clima, amplasarea şi
numite protobionţi109. Aceştia, împreună cu succesiunea faunei şi florei, cea mai
biotopul gazdă au alcătuit primul ecosistem de importantă pentru dezvoltarea clasificării
pe Pământ, sau “ecosistemul primitiv al ecosistemelor fiind tipul de vegetaţie. Cu toate
Terrei”. Ulterior, graţie trecerii la evoluţia acestea sistemul se bazează în principal pe
biologică, asociată evoluţiei geologice, s-a clasificările climatice şi de amplasament, cea
ajuns la diversificarea accentuată a a succesiunii florei şi faunei fiind incomplet
ecosistemelor până la aspectul actual al dezvoltată.
planetei. În prezent sunt însă acceptate două criterii
majore pentru clasificarea ecosistemelor:
structura biotopului şi influenţa activităţii
V.2. Clasificarea ecosistemelor umane asupra biotopului.
A clasifica ecosistemele actuale după anumite Cel mai reprezentativ este cel bazat pe
criterii predefinite este un fapt greu de realizat structura biotopului care determină implicit
datorită complexităţii şi diversităţii accentuate structura biocenozei. Conform acestuia se
a acestora, aspecte imprimate de multitudinea diferenţiază două categorii de ecosisteme:
tipurilor de habitate şi mecanisme ecologice • ecosisteme terestre – au ca substrat
specifice fiecăruia. abiotic porţiuni de litosferă. În cadrul
S-a încercat clasificarea ecosistemelor în acestora, în funcţie de dispunerea pe verticală
funcţie de nenumărate criterii. Sistemul de a organismelor vii, se disting teoretic 3 tipuri
clasificare biogeoclimateric a ecosistemelor de ecosisteme terestre:
(BEC) le grupează în trei niveluri de integrare: • epigee (epis = deasupra; geos = pământ)
regional, local şi cronologic. situate deasupra pământului;
83
• endogee (endos = în interior) din sol; la rândul ei este selectată şi supravegheată din
• hipogee (hypos = dedesupt) sau punct de vedere a componenţei sale.
cavernicole (Racoviţă). Această clasificare reflectă rolul major al
Practic între ecosistemele supraterane şi cele omului asupra ecosistemelor şi necesitatea
din sol există relaţii strânse. acţiunilor de protejare a lor. În activitatea de
• ecosistemele acvatice – au ca substrat protejare a ecosistemelor naturale intră:
abiotic părţi ale hidrosferei. După calităţile o folosirea raţională de către om a
fizico-chimice ale mediului se disting: resurselor naturale vii şi nevii;
ecosisteme acvatice marine - alcătuiesc o corelarea activităţilor umane cu aceea de
Oceanul planetar şi ocupă 72% din suprafaţa protejare a factorilor naturali ai mediului
planetei; ecosisteme de ape continentale sau (aer, apă, sol, subsol);
limnetice (0,2% din suprafaţa planetei). o evitarea acumulării deşeurilor şi
Acestea la rândul lor pot fi: revalorificarea acestora.
o epigee (supraterane), cu două regimuri:
• lotic (ape curgătoare: râuri, fluvii);
• lentic (ape stătătoare: bălţi, lacuri);
V.3. Organizarea ecosistemelor
o hipogee (ape subterane) Organizarea unui ecosistem reprezintă un
Un alt criteriu de clasificare iniţiat la compromis între imperativul supravieţuirii şi
Conferiţa ONU 1972 se bazează pe influenţa legea a doua a termodinamicii care necesită
activităţii umane asupra ecosistemului. Se degradarea energiei. Organizarea unui
disting 3 grupe: ecosistem tinde să crească degradarea
• ecosisteme naturale - în care nu se energiei, dar gradul său de organizare trebuie
resimt efectele impactului uman. În această să reflecte măsura utilizării şi degradării
grupă intră ecosistemele din zona pădurilor energiei în cadrul acestuia87.
ecuatoriale, zonele polare şi cele hipogene
terestre sau acvatice. Este un aspect teoretic
V.3.1. Delimitarea teritorială a
întrucât în condiţiile de azi influenţa omului
este resimţită peste tot, numărul acestor
ecosistemelor
ecosisteme apropiindu-se de zero. Pentru orice tip de ecosistem delimitarea sa în
• ecosisteme naturale modificate - sunt spaţiu se bazează pe criterii fizico-geografice,
reprezentate de ecosistemele formate pe cale adică pe omogenitatea teritorială şi climatică
naturală asupra cărora impactul uman are la care se adaugă combinaţiile de specii
efecte indirecte: păduri naturale, pajişti existente în limitele respective49.
naturale,bazine acvatice, etc. Modificările Limita unui ecosistem este reprezentată de
acestor ecosisteme se datorează fie acţiunii zona în care nu se mai remarcă prezenţa
inconştiente a omului de exploatare a combinaţiilor de specii predominante. Destul
resurselor naturale, fie acţiunii unor poluanţi de rar această limită este bine evidenţiată, cel
ce derivă din activitatea umană. mai adesea limita dintre două ecosisteme fiind
• ecosisteme amenajate sau artificiale - reprezentată de o zonă de tranziţie numită
prezintă amprenta activităţii directe şi ecoton.
voluntare a omului reflectată asupra ambelor A fost definit ca zona de tranziţie între două
componente: biotop, biocenoză. sisteme ecologice adiacente, având un set de
Exemple: agroecosisteme,zooecosisteme, caracteristici unice, definite printr-o scară
bazine piscicole amenajate etc. În acest tip de temporo-spaţială şi prin interacţiunile strânse
ecosisteme, biotopul poate fi natural, parţial dintre ele. Această zonă se caracterizează prin
artificializat sau complet artificial. Biocenoza, creşterea tensiunii ecologice, prin
84
intensificarea relaţiilor de concurenţă şi apa subterană, prin intermediul nisipurilor

interspecifică şi a luptei pentru existenţă. poroase şi a pietrişului din albiile râurilor
Totodată, prezenţa ecotonului creează crează acest ecoton dinamic numit zonă
dificultăţi în delimitarea teritorială a hiporeică. Pentru că acesta se întinde între
ecosistemelor naturale. două surse de apă proaspătă exploatate mult –
Este o zonă de tranziţie în care se întâlnesc râurile şi apa subterană – zona hiporeică este
peisaje diferite – câmpia cu pădurea, pajiştea vulnerabilă la impactul celor două habitate.
cu deşertul, un areal caracterizat printr-o
creştere a bogăţiei şi diversităţii în care se
V.3.2. Caracteristici structurale ale
amestecă două comunităţi, ce conţin, fiecare,
ecosistemelor.
specii caracteristice.
Ecotonul este susceptibil la schimbările de Ecosistemele au structuri caracteristice
mediu, activitatea umană având o serie de determinate de modelul prin care se realizează
efecte pozitive sau negative, în special în ceea schimbul de substanţă şi energie din cadrul
ce priveşte modificarea proceselor geo- său.
chimice din ecosistemele vecine, diferitele Din punct de vedere structural un ecosistem e
sisteme şi regimuri fiind inter-conectate şi format din totalitatea componentelor materiale
inter-determinate144. biotice şi abiotice integrate într-un tot unitar.
Prin plasarea lui la limita dintre două În structura sa se disting 5 planuri structurale:
ecosisteme diferite ecotonul este supus unor • structura biotopului - configuraţia fizico-
riscuri crescute de degradare, induse chimică a sa
consecutiv şi mai ales de către activitatea • structura spaţială - dispoziţia elementelor
umană. Este cazul agroecosistemelor, situate componente în spaţiul fizic tridimensional
la limita dintre ecosistemele agricole şi cele al biotopului
zootehnice, care ulterior unei intensivizări a • structura biocenozei - implică stabilirea
celor două ramuri agricole au suferit diverse listelor de specii componente
forme de deteriorare: deşertificare, • structura trofo-dinamică - se referă la
alcalinizare. Prin deteriorarea resurselor fluxul de substanţă şi energie în ecosistem
solului şi a eco-mediului este afectată eco- sub forma lanţurilor şi reţelelor trofice cu
securitatea unor regiuni vaste, fiind necesară finalizare prin generare de biomasă
implementarea unor măsuri de refacere a • structura bio-chimică - prezenţa în
zonelor respective, cum sunt: păşunile ecosistem a exometaboliţilor care
artificiale şi culturi de arbori şi tufe pentru mediază interacţiuni intra-şi
protecţia eroziunii solului, dezvoltarea unor interspecifice.
producţii vegetale adaptate climatului regiunii Din punct de vedere structural ecosistemele
sau creşterea şeptelului cu reziduuri cerealiere prezintă o dinamică temporală ce reflectă
din zonă172. modificările apărute în timp la nivelul
Ex. de ecoton: estuarele fluviilor, componentelor ecosistemului, cum ar fi:
litoralul marin, interferenţa păduri-pajişte şi • modificări aleatorii - legate de regruparea
limita dintre tundra şi taigaua siberiană, în spaţiu a unor elemente din biocenoză
probabil cel mai mare ecoton din lume, cu o fără apariţia unora noi, şi fără excluderea
lungime de peste 13.400 kilometri, în jurul celor existente.
emisferei nordice28. • Ex. schimbarea cuiburilor, a adăposturilor
Un tip particular de ecoton este reprezentat de
• modificări ritmice - repetabile la intervale
zona hiporeică64. Schimburile active ale apei
bine definite: circadiene, lunare, anuale.
şi materialelor dizolvabile, între râuri (fluvii)
85
Constau în modificări ale configuraţiei expresia unităţii chimice dintre organismele

spaţiale şi a structurii biocenozei. vii şi mediul abiotic, cele două componente
• Ex. migrarea (imigrare, emigrare) ale ecosistemului având un fond comun de
speciilor atomi. Atomii prezenţi în mineralele din
• modificări fără ritmicitate, desfăşurate pământ străbat ciclic litosfera, hidrosfera şi
brusc sau lent. Contribuie la evoluţia, atmosfera realizând migraţii geochimice.
distrugerea sau formarea de ecosisteme, Preluaţi, prin intermediul hranei şi apei, de
procese denumite ecogeneză. organismele vii ei intră în combinaţiile
organice din materia vie realizând migraţii
biochimice. Cele două migraţii formează
V.3.3. Caracterizarea funcţională a circuitele biogeochimice care stau la baza
ecosistemelor interacţiunilor substanţei vii cu chimismul
Ecosistemele se caracterizează prin fluxuri scoarţei terestre. Pentru realizarea acestor
permanente de substanţă şi energie care circuite organismele vii îndeplinesc două
traversează toate componentele structurale ale funcţii: acumulare a atomilor, respectiv cea
sale realizând circuite biogeochimice de împrăştiere a acestora în mediu.
locale151. (figura 29) Aceste circuite reprezintă
Figura 29. Circuitul biogeochimic într-un ecosistem160

Circuitele biogeochimice reprezintă de fapt energie prin intermediul relaţiilor trofice din
fluxuri de intrări şi ieşiri de substanţă şi biocenoză128,153.
86
FLUXUL DE ENERGIE organice rezultând necromasa, sau materia

Tranzitarea energiei într-un ecosistem se organică moartă. Descompunerea necromasei
realizează prin intermediul relaţiilor trofice şi până la componentele anorganice închide
pe baza principiilor termodinamicii, respectiv circuitul de substanţă în ecosistem.
cel al conservării energiei şi cel al degradării Astfel, modelul funcţional al ecosistemului
acesteia. îmbracă două laturi:
Se conturează existenţa în ecosistem a unei • cea de sinteză, generatoare de biomasă;
piramide energetice în care singura formă de • cea de degradare a necromasei prin care
energie inepuizabilă este cea a radiaţiilor o parte din materia consumată se
luminoase solare. Prin fotosinteză este reîntoarce în mediu;
transformată în energie chimică înmagazinată Circuitele de substanţe devin astfel închise şi
în substanţele ce alcătuiesc biomasa vegetală. ciclice. Se poate astfel afirma că legea de bază
Prin intermediul consumatorilor fitofagi a funcţionării ecosistemelor naturale este
energia stocată în masa vegetală este utilizarea ciclică a resurselor materiale
distribuită prin lanţurile trofice în întregul existente58.
ecosistem, disponibilităţile energetice Cele mai importante fluxuri de nutrienţi din
reducându-se treptat pe măsura avansării cadrul unui ecosistem sunt: ciclul apei, al
înspre consumatorii de vârf. oxigenului, carbonului, azotului, fosfor şi sulf.
La rândul său, energia preluată de Ciclul apei – prezenţa apei este cea mai
consumatori este transformată în energie importantă precondiţie pentru vegetaţie şi
utilizabilă, care va fi stocată parţial în implicit pentru colonizarea Pământului. Apa
propriile structuri şi parţial disipată sub formă poate exista în trei stări fizice diferite: solidă,
de căldură. Energia stocată în structuri este fluidă şi gazoasă, starea fluidă menţinându-se
singura care circulă între diferitele specii din într-un interval de temperatură optim
biocenoză, propagarea ei făcându-se desfăşurării proceselor fiziologice. Suprafată
unidirecţional şi ireversibil. Pământului are 510 milioane kilometri pătraţi
FLUXURI DE SUBSTANŢĂ (km2) din care 362 milioane sunt acoperiţi de
Acestea corespund cu circulaţia nutrienţilor ape, iar 325 reprezintă suprafaţa Oceanului
anorganici şi organici care sunt purtători de Planetar. Volumul total al apei de pe Pământ
energie chimică. Moleculele acestor nutrienţi este de 1,5 miliarde kilometri cubi (km3), 97
sunt transformate de vieţuitoare în molecule % fiind apa oceanelor, 3 % fiind apă dulce.
specifice pe seama cărora se generează Apa atmosferică are o distribuţie geografică
biomasa. Biomasa reprezintă totalitatea fluctuantă, fiind întâlnită preponderent în
substanţelor organice care alcătuiesc ţesuturile regiunea Ecuatorului. Rămâne în atmosferă în
vii la un moment dat. Producţia de biomasă medie 9-10 zile, deşi poate reveni pe Pământ
este principala funcţie a biocenozei, după câteva ore sau săptămâni de staţionare
ecosistemul fiind cadrul concret al realizării atmosferică. Diferenţele atmosferice de
acestei producţii. Se deosebesc două temperatură şi presiune sunt cauzele
componente ale producţiei de biomasă: principale ale circulaţiei aerului. Deasupra
• producţia primară, reprezintă biomasa oceanelor se înregistrează o dominanţă a
produsă de vieţuitoarele autotrofe foto- şi fenomenului de evaporare a apei, în dauna
chimiosintetizante; precipitaţiilor, situaţie inversă în cazul
• producţia secundară, biomasa produsă de ecosistemelor terestre unde se înregistrează o
vieţuitoarele heterotrofe; medie de 47 cm/an nivel de evaporare anuală,
Procesele productive din ecosistem sunt însă în timp ce precipitaţiile ating o valoare de 71
urmate de procese de degradare a substanţelor cm/an. Diferenţa dintre cele două fenomene
87
este echilibrată prin existenţa cursurilor de ape Ciclul carbonului – întreaga viaţă se bazează
de suprafaţă (râuri) şi de o reţea hidrografică pe acest element chimic. Este constituentul
subterană mai puţin dezvoltată în zona major al materiei organice, de la combustibilul
respectivă. fosil până la moleculele complexe de ADN şi
Apa este indispensabilă plantelor; pentru ARN. Este stocat sub următoarele forme:
producerea a 20 tone de biomasă sunt molecule organice, în organismele vii sau
necesare 2.000 tone de apă, o mare parte din moarte din biosferă; dioxid de carbon (CO2)
ea traversând corpul plantelor pe care îl în atmosferă; materie organică în sol;
părăseşte pe la nivelul frunzelor prin combustibil fosil şi roci sedimentare (calcar,
transpiraţie. Din cele 20 tone, doar 5 dolomiţi şi cretă) în litosferă; CO2 şi carbonat
reprezintă substanţa uscată din plantele de calciu în hidrosferă.
respective, restul fiind greutatea apei din Ecosistemele preiau CO2 din atmosferă, iar
ţesuturi. organismele autotrofe absorb gazul în
Ciclul oxigenului – aproape tot oxigenul interiorul celulei; prin fotosinteză, în prezenţa
atmosferic este produsul activităţii de apei şi radiaţiilor solare, aceste organisme
fotosinteză a plantelor verzi, sursa chimică a transformă CO2 în molecule glucidice, care,
acestuia fiind, în principal, apa şi într-o la rândul lor, prin adiţie metabolică de alte
măsură mai mică alţi oxizi. Atmosfera conţine elemente vor fi transformate în compuşi
circa 1,3 * 1014 tone de oxigen liber, dar o proteici, celuloză şi amino-acizi. O parte din
cantitate şi mai mare, respectiv 5,5 * 1016 tone materia organică produsă de plante va fi
se află în litosferă sub formă de carbonaţi, preluată de animalele heterotrofe, prin
silicaţi, sulfaţi şi alţi oxizi. În stratul superior consum.
al atmosferei, respectiv în stratosferă, radiaţia In ecosistemele oceanice, CO2 pătrunde prin
cosmică determină o ionizare puternică a fenomenul de difuzie. O dată dizolvat, acesta
oxigenului, cu formarea de ozon şi oxigen poate rămâne ca atare, sau poate fi convertit,
atomic, stratul de ozon format având un rol prin adiţie de calciu, în carbonat de calciu,
major de protecţie a Pământului împotriva substanţă utilizată de unele organisme marine
radiaţiilor ultraviolete (UV). pentru formarea unor structuri protective
O caracteristică importantă a ciclului (carapace), sau a altor părţi corporale (coralii,
oxigenului este legătura acestuia cu ciclul unele alge, protozoare, moluşte). Consecutiv
carbonului, conexiune în care plantele ocupă o morţii acestora, se vor forma depozite bogate
poziţie cheie. Rata de schimb a oxigenului în carbonat, care, în perioade mari de timp vor
atmosferic este relatic mare, în jur de 2.000 forma rocile sedimentare.
ani, sau astfel spus, plantele produc în fiecare Eliberarea carbonului din ecosisteme se face
an o cantitate echivalentă cu 1 / 2.000 din sub forma CO2, gaz ce rezultă în urma
întreaga cantitate de oxigen atmosferic, procesului de respiraţie, proces caracteristic
aceeaşi cantitate fiind consumată în procesele animalelor, dar şi plantelor, dar şi prin
de oxidare. Dioxidul de carbon este complet descompunerea materiei organice moarte de
înlocuit în aproximativ 300 de ani, iar către organismele descompunătoare.
cantitatea totală de apă în 2 milioane ani; În prezent, la nivelul ecosferei se manifestă un
Aceste valori demonstrează influenţa redusă a fenomen îngrijorător, respectiv creşterea
activităţii plantelor asupra ciclului apei, în cantităţii de CO2 din atmosferă, care,
timp ce oxigenul şi dioxidul de carbon, combinat cu acţiunea radiaţiei solare, este
respectiv conţinutul atmosferei în aceşti responsabil de efectul de seră, fenomen cu
constituienţi, sunt puternic influenţaţi de implicaţii majore pe termen lung, imposibil de
activitatea plantelor. prefigurat, cu certitudine, ci doar speculativ.
88
Ciclul azotului – este mult mai complex decât Nitrificarea – amoniacul poate fi preluat din
cele anterior enunţate. Toate formele de viaţă mediu direct de către plante prin intermediul
necesită azot, acesta intrând în compoziţia rădăcinilor, iar o mare parte din cantitatea de
proteinelor şi acizilor nucleici. Principalul amoniac rezultată în urma descompunerii
rezervor de azot este atmosfera ce conţine 79 materiei organice este convertită în nitraţi.
%, dar sub o formă neutilizabilă de către Procesul se realizează în două etape: oxidarea
organisme. Plantele trebuie să îşi asigure amoniacului în nitriţi, realizată de către
azotul sub o formă incorporată în compuşi ca bacteriile din genul Nitrosomonas şi oxidarea
ionii de nitraţi (NO3-), de amoniu (NH3) sau nitriţilor în nitraţi, proces îndeplinit de bacterii
uree, iar animalele îşi procură azotul de la din genul Nitrobacter.
plante. Denitrificarea – prin intermediul proceselor
Ciclul azotului în natură presupune realizarea anterior descrise, azotul este preluat din
a patru procese: fixarea, descompunere, atmosferă şi transferat prin întreg ecosistemul.
nitrificare şi denitrificare, microorganismele Prin denitrificare, nitraţii sunt reduşi până la
îndeplinind un rol central în toate etapele. stadiul de azot gazos care este eliberat în
Fixarea azotului – este posibilă prin trei atmosferă; bacteriile din sol şi sedimente
mecanisme: fixarea atmosferică – energia acvatice, medii cu condiţii de anaerobioză,
luminoasă distruge moleculele de azot dând utilizează nitraţii ca o variantă a oxigenului în
posibilitate atomilor rezultaţi să se combine cu ciclul final al respiraţiei, ca acceptori de
oxigenul din aer, formând oxidul de azot. electroni, încheind astfel ciclul azotului.
Acesta se dizolvă în apa de ploaie formând Ciclul fosforului – fosforul este un nemetal
nitraţii care ajung pe pământ, procesul esenţial în asigurarea energiei necesare
aducând o contribuţie de circa 5 – 8 % din organismelor vii pentru transportul molecular
totalul azotului fixat; fixarea industrială – la şi pentru menţinerea integrităţii moleculelor
presiuni înalte şi temperaturi de 600° C, în de ADN şi ARN. Se găseşte în sol şi apă, dar,
prezenţa unui catalizator, azotul atmosferic şi diferit altor elemente, nu se află în atmosferă
hidrogenul se combină formând amoniul, (decât sub forma unor particule mici incluse în
utilizat ca fertilizant, sau pentru obţinerea praf) întrucât, la presiune şi temperatură
ureei şi nitratului de amoniu; fixarea biologică normală este lichid. Circuitul acestuia în
– au abilitatea de-a fixa azotul unele bacterii şi natură debutează o dată cu preluarea de către
cianobacterii care trăiesc în relaţie de plantele acvatice a fosforului anorganic
simbioză cu plantele, sau trăiesc liber în sol. dizolvat în apă şi transformarea sa în compuşi
Acest tip de fixare necesită un set enzimatic organici integraţi în structurile proprii. Prin
complex şi un consum mare de energie, având consumul plantelor acvatice de către animale,
ca sursă ATP-ul. Produsul rezultat este compuşii fosforici sunt transferaţi în corpul
amoniul care va fi încorporat în proteine şi alţi acestora din urmă. Plantele şi animalele,
compuşi organici azotaţi. deopotrivă, produc deşeuri metabolice, sau
Descompunerea – proteinele sintetizate de mor; compuşii organici vor ajunge în sol, sau
plante sunt transformate în carbohidraţi şi în sedimentul acvatic unde bacteriile vor
traversează reţelele trofice, la fiecare nivel, încheia acest ciclu prin dezintegrarea
prin metabolizarea lor rezultând compuşi compuşilor respectivi şi transformarea
organici azotaţi care revin în mediu fosforului în forma anorganică ce reintră în
preponderent prin excreţie. Beneficiarii finali circuit.
ai acestor materiale sunt microorganismele Ciclul sulfului – sulful are o importanţă
descompunătoare care vor transforma produşii crescută în organism, intrând în compoziţia
respectivi în amoniu. unor proteine şi a coenzimei A, cu rol în
89
respiraţia celulară, dar în natură se găseşte sub Rudolf Marcus şi-au adus contribuţii
o formă neasimilabilă de către plante. Intervin importante în clarificarea mecanismelor ce au
însă bacteriile sulf-oxidante care transformă loc în timpul fotosintezei79.
sulful elementar în sulfaţi, incorporabili de Fotosinteza este influenţată de o serie de
către plante în proteine. Degradarea sulfului se factori ambientali sau fizici, respectiv:
realizează asemănător cu a azotului, fiind intensitatea şi lungimea de undă a luminii,
realizată de către bacterii. concentraţia în CO2 a mediului şi temperatura
exterioară. Dintre aceştia, lumina este cea mai
importantă pentru desfăşurarea fotosintezei, ea
V.3.4. Fotosinteza – proces fundamental
comportându-se în mod identic, ca un
în ecosisteme
fenomen undual, dar şi ca mici particule de
Este unul din cele mai complexe şi importante energie numite fotoni. Se caracterizează
mecanisme care au loc la nivelul printr-o lungime de undă care reprezintă
ecosistemelor. Poate fi definită ca procesul distanţa dintre vârfurile a două unde succesive
biochimic prin care energia luminoasă este şi o amplitudine, respectiv distanţa de oscilaţie
convertită în energie chimică ce va fi stocată mediană dintre două unde consecutive.Undele
sub formă de zaharuri, fiind caracteristică cu lungimi diferite au proprietăţi şi energie
plantelor, algelor şi unor bacterii92. radiantă diferite; lumina poate traversa diferite
Primele semnalări referitoare la existenţa medii, producând o frecvenţă care determină
acestui proces, realizat de către plante, datează conţinutul energetic al undelor respective.
de la mijlocul anilor 1.600 când Jan van Dependent de modalitatea de realizare a
Helmont a observat că masa pământului şi a fotosintezei, respectiv de donorul de electroni,
plantelor dintr-un ghiveci înregistrează variaţii organismele capabile de acest proces sunt
mici, în ciuda apei, singura substanţă adăugată clasificate în două grupe:
în ghiveci. Jason Priestley, câţiva ani mai • Organisme fotosintetizante oxigenice – la
târziu, a demonstrat că într-o incintă complet acestea, fotosinteza implică reducerea
izolată se produce oxigen, singura sursă CO2 până la stadiul de carbohidraţi şi
posibilă fiind plantele închise în incinta elibararea de O2 în mediu. Sursa de
respectivă; evidenţierea prezenţei oxigenului a electroni este apa care este oxidată de
făcut-o prin arderea acestuia. În 1778, Jan centrul de reacţie fotosistemic II (PSII),
Ingenhousz, repetând experienţele lui un pigment proteic complex localizat în
Priestley, a constatat că soarele şi lumina au membrana tilacoidă.(Ishikita şi col.,
exercitat o influenţă asupra plantelor, făcând 2005)
posibilă supravieţuirea unui şoarece închis în • Organisme fotosintetizante anoxigenice –
incinta izolată. În 1796 Jean Sebenier a unele bacterii (purpurii, verzi-sulfuroase,
demonstrat că CO2 este un aer viciat, fiind fram-pozitive) folosesc alte surse de
preluat de plante în procesul de fotosinteză. electroni decât apa; sunt organisme vechi,
Curând, Theodore de Saussure a arătat că presupuse a apărea înainte de cele
creşterea biomasei vegetale nu poate fi pusă oxigenice.
doar pe seama consumului CO2 din aer, un rol Fotosinteza este un proces complex care se
important revenind încorporării apei. Ulterior, realizează în două faze (Campbell şi col.,
Robin Hill, Samuel Ruben, Melvin Calvin şi 1999) (figura 30)
90
Figura 30. Etapele procesului de fotosinteză129
• Reacţia luminoasă, sau faza de lumină • Reacţia (faza) de întuneric, (biochimică

(foto-chimică) – în aceasta se realizează sau metabolică) – este o succesiune de reacţii
conversia energiei luminoase în energie chimice prin care CO2 este convertit în
chimică la nivelul membranei tilacoide. glucoză. Include fixarea carbonului şi ciclul
Lumina este absorbită de clorofilă, pigment Calvin - Benson. Carbonul din CO2 este fixat
fotosintetizant prezent în cloroplaste, şi este în molecule mari de carbohidraţi, proces
utilizată la transferul electronilor şi realizabil prin trei căi: fixarea Carbonului 3
hidrogenului din apă, sau alt donator de (C3), a carbonului 4 (C4) şi prin metabolismul
molecule, către un acceptor numit nicotin- acidului crasulacean (CAM), cale considerată
amid-dinucleotid-fosfat (NADP+), coenzimă în prezent o variantă a fixării C4. Toate aceste
celulară importantă în procesul de respiraţie trei căi de fixare a carbonului se realizează în
celulară şi glicoliză. NADP+-ul va fi redus la aceleaşi celule vegetale, dar în momente
forma de NADPH prin adăugarea unei perechi diferite din zi. Ciclul Calvin – Benson constă
de electroni şi a unui proton (nucleul de în preluarea CO2 şi transformarea lui în
hidrogen). În urma acestei reacţii, de fotoliză a glucoză, sursa energetică a plantelor.
apei, se eliberează cantităţi crescute de Fotosinteza artificială este o variantă realizată
oxigen. Reacţia generează totodată adenozin- la scară industrială a formei naturale, pusă la
trifosfat (ATP) prin adăugarea unui nucleu punct cu scopul prevenirii fenomenului de
fosfat la adenozin-difosfat (ADP), proces încălzire globală ce are ca sursă poluarea
numit fotofosforilare. ATP-ul este sursa accentuată a atmosferei cu dioxid de carbon.
energiei chimice utilizată în majoritatea
proceselor biologice.
91
V.3.5. Relaţii între componentele reciclare exercitată de fungi, acarieni şi

ecosistemului alte insecte din sol va avea o contribuţie
Organizarea ecosistemelor se bazează pe majoră la formarea solului bogat în
existenţa relaţiilor reciproce de humus.
interdependenţă dintre elementele • coacţiuni – reprezintă totalitatea
componente: biotop şi biocenoză şi a relaţiilor relaţiilor din interiorul biocenozei (intra-şi
din interiorul fiecărui subsistem24. În cadrul interspecifice) precum şi din cadrul
unui ecosistem se disting relaţii matematice, biotopului (interferenţe între factorii de
chimice şi biologice, putând astfel să afirmăm mediu). Majoritatea organismelor trăiesc
că ecosistemul este polirelaţional.
prin exploatarea directă sau indirectă a
Mulţimea relaţiilor dintre componentele unui
celorlalte organisme întrucât, exceptând
ecosistem pot fi grupate în 3 categorii (figura
plantele verzi, nu sunt capabile să-şi
31):
• acţiuni = reprezintă totalitatea asigure hrana din substanţe anorganice.
influenţelor pe care le exercită biotopul, Există diverse modalităţi de asigurare a
prin factorii săi, asupra biocenozei. Aceşti hranei, ca prădătorismul, parazitismul, dar
factori determină adaptări morfologice, cea mai reprezentativă, ca şi formă de
fiziologice şi etologice ale indivizilor cu coacţiune, este simbioza, asociere ce
scop de supravieţuire. În arealele induce un beneficiu mutual ambilor
hidrotermale, în apropierea izvoarelor cu parteneri implicaţi în ea.
Analizând relaţiile dintre componentele
apă caldă şi a gheizerelor, temperatura,
ecosistemului se constată că biocenoza este
pH-ul şi nutrienţii prezenţi au determinat
supusă influenţelor din partea mediului de
specializarea florei la condiţiile viaţă, dar şi celor provenite din interiorul său,
respective, cel mai frecvent organismele influenţe care în ansamblu se numesc factori
specifice fiind subdezvoltate. ecologici.
• reacţii (reacţiuni) = constituie
V.3.6. Clasificarea factorilor ecologici
totalitatea răspunsurilor din partea
organismelor vii şi influenţele acestora Prin factor ecologic se înţelege un component
al mediului care, în anumite condiţii definite,
asupra biotopului. Reacţiile pot avea sens
poate exercita o influenţă apreciabilă asupra
distructiv sau avantajos pentru biocenoză.
unui individ, sau a comunităţii de indivizi,
Poate cea mai bună exemplificare a determinând creşterea sau descreşterea
reacţiilor este redată de influenţa numărului de organisme, sau/şi modificări ale
biocenozei, particular a florei, în formarea comunităţii.
solului. Colonizarea timpurie cu Rhynia La o analiză sumară se pot diferenţia două
vaughanii a zonelor uscate şi cu grupe mari de factori ecologici: abiotici, sau
Horneophyton lignieri, în areale umede, nevii şi biotici, sau vii.
urmate de o colonizare ulterioară cu alte Factorii abiotici sunt factori de mediu nevii,
specii din genul Rhynia va avea o esenţiali pentru organismele vii, plante sau
animale, dintr-un ecosistem, ce furnizează
contribuţie organică semnificativă la
elementele esenţiale şi nutrienţii necesari
sinterizarea substratului, particular prin
creşterii. Elementele abiotice include
acumularea plantelor moarte descompuse. componentele climatice şi pedologice ale
Aceasta, împreună cu activitatea de ecosistemului.
92
BIOTOP
temperatura umiditate
ACŢIUNI
C C
radiaţii salinitate
C oxigen BIOCENOZA
C
C
populaţii
REACŢIUNI C populaţii
C = COACŢIUNI populaţii
Figura 31. Relaţii între componentele ecosistemului
Factorii biotici reprezintă influenţele • factori biotici:

exercitate asupra mediului de viaţă datorate ̶ intraspecifici: efectul de grup, efectul de
prezenţei şi activităţii altor organisme. masă, supraaglomerarea;
Există mai multe scheme de clasificare a ̶ interspecifici: apărare, răspândire,
factorilor de mediu, majoritatea punând reproducere, nutriţie;
accentul pe caracterul biotic, sau abiotic al • factori antropici: acţiuni social-
acestora. economice, acţiuni deliberat distructive,
Vesa160 face următoarea clasificare: acţiuni involuntare;
• factori abiotici: O altă clasificare mai veche, realizată de
̶ fizici: căldura, uniditatea, radiaţiile solare, cercetătorul rus A. S. Monchadsky pune
câmpurile electrice; accentul pe gradul de adaptare a răspunsului
̶ chimici: O2, N2, CO2, compuşi minerali; organismelor la acţiunea factorilor de mediu.
̶ geomorfologici: altitudine, forme de Această clasificare enunţă patru grupe de
relief, înclinarea şi orientarea versanţilor; factori:
93
• factori climatici: V.4.1. Algele

̶ periodici primari: luminozitatea şi
Introducere
temperatura;
Reprezintă un grup de organisme
̶ periodici secundari: umiditatea;
asemănătoare plantelor. Ca acestea,
̶ imperiodici: focul, vânturile de furtună,
majoritatea algelor folosesc energia solară
ionizarea;
pentru a-şi asigura hrana proprie, proces numit
• factori fizici neclimatici:
fotosinteză, algele fiind cele mai importante
̶ ai mediului acvatic: procentul de O2,
organisme fotosintetizante de pe Pământ.
salinitatea, presiunea, adâncimea,
Algele sunt lipsite de rădăcini, frunze şi alte
curenţii;
structuri tipice plantelor, având mărimi şi
̶ ai mediului terestru: apa, compoziţia
forme diferite de la un habitat la altul. Cele
mecanică, salinitatea;
mai mari alge se întâlnesc în oceane, unde
• factori de nutriţie: cantitatea şi calitatea
ating lungimi de peste 100 metri, de la fundul
hranei;
oceanului până la suprafaţa apei.
• factori biotici: relaţiile intraspecifice şi
Majoritatea algelor cresc în apă, dulce sau
interspecifice;
sărată, dar sunt adaptate şi creşterii pe sol,
Indiferent de criteriile de clasificare adoptate
copaci, animale, tolerând un interval larg de
se poate constata diferenţierea a două grupe
temperatură, putând fi întâlnite în izvoare
mari, convenţionale, de factori ecologici:
termale, banchize, sau adânc, în gheaţa polară.
biotici şi abiotici, cărora li se adaugă efectele
Un alt rol major al algelor constă în formarea
şi influenţele activităţii exercitate de om.
unor asociaţii mutuale benefice, numite
simbioză. Asocierea dintre alge şi fungi
V.4. Bioindicatorii stării de formează lichenii; algele zooxanthellae trăiesc
în interiorul celulelor coralilor de stâncă. În
sănătate a ecosistemului
ambele cazuri algele asigură oxigenul şi
Starea de sănătate a unui ecosistem, în nutrienţii partenerului, acesta asigurându-le
ansamblu, este foarte importantă întrucât de ea protecţie şi nutrienţii simpli necesari algelor.
depinde starea tuturor componentelor Aceste asocieri dau posibilitate ambilor
ecosistemului respectiv. Pentru aprecierea parteneri să supravieţuiască împreună în
acestei stări există patru grupe majore de condiţii pe care nu le-ar putea suporta singuri.
organisme prezente în ecosisteme variate, a Caractere fiziologice
căror stare de sănătate dă informaţii asupra Exceptând cyanobacteriile, algele sunt
ecosistemului ca întreg, organisme denumite organisme eucariote, având in interiorul
bioindicatori. celulelor o membrană ce înfăşoară organitele
Prin bioindicator se inţelege acele forme de celulare, inclusiv nucleul şi mitocondriile.
viaţă a căror prosperitate furnizează soluţii Algele posedă un organit important,
pentru sănătatea unui ecosistem. cloroplastul, care conţine pigmenţi absorbanţi
Acestea sunt : ai energiei luminoase solare în procesul de
• algele; fotosinteză. Multe alge conţin pigmenţi
• amfibienii; secundari : carotenoizi, ficobiline, cu rol în
• lichenii; pigmentarea corpului algei.
• alte organisme; Cyanobacteriile sunt organisme procariote,
unicelulare, lipsite de nucleu şi alte organite.
După cum le spune şi numele, au multe
caracteristici asemănătoare bacteriilor.
94
Asemănător plantelor, majoritatea algelor au • inmugurirea ; este un proces similar

un perete celular rigid, alcătuit, în mare fragmentării, prin care, din corpul unor
măsură din celuloză. O excepţie o constituie alge multicelulare se detaşează muguri
diatomele, a căror perete celular este compus speciali care se dezvoltă în noi indivizi.
în principal din siliciu, care-i asigură Este prezent la genul Sphacelaria.
rigiditate. Multe alge eucariote au prelungiri • sporii ; multe alge produc celule speciale
numite flageli ataşaţi peretelui celular, care le numite spori, capabili să se transforme în
asigură mobilitatea în mediul acvatic; puţine noi organisme. Dacă aceşti spori sunt
alge care trăiesc pe medii solide au capabili de mişcare folosind flageli, se
posibilitatea de a-şi protrude anumite părţi ale vor numi zoospori.
corpului, reuşind astfel să se târească pe Prin reproducere sexuată, se combină
aceste medii. materialul genetic de la doi indivizi. Exista
Nutriţia la majoritatea algelor se asigura prin două modalităţi de realizare la alge :
procesul de fotosinteză; există însă şi alge • conjugarea; se realizează prin fuzionarea
incapabile de fotosinteză. Nutriţia acestora se a două organisme similare, schimb de
realizează prin absorbţia unor nutrienţi simpli material genetic, urmată de separarea lor.
din surse externe, direct prin membrana La algele Spirogyra, se formează două
celulară. Algele lipsite de perete rigid sunt filamente lungi, neramificate legate prin
capabile să înghită particule de hrană şi să le tubi de conjugare prin care materialul
digere. Alte alge (dinoflagelate) au genetic este schimbat între celule.
capacitatea de-a-şi extinde un tub de hrănire, • unirea unor celule reproductive speciale,
numit peduncul, cu care absorb nutrienţii din numite gameti, cu formarea unei singure
mediu. Unele dinoflagelate utilizează o celule, numită zigot ; este un proces
structură specială, asemănătoare unui harpon, complex prezent la majoritatea algelor
cu care îşi prind hrana într-o capcană. O altă multicelulare.
modalitate de nutriţie prezentă la unele alge Reproducerea mixtă, sexuată şi asexuată –
este reprezentată de starea de parazitism a este bine ilustrată la alga Chlamydomonas.
acestora, stare prin care îşi procură hrana de la Alga matură este o celulă haploidă care
organismul gazdă. conţine un singur set de cromozomi. În timpul
Reproducţia reproducţiei asexuate celula trece printr-un
Algele se reproduc pe căi multiple : proces de mitoză, rezultând în final celule
• asexuată; spori care se vor transforma în celule haploide
• sexuată; mature, identice genetic cu celulele parentale.
• prin combinarea celor două tipuri, asexuat În condiţii speciale de mediu, cum ar fi lipsa
şi sexuat; nutrienţilor, celulele fiice haploide suferă un
Prin reproducere asexuată, un individ se proces de reproducţie sexuată. În loc să se
multiplică fără combinarea materialului transforme în spori, celulele fiice haploide
genetic propriu, cu a altui individ. La alge, se formează gameţi. Gameţii de sex opus, printr-
realizează pe mai multe căi : un proces de isogamie se unesc formând
• fisiunea binară ; prin aceasta, un zigotul diploid care conţine două seturi de
organism unicelular simplu se divide, cromozomi. Dupa o perioadă de latenţă,
rezultând două organisme noi. zigotul trece printr-un proces de meioză, un
• fragmentarea ; constă în desprinderea tip de diviziune celulară care reduce
unor fragmente din organismul patern şi conţinutul genetic al celulei la jumătate. În
transformarea lor in noi indivizi. Se urma acestui proces se vor forma patru celule
realizează la algele Sargassum.
95
haploide identice genetic, care se vor pigment : în ape adânci pot avea nuanţă
transforma in celule mature. neagră datorită concentraţiei crescute de
Unele alge verzi multicelulare, cum este Ulva, ficoeritrină; la adâncimi moderate sunt roşii,
urmează un model de reproducere distinct, iar în ape puţin adânci pot apare verzi
numit alternarea generaţiilor. Constă in deoarece proporţia redusă de ficoeritrină nu
alternarea a două generaţii, prima, în care se poate masca clorofila verde. Au strategii
realizează reproducţia sexuată, urmată de a diverse de reproducere, incluzând
doua, cu reproducere asexuată. fragmentarea, producţia de spori şi alternarea
Tipuri de alge generaţiilor.
Cel mai comun sistem de clasificare distribuie Algele galben-brune, Algele brune şi Diatomii
algele în mai mult de un singur regn. Formează încrengătura Heterokontophyta, ce
Majoritatea algelor sunt încadrate în regnul cuprinde organisme care variază în dimensiuni
Protista, alături de alte organisme eucariote de la câţiva microni, până la peste 100 metri
lipsite de ţesuturi cu adevărat specializate. lungime. Posedă pigmenţi carotenoizi
Cianobacteriile sunt încadrate în regnul secundari care tind să mascheze culoarea
Prokaryotae, alături de bacterii. verde dată de clorofilă. Au de asemenea o
Sistemul actual de clasificare, propus în 1997, formaţiune cu care pot detecta lumina.
divide algele în 11 încrengături, incluzând şi Algele galben-brune includ circa 200 de
cianobacteriile. Dintre acestea, 5 sunt mai genuri si 1.000 specii, caracteristica lor
importante pentru studiul stării de sănătate a coloristică fiind dată de pigmentul carotenoid
unui ecosistem, si anume : fucoxantină. Sunt în general unicelulare sau
Algele verzi coloniale, înotând sau flotând în lacuri şi
Formează încrengătura Chlorophyta, fiind oceane ca fitoplancton. Iarna, sau în condiţii
denumite astfel după prezenţa cloroplastelor de secetă supravieţuiesc formând chisturi.
de culoare verde în structura celulelor. Trăiesc Speciile unicelulare se reproduc prin fisiune
în medii acvatice, lacuri şi oceane, dar sunt binară, în timp ce formele multicelulare şi
specii adaptate biotopurilor terestre, pe soluri coloniale se reproduc prin fragmentare sau
diferite, sau pe trunchiul copacilor. Câteva producţie de spori.
specii sunt simbiotice, formând licheni Diatomele, sunt foarte cunoscute prin
împreună cu fungii, sau trăiesc în asociaţie cu compoziţia peretelui celular bogată în siliciu,
coralii. Sunt identificate mai mult de 500 acesta fiind ornat cu diferite modele de creste.
genuri ce cuprind peste 8.000 de specii de alge Un diatom constă din două jumătăţi
verzi. Majoritatea se reproduc mixt, sexuat şi suprapuse, asemănător unei plăci Petri, cu un
asexuat, alternarea generaţiilor find prezentă capac mai mare şi o garnitură la bază. În
la algele verzi multicelulare. timpul diviziunii asexuate cei doi pereţi se
Algele roşii separă şi servesc ca şi capace pentru două noi
Formează încrengătura Rhodophyta, având baze. Reproducţia sexuată apare când
aproximativ 500 de genuri şi 6.000 specii. generaţiile succesive se restrâng la dimensiuni
Trăiesc în medii acvatice, în apele calde de critice; diatomii de dimensiuni reduse
coastă, cu adâncimi variate, până la 260 metri, formează gameţi care năpârlesc îndepătându-
dar şi în ape dulci sau soluri umede. Culoarea şi peretele de siliciu, iar după fertilizare zigoţii
roşie este dată de pigmentul ficoeritrină care absorb apă, îşi măresc dimensiunile şi secretă
absoarbe lumina albastră care pătrunde mai un nou perete de siliciu. Este o clasă foarte
adânc în ape, comparativ cu alte culori ale mare, cu peste 250 de genuri şi circa 8.000 de
radiaţiei luminoase. Culoarea lor variază însă specii. Sunt răspândiţi în apele oceanice şi
în funcţie de adâncimea apei şi concentraţia de
96
dulci unde flotează sau stau ataşaţi de fundul rocile deşertice. Asemănător bacteriilor nu au
mării, ori cresc pe sol. organite celulare cum sunt nucleul,
Algele brune sunt sistematizate în peste 260 mitocondriile sau cloroplastele; se diferenţiază
genuri, cu aproximativ 1.500 specii. Sunt însă de acestea prin prezenţa membranei
organisme multicelulare cu aspecte variate, de interne numită tilakoid care conţine clorofilă
la filamente subţiri, până la dimensiuni de şi alte structuri implicate în fotosinteză. Se
peste 100 metri. Majoritatea trăiesc în apele reproduc asexuat prin fisiune binară, producţie
marine de coastă, ataşate de roci, sau plutind de spori sau fragmentare, rezultând celule
de-a lungul liniei ţărmului, dedesubtul singulare, colonii, filamente sau mase
suprafeţei oceanului. Algele Sargassum gelatinoase.
formează mase uriaşe flotante situate în Cianobacteriile pot fi, în măsură egală
mijlocul Mării Sargaselor, dând numele folositoare, dar şi dăunătoare pentru om.
acestei mări. Ciclul lor biologic variază Unele specii se comportă ca fertilizanţi
considerabil, dar majoritatea se reproduc prin naturali în unele habitate, cum ar fi culturile
alternarea generaţiilor. de orez, în timp ce altele produc toxine.
Dinoflagelatele Toxine cu acţiune moderată a unor
Alcătuiesc încrengătura Dinoflagellata; sunt, cianobacterii eliminate în biotopuri acvatice –
în general organisme unicelulare ce pot fi lacuri, oceane – cauzează boala cunoscută sub
acoperite de plăci celulozice tari asemănătoare denumirea de mâncărimea înotătorilor. Alte
unor armuri sub formă de coifuri. Multe specii toxine, cu efect brutal, neuromuscular, pot
au ornamentaţii neobişnuite sub formă de cauza moartea peştilor din biotopurile
cornuri, spini sau aripi. Există peste 130 de acvatice, sau a animalelor care folosesc apa ca
genuri şi 2.ooo specii de dinoflagelate sursă de adăpare.
planctonice care trăiesc în apă sărată, dar pot Utilizarea algelor
fi întâlnite şi în ape dulci, sub aceeaşi formă. Creativitatea umană a găsit o largă paletă de
Multor specii le lipsesc cloroplastele fiind utilizare pentru alge. Ele constituie o
dependente de alte specii în asigurarea hranei. importantă sursă de hrană pentru om şi
Unele sunt parazite, dar cele mai multe sunt animale, popoarele asiatice creând o adevărată
carnivore, utilizând formaţiuni speciale cu industrie din cultivarea şi prelucrarea algelor
aspect de harpon numite trichocisturi cu care- destinate consumului. Unele specii, cu un
şi capturează hrana. În contrast, mai multe conţinut bogat proteină, cum este Spirulina,
specii fotosintetizante trăiesc in ţesuturile unor sunt crescute comercial, în iazuri special
nevertebrate marine, cum sunt coralii şi amenajate, fiind folosite ca suplimente
scoicile uriaşe, împărţind hrana sintetizată de dietetice în hrana vacilor, sau ca sursă proteică
ele cu gazda lor, aceasta asigurându-le în alimentaţia omului.
protecţie şi o parte din nutrienţi. Sunt utilizate ca agenţi de densificare în
Cianobacteriile industria cosmeticelor, fiind incluse în
Sunt încadrate în încrengătura Cyanophyta compoziţia şampoanelor, dar şi în industria
care conţine circa 150 de genuri şi 2.000 de alimentară, întrând în compoziţia îngheţatei.
specii. Diferit de alte alge, cianobacteriile sunt Unele specii de alge brune produc acid
organisme procariote, creând dezbateri intense alginic, compus utilizat la stabilizarea
privind încadrarea lor în grupa bacteriilor sau emulsiilor şi suspensiilor.
a algelor. Au răspândire cosmopolită, ocupând Algele sunt folosite şi în medicină, cu rol în
habitate terestre şi acvatice cu condiţii variate prevenţia unor boli, conţinutul bogat în iod al
de mediu, suportând chiar şi limite extreme, acestora contribuind la rata scăzută a guşei în
cum sunt izvoarele termale, sau crăpăturile din ţările în care oamenii consumă frecvent alge.
97
O altă utilizare medicală a acestora este indusă de amfibian, etimologic termenul venind din
de furnizarea, de către unele specii de alge limba greacă, amphi însemnând ambele. iar
roşii a agarului, compus utilizat în multe bios, viaţă. Amfibienii sunt primele animale
medii de cultură în microbiologie. Recent, cu coloană vertebrală adaptate vieţii pe uscat,
algele au intrat în obiectivul cercetătorilor din din care, ulterior s-au dezvoltat mamiferele şi
domeniul oncologiei datorită compuşilor păsările.
anticanceroşi din structura lor chimică, Sunt recunoscute peste 4.000 specii de
cianobacteriile fiind cei mai promiţători amfibieni sistematizate în trei grupe :
candidaţi. • broaşte şi broaşte râioase – ordinul
Sunt utilizate şi în agricultură ca fertilizanţi Anurans;
naturali şi recondiţionanţi ai solurilor. Prin • salamandre – ord. Caudata;
compoziţia bogată în potasiu algele determină • cecilienii – ord. Gymnophiona sau
o ameliorare a producţiilor agricole. Unele Caecilians;
specii de cianobacterii pot transforma azotul Grupul broaştelor este cel mai bine
atmosferic în amoniu, un compus chimic care reprezentat numeric, cu peste 3.500 specii
conţine azot sub o formă utilizabilă de către incluse,
plante, ca nutrient. între cele două tipuri existând diferenţe
Algele ca bioindicatori ai sănătăţii marcante : broaştele au pielea netedă şi
ecosistemelor acvatice membre lungi, iar broaştele râioase au pielea
Datorită creşterii lor rapide şi a sensibilităţii rugoasă, cu negi la suprafaţă şi membre
crescute la schimbările condiţiilor de mediu, scurte.
algele sunt adesea printre primele organisme În grupul salamandrelor sunt incluse circa 360
care răspund acestor modificări. Un exemplu de specii, ce au corpul lung, suplu, terminat cu
concludent este reprezentat de epuizarea o coadă.
comunităţii de diatome din mlaştina Cecilienii, cu aproximativ 160 specii sunt cei
Everglades, Florida, Statele Unite ale mai rari amfibieni. Nu au membre, având
Americii. Aceasta a constituit o dovadă aspectul unor viermi de pământ. Majoritatea
puternică a modificărilor compoziţiei în fosfor trăiesc sub pământ unde fac vizuine, dar sunt
a acestui ecosistem unic. şi specii acvatice.
Fenomenul de înflorire a algelor (creşterea Răspândire şi habitat
numerică explozivă a populaţiei de alge) poate Amfibienii ocupă toate continentele,
reduce concentraţia oxigenului din apă exceptând Antarctica. Cei mai răspândiţi sunt
determinând sufocarea peştilor şi a plantelor broaştele care se găsesc aproape oriunde, cu
acvatice, determinând totodată reducerea excepţia unor insule, a regiunilor polare şi a
penetrării luminii în mediul acvatic respectiv, ecosistemelor deşertice foarte uscate.
împiedicând desfăşurarea fotosintezei. Salamandrele sunt şi ele foarte răspândite, în
emisfera vestică ocupând areale diverse din
V.4.2. Amfibienii America de Nord, până în partea nordică a
Americii de Sud; se găsesc totodată în Europa,
Introducere Africa şi Asia. Cecilienii au o răspândire
Amfibienii sunt animale care trăiesc în medii restrânsă localizându-se în America Centrală
umede, ce au pielea lipsită de păr prin care şi de Sud şi părţi din Asia de Sud – Est.
apa poate trece sau ieşi în şi din corpul său. Amfibienii trăiesc într-o gamă foarte largă de
Aproape toţi amfibienii îşi petrec prima parte ecosisteme, incluzând : păşuni, păduri umede,
a vieţii lor în apă, iar a doua pe uscat. Se poate păduri de conifere, areale alpine, chiar
afirma că este o viaţă dublă ce reflectă numele deşertice, deşi majoritatea speciilor necesită
98
habitate bogate în apă cum sunt iazurile, • Cordul tricameral pompează sângele într-
mlaştinile, ape curgătoare, în special pentru un aparat circulator complex.
creştere. • Aparatul digestiv este format din : gură,
Caractere fiziologice esofag, stomac şi intestin care se deschide
Dimensiunile corporale ale amfibienilor posterior în cloacă, În cloacă se mai
variază foarte mult, de la 1 cm cât măsoară deschid orificiile aparatului excretor şi
broasca aurie, până la peste 1,5 metri în cazul reproducător.
salamandrei japoneze uriaşe. Dimensiunile Amfibienii sunt organisme cu sânge rece,
medii pe grupe de amfibieni sunt : numite ectoterme, incapabile de termoreglare,
salamandrele, între 5 – 20 cm lungime, temperatura corpului lor fiind determinată şi
broaştele de la 2, până la 8 cm, iar cecilienii influenţată de temperatura mediului ambiant.
între 10 – 50 cm lungime. Pielea amfibienilor este lipsită de păr; este viu
Morfostructura amfibienilor diferă în funcţie colorată , având un rol protector împotriva
de stadiul evolutiv. Larvele, forme imature prădătorilor fiind totodată o cale de absorbţie
numite şi mormoloci, au multe caracteristici a apei şi oxigenului din mediu. Coloraţia
asemănătoare peştilor : trăiesc în ecosisteme variată este asigurată de prezenţa granulelor
acvatice, având branhii pe părţile laterale ale de pigmenţi în straturile superioare ale pielii şi
capului cu ajutorul cărora respiră sub apă; au a unor celule specializate ce conţin pigmenţi,
o coadă scurtă ce serveşte la înot şi au dinţi numite cromatofori, în straturile inferioare ale
mici. pielii. Schimbarea nuanţelor corpului în
Broaştele adulte au membrele posterioare funcţie de condiţiile ambientale se realizează
lungi şi puternice cu ajutorul cărora se prin concentrarea sau dispersia pigmenţilor
deplasează prin săritură, principala modalitate din cromatofori, acest comportament având
de locomoţie a acestora în biotopurile terestre; rol în termoreglare, dar şi ca mecanism de
le lipseşte coada care ar constitui un obstacol camuflare împotriva prădătorilor. Pielea
în momentul executării salturilor. În contrast, conţine şi glande secretoare a unei substanţe
salamandrele au patru membre scurte şi o mucoase ce formează un strat protector
coadă lungă şi puternică ce serveşte pentru împotriva uscăciunii.
asigurarea balansului în deplasarea pe pământ, Analizori – amfibienii sunt lipsiţi de ureche
sau propulsia în cazul înotului. Cecilienii sunt externă, dar au urechea internă foarte bine
lipsiţi de membre, deplasarea lor prin sol dezvoltată, beneficiind de un auz ascuţit, cu
realizându-se prin intermediul craniului rol în comunicare, găsirea hranei, evitarea
puternic pe care-l folosesc ca un piston pentru prădătorilor. Sunetele sunt produse prin
a forma galerii, iar în medii acvatice înoată intermediul unor organe dezvoltate ce includ
prin mişcări asemănatoare cu a ţiparilor. larinxul şi un sac vocal expandabil ataşat la
Anatomia internă este asemănătoare cu a altor gât care generează o varietate largă de sunete,
vertebrate. cu rol în disputele teritoriale şi stabilirea
• Respiraţia se realizează prin intermediul ierarhiilor între masculi. Văzul este asigurat
pulmonilor, la majoritatea speciilor; unele de doi ochi situaţi pe părţile laterale ale
sunt prevăzute cu branhii, sau chiar cu capului ce dau posibilitatea de a sesiza
ambele organe, în special în cazul pericolele, sau căutarea prăzii, în aproape
amfibienilor adaptaţi la medii acvatice. O orice direcţie. Cecilienii, cu habitat subteran,
altă modalitate de respiraţie este cea au ochi, dar sunt acoperiţi de piele sau chiar
cutanată, oxigenul necesar fiind preluat de plăci osoase, orientarea lor în mediu
direct, prin pielea lor permeabilă. realizându-se prin intermediul a două
tentacule situate pe cap, cu ajutorul cărora
99
sesizează schimbările chimice din ambianţă. Reproducţie

Mirosul şi gustul sunt, într-o oarecare măsură, Broaştele şi salamandrele etalează un
asigurate de un organ situat pe plafonul comportament de împerechere elaborat pe
cavităţii bucale, numit organul lui Jacobson; parcursul căruia masculii recurg la o serie de
acesta detectează, probabil, modificările strategii cu rol de atragere a femelelor.
chimice din gură. Masculii salamandrelor emit mirosuri cu rol
Comportament atractiv pentru femele; dacă o femelă
Stilul de viaţă al amfibienilor este dictat de receptează aceste semnale chimice şi devine
necesitatea menţinerii umidităţii pielii şi interesată de masculul respectiv, acesta la
evitarea supraîncălzirii sau răcirii excesive a rândul lui va continua actul de curtare
corpului. În ambianţă caldă, amfibienii adulţi adoptând poziţii complexe, pe parcursul
sunt mai activi noaptea, comparativ cu ziua, cărora îşi va schimba culoarea corpului, care
pentru a evita căldura excesivă şi consecutiv va deveni strălucitoare.
pirederile crescute de apă. În timpul amiezilor Broaştele, în condiţii optime de creştere şi
însorite, ei se adăpostesc în habitate umede, dezvoltare a unei noi generaţii, se adună în
dedesubtul rocilor sau a buturugilor, sau în număr foarte mare, uneori mii de indivizi.
crăpăturile din sol. În ambianţă rece, Masculii acestora se bazează, în atragerea
amfibienii devin apatici sau inactivi. femelelor şi menţinerea la distanţă a altor
Compotamentul de hrănire al majorităţii masculi, pe semnalele acustice, familiare sub
amfibienilor adulţi este indus de caracterul numele de orăcăit sau croncănit, dar pot emite
carnivor al nutriţiei acestora, capturând o şi fluierături, triluri sau pocnete.
varietate largă de insecte, păianjeni, crustacee, Împerecherea propriu-zisă este diferită la cele
viermi, reptile mici şi uneri amfibieni mai două grupuri. La broaşte fertilizarea este tipic
mici. externă; masculul se caţără pe spatele femelei
Comportamentul de aparare împotriva şi îsi va potrivi cloaca în poziţie optimă astfel
prădătorilor situaţi pe niveluri trofice diferite încât sperma să cadă pe ouăle eliminate de
se realizează prin mecanisme variate. Mulţi femelă. Salamandrele se vor poziţiona în
amfibieni, în momentul identificării unui pereche, astfel încât orificiile cloacale să se
prădător, pretind ca sunt morţi; alte specii se atingă, realizându-se transferul direct al
bazează pe toxinele existente în pielea lor, spermei la femelă, fertilizarea fiind internă. La
toxine care le imprimă gust neplăcut, sau sunt cecilieni sunt foarte puţine lucruri cunoscute
toxice pentru prădători. Avertizarea despre comportamentul de împerechere.
prădătorilor asupra toxicităţii lor se realizează Ouăle amfibienilor nu sunt protejate de o
prin intermediul unor culori vii, strălucitoare. coajă impermeabilă, asemănătoare cu cea a
Salamandrele utilizează, ca mijloc de apărare păsărilor sau reptilelor. Sunt, în schimb,
împotriva agresiunii unor prădători, coada, pe înconjurate de o substanţă gelatinoasă
care, în unele situaţii, când sunt prinse, şi-o transparentă, cu rol protectiv necesitând
pot rupe; aceasta va rămâne pe sol unde se va pentru depunere medii acvatice sau terestre cu
mişca activ distrăgând atenţia prădătorului şi umiditate crescută. Cei mai mulţi amfibieni îsi
creând astfel posibilitatea amfibianului să depun ouăle în apă, după care le părăsesc; cei
scape. Ulterior coada se va regenera. care depun ouăle pe uscat, asigură paza
Broaştele răspund adesea ameninţărilor prin acestora împotriva prădătorilor.
umflarea şi ridicarea corpului, apărând astfel Ciclul evolutiv
mult mai mari decât sunt în realitate. După eclozionarea larvelor, majoritatea
amfibienilor trec printr-un proces profund de
transformare anatomică, nutriţională şi
100
comportamentală numit metamorfoză. În exemplare de amfibieni cu malformaţii

timpul acestuia, larvele îşi schimbă lent diverse, într-un număr tot mai mare.
aspectul pisciform acvatic până la cel al unui Sower şi col.146, într-un studiu realizat pe
animal bine adaptat vieţii pe uscat. În paralel specii diverse de broaşte, Rana catesbeiana,
cu dezvoltarea pulmonilor, amfibienilor le vor R. clamitans în centrul şi sudul statului
creşte membrele, cei mai mulţi vor pierde american New Hampshire, concluzionează că
branhiile, iar la broaşte va dispare coada. malformaţiile au fost prezente în 81 % din
Durata metamorfozei variază larg, de la o habitatele studiate (13 din 16). Autorii enunţă
specie la alta. În condiţiile ecosistemelor ca factori potenţiali ai acestui fenomen
caracteristice Europei, la broaşte ajunge la distrugerea habitatelor, bolile, paraziţii,
circa 16 săptămâni, iar la salamandra contaminanţi ai mediului, modificările
marmorată este completă în 6 luni. climaterice, ploile acide şi creşterea radiaţiei
Longevitatea amfibienilor în condiţii naturale ultraviolete B.
este puţin cunoscută. În captivitate variază Burkhart şi col.26 realizează un studiu similar
între 20 – 25 ani la salamandre, cu extreme ce într-o zonă mult mai vastă care a inclus
au depăşit 50 de ani. Broaştele captive trăiesc regiuni din Canada şi statele americane
între 1 – 10 ani, iar broaştele râioase pot Minnesota, Wisconsin şi Vermont pe broaşte
depăşi chiar 30 de ani. din speciile R. pipiens, R. clamitans, R.
Amfibienii ca bioindicatori ai sănătăţii catesbeiana şi R. septentrionalis. Autorii
ecosistemului susţin că malformaţiile au ca şi cauze
Ciclul de viaţă bistadial şi pielea permeabilă a schimbările survenite în fenomenul de
amfibienilor induc acestora o sensibilitate prădătorism, endoparaziţii, bolile, radiaţiile
particulară crescută la alterarea condiţiilor de ultraviolete, depleţia de minerale (calciu,
mediu cauzată de diverse mecanisme, cum magneziu) şi chimicalele naturale sau
sunt poluarea şi seceta. Această sensibilitate fabricate de om. Autorii consideră dependenţa
fac din amfibieni excelenţi bioindicatori. broaştelor de calitatea apei ca şi cauză majoră
Amfibienii au supravieţuit peste 300 de a apariţiei acestor malformaţii.
milioane de ani unor modificări drastice a Malformaţiile identificate la amfibieni sunt
condiţiilor de mediu care au determinat clasificate în două grupe: externe – lipsa
dispariţia unor forme de viaţă mult superioare membrelor, sau apariţia unor membre
ca organizare morfo-structurală şi rezistenţă, supranumerare, protuberanţe în diverse
cum sunt dinozaurii. regiuni corporale, anoftalmia, diverse
În ultimii 50 de ani s-a constatat, la nivel cordoane pe corp şi interne – reproductive,
mondial, un declin accentuat al populaţiilor de digestive, urinare130.
amfibieni, cu o rată medie de 4 % pe an, fiind Meteyer şi col.107 consideră că malformaţiile
afectate continentele americane şi Australia. apărute la broaşte au o etiologie multiplă,
Acest declin are două cauze majore: fiind implicaţi: factori genetici, paraziţi,
• naturale, prin fluctuaţii normale induse de contaminarea chimică a ecosistemelor, viruşii,
factorii ce afectează dinamica unei radiaţia ultravioletă, dar şi traumele fizice
populaţii; cauzate de om sau prădători.
• artificiale, cauzate de om, cu un ritm mult
mai rapid decât capacitatea de adaptare a V.4.3. Lichenii
amfibienilor;
Corelat cu acest declin se înregistrează un alt Introducere
fenomen îngrijorător, respectiv apariţia de Reprezintă un parteneriat între fungi şi alge
realizat cu scopul supravieţuirii unor condiţii
101
severe de mediu cărora supravieţuirea care se ataşează de roci sau de scoarţa

individuală nu ar fi posibilă. copacilor.
Componenta fungică se numeşte micobiont şi • Lichenul folios – are un aspect de frunză,
este şi este alcătuită dintr-o reţea de fibre cu suprafaţele dorsală şi inferioară
numite hife care sunt cuprinse într-o distinct expuse la aer. Adesea formează
formaţiune cu aspect de ţesut compact. Prin pete mari, floconoase la suprafaţa scoarţei
intermediul acestor hife fungii îşi procură copacilor.
hrana din mediul înconjurător. • Lichenul fruticos – are o creştere de tip
Componenta algică se numeşte fotobiont şi îşi pilos, formând şuviţe cu aspect tufos la
sintetizează hrana prin fotosinteză; creşte ca o suprafaţa sau atârnând de ramurile
masă de celule verzi dispersată deasupra copacilor. Fiecare şuviţă este tubulară, cu
hifelor fungale. structură trilamelară tipică care
Lichenii se dezvoltă în condiţii variate de înconjoară un miez scobit.
mediu : pe sol, roci, coaja copacilor, unde Creştere şi reproducţie
formează colonii mici, rotunde, ataşate Lichenii sunt lipsiţi de rădăcini, dar se
substratului, sau formează structuri aeriene ataşează ferm la suprafaţa de creştere prin
asemănătoare firelor de păr ce atână de intermediul hifelor. Creşterea lor este deosebit
ramurile copacilor. de lentă, adăugându-şi câţiva milimetri pe an
Structură la diametru, rapiditatea creşterii lichenilor
Sunt identificate circa 18.000 – 20.000 specii fiind un criteriu de apreciere a duratei
de licheni clasificate pe baza sistematicii perioadelor glaciare.
componentei fungale, având denumirea Reproducţia lichenilor este condiţionată de
ştiinţifică conformă cu cea a fungului reproducţia celor doi parteneri: alga şi
implicat. ciuperca. Alga se reproduce asexuat prin
Componenta fungală implicată în relaţie este, mitoză, fenomen prin care o celulă se divide
cel mai adesea, un fung din încrengătura în două celule identice genetic. Ciuperca se
Ascomycetes, iar unii licheni tropicali au în reproduce sexuat; hifele conţin două tipuri
structură fungi din încrengătura reproductive numite plus şi minus varietăţi,
Basidiomycetes, ambele grupe reproducându- nediferenţiate anatomo-structural. Nucleii
se prin spori. acestora fuzionează rezultând o structură
Partenerul algal este, uzual, o algă verde, sub reproductivă multicelulară la suprafaţa
forma unei singure celule, sau a unui lanţ lichenului. Nucleii fuzionaţi se divid de câteva
celular. În unii licheni gelatinoşi sunt ori şi produc spori care vor fi diseminaţi de
implicate cianobacteriile. Cel mai adesea un vânt, iar la locul de oprire vor germina
lichen conţine o singură algă, dar sunt şi formând o nouă masă hifală. Aceasta este
cazuri în care o algă verde şi o cianobacterie lipsită de alge, dar trebuie să se unească cu o
sunt prezente în acelaşi lichen, în părţi diferite algă pentru a supravieţui.
ale acestuia. Lichenul ca ansamblu se poate reproduce
Un lichen tipic are o structură trilamelară în asexuat. Pot forma mici formaţiuni sferice
care stratul mijlociu ce conţine componenta numite soredia care întreţes hife fungale cu
algală este delimitat de două straturi tisulare celule algale şi vor fi dispersate în noi
fungice. Această structură trilamelară este habitate. O altă modalitate constă în formarea,
aranjată în una din cele trei forme de creştere la suprafaţa lor, a unor muguri mici, cu aspect
de bază întâlnite la licheni : digitiform numiţi isidia, care se vor rupe şi
• Lichenul crustos – creşte ca o crustă vor forma noi licheni.
turtită, având un strat bazal cimentat cu
102
Lichenii ca bioindicatori ai sănătăţii nivelului ozonului troposferic fitotoxic, cel

ecosistemului puţin în zonă respectivă.
Lichenii constituie sursă de hrană pentru Garty şi col.57 monitorizează poluarea aerului
insecte, melci şi unele mamifere, cum este folosind ca bioindicator specia de lichen
renul şi caribu. Sunt, de asemenea, utilizaţi în Ramalina maciformis adaptat ecosistemelor
medicina populară, atribuindu-li-se un efect deşertice. Autorii au determinat : producţia de
curativ în unele boli : diabet, astm. Extractele etilen, potenţialul productiv total al
de licheni sunt utilizate ca şi coloranţi în fotosistemului II, exprimat ca raportul de
industria cosmetică. clorofilă fluorescentă şi pierderile de
Importanţa majoră a lichenilor rezidă însă din electroliţi prin membranele celulare. Gradul
caracterul de bioindicatori ai problemelor de de poluare a fost apreciat prin determinarea
mediu, rol datorat sensibilităţii crescute a cantităţii unor minerale (B, Cd, Co, Cu, Fe, K,
acestora la poluarea atmosferei. În ciuda Mg, Mn, Na, Ni, P, Pb, Sr şi Zn) din hifele
rezistenţei crescute la condiţiile severe de lichenilor. Pe baza rezultatelor obţinute autorii
mediu, ei sunt usor distruşi de substanţele concluzionează că lichenul respectiv poate fi
chimice prezente în aer şi de ploile acide clasificat ca o specie sensibilă la activitatea
rezultate în urma arderii cărbunelui, a antropogenă din deşert, corespunzătoare ca
hidrocarburilor sau consecutiv altor procese bioindicator a poluării ecosistemelor
industriale. Declinul populaţiilor de licheni respective.
din zonele industrializate, corelată cu prezenţa Rossbach şi col.135 relevă o corelaţie directă
lor în zone nonindustrializate furnizează un între concentraţia unor elemente chimice din
indice al poluării atmosferice. praf (Cz, Zn şi Fe), respectiv din lichenul
Numeroase studii cu caracter regional Usnea spp.
confirmă faptul că, lichenii sunt printre Studii similare, cu caracter regional, au fost
primele organisme care reacţionează negativ realizate şi în alte zone geografice (Rusia,
la poluarea atmosferică. Gonzales şi col.59 au Tanzania)52,80
transplantat simultan trei specii de licheni :
Ramalina celastri, Punctelia microsticta şi
V.4.4. Alte organisme
Canomaculina pilosa în 17 zone urbane
industriale din nordul oraşului Cordoba, Studii recente, realizate de cercetători chinezi,
Argentina, areale caracterizate prin trafic auto demonstrează rolul de bioindicatori ai poluării
intens, clădiri înalte şi industrie. La trei luni mediului a unor specii de protozoare şi
post-transplantare autorii au determinat nematode din sol. Determinarea structurii
valoarea unor compuşi chimici din compoziţia comunităţilor, a variaţiilor dinamice şi a
lichenilor, şi anume : clorofila A şi B, biodiversităţii acestor organisme pot constitui
feofitina A, proteinele solubile, dienele mijloace puternice de evaluare a modificările
hidroperoxidate, concentraţia naturale ale mediului precum şi de
malondialdehidelor şi acumularea de sulf. monitorizare a poluării mediului indusă de
Autorii au constatat că toate cele trei specii de activitatea antropică145,171.
licheni au reacţionat la prezenţa substanţelor Pihan şi de Vaufleury126 evaluează rolul de
poluante în aer prin modele variabile ale bioindicatori ai poluării mediului a
compoziţiei lor chimice de la o specie la alta. gasteropodelor terestre (melci). Autorii au
Lorenzini şi col.97 prin studii realizate în utilizat două specii de melci: Helix pomatia şi
provincia italiană Toscana, demonstrează însă Helix aspersa aspersa şi au determinat prin
că distribuţia şi biodiversitatea lichenilor analize de bioacumulare nivelul poluanţilor
epifitici nu este potrivită pentru monitorizarea (cadmiu, nichel, fier, crom, mangan, zinc,
103
plumb şi cupru) în viscerele melcilor. Ei au produce efecte negative asupra mediului şi

stabilit o corelaţie pozitivă între valorile sănătăţii organismelor vii.
acestor poluanţi în corpul melcilor şi din Dependent de substratul abiotic afectat se
mediu, şi concluzionează că melcii sunt diferenţiază trei tipuri de poluare: atmosferică,
folositori în biomonitorizarea activă şi pasivă acvatică şi terestră.
a mediului. Poluarea atmosferică – reprezintă fenomenul
Din datele enunţate mai sus, se conturează de acumulare în aer a unor substanţe care, în
clar ideea existenţei unei game variate de concentraţii suficiente, periclitează sănătatea
organisme, cu nivel de dezvoltare şi omului, sau produc alte efecte măsurabile
organizare internă foarte variată, de la simplu asupra materiei vii şi a altor materiale.
la complex, care pot avea un rol activ în Sursele majore de poluare a atmosferei sunt:
activitatea de monitorizare a stării de sănătate producţia de energie şi căldură prin
a unui ecosistem. De cele mai multe ori aceste intermediul termocentralelor, arderea
organisme informează asupra unor modificări deşeurilor cu origini diferite, procesele
negative induse de activitatea umană şi oferă industriale şi în special transportul.
mai puţine date vizavi de acţiunea factorilor Consecutiv desfăşurării acestor activităţi, se
naturali dintr-un ecosistem şi influenţa lor elibearează în atmosferă şase tipuri majore de
asupra mediului ambiant. Cade în sarcina substanţe poluante: monoxidul de carbon,
noastră de a corela toate informaţiile venite hidrocarburile, oxizii de azot, dioxidul de sulf,
din partea acestor oganisme santinelă cu oxidanţi fotochimici şi diverse particule.
acţiunea factorilor ecologici şi de a lua măsuri Există mai multe tipuri şi modalităţi de
care să prevină alterarea stării de sănătate a poluare a atmosferei:
unui ecosistem. • Poluarea fonică – fără a avea o
componentă chimcă, zgomotul excesiv,
transportat de către aer, are un efect
V.5. Poluarea ecosistemelor. iritant şi detrimental asupra omului sau
Impacturi şi măsuri de control animalelor. Efectul său este resimţit
O problematică majoră a lumii contemporane particular în ecosistemele urbane
o reprezintă poluarea. Indiferent că este vorba aglomerate.
• Poluarea prin arderea cărbunilor –
de un ecosistem natural marin sau terestru, ori
urban, activitatea umană se răsfrânge negativ combustibilii solizi, prin arderea lor
asupra componentei biotice, dar şi abiotice a necontrolată şi în lipsa vântului care să
mediului. disemineze la distanţă deşeurile de ardere,
Noţiunea de poluare poate fi definită în pot avea efecte fatale asupra biocenozelor
diverse moduri: o stare indezirabilă a mediului datorate gazelor otrăvitoare eliminate în
natural contaminat cu substanţe dăunătoare, aer care staţionează în zona de ardere şi
consecinţă a activităţii umane; o schimbare a îşi cresc concentraţia aeriană, prin
caracteristicilor fizice, chimice sau biologice acumulare.
• Poluarea cu gaze de eşapament –
ale aerului, apei sau solului care poate afecta
sănătatea, supravieţuirea ori activitatea tuturor intervine în poluarea atmosferei într-un
formelor de viaţă într-o formă neaşteptată; procent mediu de 60%, ce urcă în oraşe
prezenţa unei substanţe în mediu care, prin până la 80%. Aceste gaze conţin o mare
compoziţia sa chimică sau cantitatea crescută, varietate de substanţe chimce dăunătoare,
împiedică funcţionarea proceselor naturale şi dintre care, cel mai toxic este monoxidul
de carbon.
104
• Poluarea prin ploi acide – sunt rezultanta cauzând grave prejudicii florei şi faunei
combinării sulfului şi azotului atmosferic specifice acestor ecosisteme.
cu umiditatea aerului rezultând ploaia, Poluarea solului – este definită ca procesul de
zăpada, ceaţa sau grindina acidă. Acizii degradare a scoarţei terestre consecutiv unor
erodează metalul, piatra sau alte materiale activităţi specifice agriculturii, incorect
de construcţie şi poluează sursele de apă. realizate, a exploatărilor minerale, deşeurilor
• Poluarea prin fumat – aparent cu industiale şi menajere depozitate în
semnificaţie redusă la nivelul atmosferei, ecosistemele terestre. Îmbracă două aspecte
în ansamblul ei, fumatul este cauza diferite:
majoră a poluării microclimatului din • Poluarea solului – este realizată, în
clădiri şi consecutiv al apariţiei bolilor principal, de substanţele erbicide şi
pulmonare, dintre care cancerul este cea pesticide la nivelul agroecosistemelor,
mai gravă. Sunt afectaţi în egală măsură prin folosirea în exces, sau
fumătorii, dar şi nefumătorii obligaţi să necorespunzătoare a lor. În mediul urban,
inhaleze aerul poluat. străzile, parcurile, zonele de picnic, şi alte
Poluarea hidrosferei – semnifică introducerea spaţii verzi sunt poluate cu resturi
în ecosistemele acvatice limnetice sau alimentare, deşeuri plastice
oceanice a unor materiale chimice sau fizice nedegradabile, uleiuri auto, toate
care degradează calitatea apei şi afectează generând, pe lângă riscul unor
organismele care trăiesc în ea. În această îmbolnăviri la oameni sau animale,
grupă, a substanţelor hidro-toxice intră aspectul de mizerie al oraşului respectiv.
pesticidele, metalele grele şi alţi compuşi • Depozitarea deşeurilor – ameninţă
chimici bioacumulativi, nedegradabili, care sănătatea oamenilor din zonele urbane
sunt hidrosolubili, formând soluţii, sau prin descompunerea lor şi favorizarea
suspensii în apă. Se diferenţiază câteva dezvoltării unor insecte şi a altor
mecanisme de poluare acvatică: organisme transmiţătoare de boli grave.
• Poluarea industrială – apa rezultată în La nivelul tuturor componentelor abiotice ale
urma unor procese industriale este, ecosferei, respectiv atmosferă, hidrosferă şi
adesea, deversată în apele curgătoare din litosferă, pe lângă tipurile de poluare anterior
apropierea agenţilor industriali. Conţine enunţate, se mai realizează o poluare
frecvent acizi, substanţe alcaline, uleiuri biologică şi una radioactivă.
minerale şi săruri, toxice pentru Poluarea biologică constă în eliminarea în
biocenozele acvatice. mediu de către animalele bolnave a unor
• Poluarea cu ape menajere şi deşeuri agenţi patogeni vii, cum sunt bacteriile,
zootehnice – sunt deversate în râuri şi paraziţii, virusurile care vor induce mediului
lacuri contribuind în special la poluarea ambiant starea de sursă secundară de
microbiologică a acestora. contaminare pentru alte animale sănătoase,
• Poluarea cu deşeuri din minerit şi sau chiar pentru om. Agenţii respectivi vor fi
agricultură – procesul de extracţie şi diseminaţi în mediu prin diverse modalităţi:
prelucrare primară a cărbunelui şi aurului vânt, ploaie, vectori vii (rozătoare, păsări)
se finalizează cu eliminarea unor cantităţi determinând răspândirea bolilor respective pe
crescute de ape acide care, împreună cu areale întinse.
pesticidele, substanţele fertilizante şi Poluarea radioactivă – era radioactivităţii a
erbicidele utilizate ca îngrăşăminte în debutat în deceniul 5 al secolului XX, odată
agricultură pot ajunge prin intermediul cu fabricarea primei bombe atomice. Energia
precipitaţiilor în râuri sau ape stătătoare atomică este considerată curată sub aspect
105
chimic întrucât nu elimină în atmosferă despăduriri, eroziunea solului, alterarea

substanţe poluante cum este CO2, reducând geografiei peisajului, ploi acide, schimbarea
astfel efectul de seră. În ciuda avantajelor modelului climatic, încălzirea globală,
multiple, se ridică problematica deşeurilor fenomenul El Niño, alunecări de teren,
rezultate din reacţiile nucleare care se reducerea vizibilităţii atmosferice, depleţia
constituie într-o formă de poluare numită stratului de ozon, alterarea reţelelor trofice,
radioactivitate. Mediul înconjurător se apariţia unor boli noi datorită modificărilor de
caracterizează printr-o radioactivitate naturală, patogenitate a unor organisme uzual
având origine cosmică sau telurică, dar sunt nepatogene, alterarea stilului de viaţă
prezente în mediu şi substanţe radioactive consecutive unor stări de poluare accentuată a
artificiale, rezultate în urma activităţii umane. substratului şi nu în ultimul rand, efecte
Radioactivitatea apare consecutiv creşterii economice majore.
instabilităţii unui radionuclid (substanţe Pentru prevenirea şi combaterea modalităţilor
emiţătoare de radiaţii) şi a degradării sale de poluare descrise pot fi aplicate la nivelul
urmată de încercarea de a-şi câştiga ecosistemelor o serie de măsuri de control cu
stabilitatea. Perioada necesară degradării a caracter general, impuse prin măsuri
jumătate din masa radionuclidului respectiv se legislative, sau specifice fiecărei componente
numeşte timp de înjumătăţire şi variază ca a toposferei.
durată de la un element la altul. Acest process În grupa măsurilor cu caracter general pot fi
este exprimat printr-o unitate numită incluse: crearea unor agenţii specializate în
becquerel. Un becquerel este egal cu o monitorizarea şi controlul calităţii mediului;
dezintegrare a nucleului per secundă. stabilirea cadrului legislativ de desfăşurare a
Consecutiv acestor degradări sunt emise trei acestei activităţi; elaborarea unor acte
tipuri de radiaţii: particule alfa care pot fi uşor normative care să stabilească normele de
blocate de o foaie de hârtie, beta care pot emisii admise pentru fiecare agent economic;
penetra pielea, dar pătrunderea lor poate fi crearea de specialişti în probleme de mediu şi
stopată de materiale de construcţii ca sticla şi protecţia acestuia; conştientizarea tineretului
metalul şi radiaţiile gamma care penetrează asupra importanţei mediului şi a protecţiei
uşor pielea şi produc grave perturbări la acestuia prin includerea în programa şcolară a
nivelul celulelor, necesitând pentru protecţie unor discipline de profil, sau prin alte
pereţi groşi de beton. mijloace caracteristice; aplicarea unor
Se pot diferenţia câteva surse majore sancţiuni drastice tuturor poluatorilor de
răspunzătoare de poluarea radioactivă a mediu.
mediului: centralele atomo-electrice, armele Poluarea atmosferei poate fi prevenită prin
nucleare, transportul bazat pe motoare câteva măsuri, şi anume: controlul şi limitarea
nucleare (submarine), depozitele de deşeuri folosirii carburanţilor fosili în transporturi,
radioactive, minele de uraniu. implementarea unor strategii antipoluante
Toate formele de poluare exercită impacturi specifice fiecărui agent economic cu
semnificative asupra tuturor formelor de viaţă obligativitatea punerii în folosinţă a unor
şi factorilor abiotici având totodată sisteme de filtrare a emisiilor atmosferice de
repercusiuni socio-economice. Aceste impacte gaze, interzicerea fumatului în instituţii,
cauzează modificări accentuate ale mediului comcomitent cu amenajarea unor spaţii
de viaţă, putând îmbrăca diverse forme de destinate acestui obicei, planificarea
expresie: degradarea continuă a biodiversităţii, urbanistică atentă şi controlul autovehiculelor,
contaminarea resurselor de hrană determinând sau a altor surse poluante fonice.
crize alimentare, deşertificarea ecosistemelor,
106
Poluarea apei poate fi stopată prin măsuri niveluri crescute de cadmiu şi zinc din mediu,
legislative care să împiedice deversarea substanţe care, în concentraţii crescute devin
reziduurilor toxice din industrie în cursurile de toxice pentru alte plante. Feriga extrage
apă, dar este foarte important aspectul uman, arsenicul din sol, cu o rată mult mai crescută
respectiv, fiecare membru al societăţii ar decât orice altă plantă şi-l depozitează în
trebui să fie conştient de gravitatea poluării frunze. Floarea soarelui este utilizată pentru
apei în orice fel şi să prevină prin orice mijloc curăţarea reziduurilor de uraniu de lângă
acest fenomen. Cernobîl.
Poluarea solului poate fi prevenită prin În gama de procese biologice de tratare a
depozitarea deşeurilor menajere în zone problemelor de mediu, cunoscute ca fito-
special amenajate la distanţă de zonele remediere intră:
rezidenţiale, reciclarea deşeurilor anorganice • Fito-extracţia – constă în preluarea
(metale, sticlă, mase plastice), prelucrarea şi substanţelor din mediu şi stocarea lor în
filtrarea apelor uzate din zootehnie înainte de plante (fito-acumularea);
folosirea lor ca îngrăşăminte naturale, • Fito-stabilizarea – reducerea transferului
educarea populaţiei în direcţia protejării şi deplasărilor substanţelor din mediu. Ex.
mediului ambiant, menţinerea curată a – limitarea filtrării substanţelor
acestuia, păstrarea curăţeniei în zonele de contaminante a solului;
agrement. • Fito-stimularea – intensificarea activităţii
Ecosistemele odată poluate trebuiesc supuse microbiale din sol, cu scopul degradării
unor ample procese de remediere, ce au ca contaminanţilor;
scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă • Fito-transformarea – preluarea de către
caracteristice, până la un nivel comparabil cu plante a contaminanţilor din mediu şi
cel anterior poluării. Se diferenţiază două degradarea lor în corpul plantei (fito-
grupe mari de procese care utilizează, în acest degradarea);
scop, organisme vii: bio-remedierea şi fito- • Fito-volatilizarea – preluarea substanţelor
remedierea. din sol şi apă şi eliminarea lor în aer,
• Bio-remedierea poate fi definită ca eventual după degradarea lor;
procesul de refacere a mediului alterat prin • Rizo-filtrarea – îndepărtarea metalelor
poluare, până la condiţia originală, utilizând toxice din apa din sol cu ajutorul
micro-organismele, sau enzimele produse de rădăcinilor plantelor;
acestea. Este clasificată în: tehnologia in-situ
şi forma ex-situ.
Bio-remedierea in-situ presupune tratarea
materialului contaminant la nivelul situsului în
care s-a produs, în timp ce forma ex-situ
necesită mutarea materialului pentru a fi tratat
în altă parte.
Ca exemple de tehnologii de bio-remediere
putem enunţa: bio-ventilaţia, bio-reactoarele,
bio-stimularea şi bio-dezvoltarea.
• Fito-remedierea reprezintă procesele de
tratare a problemelor de mediu şi a fermelor
agricole utilizând plantele. Plante ca şi
condurul doamnei (Tropaeolum malus) au
capacitatea de acumulare naturală a unor
107
Totalitatea elementelor materiale, energetice

VI. Biotopul şi informaţionale dintr-un biotop care
acţionează asupra componentelor biocenozei,
VI.1. Caracterizarea generală a respectiv asupra organismelor vii alcătuiesc
biotopului factorii ecologici ai mediului respectiv.
Fiecare factor al mediului este potenţial
Biotopul reprezintă componenta
limitativ pentru organismele vii.
abiotică a ecosistemului fiind definit de
Factorii limitativi. Sunt acei factori care
Tieneman, în anul 1921, ca unitatea
menţin performanţele de viaţă între anumite
elementară de mediu care serveşte drept spaţiu
limite valorice şi care prin variaţii de
vital pentru o comunitate de specii şi în care
intensitate determină reacţii de adaptare din
factorii ecologici abiotici realizează un
partea organismelor vii150. Ei pot avea impacte
ansamblu relativ omogen. Este considerat
diferite pentru vieţuitoare:
totodată un areal ce furnizează condiţii
• neadmiterea sau eliminarea unor specii
uniforme de mediu pentru plante şi animale,
din biotop limitând structura biocenozei
termen oarecum similar ecosistemului, motiv
• reducerea natalităţii şi creşterea
pentru care noţiunea este limitată de unii
mortalităţii, limitând densitatea populaţiei
ecologi strict la factorii fizici, având un sens
• inducerea migraţiei unor specii,
nou, respectiv habitat al unei comunităţi de
modificând structura biocenozei
organisme. Astfel o specie are un habitat
• reducerea creşterii, dezvoltării şi
propriu în timp ce grupul de specii care împart
reproducerii indivizilor, limitând producţia de
ecosistemul cu specia respectivă împart un
• biomasă
biotop. Astfel sunt clarificate noţiunile de
• renunţarea la viaţa activă şi trecerea la
habitat şi biotop; habitatul este locul unde este
cea latentă
plasată o specie, în timp ce biotopul reprezintă
• diminuarea sau depăşirea capacităţii de
locul specific unei comunităţi biologice.
adaptare şi imposibilitatea de supravieţuire.
La nivelul ecosferei există două tipuri majore
de biotop:
• terestru, format din minerale şi rocă VI.2. Legea toleranţei ecologice
• acvatic: oceanic şi continental (legea lui shelford)
Cele două tipuri de biotop se află sub acţiunea
aceloraşi factori: Legea a fost elaborată de Shelford, în anul
• cosmici: radiaţia solară (căldură şi 1913. Conform acesteia, dezvoltarea unei
lumină), radiaţia cosmică, atracţia şi lumina populaţii sau specii este posibilă numai
lunii, pulberea cosmică, etc. între anumite limite ale concentraţiei
• telurici: câmp gravitaţional, mişcarea de factorilor abiotici111. Se poate astfel deduce
rotaţie şi de revoluţie a pământului, mişcări existenţa unei anumite toleranţe a individului
tectonice, etc. sau populaţiei, ori speciei, care semnifică
• antropici: exploatarea resurselor capacitatea de a supravieţui în condiţii
naturale, poluarea, etc. predefinite de mediu, putând fi interpretată şi
Între cele trei componente ale toposferei - ca răspunsul la stresul indus de excesul sau
litosfera, hidrosfera şi atmosfera există deficienţa de resurse.
interacţiuni strânse: mediul terestru şi cel La fiecare specie se delimitează un anumit
acvatic se interferează cu atmosfera care prin domeniu de toleranţă pentru fiecare factor de
compoziţia sa chimică este favorabilă mediu, domeniu cuprins între două valori
proceselor vitale38. limită între care sunt posibile supravieţuirea,
108
creşterea biomasei şi numerică a speciei. toleranţă medie şi intervalul de toleranţă

Valorile din domeniul de toleranţă, dar optimă. În acest interval specia atinge
apropiate de limite se numesc valori performanţe maxime cu efort minim (figura
pessimum. Pe măsura îndepărtării de cele 32)111.
două limite se delimitează valorile de
factor ecologic
populaţional
Înmulţire
individual
Creştere
Supravieţuire
fiziologic
numeric
Creştere
supravieţuire
Supravieţuire
1 2 3 4 5
Amplitudine de toleranţă factor

abiotic
Figura 32. Exprimarea grafică a legii toleranţei (legea Shelford)

1 – 5 zone pessimum; 2 – 4 zone de toleranţă medie; 3 – zona valorilor optime160
Amplitudinea domeniului de toleranţă este Au limite largi de toleranţă şi distribuţie
caracteristic speciei şi depinde de vârstă. geografică întinsă.
Amplitudinea variaţiilor factorilor de mediu • stenobionte (stenos=îngust) - sunt
care se înscriu în domeniul de toleranţă al unei specializate pentru domenii înguste de
specii se numeşte valenţă ecologică. Aceasta toleranţă. Au valori limită apropiate şi
poate fi definită şi ca varietatea condiţiilor de răspândire geografică restrânsă.
mediu în cadrul cărora un organism poate
supravieţui şi reproduce, sau un proces poate
funcţiona. În funcţie de aceasta speciile se
clasifică în:
• euribionte (eurys=larg) - suportă variaţii
de mare amplitudine ale factorilor de mediu.
109
VI.3. Variaţiile factorilor de aceştia cei mai importanţi sunt O2, CO2, pH-
ul, salinitatea. Factorii chimici sunt în
mediu corelaţie cu cei fizici şi geografici şi
În mediul natural, factorii abiotici prezintă acţionează direct asupra animalelor.(Balaş,
variaţii în timp şi spaţiu, ca frecvenţă şi 1994)
intensitate. Există două tipuri de variaţii a
acestor factori:
• variaţii ciclice - se derulează la acelaşi VI.5. Principalii factori abiotici şi
interval de timp având o anumită periodicitate acţiunea lor asupra vieţuitoarelor
şi amplitudine. Există variaţii circadiene,
sezoniere, anuale şi se numesc “variaţii cu VI.5.1. Temperatura mediului ca factor
caracter de regim”. Efectul lor se exprimă ecologic
prin adaptarea vieţuitoarelor şi stabilirea în Temperatura mediului, cu referire la
evoluţie a limitelor de toleranţă. temperatura apei, aerului şi a solului este cel
• variaţii fără periodicitate - apar brusc, mai important factor ecologic. De valorile
imprevizibil. Se numesc variaţii “cu caracter acesteia depinde existenţa speciilor,
de perturbări” sau zgomote. Pot avea efect supravieţuirea şi reproducerea acestora,
catastrofal prin eliminarea unor populaţii sau creşterea şi dezvoltarea indivizilor, distribuţia
specii din biotop. în spaţiu a speciilor şi structura biocenozelor.
Temperatura mediului prezintă variaţii cu
VI.4. Clasificarea factorilor caracter de regim. Variaţiile cu amplitudine
mică se întâlnesc în zonele cu climă caldă şi
ecologici abiotici rece, iar cele cu amplitudine mare în regiunile
Condiţiile de viaţă dintr-un biotop sunt temperate. Se constată că amplitudinea acestor
rezultatul interacţiunii a 3 grupe de factori variaţii este dependentă de zona geografică
abiotici: geografici; fizici, chimici. respectiv latitudinea caracteristică zonei
a. factorii geografici - se referă la studiate.
caracteristicile spaţiale ale biotopului: Toate organismele şi implicit celulele trăiesc
• poziţia pe glob (latitudine şi între anumite limite de temperatură, în general
longitudine); permit încadrarea biotopului între 0-50oC. Peste aceste valori, în zona
într-o zonă climatică; temperaturilor maxime letale celula vie se
• altitudinea; distruge prin coagularea proteinelor
• expoziţia faţă de soare, vânturi intracitoplasmatice cu denaturarea
dominante; constituenţilor celulari (nucleu, mitocondrii,
Acţionează indirect asupra vieţuitoarelor reticul endoplasmatic) şi alterarea structurii
imprimându-le caracteristici particulare ale celulare spaţiale. La temperaturi minime
altor factori abiotici. letale degradarea celulei se datorează
b. factorii fizici - depind de cei geografici; solidificării apei din celule cu formarea unor
prezintă variaţii în timp şi spaţiu; acţionează cristale de gheaţă intra- şi extracelulare.
direct asupra organismelor vii. Aceştia sunt: Temperatura influenţează direct şi
temperatura mediului, umiditatea solului şi desfăşurarea metabolismului general al
aerului, presiunea atmosferică, radiaţiile, organismului şi în special al celui energetic.
curenţii de aer. Van't Hoff susţine că intensitatea
c. factorii chimici - se referă la concentraţia metabolismului creşte de două ori la o creştere
unor elemente chimice în diferite medii; dintre cu 10oC a temperaturii mediului, dar numai
110
între anumite limite. În cazul scăderii una sezonieră (anuală). Pe glob temperatura
temperaturii, viteza proceselor de dezvoltare scade în funcţie de :
scade şi consecutiv, durata vieţii creşte fată de • regiune, de la ecuator (tropicală) spre
cea a organismelor asemănătoare din zonele poli;
mai calde. Creşterea longevităţii are • altitudine - cu circa 6oC/1000 m;
consecinţe complexe: poate avea ca efect • nebulozitatea atmosferică;
creşterea taliei, poate afecta structura pe vârste • curenţii de aer;
a populaţiei şi dinamica acesteia, influenţează În funcţie de modul în care tolerează variaţiile
relaţiile interspecifice legate de hrană111. termice din mediu vieţuitoarele se clasifică în:
Pentru fiecare specie există o temperatură • Stenoterme - suportă variaţii cu
specifică de la care dezvoltarea e posibilă. amplitudine redusă având limite de toleranţă
Această valoare se numeşte temperatura zero apropiate. Acestea pot fi: criofile (psichrofile)
a dezvoltării. Valorile aflate deasupra acestei sau microterme când intervalul tolerat se află
limite se numesc temperaturi eficiente. în zona temperaturilor scăzute şi termofile sau
Dezvoltarea şi reproducerea unui individ este megaterme - tolerează temperaturi crescute
posibilă numai dacă în biotop se întruneşte o • Euriterme - adaptate variaţiilor termice
sumă a temperaturilor zilnice eficiente, de mare amplitudine cu valori limite
valoarea acesteia putându-se calcula după distanţate. Ocupă zonele cu climat temperat.
formula:
VI.5.1.2. Limitele de toleranţă termică
S = (T - K) x D, in care Temperatura mediului şi variaţiile sale
delimitează două domenii ale vieţii: activă şi
T = temperatura la care se află organismul în latentă160.
biotop • Viaţa activă – se realizează într-un
K = temperatura zero a dezvoltării domeniu numit al temperaturilor efective.
D = durata ciclului biologic al speciei Limitele acestora variază mult; în general sunt
În funcţie de variaţiile acestei sume au loc cuprinse între 0-50oC; există însă specii ca
variaţii ale ciclului biologic al speciei pinguinul imperial care e activ şi se reproduce
respective. şi la -60oC; -70°C; la polul opus se află specii
Ex. La ţânţarii din genul Culex în biotopuri de crustacee, alge albastre sau bacterii care
temperate se realizează 4-5 generaţii/an, iar în trăiesc în ape termale la 55, 85 respectiv 90°C.
biotopuri reci au o singură generaţie/an. Limitele absolute ale temperaturii pentru viaţa
Rezultă că temperatura e un factor limitativ activă sunt între -70°C şi +90°C122,125.
care influenţează structura şi dinamica • Viaţa latentă – prin inactivitate
biocenozei determinând migraţia unor specii, vieţuitoarele rezistă la condiţiile critice din
trecerea la viaţa latentă, modificarea mediul exterior. În viaţa latentă limitele de
morbidităţii şi mortalităţii, influenţând toleranţă sunt în afara celor efective. Ca limite
totodată relaţiile intra- şi interspecifice. absolute pentru viaţa latentă sunt considerate
temperaturile ce coboară până aproape de 0°
VI.5.1.1. Variaţiile temperaturii mediului absolut şi urcă până la +180°.
Temperatura mediului prezintă în biotopuri
naturale variaţii cu caracter de regim dar şi VI.5.1.3. Comportamentul termic la animale
cu caracter de perturbări. Aceste variaţii au Schimburile termice dintre organism şi mediu
o amplitudine diurnă (diferenţa dintre sunt reciproce, orice organism preia din mediu
temperatura maximă şi minimă dintr-o zi) şi şi cedează mediului căldură.
111
În funcţie de modul în care răspund la • Adaptări funcţionale: metabolism

acţiunea temperaturii mediului animalele se adaptat sintezei de grăsimi care cresc
clasifică în: fluiditatea mediului şi scad punctul de
• animale poichiloterme (poikilos=diferit) congelare, sinteza de substanţe cu rol
au temperatura internă variabilă, influenţată de antigel, cum este glicerolul la
de temperatura mediului ambiant (peşti, insecte sau trimetilamina la peşti;
amfibieni, reptile, nevertebrate). La acestea • Adaptări etologice: comportament
temperatura internă este uşor crescută, cu gregar sau de adăpostire sau izolare
câteva zecimi de grad mai mare faţă de subterană, viaţă diurnă; migraţie; viaţă
temperatura mediului. latentă;
• animale homeoterme (homeos=acelaşi) • Protecţia faţă de căldură
au temperatura corpului constantă indiferent (termoprotecţia) se realizează prin:
de variaţiile temperaturii exterioare. • Adaptări morfologice: culori
• există însă între mamifere şi specii tegumentare deschise;
heteroterme care în sezonul cald se comportă • Adaptări etologice: comportament de
ca şi homeotermele, iar în cel rece ca şi adăpostire în locuri umbroase,
poichiloterme. îngropare în sol, viaţă nocturnă,
dispersia indivizilor, viaţă latentă prin
VI.5.1.4. Comportamentul termic la estivaţie (vara);
poichiloterme
Aceste specii au un metabolism variabil, VI.5.1.5. Comportamentul termic la
dependent de temperatura corporală, homeoterme
influenţată la rândul ei de temperatura Menţinerea temperaturii corporale constante
mediului. La acestea viaţa activă se desfăşoară la homeoterme este posibilă datorită existenţei
între 0-50°C cu un optim între 25-30°C. Prin unor elemente necesare termoreglării:
creşterea sau scăderea temperaturii ambientală receptori termici externi şi interni, centru
metabolismul energetic se intensifică sau nervos (hipotalamus) şi efectori termici pentru
diminuă până la apariţia pericolului de termogeneză şi termoliză.
supraîncălzire sau îngheţ. În aceste situaţii de Limitele de toleranţă termică la homeoterme
risc poichilotermele abandonează viaţa activă sunt reprezentate de valorile de -70°C pentru
şi trec la cea latentă. Metabolismul acestor cea inferioară şi 42-43°C pentru cea
specii este mult mai economic decât al superioară.
homeotermelor, realizându-se cu cheltuieli Confortul termic - reprezintă zona valorilor de
energetice mai reduse. neutralitate termică cu mediul, zonă în care
Crio- şi termoprotecţia la poichiloterme - sunt organismul nu consumă energie suplimentară
realizate prin adaptări morfologice, pentru termoreglare, ci numai pentru
funcţionale şi etologice. activităţile vitale. Aceste valori sunt diferite
• Protecţia faţă de frig (crioprotecţia) se de la o specie la alta. Această ambianţă
realizează prin: termică asigură creşterea, dezvoltarea şi
• Adaptări morfologice: tegument reproducerea speciei.
închis la culoare care absoarbe radiaţii Prin îndepărtarea temperaturii mediului de
solare calorice (melanism), existenţa zona de comfort se impun eforturi de adaptare
unor cavităţi cu aer sub aripile ale animalelor cu consum suplimentar de
insectelor creând un strat termoizolant; energie.(figura 33).
112
• În ambianţa rece organismul îşi • În ambianţă caldă organismul îşi

intensifică metabolismul în sensul intensifică pierderile de căldură - termoliza
termogenezei. În cazul unui frig prelungit pentru a nu se instala hipertermia. În general
creşte consumul de alimente sau rezerve animalele suportă mai greu căldura decât
nutritive din organism. Dacă acestea nu frigul.
acoperă necesarul se ajunge la şoc afrigor.
hipotermie
temperatura internă hipertermie
stres de frig neutralitate termică stres de căldură
D C B A B C D
E E’
metabolism
Figura 33. Relaţia între temperatura corporală şi dinamica metabolismului la homeoterme. A –

confort termic; B – stres slab, metabolism nemodificat; C – stres puternic, efort de adaptare; D –
valori critice şi depăşirea capacităţii de adaptare; E – E’ – limite letale prin hipo şi hipertermie
• Crio- şi termoprotecţia la homeoterme - • Adaptări etologice: adăpostire,

se realizează prin adaptări morfologice, migraţie, viaţă latentă;
funcţionale şi mai puţin cele etologice. • Termoprotecţia e asigurată prin:
• Crioprotecţia este asigurată prin: • Adaptări morfologice: talie corporală
• Adaptări morfologice: termoizolare mică, cu extremităţi de dimensiuni
cutanată prin înveliş pilos, penaj, mari;
hipoderm gros, creşterea taliei • Adaptări funcţionale: vasodilataţia
corporale cu extremităţi de dimensiuni periferică, intensificarea transpiraţiei şi
reduse; a hiperventilaţie pulmonare;
• Adaptări funcţionale: activitate • Adaptări etologice: viaţa nocturnă,
musculară crescută (frison), adăpostire, îngropare în sol;
vasoconstricţie periferică, reducerea
transpiraţiei şi a ventilaţiei pulmonare;
113
VI.5.1.6. Stări de viaţă latentă estivaţia – vara, latenţa autumnală – toamna,

Viaţa latentă reprezintă un ansamblu de hibernarea – iarna, latenţa vernală –
mecanisme care au ca scop evitarea primăvara.
extremelor sezoniere sau asezoniere ale • Diapauza este o stare dinamică mediată
mediului înconjurător. Este specifică neurohormonal, caracterizată printr-o
sezoanelor cu temperaturi extreme, şi include activitate metabolică redusă. Este indusă
trei laturi diferite: latenţa sau evadarea în genetic şi se instituie în anumite stadii de
timp, migraţia – evadarea în spaţiu şi dezvoltare ale unei specii, ca răspuns la
modificări ale polimorfismului fenotipic. stimulii din medium, fără a fi neapărat
Este întâlnită la protozoare, animale reversibilă odată cu revenirea la condiţii
nevertebrate sau vertebrate inferioare şi la un favorabile de mediu.
număr mic de mamifere. • Liniştea (quaiescenţa) este o stare
• La protozoare, organisme unicelulare - reversibilă de supresie a metabolismului
trecerea la latenţă se numeşte închistare, impusă de depăşirea unor praguri limită a
chistul reprezentând elementul de rezistenţă la factorilor de mediu ca temperatura
condiţiile de biotop. Exemplu: Balantidium ambientală, umiditatea sau abundenţa hranei.
coli. • Migraţia asezonieră, cu cele două
• La metazoare (vieţuitoare pluricelulare) componente: emigrarea şi imigrarea,
• la poichiloterme viaţa latentă se reprezintă părăsirea unui areal nefavorabil, cu
numeşte “stare de amorţire” de iarnă sau de scopul găsirii altuia, ce oferă condiţii optime
vară de viaţă.
• la heteroterme se numeşte hibernare • Polifenismul asezonier constă în
spaţială sau somn de iarnă ori letargie (urs, modificări ale coloritului sau structurii unui
veveriţă, bursuc) organism, induse de schimbări ale factorilor
• diapauza - este o stare de viaţă latentă de mediu, cu scopul îmbunătăţirii protecţiei
programată genetic cu valoare de bioritm sau mişcării individului.
endogen întâlnită la specii de artropode şi se
poate instala în orice fază a ciclului, de la ou VI.5.1.7. Temperatura în biotopuri acvatice
la adult Variaţiile termice în medii acvatice sunt mai
• hipobioza larvară - se întâlneşte la unii puţin pronunţate decât în medii terestre.
viermi helminţi (nematode), dar şi la • În apele lotice temperatura apei depinde
mamifere heteroterme la care se numeşte de cea a aerului urmând variaţiile acestuia, dar
hibernare propriu-zisă (arici, marmotă, cu intensitate mai mică;
hârciog). • În ape lentice se realizează o stratificare
Dependent de sezonalitatea lor, stările de viaţă termică a apei în funcţie de sezon: vara - la
latentă sunt sistematizate în două grupe: suprafaţă este mai caldă decât în adâncime, iar
sezoniere şi asezoniere. Adaptările sezoniere iarna mai rece. Primăvara şi toamna
sunt latenţa şi diapauza, iar cele asezoniere stratificarea dispare datorită circulaţiei apei pe
includ: liniştea (quaiescenţa), migraţia verticală prin fenomenul de “scufundare” a
asezonieră şi polifenismul (polifenotipismul) straturilor de apă;
asezonier. • În apele oceanice temperatura scade de
• Latenţa este o perioadă de recurenţă la suprafaţă spre adâncime distingându-se:
sezonieră în ciclul de viaţă al unui organism în • termosfera - de la nivelul mării până la
care creşterea, dezvoltarea şi reproducerea 500 m adâncime - aici temperatura apei suferă
sunt reprimate. Îmbracă forme şi denumiri variaţii diurne şi sezoniere
diferite de la un sezon la altul, respectiv:
114
• psicrosfera - sub 500 m caracterizată

printr-o stabilitate termică mare. VI.5.2.1. Circuitul biogeochimic al apei
Între componentele ecosferei au loc schimburi
reciproce şi permanente de apă, constituind
VI.5.2. Umiditatea mediului ca factor
circuitul biogeochimic al apei, influenţat
ecologic
hotărâtor de căldura solară. Principala verigă
Apa este elementul indispensabil vieţii. Ea din circuit este hidrosfera care prin suprafaţă
intră în constituţia organismelor vii (între 45- (7/10 din suprafaţa globului) şi volum (1,4
98%) fiind considerată “matricea vieţii”. Apa miliarde km3) este cel mai mare absorbant şi
ca atare este o moleculă simplă, neliniară, emiţător de căldură.(figura 34).
alcătuită din doi atomi de hidrogeni şi unul de Apa din atmosferă constituie umiditatea
oxigen legaţi covalent, atomii de hidrogen absolută şi relativă a aerului. Ea contribuie la
fiind dispuşi la un unghi de 104,5°. Ea se asigurarea umidităţii solului (litosferei), dar şi
caracterizează prin proprietăţi fizico-chimice la refacerea hidrosferei prin precipitaţii.
particulare care demonstrează rolul său În ecosistemele terestre umiditatea mediului e
crescut în apariţia vieţii, cum ar fi: un factor limitant întrucât în mediu terestru nu
• solvent ideal - atrage atomii şi moleculele sunt surse constante de apă. Cantitatea de apă
substanţelor polare sau ionice care se dizolvă înregistrează variaţii cu caracter de regim dar
şi îi menţine în soluţie datorită proprietăţilor şi de perturbări.
sale polare. Substanţele dizolvabile în apă se
numesc substanţe hidrofilice; VI.5.2.2. Bilanţul hidric în biotopuri terestre
• are proprietăţi termice deosebite: cea mai Bilanţul hidric, sau bugetul apei, reprezintă
mare căldură specifică; conductibilitate raportul dintre cantitatea de precipitaţii şi
termică crescută; rămâne lichidă în intervale gradul de evaporare al apei. Exprimă
largi de temperatură (fierbe la 100 °C şi semnătura hidrologică, sau hidroperioada
îngheaţă la 0 °C), lucru neobişnuit la o arealului respectiv. Prin măsurarea lui se poate
moleculă de mărimea ei (masa moleculară stabili perioada de circuitare, sau de rezidenţă
18), la care alte substanţe, cum sunt CO2 sau care reprezintă timpul total necesar apei să
amoniacul (NH4) sunt în stare gazoasă la realizeze un circuit complet în ecosistem.
temperatura camerei; prin solidificare îi creşte • climat de deşert - cu precipitaţii sub
volumul şi scade densitatea; are cea mai 120 mm/an
crescută temperatură de evaporare; • climat arid, între 120-250 mm/an
• are o mare tensiune de suprafaţă; • climat semiarid, între 250-500 mm/an
Ca lichid biologic apa este: • climat moderat umed: 500-1000
• solvent universal extra- şi intracelular; mm/an
• mediu de transport a substanţelor de la un • climat umed: 1000-2000 mm/an
organ la altul; • climat foarte umed peste 2000 mm/an
• reactant cu procesele de fotosinteză şi Cantitatea de precipitaţii variază în funcţie de:
hidroliză; • depărtarea de la ecuator spre poli
• factor esenţial în reglarea temperaturii altitudine, vegetaţie
interne a organismului;
• sursă de combustibil pentru procesele
energetice;
• produsul final al oxidărilor biologice;
• mediu de protecţie pentru unele structuri;
115
precipitaţii precipitaţii
atmosfera
transpiraţie evaporare
precipitaţii precipitaţii
plante evaporare evaporare oceane
suprafaţa lacuri,eleştee
solului curgere pârâuri,râuri curgere
infiltraţie curgere
apa din sol evaporare
apa subterană
absorbţie
Figura
34. Circuitul apei în ecosferă128
VI.5.2.3. Influenţa umidităţii mediului Animalele au o serie de adaptări morfologice

asupra animalelor şi fiziologice care reduc eliminarea apei din
În funcţie de regimul hidric la care sunt organism.
adaptate vieţuitoarele se clasifică în: Dintre adaptările morfologice amintim:
• hidrofile sau acvatice – trăiesc • impermeabilizarea tegumentului prin
permanent în apă; secreţii ceroase, solzi şi învelişuri chitinoase
• higrofile – trăiesc în medii foarte • reducerea numerică sau absenţa
umede (melci, broaşte); glandelor sudoripare
• mezohigrofile – sunt animale terestre Ca adaptări fiziologice enunţăm:
cu necesităţi moderate de apă suportând • eliminarea unor cantităţi mici de urină
alternanţa sezoanelor uscate şi umede; concentrată
• xerofile – adaptate biotopurilor terestre • eliminarea de fecale deshidratate
cu deficit permanent de apă; • utilizarea apei la metabolism rezultată
Speciile higrofile şi xerofile alcătuiesc grupa din oxidarea grăsimilor de rezervă.
celor stenohigrice iar cele mezohigrofile, Pentru a rezista în condiţii de secetă
grupa organismelor eurihigrice. vieţuitoarele au şi o serie de adaptări
Bilanţul hidric al organismului respectiv comportamentale ca îngroparea în sol,
cantitatea de apă din corp depinde de aportul migraţia, adăpostirea în vizuini sau pot trece
extern de apă în raport cu pierderile. la viaţa latentă.
116
• Umiditatea solului influenţează eurihigrice suportând variaţii mari de

distribuţia, densitatea şi comportamentul de umiditate (oncosfere, ouă de nematode,
migraţie pe verticală a unor nevertebrate din chisturi de ciliate, larve L3). Altele sunt
fauna edafică. stenohigrice, sensibile la uscăciune sau
Ex. – acarienii de păşune, în perioadele cu umiditate excesivă (forme vegetative ale
umiditate crescută a solului (amurg, flagelaţilor, miracizi, cercari, coracidium, L1-
dimineaţa) stau la suprafaţa solului şi pe L2 de geohelminţi).
vegetaţie, iar în timpul amiezelor însorite şi Precipitaţiile intervin însă şi în diseminarea la
secetoase se retrag în sol. Râmele migrează pe distanţă a formelor parazitare libere.
verticală la suprafaţa solului în zilele şi VI.5.3. Radiaţiile ca factori ecologici
sezoanele bogate în precipitaţii şi se retrag în
profunzimea solului în perioadele uscate. Radiaţiile care interferează cu biosfera au în
marea majoritate origine extraterestră
• Umiditatea aerului şi a substratului -
provenind de la soare sub formă de radiaţii
este un factor demografic important pentru
solare sau de la alte astre sub forma radiaţiei
speciile de insecte. Variaţiile umidităţii
cosmice. Cele solare reprezintă sursa
mediului influenţează dezvoltarea embrionară,
principală de radiaţii şi energie liberă pentru
larvară şi comportamentul de hrănire şi
toate ecosistemele de pe pământ fiind formate
înmulţire a adulţilor.
din radiaţii electromagnetice şi corpusculare.
Ex. insectele din genurile Culex şi Simulium
Radiaţiile electromagnetice diferă în funcţie
au larve exclusiv acvatice (hidrofile); la
de lungimea de undă fiind: luminoase
muscidae larvele se dezvoltă pe substraturi cu
(vizibile), ultraviolete (chimice) şi infraroşii
90% umiditate.
(calorice). Toate aceste tipuri de radiaţii
În concluzie, în anii secetoşi scade densitatea
exercită influenţe majore asupra organismelor
populaţiilor de insecte datorită rezistenţei
vii din ecosisteme, impactul major, cu
scăzute a stadiilor larvare.
implicaţii medicale, sociale şi economice,
• Umiditatea mediului (aer, sol, apa ca repercutându-se asupra omului. (figura 35)
substrat)
Are influenţă directă asupra stadiilor
invazionale libere (ouă, larve, adulţi) ale unor
specii parazite. Unele dintre acestea sunt
Figura 35. Surse de radiaţii care afectează omul (****)

117
VI.5.3.1. Radiaţiile luminoase ca factori • Funcţia informaţională a luminii

ecologici Cu ajutorul luminii organismele vii realizează
Ca factor ecologic lumina este importantă prin integrarea spaţială şi temporală în mediul
variaţiile cu caracter de regim care depind de înconjurător.
mişcarea de rotaţie şi revoluţie a Pământului. • Integrarea spaţială – se referă la
Variaţiile sale cantitative, respectiv alternanţa posibilitatea organismelor vii de a se orienta
lumină/întuneric, durata zilei şi a nopţii pe în mediul lor de viaţă prin intermediul luminii.
parcursul unui an sunt fenomene care se La plante, orientarea organelor acestora spre
derulează cu periodicitate strictă şi care lumină se numeşte fototropism. La animalele
imprimă o ritmicitate metabolică funcţională inferioare, fără analizori vizuali fenomenul de
şi comportamentală organismelor vii. orientare spre lumină se numeşte fototaxie.
Din punct de vedere ecologic lumina are două Animalele superioare au mecanisme mult mai
funcţii esenţiale: energetică şi informaţională. complexe de orientare şi investigare a
• Funcţia energetică mediului. Ele pot distinge dimensiuni, forme,
Energia radiaţiilor solare reprezintă sursa culori, distanţe şi mişcări din mediu. La unele
primară de energie care stă la baza specii, culorile pot avea valoarea unor mesaje
fenomenului de fotosinteză în care intervine optice, cele mai importante mesaje cromatice
sub formă de cuante (fotoni). Pentru absorbţia informaţionale fiind:
fotonilor organismele fotosintetizante dispun • coloraţia allosemantică (allos – altul,
de structuri numite pigmenţi asimilatori care semanticos – semn): animalele lipsite
fac parte din mai multe grupe: a clorofilelor, a de apărare împrumută culoarea şi
carotenoizilor şi a ficobilinelor. Fiecare grupă desenul unor specii capabile de
se caracterizează printr-un anumit spectru de apărare, fenomen numit mimetism.
absorbţie pentru diferitele lungimi de undă ale • coloraţia aposemantică - de
radiaţiilor luminoase. avertizare (apos = aparent)
Fotosinteza e un proces complex care se • coloraţia homocromă - asemănare
desfăşoară în două faze: coloristică cu substratul de viaţă.
• de lumină, sau fotochimică, în care O altă sursă de informaţii este reprezentată de
energia solară este convertită în compuşi lumina biologică, produsă de animale din
macroergici (ATP) şi are loc fotoliza apei cu biotopuri lipsite de lumină prin fenomenul de
eliberare de O2. Este dependentă de lumină şi bioluminiscenţă. Aceasta se realizează prin
pigmenţi asimilatori; două mecanisme:
• de întuneric. sau metabolică • producerea intracelulară de lumină cu
(biochimică ), în care CO2 este redus până la ajutorul substanţei luciferină care este
nivelul hidraţilor de carbon. activată de enzima luciferază;
Finalizarea funcţiei energetice a luminii este • prin simbioză cu bacterii fotogene.
producţia de biomasă vegetală, plantele verzi • Integrarea temporală, respectiv
realizând legătura energetică dintre Pământ şi integrarea în timpul astronomic se realizează
Soare. prin intermediul bioritmurilor care sunt
Ecosistemele care beneficiază de lumină procese biologice ce se derulează cu o
solară şi produc biomasă vegetală se numesc anumită periodicitate. Există trei tipuri de
ecosisteme majore. Cele în care lumina bioritmuri:
solară nu pătrunde şi nu realizează fotosinteza • Bioritmul circadian - are o durată
se numesc ecosisteme minore. de 24 ore. În funcţie de corelarea
acestui bioritm respectiv a funcţiilor
118
biologice cu periodicitatea zilei Aceste zone lipsesc în râuri şi lacuri de

astronomice şi cu alternanţa zi-noapte adâncime mică.
există:
• animale diurne - sunt active ziua, VI.5.3.2. Radiaţiile ultraviolete ca factori
numită fotofază şi devin pasive noapte ecologici
în scotofază; Reprezintă 1% din spectrul solar având
• animale nocturne - active în lungimi de undă între 400-100 nm.
scotofază care le oferă şanse mai mari Au asupra vieţuitoarelor efecte predominant
şi mai economicoase de existenţă. chimice la nivelul pielii şi ţesuturilor
• Bioritmul selenar - are o durată de subcutanate. Ele sunt absorbite de pigmentul
27 zile, reprezentând durata de melanic (ecran protector) având efecte
revoluţie a lunii, respectiv a mişcării pozitive la doze şi timp moderat de expunere.
lunii în jurul Pământului şi în jurul axei În caz contrar se poate ajunge până la lezarea
sale. ADN şi ARN celular.
• Bioritmul anual (sezonier) durează La suprafaţa solului au acţiune distructivă
365 zile. Se caracterizează printr-un asupra unor microorganisme patogene
anumit număr de ore - lumină care (virusuri, bacterii, paraziţi).
reprezintă fotoperioada care are o
durată inegală într-un an şi care VI.5.3.3. Radiaţiile infraroşii ca factori
imprimă un răşpuns din partea ecologici
organismelor numit fotoperiodism. Au lungimi mari de undă, peste 750 nm şi
Animalele mai active la un număr potenţial energetic redus. Au efect caloric
superior de ore-lumină se numesc asupra mediului de viaţă determinând
longidiurne (de zi lungă), iar cele încălzirea solului, a apei şi a aerului. Asupra
favorizate de durată mai scurtă a zilei organismelor vii exercită un efect benefic, de
faţă de noapte brevidiurne. încălzire a corpului, dar prin expunere
• Distribuţia luminii în mediul acvatic prelungită pot determina tulburări locale
În ecosisteme acvatice pătrunderea luminii (arsuri) sau generale (şoc caloric).
depinde de claritatea (transparenţa) şi Pentru unele specii (bufniţe, şerpi, calmari) au
adâncimea apei. O parte din radiaţii sunt şi funcţie informaţională fiind vizibile,
reflectate, altă parte sunt absorbite şi datorită ochilor termoscopici cu care sunt
dispersate. înzestrate.
În ecosisteme de mare adâncime se disting 3
zone în funcţie de pătrunderea luminii spre VI.5.3.4. Radiaţiile ionizante ca factori
adâncime: ecologici
• zona eufotică (luminoasă) – până la 12 Sunt de două categorii:
m adâncime; • radiaţii electromagnetice cu lungimi de
• zona oligofotică, zona crepusculară - undă sub 100 Ǻ (amstrongi);
între 12-140 m adâncime – străbătută doar de • radiaţii corpusculare (electroni,
radiaţii cu lungime de undă mică; protoni, neutroni);
• zona afotică (a întunericului) – de mare Au potenţial energetic ridicat şi cedează
adâncime e lipsită de organisme energie mediilor pe care la traversează. Cele
fotosintetizante. Organele vizuale ale mai importante pentru biosferă sunt radiaţiile
vieţuitoarelor sunt regresate, apărând în α, β, γ emise de substanţele radioactive prin
schimb bioluminiscenţa; dezintegrare nucleară.
119
• Surse de radiaţii ionizante pentru Vieţuitoarele dintr-un mediu radioactiv pot

biosferă – sunt 2 categorii: suferi:
• surse naturale: • contaminarea externă – când se află în
• radiaţiile cosmice – au provenienţă raza de acţiune a energiei radiante de la o
solară şi galactică; în cea mai mare sursă din mediu
parte sunt radiaţii corpusculare. Sunt • contaminarea internă – când particulele
responsabile de producerea aeroionilor radioactive ajung în organism
prin interacţiunea lor cu atomii de O2 După componentele ecosistemului în care
din aer; substanţele radioactive se cumulează ajungând
• radiaţiile telurice – provin din la o concentraţie maximă, există:
litosferă datorită existenţei în pământ a • radionuclizi pedotropi – se cumulează
substanţelor naturale uraniu, toriu şi în sol sau substratul de la fundul apelor;
actiniu; • radionuclizi hidrotropi – se dizolvă în
Cele două tipuri de radiaţii formează "fondul apă cumulându-se în ecosisteme acvatice şi
natural de radiaţii". soluri umede;
• surse artificiale - există 3 surse • radionuclizi biotropi – se cumulează în
principale de radiaţii cu risc pentru biosferă: ţesuturi vii;
• prelucrarea materialului radioactiv • radionuclizi echitropi – sunt cumulaţi
pentru producerea energiei electrice în proporţie egală în toate componentele
• utilizarea radioizotopilor ca ecosistemului;
indicatori şi mijloace de iradiere în Migraţia substanţelor radioactive în
medicină, cercetare, industrie ecosisteme terestre: din atmosferă se
• utilizarea energiei radiante ca mijloc concentrează în ţesuturile vegetale prin
de propulsie şi explozii nucleare sedimentare şi în organismul animalelor prin
• Contaminarea radioactivă şi migraţia aerul inspirat; din sol ajung în plante prin apă
substanţelor radioactive în ecosisteme şi săruri minerale. Trec din sol în plante şi
Contaminarea radioactivă afectează toate apoi la animale prin hrana vegetală. Se
componentele ecosistemului şi cuprinde: formează astfel lanţuri şi reţele trofice
• contaminarea primară – respectiv a radioactive cu risc de contaminare umană.
sistemelor abiotice: apă, aer, sol; Migraţia substanţelor radioactive în
• contaminarea secundară – respectiv a ecosisteme acvatice: din aer, radionuclizii
sistemelor biologice: indivizi, populaţii, ajung în apă prin pulberea şi ploaia
biocenoză; radioactivă; plantele şi animalele acvatice,
În funcţie de întinderea zonei contaminate trăind în permanenţă în apa radioactivă
există: concentrează radionuclizii chiar când se
• contaminare locală – în incinta unde se găsesc în concentraţii reduse. Trecerea
lucrează cu substanţe radioactive radionuclizilor din ecosistemele acvatice la
om se poate realiza prin posibilităţi multiple:
• contaminare regională – reprezintă
zonele învecinate unui obiectiv nuclear sau a • bazin acvatic → moluşte şi peşti
depozitelor de deşeuri radioactive. Afectează comestibili → om
populaţia, fauna şi flora din zonă. • bazin acvatic → apă de irigaţie →
• contaminare globală – poate afecta plante de cultură → om
continente întregi ca urmare a unui accident • bazin acvatic de adăpare → animale
nuclear de amploare domestice → om
• bazin acvatic ca loc de agrement → om
120
Speciile de plante şi animale care • tropismul faţă de ţesuturile vii:

tolerează şi acumulează doze mari de iradiere reprezintă particularitatea unora de-a se
ce numesc radioindicatori biologici. cumula în anumite ţesuturi, numite
• Efectele radiaţiilor ionizante asupra "ţesuturi critice". Există radionuclizi cu
sistemelor biologice tropism pentru ţesutul osos (cei mai
Au 2 categorii de efecte: directe şi indirecte periculoşi), glanda tiroidă, musculatură.
• Efecte directe – se datoresc acţiunii C2* Particularităţile sistemelor biologice
directe a energiei radiante asupra receptoare se referă la:
componentelor structurale ale sistemelor • radiosensibilitatea la nivel individual
biologice. Acţiunea maximă e exercitată - este dependentă de gradul dezvoltării pe
asupra "ţintelor biologice" = structuri cu scara evoluţiei şi de organizarea
sensibilitate crescută. morfofuncţională. Cele mai rezistente
Ex.: ADN-ul suferă rupturi ale forme sunt microorganismele (bacterii), iar
lanţurilor nucleotidice, distrugerea punţilor de cele mai sensibile plantele superioare şi
hidrogen, denaturarea sa; asupra celulelor în mamiferele, omul situându-se pe primul
diviziune radiaţiile determină aberaţii loc. Radiosensibilitatea individuală e
cromozomiale, mutaţii genetice ; sunt foarte influenţată de cantitatea de apă din ţesuturi
sensibile şi sistemele enzimatice. şi de dimensiunile celulelor, crescând cu
• Efecte indirecte – se bazează pe atât mai mult cu cât cei doi factori
modificările mediilor biochimice în care se regresează.
• radiosensibilitatea celulară - este
găsesc structurile biologice, cele mai
importante fiind cele legate de iradierea apei reflectată de legea Bergonie - Tribondeau
care poate induce modificări morfofuncţionale conform căreia o celulă este cu atât mai
ale sistemului. radiosensibilă cu cât intensitatea
Efectele radiaţiilor ionizante asupra sistemelor proceselor sale de creştere e mai mare, cu
biologice depinde de factorii legaţi de: cât se află într-un stadiu mai timpuriu al
• C1 * caracteristicile substanţelor diviziunii celulare şi cu cât este mai
radioactive emiţătoare de radiaţii; nediferenţiată.
C3* Condiţiile de interacţiune dintre radiaţiile
• C2 * particularităţile sistemelor
ionizante şi sistemele biologice: se referă la:
biologice receptoare;
• în contaminarea externă efectele
• C3 * condiţiile de interacţiune dintre
iradierii depind de doza de radiaţii, timpul
emiţători şi receptori;
de expunere, distanţa faţă de sursă,
C1* Caracteristicile substanţelor radioactive
iradierea totală sau parţială a organismului.
emiţătoare de radiaţii. Mai importante sunt:
Cea mai mare nocivitate o au radiaţiile
• tipul radiaţiilor emise: α şi β sunt
electromagnetice µ
radiaţii corpusculare iar µ sunt
• în contaminarea internă efectele
electromagnetice. Radiaţiile α sunt cele
radiaţiilor depind de cantitatea de
mai nocive datorită ionizării puternice pe
radionuclizi inhalată sau ingerată, de
care o determină
distribuţia lor în organism uniformă sau
• timpul de înjumătăţire (T½):
selectivă, de gradul de solubilitate în
reprezintă timpul necesar pentru ca masa
lichidele interne şi de căile metabolice pe
radionuclizilor să se reducă la jumătate.
care radionuclizii le urmează
Există radionuclizi cu T½ scurt (ore),
• relaţia doză de iradiere - efect
mediu (săptămâni, luni), lungi (ani) şi
biologic este relaţia prin care se exprimă
foarte lung (sute, mii ani)
apariţia sub influenţa radiaţiilor ionizante a
121
două tipuri de efecte biologice: somatice şi • activitatea fotosintetizantă a plantelor

genetice: acvatice: apa mai limpede va fi mai oxigenată
• efectele somatice – sunt dependente • cantitatea de biomasă, respectiv
de iradiere în doze cu prag, respectiv numărul şi densitatea consumatorilor de O2
ele apar când doza de radiaţii depăşeşte În acelaşi ecosistem acvatic distribuţia O2
pragul dozei maxime admise (DMA) dizolvat este diferită în funcţie de adâncimea
această doză reprezentând cantitatea apei: straturile superioare sunt mai bogate în
maximă de radiaţii pe umiditate de O2 datorită contactului cu atmosfera şi a
volum care nu produce efecte nocive la densităţii maxime a fitoplanctonului.
nivelul celulei somatice Cantitatea de O2 prezintă variaţii cu caracter
• efectele genetice – apar când de regim: variaţii circadiene: oxigen în
radiaţiile acţionează asupra celulelor cantităţi crescute ziua şi sezoniere - vara
germinale determinând alterarea cantitatea de O2 din apă scade.
informaţiei genetice cu apariţia de
aberaţii cromozomiale şi mutaţii VI.5.4.2. Consumul de O2 din apă
genetice letale sau neletale. Efectele Toate organismele acvatice consumă O2 în
genetice apar la doze fără prag sau procesul de respiraţie, dar şi cu alte scopuri.
doze liniare respectiv orice doză de Astfel, bacteriile aerobe din apă, prin procesul
radiaţii ionizante. de biodegradare consumă O2 cu scopul
degradării necromasei sau a produşilor de
VI.5.4. Oxigenul ca factor ecologic metabolism eliminaţi de organismele vii.
Rezultatul final constă în obţinerea unor
Oxigenul molecular este indispensabil compuşi minerali. Cantitatea de O2 consumată
organismelor vii. Rezervorul de O2 este de microorganisme în procesul de
atmosfera fiind prezent în procent de 20,9% în biodegradare se numeşte consum biochimic de
troposferă, stratul inferior al atmosferei. O2 (CBO).
În ecosistemele terestre oxigenul nu este un O2 dizolvat în apă poate fi consumat şi în
factor limitativ, cu excepţia ecosistemelor de procesele de oxidare chimică a unor compuşi
mare altitudine. Pentru ecosistemele acvatice organici sau anorganici din apă, fără
oxigenul este un factor limitativ acţionând participarea microorganismelor. În acest caz
selectiv asupra biocenozelor acvatice, consumul de O2 se numeşte consum chimic
impunând speciile rezistente la condiţiile de sau imediat de O2 (CCO).
hipoxie. Prin aprecierea valorilor celor două tipuri de
consum se determină indirect gradul de
VI.5.4.1. Cantitatea şi distribuţia oxigenului poluare a ecosistemului acvatic cercetat.
în ecosistemele acvatice
Cantitatea de O2 dizolvat în apă diferă în VI.5.4.3. Adaptări ale organismelor acvatice
funcţie de tipul ecosistemului acvatic (apă la variaţiile cantităţii de O2
curgătoare, stătătoare, de mică sau mare Hipoxia reprezintă scăderea cantităţii de O2
adâncime) fiind influenţată de următorii din apă. Împotriva acesteia organismele
factori: acvatice şi-au perfecţionat o serie de
• temperatura apei: cu cât apa este mai mecanisme adaptative cum ar fi:
rece, cu atât dizolvă mai mult O2 • la bacterii şi animale nevertebrate - în
• mişcările apei: apa curgătoare, cu curs caz de hipozie sau anoxie abandonează
rapid, agitat dizolvă mai mult O2 datorită metabolismul oxidativ aerob şi trec la cel
creşterii suprafeţei de contact cu aerul
122
anaerob speciile respective fiind facultativ transformare biochimică a poluanţilor

anaerobe organici, se răresc sau dispar speciile
• prezenţa şi funcţia pigmenţilor producătoare sau consumatoare, cu înmulţirea
respiratori cum ar fi hemoglobina, celor saprofite şi descompunătoare.
hemocianina. Aceşti pigmenţi, în condiţii de Structura biocenozelor acvatice afectate de
hipoxie se combină reversibil cu O2 poluare este interpretată prin sistemul
suplimentând cantitatea de O2 necesară saprobiilor. Conform acestuia într-o apă
organismului curgătoare se disting următoarele zone situate
• posibilitatea unor specii acvatice în aval de locul cu maximă poluare organică:
(crustacee, insecte) de a utiliza pentru • zona polisaprobă – zona de maximă
respiraţie O2 atmosferic fiind dotate cu poluare în care există în apă o cantitate mare
structuri adecvate şi cu mobilitate crescută de substanţe organice iar O2 lipseşte sau este
• completarea respiraţiei bronhiale cu în cantităţi reduse. În biocenoză predomină
cea intestinală, prezentă la unii peşti care în bacteriile, lipsesc algele, plantele superioare şi
condiţiile unui deficit de O2 în apă înghit bule animalele aerobe. Sunt prezente protozoare,
de aer de la suprafaţa apei; schimbul de gaze helminţi, larve de insecte care sunt adaptabile
(trecerea O2 în sânge şi eliminarea CO2) se • zona alfa mezosaprobă – în aval de
realizează la nivelul epiteliului intestinal sursă; se caracterizează prin cantităţi mai mici
• prezenţa respiraţiei duble, branhială şi de poluanţi, predomină org.descompunătoare;
pulmonară. Este caracteristică peştilor dipnoi O2 e în concentraţie de 25-50%; apar
care posedă pulmoni ce servesc respiraţiei org.producătoare şi consumatoare: alge, raci,
aeriene în condiţii de secetă melci, peşti
• simbioza cu alge fotosintetizante a • zona beta mezosaprobă – caracterizată
unor animale marine sau dulcicole (moluşte, prin condiţii de viaţă apropiate cu cele din
spongieri). Algele se localizează sub amonte de zona poluată; O2 este apropiat
tegumentul animalelor care vor prelua de la saturaţiei; scade numărul organismelor
alge şi O2 necesar respiraţiei. descompunătoare; există o varietate crescută
de plante şi animale
VI.5.4.4. Variaţii cu caracter de perturbări În apele stătătoare hipo-sau anoxia pot fi
ale O2 şi consecinţe asupra biocenozelor urmarea fenomenului de eutrofizare care
acvative reprezintă creşterea aportului natural sau
Cauza principală a scăderii cantităţii de O2 din artificial de substanţe nutritive minerale în apă
apă este poluarea acesteia. Poluarea organică a şi acţiunea asupra vegetaţiei acvatice. Prin
apei are trei surse majore: această creştere se înmulţesc în exces
• activitatea industrială; volumul cel mai organismele vegetale autotrofe şi secundar
mare de ape uzate provine din industria heterotrofe; crescând biomasa producătorilor
celulozei, textilă, chimică, petrochimică şi şi consumatorilor creşte şi cantitatea de
metalurgică necromasă care semnalează dezvoltarea
• apele uzate menajere - din locuinţe, descompunătorilor. Se intensifică astfel
unităţi sociale fenomenele de biodegradare cu scăderea
• apele uzate din zootehnie - provenite cantităţii de O2. Eutrofizarea este un proces cu
din crescătorii de animale, ferme zootehnice desfăşurare lentă, accelerat însă de poluarea
Poluarea organică a ecosistemelor acvatice se organică şi chimică, artificială, a lacurilor.
răsfrânge asupra structurii biocenozelor. Prin Fenomenul duce la înmulţirea exagerată a
scăderea O2 din apă, consumat în procesele de fitoplanctonului, proces numit "înflorirea"
apei, cu creşterea activităţii biodegradabile şi
123
scăderea cantităţii de O2 din apă. Rezultatul • silicofile – preferă soluri bogate în oxid
final este degradarea lacurilor respective care de siliciu (piciorul cocoşului alpin,
devin improprii pisciculturii şi implicit Ranunculus crenatus);
agrementului. • nitrofile – se dezvoltă pe soluri bogate
în azot (loboda, laurul, măselariţa);
VI.5.5. Salinitatea mediului ca factor Cantitatea de săruri minerale din sol
influenţează direct producţia şi valoarea
ecologic
nutritivă a biomasei vegetale şi indirect
Salinitatea reprezintă concentraţia în săruri biomasa consumatorilor fitofagi. Troficitatea
minerale a mediului. Este un factor limitativ solului reprezintă capacitatea acestuia de a
pentru plante şi animale în condiţiile oferi plantelor elementele necesare creşterii şi
existenţei pe de o parte a unor praguri chimice dezvoltării. Ea depinde de structura fizico-
critice, greu sau deloc tolerabile de către chimică şi biologică a solului influenţate la
animale, iar pe de altă parte unele săruri rândul lor de:
minerale sunt indispensabile organismelor vii. • cantitatea de material organic din sol
cunoscută sub denumirea de substanţe
VI.5.5.1. Salinitatea în ecosistemele terestre humice;
Influenţează în special plantele pentru care • existenţa în sol a unor populaţii de
sărurile minerale şi apa din sol sunt factori microorganisme cu rol în procesele de
trofici. Dintre animale sunt sensibile speciile mineralizare;
inferioare care trăiesc în sol cum ar fi După gradul de troficitate solurile pot fi:
helminţii, larve de insecte, moluşte. • cu troficitate scăzută – pe aceste soluri
În sol sărurile minerale sunt prezente sub două se dezvoltă plante oligotrofe care au necesităţi
forme: solidă sau dizolvate în apă. În ambele modeste pentru creştere dar şi valoare
situaţii compoziţia minerală a solului prezintă nutritivă scăzută pentru consumatori (conţin
particulariţăţi zonale. multă celuloză);
Solurile cu conţinut ridicat de săruri solubile • cu troficitate ridicată – pe care se
se numesc soluri hipersaline. Sunt soluri greu dezvoltă plante eutrofe cu valoare nutritivă
suportate de plante şi animale, dar speciile crescută;
care agreează şi preferă aceste tipuri de sol se
• cu troficitate foarte ridicată (soluri cu
numesc specii halofile. Aceste soluri numite şi
saţietate chimică) – pe acestea se dezvoltă
sărăturoase se găsesc în jurul mărilor şi
plante megatrofe – nu sunt căutate de
oceanelor, a izvoarelor şi lacurilor sărate.
consumatori întrucât saţietatea chimică a
Când concentraţia de săruri este maximă la
solului este nocivă pentru multe specii
suprafaţă solurile respective se numesc
vegetale;
solonceacuri, iar când sărurile se localizează
mai profund se numesc soloneţuri. Plantele
VI.5.5.2. Salinitatea în ecosisteme acvatice
care trăiesc pe soluri sărate umede se numesc
Salinitatea apei are acţiune directă asupra
plante hidrohalofile, iar cele de pe soluri
vieţuitoarelor. Influenţează atât la plante cât şi
sărate uscate - xerohalofile.
la animale presiunea osmotică a lichidelor
În funcţie de dominanţa sărurilor din sol există
interne, echilibrul acido-bazic şi
mai multe tipuri de plante:
permeabilitatea membranelor.
• gipsofile – se dezvoltă pe soluri cu După gradul de salinitate a apei ecosistemele
sulfat de calciu în exces (cătina albă); acvatice sunt:
• calcifile – preferă ca substrat
carbonatul de calciu (floarea de colţ);
124
• cu apă dulce – ecosisteme limnetice - apă prin mecanisme de excreţie cum ar fi:
0-0,5g săruri la litru; existenţa unor vacuole pulsatile (la
• salmastre sau mixohaline între 0,5- protozoare), modificări ale nefronilor, rinichii
30g/litru care se subdivid în: oligohaline (0,5- având un volum glomerular mare determinat
5g/l), mezohaline (5-18g/l) şi polihaline (18- de necesitatea eliminării unei cantităţi mari de
30g/l); urină prin apă (la peşti dulcicoli).
• marine sau euhaline cu 30-40g/l ; Animale marine sunt, în majoritatea lor,
• hiperhaline – cu peste 40g/l; hiposmotice. Osmoreglarea se realizează pritr-
Pragul critic al salinităţii apei pentru animale o activitate scăzută a aparatului excretor, prin
este de 50-60 g/l, dar există excepţii cum ar fi aport de apă pe cale digestivă (consum de apă)
speciile din Marea Moartă care suportă o şi prin eliminarea unei mari cantităţi din
salinitate de 300 g/l. sărurile minerale ingerate. Fac excepţie
Variaţiile salinităţii apei au caracter de regim. rechinii, spongierii, celenteratele şi
După cum tolerează variaţiile acesteia echinodermele care sunt izoosmotice cu
organismele acvatice sunt: mediul de viaţă.
• stenohaline – adaptate la o salinitate În ecosistemele salmastre şi marine salinitatea
stabilă, sensibile la variaţiile acesteia: animale apei este importantă şi prin compoziţia ionică
nectonice şi bentonice, cele nemigratoare şi a apei de care depinde acţiunea sa rhopică.
cele din ape hiperhaline; Rhopia sau echilibrul ionic al apei se referă
• eurihaline – suportă variaţii largi ale la proporţia dintre diferiţii ioni aflaţi în
salinităţii (animale migratoare, cele din soluţie. Este importantă întrucât influenţează
estuare); permeabilitatea membranelor biologice.
La animale acvatice, datorită mediului în care În general, în ecosistemele acvatice
trăiesc s-au creat adaptări morfofuncţionale cu compoziţia ionică şi proporţia dintre ionii din
scopul menţinerii homeostaziei osmotice soluţie se menţin relativ constante. Fac
respectiv pentru păstrarea în corp a cantităţii excepţie ecosistemele salmastre sau marine în
de apă strict necesară precum şi a unei care aportul de ioni este crescut prin
anumite concentraţii saline în lichidele colectarea reţelelor fluviatile. Vieţuitoarele
interne. Principala adaptare cu scop de acvatice dispun însă de mecanisme
osmoreglare este legată de structura şi ionoreglatoare care compensează ionii în
funcţionalitatea aparatului excretor care exces animalele suportând astfel variaţii ale
controlează echilibrul hidric al organismului. compoziţiei ionice a mediului.
În funcţie de concentraţia salină a mediului de
viaţă animalele acvatice pot fi: VI.6. Interacţiunea factorilor de
• hiperosmotice – au presiunea osmotică
internă mai mare decât cea externă;
mediu
• hiposmotice – presiunea internă mai Factorii ecologici abiotici sau factorii de
mică decât cea externă; mediu acţionează combinat asupra
• izosmotice – cu cele două presiuni vieţuitoarelor dintr-un biotop. Chiar dacă luat
osmotice relativ egale; singular unul dintre factori are o acţiune
Animalele de apă dulce sunt hiperosmotice. inofensivă, prin interacţiunea lor se potenţează
Lichidele din corp sunt soluţii saline mai acţiunea unora dintre ei având ca rezultantă o
concentrate decât apa în care trăiesc. Apa din acţiune nocivă asupra biocenozelor (figura
mediu tinde să pătrundă în organism, 36).
animalele fiind obligate să elimine excesul de
125
Rezultanta interacţiunii dintre factorii abiotici, clima, ca o medie a stărilor vremii, este tot un
structura fizico-chimică a substratului şi astfel de sistem. Restricţionând perioada de
factorii geografici constituie clima. analiză a calotei glaciare la ultimii 400.000 de
În cadrul climei globale, pe Terra se ani (400 kyr), înregistrările au demonstrat că
diferenţiază: oscilaţiile majore ale climei sunt periodice, cu
• macroclima sau climatul zonal - aceeaşi periodicitate ca şi variaţia orbitală.
caracterizează zone întinse delimitate de Există însă şi o serie de modificări accentuate,
coordonate geografice (latitudine - dar pe termen scurt, care pot fi apreciate ca
longitudine). Se diferenţiază: climatul fiind haotice, dar care nu sunt caracteristice
ecuatorial, tropical, temperat şi polar. climatului actual, ele fiind înregistrate în
Ecosistemele sub influenţa aceluiaşi trecut. Este evident astfel faptul că, sistemul
macroclimat formează macroecosisteme sau climatic variază între haotic şi non-haotic,
biomi. depinzând probabil, de statusul forţelor
• mezoclima (climatul regional) are externe120.
particularităţi dependente de forma de relief, Factorii externi naturali au cauzat modificări
altitudine, curenţii de aer, etc. semnificative ale climei, în trecut. În acest
• microclima (climatul local) sau grup intră eroziunea, precipitaţiile, dar cel mai
ecoclimat corespunde cu condiţiile de important este variaţia cantitativă a radiaţiei
existenţă din imediata apropiere a unei solare, precum şi distribuţia spaţială şi
populaţii. temporală a acesteia. Radiaţia solară poate
Mezoclima şi microclima influenţează direct suferi modificări la scară redusă (între ani şi
structura şi dinamica biocenozelor locale. secole), cauzate de ciclul solar, şi la scară
Clima globală, la nivelul ecosferei se mare (secole până la milenii) datorate
caracterizează printr-o mare stabilitate în modificărilor ciclice ale orbitei solare,
timp. Cu toate acestea, omul, ca cel mai activ conform ciclului Milankovitch.
element al biosferei în tendinţa sa firească de Teoria astronomică a lui Milankovitch susţine
progres şi dezvoltare poate contribui prin că modificările climatice sezoniere sunt
poluare la schimbarea globală a climei, cu cauzate de schimbările orbitei terestre în jurul
repercusiuni greu de prognozat, dar posibil de Soarelui, înclinaţia acesteia fiind responsabilă
preîntâmpinat. de ciclitatea sezoanelor. Modificările
Se diferenţiază două grupe de factori care înclinaţiei determină expresivitatea sezoanelor
determină modificarea climatului, la toate accentuată însă şi de excentricitatea orbitei în
nivelurile enunţate: interni şi externi. Factorii jurul Soarelui, efectul de precesiune şi poziţia
interni sunt aceia daţi de interacţiunile din solstiţiului în orbita anuală.
interiorul sistemului climatic terestru, iar cei La o scară si mai mare, de sute de milioane de
externi, numiţi forţe climatice, sunt divizaţi în ani, radiaţia solară poate suferi modificări
factori naturali, cum este variaţia radiaţiei datorate încălzirii Soarelui.
solare, şi antropogenici, atribuiţi activităţii Factorii antropogenici cei mai importanţi care
umane. influenţează clima sunt emisia de gaze de seră
Factorii interni – este cunoscut faptul că care sunt responsabile de producerea efectului
vremea este un sistem dinamic non-linear de seră şi emisia de aerosoli cum sunt sulfaţii.
haotic, fără a se şti însă foarte clar dacă şi
126
Intensitate Rǎcire
luminoasǎ rapidǎ
puternicǎ
Radiaţie Scǎderea Vânt

intensǎ temperaturii puternic
aerului
Transparenţa
aerului Presiunea Presiunea
atmosfericǎ oxigenului
redusǎ redusǎ
Radiaţia
ultravioletǎ
Scǎderea Evaporare
intensǎ
tensiunii intensǎ
vaporilor de
apǎ
Radiaţiea
infraroşie Uscǎciune
intensǎ rapidǎ
Însorire
puternicǎ Uscǎciune
Diferenţǎ mare de
temperaturǎ aer-sol
Figura 36. Coacţiuni între factorii ecologici abiotici160
127
studiată (p) şi numărul total de eşantioane

VII. Biocenoza controlate (P).
Comunitatea vie a unui ecosistem Formula de calcul este:
alcătuieşte biocenoza. Termenul derivă din p
greacă unde bios=viaţă şi koinosis = C = ------- x 100
comunitate. P
Biocenoza este un sistem care funcţionează În funcţie de valoarea obţinută speciile se
după legi proprii şi are o structură generată de clasifică în:
interacţiunile dintre specii, ca rezultat al • specii constante – prezente în
convieţuirii. mai mult de 50% din eşantioane;

Condiţia esenţială pentru menţinerea unei • specii accesorii – prezente în
biocenoze în timp şi spaţiu este stabilitatea 25-50% din eşantioane;

relaţiilor echilibrate dintre populaţiile • specii accidentale – existente în
componente. mai puţin de 25% din probe;

În cadrul ecosistemului, biocenoza ca • Stabilitatea – exprimă gradul de
subsistem generează ordine şi determină adaptare al unei specii la condiţiile de mediu
starea staţionară fiind fundamentată pe precum şi gradul de dependenţă faţă de alte
mecanisme de selecţie. specii din biocenoză. Conform stabilităţii
există următoarele categorii de specii:
• caracteristice sau indicatoare
VII.1. Structura biocenozei (stenobionte) – sunt strict
În structura unei biocenoze intră totalitatea dependente de anumite condiţii de
populaţiilor existente în ecosistem având o mediu;
anumită distribuţie în spaţiu şi dinamică în • preferenţiale – pot exista în
timp. ecosisteme diferite, dar au o

Pentru cunoaşterea practică a structurii frecvenţă mai mare în unele dintre
biocenozei se utilizează metoda eşantioanelor acestea;
sau a probelor recoltate prin sondaj din • ubicvitare (euribionte) – se
ecosistem, eşantioane pe care se apreciază întâlnesc cu frecvenţă ridicată în

următorii indici: mai multe tipuri de ecosisteme;
• frecvenţa unei specii în biocenoză – • Diversitatea – reprezintă mulţimea de
este dată de raportul dintre numărul de probe specii care intră în componenţa unei
în care specia este prezentă şi numărul total de biocenoze. Diversitatea unei specii poate fi
probe recoltate în acelaşi timp redată prin întocmirea listelor de specii sau
• abundenţa unei specii – este raportul prin stabilirea spectrului ecologic de grup care
dintre numărul de indivizi din specia reprezintă ponderea procentuală a grupelor de
respectivă şi numărul total de indivizi vieţuitoare în biocenoză.
existenţi în eşantioanele recoltate aparţinând Diversitatea este influenţată de factorii de
altor specii biotop, variabilitatea crescută a acestora
• dominanţa – exprimă influenţa unei determinând existenţa unui număr mai mare
specii asupra comunităţii în ansamblu prin de specii în biocenoză.
rolul principal pe care îl are în producţia
primară sau secundară de biomasă
• constanţa – este raportul procentual
dintre numărul de eşantioane conţinând specia
128
VII.2. Biocenoza ca sistem biocenoză intervin microorganismele

heterotrofe care transformă deşeurile organice
funcţional ale vieţuitoarelor în compuşi minerali, apă şi
Funcţional, biocenoza se caracterizează prin CO2, reînnoind rezervele biotopului.
activitate biologică, care reprezintă procesele Reîntoarcerea carbonului atomic la forma
de sinteză a substanţelor organice dar şi cele minerală este condiţia esenţială a perpetuării
de degradare a deşeurilor organice, împreună vieţii şi totodată esenţa proceselor funcţionale
alcătuind circuitul biogeochimic. din cadrul biocenozelor şi implicit a biosferei
Sinteza substanţelor organice este realizată de (figura 37).
organismele autotrofe (care se hrănesc cu
substanţe minerale) având ca sursă de energie
radiaţiile luminoase, procesul numindu-se
VII.3. Dinamica biocenozei
fotosinteză sau energia chimică rezultată din Biocenozele sunt sisteme dinamice care suferă
oxidarea substanţelor anorganice, procesul în timp modificări structurale şi funcţionale
numindu-se chimiosinteză. dependente de acţiunea factorilor de biotop şi
• Fotosinteza - pentru realizarea ei sunt de natura relaţiilor interspecifice.
necesari pigmenţii asimilatori ai energiei La nivelul biocenozelor se înregistrează
solare, doar plantele şi bacteriile purpurii modificări ciclice, reversibile determinate de
dispunând de aceştia. variaţiile cu caracter de regim ale factorilor de
Acestea transformă CO2 din mediu în compuşi mediu, dar şi modificări ireversibile induse de
organici având ca sursă de energie radiaţia variaţiile cu caracter de perturbări ale
solară luminoasă iar ca sursă de hidrogen apa aceloraşi factori.
pentru plante sau alte surse în cazul Modificările ciclice sunt:
bacteriilor. • Dinamica circadiană - reprezintă
• Chimiosinteza - este realizată de ”înfăţişarea “ diferită a biocenozei ziua
bacteriile autotrofe care nu posedă pigmenţi comparativ cu noaptea. Deşi în 24 de ore nu
asimilatori. Energia necesară, rezultă din apar modificări în structura biocenozei,
oxidarea unor compuşi anorganici în prezenţa variaţiile unor factori de mediu (T, U, lumina)
O2 molecular din mediu. Există 3 grupe de au determinat adaptarea diferenţială a
bacterii capabile de chimiosinteză: speciilor la activitatea diurnă sau nocturnă,
• nitrit - bacteriile - oxidează contribuind astfel la valorificarea mai
amoniacul până la nitriţi eficientă a resurselor trofice ale biocenozei.
(Nitrosomonas) • Dinamica sezonieră (anuală) cuprinde
• nitrat - bacteriile - oxidează modificările în “înfăţişarea “ dar şi structura
nitriţii până la nitrat (Nitrobacter) biocenozei de la un sezon la altul în decursul
• bacterii sulfooxidante - unui an. Aceste modificări sunt induse de
oxidează O2 sulfurat până la sulf variaţiile de ordin climatic dintre sezoane.
(Thiobacillus) În climatul temperat sunt descrise 6 etape
În urma celor două procese substanţele corespunzătoare modificărilor cu structura
organice sintetizate sunt stocate în biomasa biocenozelor pe parcursul unui an: etapa
vegetală constituind sursă de hrană şi energie prevernală, vernală, estivală preautumnală,
pentru organismele heterotrofe din biocenoză. autumnală şi hibernală.
Ulterior, în derularea ciclurilor trofice din
129
Soare
Nutrienţi
minerali
Producǎtori primari Energie

disipatǎ
(entropie)
Descompunerea Consumatori primari

pânǎ la substanţe
simple de cǎtre
bacterii şi fungi
Consumatori secundari
Consumatori terţiari
Figura 37. Activitatea biologică într-o biocenoză
• directe - stabilite între perechi de

VII.4. Relaţii interspecifice în indivizi din specii diferite;
biocenoze • indirecte - se realizează prin
Existenţa într-un areal bine determinat a unui intermediari sau mediatori;
ansamblu de specii implică stabilirea între • obligatorii - de ele depind existenţa
acestea a unor interacţiuni complexe numite populaţiilor respective;
relaţii interspecifice. Prin intermediul • neobligatorii - sau întâmplătoare;
acestora se asigură integralitatea biocenozei ca • stabile - îşi păstrează semnificaţia şi
sistem şi transferul de S.E.I. între sensul în decursul vieţii indivizilor implicaţi;
componentele biotice ale ecosistemului şi • labile - îşi schimbă sensul şi
între acestea şi biotop. semnificaţia;
Relaţiile interspecifice îmbracă forme şi • esenţiale - cu rol principal în
semnificaţii diverse, putând fi: biocenoză;
• neesenţiale - cu rol secundar;
130
Efectele diverse ale acestor relaţii asupra • consumatori fitofagi – consumă

cuplului de indivizi implicaţi pot fi: unilateral substanţa organică stocată în plante
sau bilateral pozitive, respectiv unilateral sau (ierbivore);
bilateral negative. • consumatori zoofagi – se
Aceste relaţii definesc dependenţa indivizilor hrănesc cu substanţe organice stocate în
biologici unii faţă de alţii. Sistematizarea lor organismul altor animale (carnivorele);
este imperfectă datorită diversităţii, • consumatori saprofagi – se
complexităţii şi dinamismului acestora. hrănesc cu substanţă organică moartă
Pentru simplificare au fost adoptate două putând fi: coprofagi sau necrofagi
criterii: • grupa descompunătorilor, transformă
• rolul pe care îl au în îndeplinirea substanţa organică moartă în compuşi minerali
funcţiilor esenţiale ale speciei simpli (bacterii, ciuperci, protozoare). Se mai
• efectele directe, exprimate prin forma numesc microconsumatori.
de manifestare a relaţiilor dintre 2 specii. Toate vieţuitoarele care se încadrează în una
din grupele de mai sus alcătuiesc un nivel
trofic. Producătorii primari formează un
VII.4.1. Rolul relaţiilor interspecifice în
singur nivel trofic, în timp ce la consumatori
cadrul biocenozei se diferenţiază mai multe niveluri trofice:
Relaţiile interspecifice au rol în îndeplinirea • nivelul fitofagilor (consumatori
funcţiilor esenţiale ale speciilor din biocenoză primari);
cum ar fi: funcţia de nutriţie, de reproducere, • nivelul zoofagilor (consumatori
răspândirea şi apărarea. secundari);
• Relaţiile interspecifice legate de • nivelul consumatorilor terţiari sau al
nutriţie = relaţii trofice carnivorelor de vârf;
Sunt relaţii directe, obligatorii, stabile şi Reprezentarea grafică a nivelurilor trofice
esenţiale. Prin intermediul lor se realizează dintr-un ecosistem constituie piramida trofică
transformarea şi transferul substanţei şi (figura 38).
energiei în ecosistem. Relaţiile trofice din Descompunătorii nu formează un nivel trofic
cadrul biocenozei constituie obiectul de studiu aparte, ei fiind prezenţi în toate biocenozele
al trofoecologiei. completând nivelurile existente.
În funcţie de natura hranei şi rolul pe care îl Speciile aflate pe niveluri trofice diferite
au în relaţiile trofice organismele vii se legate între ele prin relaţii de nutriţie
încadrează în 3 grupe funcţionale: alcătuiesc un lanţ trofic. Fiecare specie
• grupa producătorilor primari, cuprinsă într-un lanţ se numeşte verigă
cuprinde organismele autotrofe foto- şi trofică. În funcţie de prima verigă (baza
chimiosintetizante, cele mai importante fiind trofică) de la care se pleacă, în ecosisteme se
plantele verzi care alcătuiesc fitocenozele şi diferenţiază mai multe tipuri de lanţuri trofice:
bacteriile foto- şi chimiosintetizante. • de tip ierbivor, au ca bază trofică
• grupa consumatorilor, cuprinde biomasa vegetală şi de regulă 5 verigi trofice;
organismele heterotrofe care se hrănesc cu • de tip parazitic, baza trofică e
substanţe organice stocate în alte organisme reprezentată de ţesuturile vii ale gazdei şi 2-3
vii sau moarte. După calitatea materiei verigi trofice;
organice cu care se hrănesc se diferenţiază: • de tip detritivor, au ca bază trofică
detritusul vegetal sau animal şi 3-4 verigi;
131
Figura 38. Schema generală a unei piramide trofice
Figura 39. Tip te reţea trofică într-un ecosistem de câmp
132
• de tip bacterivor - baza trofică este lipicioase) capabile de-a adera de corpul
substanţa organică moartă; păsărilor fiind astfel vehiculate la distanţă se
Totalitatea lanţurilor trofice formează în numesc epizoochore. Speciile prevăzute cu
biocenoză o reţea trofică (figura 39). seminţe rezistente la acţiunea mecanică şi
În funcţie de regimul de hrană speciile de enzimatică din stomacul păsărilor fiind astfel
consumatori se diferenţiază în: răspândite în mediu se numesc ornitochore.
• specii polifage - hrana lor provine de la Animalele pot vehicula şi răspândi în mediu
mai multe specii animale şi vegetale. Se mai diverse forme de viaţă cum ar fi: oochisturi şi
numesc omnifage. chisturi de protozoare, larve de helminţi, spori
• specii oligofage - se hrănesc cu un de ciuperci, bacterii, virusuri contribuind la
număr mic de specii aparţinând unui anumit poluarea biologică a mediului.
grup sistematic; • Relaţii interspecifice legate de apărare
• specii monofage - au nutriţia strict Pot fi privite în două moduri:
specializată la o singură specie vegetală sau • ca relaţie victimă-duşman. În acest
animală; sens există numeroase adaptări care reprezintă
În ansamblul relaţiilor trofice o importanţă elemente ale selecţiei naturale. Ele au rolul
crescută revine microconsumatorilor care de-a apăra victima împotriva duşmanilor care
formează populaţii numeroase pe niveluri îi pune viaţa în primejdie.
trofice diferite, acolo unde există necromasă • ca asociaţii între animale lipsite de
sau detritus organic pe care aceştia îl pot apărare şi cele care posedă aceste mijloace.
descompune prin echipamentul enzimatic de Cauza acestor asocieri este necesitatea
care dispun. supravieţuirii în condiţii critice de viaţă.
• Relaţii interspecifice legate de Beklimishev13, realizează o clasificare a
reproducere relaţiilor interspecifice, sistematizându-le tot
Se referă la raporturile de dependenţă stabilite în 4 grupe, dar diferite oarecum de cele
între două specii diferite care au drept urmare enunţate mai sus. Aceste tipuri de relaţii sunt:
asigurarea perpetuării uneia dintre ele. Sunt topice, trofice, forice şi fabrice.
frecvent întâlnite în natură atât la plante cât şi • Interacţiunile topice (sau ce ţin de loc),
la animale. cu două subgrupe: directe şi indirecte.
Exemple – relaţia dintre plantele cu flori şi • Interacţiuni topice directe – reprezintă
insectele polenizatoare, insecte care depun un ansamblu de procese şi relaţii stabilite între
ouăle pe plante care vor fi consumate de speciile de organisme şi mediul lor de viaţă
larvele eclozionate, protejarea icrelor depuse prin care primele determină modificări ale
de peşti de către moluşte, specii de condiţiilor chimice şi fizice ale mediului care
nevertebrate parazite în relaţie cu gazdele lor vor fi utile unei alte specii. Pot fi relaţii
intermediare. probiotice, incluzând în acestă grupă: epecia,
• Relaţii interspecifice legate de sinechia, parecia şi entecia, sau antibiotice.
răspândirea speciilor (relaţii forice ⇒foreo = • Epecia – constă în utilizarea ca
eu port) substrat de viaţă a indivizilor unei
Sunt relaţii stabilite între două specii prin care specii de către organismele altei
una asigură răspândirea celeilalte în acelaşi, specii123. Exemplu: lichenii care se
sau în alte biotopuri. dezvoltă pe trunchiul unor copaci.*
Relaţia este frecvent întâlnită la plante: • Sinechia (sinecia, sinoicia) sau
speciile care posedă seminţe prevăzute cu locaţia, constă în folosirea ca adăpost,
formaţiuni speciale (cârlige, spini, substanţe sau “casă” a unui organism dintr-o
133
specie de către altul aparţinând altei • Consumatorul mănâncă corpul viu

specii, fără a aduce vreun prejudiciu al individului dintr-o altă specie, cu
primului. Exemplu: insectele care se variantele:
localizează şi îşi fac adăpost în a) este consumat întreg corpul, prin
trunchiul copacilor morţi. prădătorism (prădătorul selectează
• Parecia reprezintă fenomenul de prada) sau consum neselectat
coabitare a unor specii care folosesc (consumatorii de plancton);
acelaşi habitat, tolerându-se reciproc. b) se consumă doar porţiuni ale
Exemplu: peştii din abisul oceanic ce corpului, în mod normal fără moartea
trăiesc în vecinătatea meduzelor. celui consumat, prin parazitism,
• Entecia se stabileşte între două păscut, consum de fructe;
organisme din specii diferite, în care c) consumatorul preia doar porţiuni
unul din ele trăieşte în corpul celuilalt, moarte ale corpului, cum este cazul
fără a-I provoca daune. Exemplu: păduchilor malofagi care se hrănesc
oligochetul Chaetogaster limnei se cu pene sau păr mort;
localizează în cavitatea paleală a • Consumatorul se hrăneşte cu
gasteropodului Lymnaea tomentosa şi excreţii şi secreţii ale producătorului,
se hrăneşte cu cercari de Fasciola astfel:
hepatica132. • pe corpul animalului, excreţiile
Uneori relaţiile topice directe au efecte fiind produse special pentru consum
antibiotice alterând mediul de viaţă (nectarul florilor), sau neavând acestă
caracteristic unei alte specii. Plantele acvatice destinaţie (muştele);
din pârâuri reduc viteza de curgere a apei • consumul nu se desfăşoară pe corp,
afectând astfel condiţiile necesare dezvoltării atunci când excreţiile sunt heterogene,
ouălor, din care vor ecloziona larvele de sau când sunt dispersate în aer, sau apă;
Simulium columbaczense care au biotopi • Consumatorul ingeră carcasa
caracteristici ecosistemele acvatice limnetice producătorului, fiind posibile două
lotice de mică adâncime173. forme: consumul unui cadavru mare
• Interacţiuni topice indirecte constau în selectat, sau a unor cadavre mici
afectarea unei specii (specia nr. 2) de către neselectate (organismele saprofage)
altă specie (specia nr. 3), specia nr. 2 fiind cea • Interacţiuni trofice indirecte – vizează
care determină modificarea mediului de viaţă două tipuri de hrană: nevie şi vie, cu două
a unei alte specii (specia nr. 1). Exemplu: tipuri de efecte, asupra producătorului,
butaşii de pin mor dacă sunt expuşi umbrei respectiv consumatorului.
produse de brazi. Dacă un grup de brazi sunt • Hrana nevie, înţelegând prin
atacaţi de scarabeii de scoarţă (familia aceasta substanţele chimice anorganice
Scolytidae) aceştia vor muri, iar în golul de utilizate de plante, excreţiile şi carcasele
pădure rămas pinii îşi vor relua creşterea. organismelor, constituie subiectul unor
Astfel, insectele au un efect topic indirect relaţii indirecte stabilite între diferite
asupra populaţiei de pini. specii, ce implică două elemente
• Interacţiunile trofice sunt, la rândul lor (consumator şi modificator), având efect
directe şi indirecte. asupra hranei înseşi, prin modificarea
• Interacţiuni trofice directe – îmbracă accesului la resursele de hrană şi prin
următoarele forme: competiţia inter-specifică ce rezultă.
• Hrana vie este obiectul unor
interacţiuni ce implică trei elemente:
134
consumator, modificator şi producător. Exemplu: cuibul ţânţarilor este construit pe

Efectele asupra producătorului îmbracă suportul oferit de frunzele unor plante.
aspecte variate: creşterea accesului la • Indirecte – se referă la schimburile
hrană (peştii fitofagi consumă alge în intervenite în abundenţa speciilor
care se ascund larvele de ţânţari, astfel că constructoare, dar şi a celor care folosesc
ţânţarii vor fi mai intens consumaţi de aceste construcţii.
peştii prădători) sau reducerea lui (algele
ascund ţânţarii de prădători), creşterea
VII.4.2. Tipuri de relaţii după efectele
numerică a prădătorilor (defoliatorii
pădurilor cresc numărul scarabeilor de
directe ale interacţiunii speciilor
copac, aceasta constituind o creştere a Efectele directe ale interacţiunii speciilor pot
resurselor de hrană pentru ciocănitori) fi avantajoase sau pozitive, numite şi relaţii
sau descreşterea lor şi competiţia pentru probiotice respectiv inhibitoare sau negative,
hrana vie. numite şi antibiotice.
• Hrana vie exercită efecte şi asupra Efectele directe se pot manifesta uni-sau
consumatorilor, cum sunt: protecţia faţă bilateral. Prin combinarea acestor efecte şi a
de inamici (ţânţarii protejează afidele partenerilor de relaţie se relevă existenţa
faţă de alţi prădători), sau creşterea ori următoarelor tipuri de relaţii:
descreşterea numerică a acestora şi • Concurenţa sau competiţia
prădătorismul multiplu, respectiv interspecifică ( -- )
atacarea unor prădători de către o altă Este o relaţie bilateral negativă ce se
specie de pradă. manifestă între două specii care vizează
• Interacţiunile forice se referă la aceleaşi resurse ale mediului. Utilizarea în
dispersia în mediul de viaţă a diverselor comun a aceloraşi resurse determină efecte
elemente aparţinând unor specii variate, negative asupra dezvoltării indivizilor şi
realizată de către o altă specie. Sunt şi ele asupra nivelului numeric ale ambelor
directe, sau indirecte. populaţii.
• Foria directă reprezintă fenomenul de • Cooperarea interspecifică ( ++ )
transport al unei specii de către alta, prin Este o relaţie bilateral pozitivă, neobligatorie,
mecanisme de genul celor enunţate mai sus: dar care odată stabilită între indivizi
epizoochoria şi ornitochoria. aparţinând unor specii diferite determină
• Foria indirectă reprezintă schimburile avantaje reciproce pentru aceştia.
survenite în abundenţa speciilor • Simbioza ( ++ )
transportatoare, sau în accesul la aceste specii, Este o relaţie bilateral pozitivă, obligatorie
incluzând competiţia pentru transport. pentru partenerii implicaţi. Este o relaţie mai
• Interacţiunile fabrice, directe sau complexă care implică adaptări reciproce ale
indirecte, se referă la relaţiile stabilite indivizilor din cele două specii, numiţi
între diferite specii cu scopul utilizării simbionţi. Simbioza este foarte răspândită în
uneia dintre ele de către cealaltă pentru natură atât la plante cât şi la animale.
îndeplinirea unor activităţi specifice. La plantele superioare, cele mai importante
• Directe – se stabilesc atunci când o asociaţii simbiotice sunt:
specie foloseşte corpul, excreţiile sau • simbioza dintre speciile leguminoase
carcasele altor specii cu scopul realizării unor sau neleguminoase şi speciile de
construcţii necesare propriei activităţi. microorganisme fixatoare de azot
(nitrobacteriile). Exemple: lucerna, mazărea,
135
cătina albă, arinul. Nitrobacteriile au rolul de- Numeroşi factori externi sau interni pot
a fixa şi transforma azotul molecular, proces modifica însă echilibrul simbiotic ruminal sau
pe care plantele nu sunt capabile să-l intestinal determinând instalarea unei stări de
realizeze. disbioză care implică tulburări digestive sau
• simbioza dintre rădăcinile unor plante dereglări metabolice ale organismului gazdă.
superioare şi hifele unor ciuperci, asociaţii • Comensalismul
denumite micorize. Este o relaţie unilateral pozitivă directă şi
Micorizele pot fi: obligatorie pentru unul din parteneri, numit
• externe (ectomicorize) - hifele comensal, în timp ce, pentru celălalt partener
ciupercii înfăşoară ca un manşon numit gazdă este indiferentă. În general
vârfurile rădăcinilor fără a perfora comensalii sunt organisme mai simple ca
membranele celulare cu care sunt însă în organizare şi de dimensiuni mai mici decât
contact direct. gazdele lor.
• interne (endomicorize) - când hifele În regnul animal există numeroase relaţii de
ciupercii traversează membranele comensalism între specii de comensali care
celulare pătrunzând în celulele corticale trăiesc pe corpul animalelor în apropierea
ale rădăcinilor. orificiului bucal sau în diferite cavităţi ale
Rolul ciupercilor implicate în micorize este corpului gazdei când se numesc
de-a mări suprafaţa de absorbţie a apei şi a endocomensali. Caracteristica esenţială a
sărurilor minerale pe care le pune la dispoziţia comensalilor constă în faptul că se hrănesc cu
plantei. La rândul său, planta asigură resturile de hrană sau cu deşeurile metabolice
ciupercilor produşii organici necesari ale partenerului gazdă.
dezvoltării, rezultaţi în urma fotosintezei. Endocomensalismul se întâlneşte la
La animale este importantă endosimbioza cu numeroase specii de protozoare care trăiesc în
microorganisme care trăiesc în diferite intestinul gros al gazdei cum ar fi:
compartimente ale tubului digestiv, alcătuind Balantidium coli, Entamoeba coli, Hexamita
o comunitate specifică numită muris.
microbiocenoză. Aceste microorganisme Relaţia de endocomensalism are un caracter
îndeplinesc o serie de roluri în cadrul instabil, în anumite circumstanţe putând devia
ecosistemului ruminal sau intestinal, cum ar spre alte tipuri de relaţii, cel mai frecvent spre
fi: parazitism.
• participă la digestia unor substanţe • Antibioza (amensalismul) ( - o )
din alimente cum ar fi: celuloza, Este o relaţie unilateral negativă şi
proteine, hidraţi de carbon neobligatorie pentru nici una din speciile
• participă la sinteza vitaminelor din implicate. Asocierea acestora determină însă
grupa B şi a unor aminoacizi esenţiali inhibarea dezvoltării uneia prin eliminarea de
• contribuie la dezvoltarea şi substanţe toxice de către cealaltă. Se cunosc
maturarea sistemului de apărare umorală patru categorii de antibioză în funcţie de tipul
şi celulară a organismului gazdă, substanţei active:
simbionţii constituind primele impulsuri
• antibioza prin coline - se manifestă în
antigenice
cadrul fitocenozelor între diferite specii de
• intervin în apărarea organismului
plante superioare. Prin coline se înţelege
gazdă faţă de flora intestinală patogenă
totalitatea substanţelor eliminate în sol prin
colectată din mediul exterior prin
rădăcini sau în aer prin frunze de către unele
alimente sau apă. În acest caz simbionţii
exercită un "efect de barieră"
136
specii de plante cu rol inhibitor asupra altor care îşi satisface astfel necesităţile de hrană şi
specii de plante superioare: negative pentru specia pradă care este
Ex. - frunzele de nuc sintetizează juglona, consumată. Relaţia este obligatorie pentru
substanţă inhibitoare pentru multe specii de prădător, directă între parteneri şi stabilă în
plante ierboase şi lemnoase; - pelinul conţine timp. Între cele două tipuri de specii prădător
absintina, cu efect inhibitor asupra şi pradă există un reglaj direct care vizează
busuiocului; - pirul elimină agropirenul, toxic numărul de indivizi din populaţii. Astfel
pentru plante de pajişti şi de cultură. scăderea numerică a populaţilor pradă
• antibioza prin fitoncide - se referă la determină acelaşi fenomen şi pentru prădători
relaţia dintre specii de plante superioare şi care, deşi sunt de talie mai mare decât prada şi
specii de microorganisme (bacterii, , miceţi). posedă o capacitate mai mare de mişcare
Fitoncidele sunt substanţe volatile, cu efecte precum şi adaptări morfologice, fiziologice,
bactericide, fungicide, bacterio-sau biochimice şi comportamentale adecvate
fungistatice care formează o reţea de protecţie modului de asigurare a hranei, sunt strict
în jurul plantelor inhibând dezvoltarea dependente de variaţiile numerice ale
microorganismelor. populaţiilor pradă.
Ex. ceapa, usturoiul sau hreanul secretă • Parazitismul ( + - ) este o relaţie
fitoncide cu efect inhibitor pentru germinarea antagonistă, obligatorie şi directă între indivizi
sporilor unor ciuperci dăunătoare pentru grâu din specii diferite în care individul parazit
şi orz. depinde obligatoriu de individul gazdă pe
Frunzele de conifere secretă fitoncide active seama căruia se hrăneşte.
faţă de microorganismele din atmosferă Este o relaţie trofică, paraziţii utilizând ca
determinând un aer mai "curat" în aceste hrană substanţele organice ale gazdei. Gazdele
păduri. asigură totodată biotopul caracteristic necesar
• antibioza prin marasmine - se referă la dezvoltării parazitului în toate stadiile sale sau
relaţia dintre plantele superioare şi secvenţial numai pentru anumite stadii
microorganismele din rizosferă. Sunt secretate evolutive. Parazitismul este considerat şi un
de bacteriile şi ciupercile din sol şi inhibă proces biopatologic relaţia fiind dăunătoare
germinarea seminţelor unor specii de plante. pentru gazdă putându-se ajunge chiar la
• antibioza prin antibiotice - este relaţia moartea acesteia.
stabilită între diferite specii de În natură relaţia de parazitism este foarte
microorganisme. Sunt produşi ai răspândită de la virusuri până la specii de
metabolismului bacteriilor şi ciupercilor cu animale vertebrate. Este relaţia interspecifică
acţiune inhibitoare asupra altor cu cele mai importante implicaţii în fito-şi
microorganisme. Substanţele antibiotice pot zoopatologie.
avea efecte antibacteriene, antimicotice sau
antiparazitare. Prima substanţă antibiotică
descoperită a fost penicilina, iar dintre cele
mai recente antibiotice descoperite amintim
grupa avermectinelor, antibiotice lactone
macrociclice cu efect antiparazitar.
• Prădătorismul ( + - ) este o relaţie
antagonistă stabilită între indivizi aparţinând
unor specii situate pe niveluri trofice diferite.
Efectele sunt pozitive pentru specia prădătoare
137
VIII. Populaţia biologică datorită existenţei polimorfismului genetic,

variantele existente alcătuind submulţimi ale
populaţiei respective.
VIII.1. Populaţia ca sistem
Populaţia este unitatea vitală elementară din
biologic supraindividual biocenoză precum şi unitatea reproductivă.
Populaţia reprezintă sistemul biologic Populaţiile biologice au un caracter nedefinit
supraindividual care stă la baza edificiului ele menţinându-se în timp şi spaţiu în
biocenozei şi ecosistemului, faţă de care are succesiunea generaţiilor.
calitatea unui subsistem. Este unitatea Fiind un sistem supraindividual, populaţia
funcţională a ecosistemului, în cadrul căreia se include caractere comune individului
realizează schimbul de energie şi nutrienţi, (ontogenia, înmulţirea, homeostazi) dar şi
constituind un grup de organisme caractere proprii structurale şi funcţionale ca
asemănătoare, care se înmulţesc între ele, efectiv, densitate, migraţie.
trăiesc în acelaşi loc şi în acelaşi timp. În cadrul biocenozei populaţia îndeplineşte
Grupurile de populaţii din cadrul următoarele funcţii:
ecosistemului interacţionează între ele în • energetică - exprimată prin cantitatea
diverse moduri. Populaţiile independente de de energie acumulată pentru nevoile proprii
plante şi animale alcătuiesc o comunitate, dar şi pentru cei care se nasc.
constituind partea biotică a ecosistemului. • de reciclare a materiei - exprimată prin
Este unitatea organizatorică complexă prin legături trofice pe care le au cu alte populaţii
care o specie este reprezentată în fiecare din din biocenoză, aflate pe niveluri trofice
ecosistemele incluse în arealul său. În cadrul diferite.
populaţiei indivizii componenţi sunt
diferenţiaţi fenotipic (polifenism) şi genetic
VIII.2. Caracteristicile
(polimorfism sensu strictu) în grupări de
indivizi, între care se stabilesc relaţii ce cantitative sau statica populaţiei
asigură integralitatea şi elaborarea Orice populaţie prezintă următorii parametri
mecanismelor de autocontrol. În biostatici:
ansamblul său, populaţia este un sistem
• Efectivul – numărul total de indivizi
deschis, informaţional şi autoreglabil.
care alcătuiesc la un moment dat o populaţie
Orice populaţie aparţinând unei biocenoze se
reprezintă efectivul sau mărimea populaţiei.
caracterizează prin 4 trăsături fundamentale:
Parametrul se stabileşte prin studii cantitative,
numărul de indivizi, similitudinea indivizilor,
dar nu dezvăluie relaţiile dintre efectivul
vitalitatea şi delimitarea în timp şi spaţiu.
numeric al populaţiei şi mediul de viaţă151.
Numărul de indivizi - mulţimea organismelor
Parametrul poate fi exprimat şi prin termenul
individuale dintr-o populaţie este o mulţime
de abundenţă care are o valoare relativă, cu
finită deoarece numărul de indivizi care o
trei limite caracteristice fiecărei populaţii:
alcătuiesc este limitat de acţiunea factorilor
minimă, maximă şi optimă. Limita maximă
abiotici din ecosistem. Fiecare populaţie se
este responsabilă de accentuarea competiţiei
caracterizează la un moment dat al timpului
intraspecifice, iar cea minimă demonstrează o
printr-un efectiv numeric.
fecunditate redusă a indivizilor, ambele fiind
Similitudinea indivizilor constă în prezenţa la
dăunătoare populaţiei. Valoarea optimă
toţi indivizii populaţiei a unor trăsături
menţine integritatea ecosistemului, dependent
generale comune aparţinând aceleiaşi specii.
de condiţiile de mediu122.
Totuşi, speciile sunt foarte diversificate
138
• Densitatea populaţiei – reprezintă Relaţiile reciproce dintre procesele de intrare

raportul dintre numărul de indivizi şi unitatea a indivizilor într-o populaţie prin natalitate şi
de spaţiu, evidenţiind gradul de acoperire al imigrare respectiv cele de eliminare prin
substratului cu indivizii unei anumite specii. mortalitate şi emigrare constituie expresia
Densitatea prea ridicată duce ratei de creştere sau descreştere numerică
supraaglomerare, situaţie ce dezavantajează care permite prognoza asupra evoluţiei în timp
populaţia; subaglomerarea însă este a populaţiei respective.
avantajoasă din punct de vedere al rezistenţei
la boli, dar are ca dezavantaj o exploatare
VIII.3. Structura ecologică a
neeficientă a resurselor de mediu şi număr mic
de supravieţuitori în generaţiile următoare. populaţiei
Ramade (1984) diferenţiază două tipuri de Cuprinde următoarele aspecte: structura pe
densitate: brută (dB) care este vârste, pe sexe, configuraţia funcţională şi
raportul dintre efectivul unei populaţii (N) şi distribuţia spaţială.
suprafaţa ocupată de populaţia respectivă (S) • Structura pe vârste – este definită prin
şi ecologică (dE) respectiv raportul dintre repartizarea indivizilor pe clase de vârstă şi
efectivul populaţiei şi suprafaţa utilizabilă din prin ponderea acestora în ansamblul populaţiei
ecosistem (Su). la un moment dat160.
• Rata natalităţii – exprimă raportul O clasă de vârstă cuprinde toţi indivizii de
dintre numărul de indivizi născuţi într-un aproximativ aceeaşi vârstă, având aceleaşi
interval de timp şi efectivul populaţiei, sau un însuşiri fiziologice şi ecologice. Se admite
număr standard (100 la 1000 indivizi). existenţa în cazul populaţiilor naturale a trei
Fiecare specie are un potenţial biotic, clase de vârstă:
determinat genetic, care asigură natalitatea • prereproductivi (juvenili) - cuprinde
fiziologică, dar asupra căruia acţionează toate formele de viaţă de la fecundare până la
permanent factorii de mediu astfel că, în maturitatea sexuală
realitate se realizează numai natalitatea • reproductivi (maturi sau adulţi) -
ecologică. cuprinde indivizi capabili de reproducere
• Rata mortalităţii – este raportul • postreproductivi (bătrâni) - cuprinde
dintre numărul de indivizi dispăruţi într-o indivizii de la ultima reproducere până la
unitate de timp şi efectivul populaţiei, sau un moarte
număr standard. Distribuţia indivizilor pe clase de
Mortalitatea fiziologică, determinată genetic, vârste raportată la efectivul populaţiei
caracterizată printr-o anumită longevitate şi un alcătuieşte piramida vârstelor care reflectă
oarecare grad de uzură funcţională a potenţialul biologic al populaţiei respective în
indivizilor este influenţată de factorii momentul estimării.
ecologici proprii ecosistemului realizându-se • Structura pe sexe – reprezintă proporţia
şi în acest caz mortalitatea ecologică. celor două sexe în cadrul populaţiei. De regulă
Mărimea unei populaţii este influenţată însă acest raport are tendinţă de paritate, la unele
pe lângă natalitate şi mortalitate de altă două specii predominând însă femelele.
mecanisme: imigrarea (intrarea de noi indivizi Modificarea raportului interesează atunci când
în populaţie), respectiv emigrarea (eliminarea se realizează în favoarea femelelor sau în
indivizilor) împreună alcătuind fenomenul de detrimentul acestora. Pentru aprecierea
dispersie prezent doar la speciile cu potenţialului reproductiv al unei populaţii se
mobilitate. calculează indicile sexual care reprezintă
139
raportul dintre numărul de femele mature Dacă bilanţul este în favoarea intrărilor de
sexual şi efectivul populaţiei. indivizi în populaţie mărimea acesteia se va
• Configuraţia funcţională a populaţiei – modifica în sensul creşterii sale.
este dependentă de neuniformitatea genetică şi Dacă rata intrărilor este depăşită de rata
comportamentală a indivizilor şi de natura eliminării de indivizi mărimea populaţiei se va
conexiunilor dintre grupurile genetice care modifica în sensul descreşterii sale. Când cele
alcătuiesc populaţia. Grupurile genetice două procese sunt în echilibru mărimea
formează micropopulaţii. populaţiei este staţionară.
Cunoaşterea configuraţiei funcţionale permite Factorii de mediu abiotici şi biotici
aprecierea reală a rolului pe care populaţia îl influenţează prolificitatea şi mortalitatea
îndeplineşte în biocenoză şi a relaţiilor intra- indivizilor şi implicit dinamica populaţiei,
şi interpopulaţionale. aceasta putând creşte sau descreşte numeric
sau se poate menţine constantă. Aceste situaţii
• Distribuţia spaţială (structura
se exprimă prin rata intrinsecă de creştere a
topografică a populaţiei) – se referă la modul
populaţiei notată Rq care reprezintă
de dispersie al indivizilor în spaţiul aparţinând
capacitatea de creştere numerică a populaţiei
unui ecosistem având influenţă deosebită
rezultată din interacţiunea condiţiilor de
asupra valorii densităţii ecologice. În general
mediu în ansamblu. Sensul de variaţie a Rq se
în populaţiile naturale se pot întâlni 3 modele
apreciază în timp.
de distribuţie spaţială:
Rq= Rn - Rm
• distribuţia uniformă - presupune
Rn- rata natalităţii
distanţe relativ egale între indivizii unei
Rm- rata mortalităţii
populaţii. Este rar întâlnită în natură.
• distribuţia întâmplătoare (randomică) -
se caracterizează prin distanţe diferite între VIII.5. Relaţii intraspecifice
indivizii populaţiei, în arealul ocupat. Este
(homotipice)
frecvent întâlnit în natură.
• distribuţia grupată - este cea mai Sunt relaţii ce se stabilesc între indivizii
frecventă în natură. Se caracterizează prin aceleiaşi specii sau populaţii. În regnul animal
existenţa în interiorul ecosistemului a unor aceste relaţii au două tendinţe: repulsive, de
spaţii cu densităţi ridicate separate prin spaţii antagonism între indivizi, până la agresivitate
fără indivizi sau cu densităţi minime. chiar dispariţia indivizilor şi atractive,
Tipul de distribuţie spaţială se determină prin manifestate prin gruparea indivizilor şi
formula: formarea unor asocieri cu caracter permanent
DS = S2 (n-1) d, în care: sau temporar
DS – distribuţia spaţială;
S2 – varianta; VIII.5.1. Relaţii de antagonism
d – densitatea medie;
n-1 – numărul de probe recoltate minus una Sunt expresia concurenţei pentru hrană, spaţiu
(numărul de grade de libertate) eventual alegerea partenerului
• Concurenţa legată de procurarea hranei
– apare atunci când resursele de hrană nu sunt
VIII.4. Dinamica populaţiei suficiente şi constituie o modalitate de
Reprezintă bilanţul dintre înmulţirea autoreglare a densităţii populaţiei vizavi de
indivizilor prin natalitate şi imigrare şi pieirea factorul trofic.
acestora prin mortalitate şi emigrare.
140
• Concurenţa pentru teritoriu sau spaţiu – risc în asigurarea hranei, ocuparea teritoriului
se referă la comportamente specifice prin care sau a adăposturilor
indivizii unui grup îşi apără spaţiul pe care îl • efectul de masă (supraaglomerarea) –
ocupă faţă de invazia unor congeneri. se manifestă în colectivităţi cu densitate mare
• Fenomenul de canibalism – O altă manifestându-se prin relaţii conflictuale,
manifestare a relaţiilor de antagonism între agresive, nefavorabile populaţiei în care vor
indivizii aceleiaşi specii este. Prin canibalism, apare indivizi subnutriţi, subdezvoltaţi,
o parte din indivizii aflaţi în diferite stadii de predispuşi la îmbolnăviri
evoluţie sunt consumaţi de congeneri.
VIII.6. Mijloace de comunicare
VIII.5.2. Relaţii cu caracter atractiv intra-şi interspecifice
Sunt foarte diverse, în funcţie de rolul pe care Relaţiile dintre diferiţi indivizi sunt posibile
îl au în viaţa populaţiei. Sunt câteva relaţii mai datorită existenţei a numeroase căi şi mijloace
frecvente: de comunicare.
• alcătuirea perechilor (♂ + ♀) - au durată
efemeră destrămându-se după împerechere
VIII.6.1. Comunicarea prin semnale
sau creşterea puilor;
acustice
• gruparea în stoluri, turme, haite - au ca
scop procurarea hranei sau apărarea de Semnalele sonore cu rol informaţional sunt
duşmani; mai frecvente la insecte, peşti, batracieni,
Tot în cadrul relaţiilor intraspecifice se păsări şi mamifere având frecvenţă,
întâlnesc două categorii aparte: intensitate, timbru şi semnificaţie variate de la
o specie la alta.
• Relaţiile dintre generaţii. Mai importante
sunt: grija femelelor pentru depunerea pontei • La insecte – s-au identificat următoarele
în locuri prielnice pentru dezvoltarea tipuri de semnale sonore: apelul sexual, cu
descendenţilor, grija adulţilor pentru hrănirea, semnificaţie de "curtare" de către masculi,
apărarea şi educarea generaţiei tinere, adaptări "accept" sau "refuz" de către femele;
ale stadiilor tinere pentru asigurarea generaţiei stridulaţia de apărare - cu rol în apărarea
adulte. teritoriului; stridulaţia de "conversaţie" -
evidenţiată la masculi.
• Relaţiile în cazul populaţiilor de animale
domestice crescute şi exploatate de om. În • La peşti – semnalele sonore intervin în:
acest caz, o serie de factori cum ar fi numărul comportamentul sexual în perioadele de
de indivizi, raportul dintre sexe, categoriile de reproducere, competiţia pentru hrană,
vârstă poartă amprenta intereselor omului. explorarea unor ambianţe noi sau apărarea
În cadrul populaţiilor, relaţiile dintre indivizi teritorială. Peştii produc sunete prin scrâşnirea
se pot modifica în timp. Astfel, efectul dinţilor, flexarea sau contracţia muşchilor şi
relaţiilor intraspecifice asupra populaţiei pot vibrarea vezicii înotătoare.
fi: • La păsări – au un repertoriu sonor de
• efectul de grup – apare în colectivităţi mare diversitate. Au importanţă în:
cu densitate optimă şi se exprimă prin relaţii comunicarea dintre părinţi şi pui, comunicarea
cooperante şi avantajoase între indivizi pe dintre partenerii unui cuplu, sincronizarea
plan trofic, reproductiv şi de apărare activităţii sexuale sau delimitarea teritorială.
• competiţia intraspecifică – apare în • La mamifere – semnalele sonore sunt
colectivităţi în care densitatea devine factor de descifrate în mare parte şi au o diversitate şi
141
semnificaţii crescute. Un model aparte de allelopatie. Fenomenele allelopatice se

comunicare acustică este cel bazat pe folosirea realizează între organisme aparţinând unor
ultrasunetelor, sunete cu o frecvenţă redusă, specii şi nivele diferite de organizare,
nesesizabile de către urechea umană. substanţele ectocrine incriminate având o
Exemplul cel mai tipic este reprezentat de natură chimică foarte variată.
către delfini. Delfinii comunică între ei prin La animale comunicarea chimică se realizează
folosirea unor ultrasunete, însă cu o frecvenţă prin substanţe specifice numite telergoni.
mai joasă decât acelea folosite în ecolocaţie. Telergonii sunt mesageri chimici produşi de
Delfinii emit o gamă variată de sunete ce animale, eliminaţi în mediu în cantităţi foarte
seamănă cu fluierături, gemete sau mici, dar bogaţi în informaţii, cu acţiune
mormăituri. Ei pot emite aceste sunete oricând reciprocă asupra comportamentului şi
şi la adâncimi considerabile. Sunetele variază dezvoltării indivizilor şi cu repercusiuni
în volum, lungime a undei, frecvenţă şi asupra densităţii şi structurii populaţiilor.
tonalitate. Ultrasunetele au fost identificate şi În funcţie de apartenenţa emiţătorului şi
la rozătoare având rol în avertizarea receptorului la aceeaşi specie, sau la specii
duşmanilor sau a lipsei hranei, în diferite telergonii se împart în:
comportamentul de atac şi apărare. • homotelergoni (feromoni) - acţionează
intraspecific;
VIII.6.2. Comunicarea prin semnale • heterotelergoni (alomoni) - acţionează
interspecific;
optice
Homotelergonii – sunt substanţe chimice
Se întâlneşte la speciile cu viaţă socială şi se naturale, fără toxicitate, cu acţiune selectivă în
realizează printr-o diversitate de imagini cu ceea ce priveşte semnificaţia şi destinaţia
rol informaţional. Intervin în găsirea surselor mesajului. Feromonii au rol în activitatea
de hrană sau a partenerilor pentru reproducere. sexuală, apărare, orientare, comportament.
Dansul circular al albinelor semnifică o După natura răspunsului indus organismului
distanţă de maxim 100 m până la sursa de receptor există următoarele categorii de
hrană, iar cel balansat înseamnă peste 100 m. feromoni:
Semnalele optice sunt foarte importante la • feromoni sexuali - mediază relaţiile
majoritatea peştilor. Mişcările corpului, dintre parteneri în procesul de
poziţionările, coloritul sunt principalele înmulţire. Mesajele transmise au
mijloace de comunicare vizuală la acest grup semnificaţii diferite: atractanţi sexuali,
de animale. Coloritul viu al masculilor în afrodisiaci, repelenţi sexuali (femela
perioada de împerechere este un alt semnal semnalează refuzul împerecherii). Sunt
optic cu rol de atragere a femelelor, fenomen foarte importanţi în viaţa insectelor.
întâlnit în special la păsări. • feromoni de alarmă (substanţe de
spaimă) - au rol de informare a
VIII.6.3. Comunicarea prin semnale indivizilor asupra existenţei unui
prădător. Sunt prezenţi la speciile cu
biochimice
mobilitate redusă: insecte, peşti,
Substanţele chimice purtătoare de informaţii rozătoare
reprezentate de diverşi metaboliţi eliminaţi de • feromoni de agregare - prin
organisme se numesc substanţe ectocrine. intermediul lor se realizează coeziunea
Totalitatea fenomenelor de influenţare şi stabilitatea grupurilor de indivizi.
reciprocă între vieţuitoare prin intermediul Ex. rozătoarele elimină prin urină
substanţelor ectocrine se denumeşte feromonul de grup
142
• feromoni de marcare - au rol în • prohaptonele - sunt substanţe

recunoaşterea teritoriului ocupat, a veninoase proprii prădătorilor cu
drumului spre hrană, cuib. Au fost mobilitate redusă având rol în
identificaţi la insecte şi rozătoare imobilizarea victimelelor şi în apărare
• feromoni de dezvoltare - determină • xenoblaptonele - sunt substanţe
în organismele receptoare apariţia unor proprii paraziţilor care servesc la
modificări metabolice şi de dezvoltare. agresiunea chimică asupra gazdei. Sunt
Sunt cunoscuţi la insectele sociale diferite de endo-şi exotoxinele
(albine, furnici) parazitare şi sunt grupate în 4 grupe:
Heterotelergonii – sunt substanţe chimice cu histolizine – distrug ţesuturile gazdei;
acţiune la distanţă asupra organismelor din antifermenţi – inhibă activitatea
alte specii decât cele producătoare. Aceşti enzimelor gazdei; trofagoni – atrag
vizează îndeosebi relaţiile trofice şi de substanţele nutritive înspre paraziţi;
apărare. După modul de acţiune şi asupra cui tilacogene – determină reacţii
acţionează, alomonii se împart în mai multe proliferative în jurul parazitului. Prin
grupe: xenoblaptone paraziţii se opun
• aminonele - sunt substanţe barierelor mecanice şi enzimatice
repelente produse de nevertebrate proprii gazdei.
având funcţii de apărare faţă de
prădători sau paraziţi exercitând efecte
vezicante, usturătoare, miros urât
143
Bibliografie
1. AGERER R., 2003, Classification of Fungi in modern view, Mycoses, 46, I, 2 - 14
2. ALEXOPOULOS C. J., MIMS C. W., 1979, Introductory Mycology, (3rd ed.), Wiley, New York
3. ARCHIBALD, J.M., KEELING, P.J., 2002, Recycled plastids: a 'green movement' in eukaryotic
evolution, Trends Genet. 18, 577-584
4. AYALA F. J., RZHETSKY A., AYALA F. J., 1998, Origin of the metazoa phyla: Molecular
clocks confirm paleontological estimates, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 95, 606 – 611
5. BALAŞ A., 1994, Cunoştiinţe despre mediu, Edit. Lyra, Tg. Mureş
6. BALDAUF S. L., PALMER J. D., 1993, Animals and fungi are each other’s closest relatives:
congruent evidence form multiple proteins, Proceedings of the National Academy of Sciences
(USA), 90, 11558 - 11562
7. BARR D. J. S., 1992, Evolution and kingdoms from the perspective of a mycologist, Mycologia,
84, 1 – 11
8. BARNES R. D., 1980. Invertebrate Zoology, Sounders College, Philadelphia, pp. 1089
9. BARNS S. M., DELWICHE C. F., PALMER J. D., PACE N. R., 1996, Perspectives on archaeal
diversity, thermophily and monophily from environmental rRNA sequences, Proceedings of the
National Academy of Science USA, 93, 9188 – 9193
10. BAUMEL J. J., 1993, Handbook of Avian Anatomy: Nomina Anatomica Avium, 2nd ed, Publ.
Nuttall Ornithol. Club no. 23, Cambridge, Massachusetts
11. BĂNĂRESCU P., 1973, Principiile şi metodele zoologiei sistematice, Edit. Rep. Soc. România,
Bucureşti
12. BECK B. B., 1980, Animal Tool Behavior, Garland STPM Press, New York
13. BEKLIMISHEV V. N., 1951, On classification of biocoenological (simphysiological)
interactions, Bulletin MOIP, Section Biology, 56 (5), 3 – 30
14. BEN-ZE’EV A., 1991, Animal cell shape changes and gene expression, Bioessays, 13 (5), 207 –
212
15. BERNEY C., FAHRNI J., PAWLOWSKI, J., 2004, How many novel eukaryotic 'kingdoms'?
Pitfalls and limitations of environmental DNA surveys, BMC Biology, 2, 13
16. BESSONOV A.S., 1998, The taxonomic position of nematode in the genus Trichinella Railliet,
1895, Med. Parazitol (Mosk), (1), 3 – 6
17. BHATTACHARYA D., MEDLIN L., WAINRIGHT P. O., ARIZTIA E. V., BIBEAU C., STICKEL
S. K., SOGIN M. L., 1992, Algae containing chlorophylls a + c are paraphyletic: molecular
evolutionary analysis of the Chromophyta, Evolution, 46, 801 – 817
18. BIRO D., MEADE J., GUILFORD T., 2004, Familiar route loyalty implies visual pilotage in
the homing pigeon, Proc Natl Acad Sci; 101(50), 17440-3
19. BLAKE E. A., WAGNER M. R., 1987, Collection and consumption of pandora moth, Coloradia
pandora lindseyi (Lepidoptera: Saturniidae), larvae by Owens Valley and Mono Lake Paiutes,
Bull. Entomol. Soc. Amer., 33, 23 – 27
20. BLANCHARD D. L., 1999, The ABC's of Animal Taxonomy, in The Cold Blooded News, the
newsletter of the Colorado Herpetological Society, 26,
21. BROWN L. T.,2003, Making Truth: Metaphor in Science, University of Illinois Press, Urbana
and Chicago
22. BRUNS T. D., VILGALYS R., BARNS S. M., GONZALES D., HIBBET D. S., LANE D. J.,
SIMON L., STICKEL S., SZARO T. M., WEISBURG W. G., SOGIN M. L., 1993, Evolutionary
144
relationship within the fungi: analysis of nuclear small subunit rRNA sequences, Molecular
Phylogenetics and Evolution, 1, 231 – 241
23. BRUSCA R. C., BRUSCA G. J., 1990, Invertebrates, Sinauer Associates, Sunderland, MA
24. BUDEANU C., CALINESCU E., 1982, Elemente de ecologie umană, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
25. BUICAN D., STUGREN B., 1969, Biologie generală, Genetică şi Ameliorare, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
26. BURKHART G. J., ANKLEY G., BELL Heidi, CARPENTER Hillary, FORT D., GARDINER D.,
GARDNER H., HALE R., HELGEN J. Judy, JEPSON P., JOHNSON D., LANNOO M., LEE D.,
LARY J., LEVEY R., MAGNER J., METEYER C., SHELBY D. M., LUCIER G., 2000, Strategies
for Assessing the Implications of Malformed Frogs for Environmental Health, Environ. Health
Perspect., 108, 83 – 90
27. CAIRNS J., 1977, Quantification of biological integrity, in “The integrity of water”, eds.
Ballentine R. K. and Guarraia L. J., U. S. Environm. Prot. Agency, Washington D. C., USA,
171 – 187
28. CALLAGHAN T.V., CRAWFORD R.M., ERONEN M., HOFGAARD A., PAYETTE S., REES
W.G., SKRE O., SVEINBJORNSSON B., VLASSOVA T.K., WERKMAN B.R., 2002, The
dynamics of the tundra-taiga boundary: an overview and suggested coordinated and integrated
approach to research, Ambio, Spec. No. 12, 3-5
29. CAMPBELL J., WATHEN N., PERRY G., SONEJI S., SOURIAL N., CHARD T., 1993, The
coelomic cavity: an important site of materno-fetal nutrient exchange in the first trimester of
pregnancy, Br J Obstet Gynaecol., 100(8), 765-7
30. CAMPBELL N. A., MITCHELL L. G., REECE Jane B., 1999, Biology, Benjamin/Cummings
Publ. Co. Inc., Menlo Park, California, USA
31. CAVALIER –SMITH T., 1981, Eukaryote kingdoms : seven or nine?, Biosystems., 14 (3 – 4 ),
461 – 481
32. CAVALIER –SMITH T., 1987, The origin of Fungi and Pseudofungi, in “Evolutionary Biology
of the Fungi”, eds. A.D.M. RAYNER, C. M. BRASIER and D. MOORE, Cambridge University
Press, Cambridge, UK
33. CAVALIER-SMITH T., CHAO E. E., 2003, Phylogeny of choanozoa, apusozoa, and other
protozoa and early eukaryote megaevolution, J. Mol. Evol., 56 (5), 540 – 563
34. CĂTUNEANU I. I., KORODI-GAL I., MUNTEANU D., PAŞCOVSCHI S., VESPREMEANU E.,
1978, Fauna Republicii Socialiste România: Aves (Păsări), Edit. Academiei R. S. R.., XV,
fascicula I
35. CEAPOIU N., 1988, Evoluţia biologică: microevoluţia şi macroevoluţia, Edit. Academiei R. S.
R., Bucureşti
36. CEUCA T., VALENCIUC N., POPESCU Alexandrina, 1983, Zoologia vertebratelor, Edit. Did.
Ped., Bucureşti
37. CHERMETTE R., BUSSIERAS J., 1993, Parasitologie veterinaire. Mycologie, Ed. Service de
Parasitologie, ENVA, Alfort, Paris, Franţa
38. CIPLEA L. I., CIPLEA Al., 1978, Poluarea mediului ambiant, Edit. Tehnică, Bucureşti
39. CLARKSON E. N. K., 1993, Invertebrate Palaeontology and Evolution, Chapman and Hall,
London
40. CORLISS JO., 1984, The kingdom Protista and its 45 phyla, Biosystems.;17(2), 87-126
41. DATTA MUNSHI J. S., DUTTA H. M., 1996, Fish Morphology, A. A. Balkema Pub., The
Netherlands
145
42. DeFOLIART G. R., 1999, Insects as food: why the western attitude is important, Annu. Rev.
Entomol., 44, 21 – 50
43. De LEO G., LEVIN S., 1997, The multifaceted aspects of ecosystem integrity, Conservation
Ecology, 1 (1), 3
44. DEWEL R. A., 2000, Colonial origin for Emetazoa: major morphological transition and the
origin of bilaterian complexity, J. Morphol., 243 (1), 35 – 74
45. DIACONU P., BURLOI Gh., 1975, Biologie generală, genetică şi ameliorare, Edit. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 130 - 133
46. DICULESCU I., ONICESCU Doina, BENGA G., POPESCU L. M., 1983, Biologie celulară,
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19 – 40
47. DODD J. R., STANTON R.J., 1981, Paleoecology, Concepts and Applications, John Wiley and
Sons, New York
48. DONIŢĂ N., IVAN Doina, 1978, Areal geografic şi areal ecologic, în “Probleme de ecologie
terestră”, Edit. Academiei R. S. R., Bucureşti, 23 - 26
49. DUELLMAN W., TRUEB Linda, 1994, Biology of Amphibians, John Hopkins University Press,
Baltimore
50. EMBLEY T. M., HIRT R. P., WILLIAMS D. M., 1994, Biodiversity at the molecular level : the
domains, kingdoms and phyla of life, Philos. Trans. R. Soc. Lond. B. Biol. Sci., 29, 345 (1311),
21 – 33
51. EMERY N. J., CLAYTON N. S., 2004, Are Primates Superior to Non-Primates? In
“Comparative Vertebrate Cognition”, eds. Rogers L. J., Kaplan G., Kluwer Academic, New
York, 3 – 55
52. ERMAKOV IUG., 1974, [Bioindicator methods of determining air pollution] Gig Sanit,
39(8):68-70.
53. ERWIN T. L., 1997, Biodiversity at its utmost: Tropical Forest Beetles, in “Biodiversity”, eds.
Reaka-Kudla M. L., Wilson D. E., Wilson E. O., Joseph Henry Press, Washington D.C., 27 - 40
54. EXPOSITO J. Y., CLUZEL Caroline, GARRONE R., LETHIAS Claire, 2002, Evolution of
collagens, Anat. Rec., 268, 302 – 316
55. FUHN I. E., VANCEA S., 1961, Fauna Republicii Populare Romîne: Reptilia (Ţestoase,
Şopîrle, Şerpi), Edit. Academiei R. P. R., XIV, fascicula 2
56. FUNAYAMA N., SATO Y., MATSUMOTO K., OGURA T., TAKAHASHI Y., 1999, Coelom
formation: binary decision of the lateral plate mesoderm is controlled by the ectoderm,
Development, 126 (18), 4129 – 4138
57. GARTY J, LEVIN T, COHEN Y, LEHR H., 2002, Biomonitoring air pollution with the desert
lichen Ramalina maciformis., Physiol Plant.;115(2):267-275.
58. GHINEA L., 1991, Circuite naturale – o lecţie de economie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti
59. GONZALEZ CM, PIGNATA ML, ORELLANA L., 2003, Applications of redundancy analysis
for the detection of chemical response patterns to air pollution in lichen, Sci Total Environ.
1;312(1-3):245-53
60. GOULD S.J., 1990, Wonderful life: The Burgess Shale and the Nature of History, Hutchinson
Radius
61. GRIFFIN D., 1993, Fungal Physiology (2nd Ed.), Wiley – Liss, New York
62. HALL B. K., 2000, The neural crest as a fourth germ layer and vertebrates as quadroblastic not
triploblastic, Evol Dev.,2(1), 3-5.
146
63. HALSTEAD B. W., 1988, Chapter XVIII – Vertebrates, Class Chondrichthyses, in “Poisonous
and venomous marin animals of the World”, The Darwin Press, Inc., Princeton, New Jersey,
701 – 774
64. HANCOCK P.J., 2002, Human impacts on the stream-groundwater exchange zone, Environ
Manage.,29(6),:763-81
65. HAWKSWORTH D. L., 1991, The fungal dimension of biodiversity : magnitude, significance
and conservation, Mycological Research, 95, 641 – 655
66. HAWKSWORTH D. L., KALIN-ARROYO M. T., 1995, Magnitude and distribution of
biodiversity, in “Global Biodiversity Assessment”, eds. Heywood V.H., Watson, R.T.,
Cambridge University Press, Cambridge, 107 – 191
67. HAWKSWORTH D. L., KIRK P. M., SUTTON B. C., PEGLER D. N., 1995, Ainsworth and
Bisby’s Dictionary of the Fungi, (8th Ed.), CAB International, Wallingford, United Kingdom,
616
68. HAYGOOD M. G., SCHMIDT E. W. , DAVIDSON S. K., FAULKNER D. J., 1999, Microbial
symbionts of marine invertebrates: opportunities for microbial biotechnology, J Mol Microbiol
Biotechnol., 1(1), 33-43
69. HELLER C., SADAVA D., ORIANS G., PURVES W. K., 2000, Life: The Science of Biology, W.
H. Freeman, New York
70. HICKMAN C. P., 1967, Biology of the invertebrates, The C. V. Mosby Company, St. Louis
71. HICKMAN C. P., ROBERTS L. S., 1994, Animal Diversity, Wm. C. Brown, Dubuque, IA
72. HILDERBRAND M., 1975, Analysis of Vertebrate Structure, John Wiley, Hoboken, New Jersey
73. HINRICHS Kai – Uwe, HAYES J. M., SYLVA S. P., BREWER P. G., DeLONG E. F., 1999,
Methane – consuming archaebacteria in marine sediments, Nature, 398, 802 – 805.
74. HOLLAND L.Z., LAUDET V., SCHUBERT M., 2004, The chordate amphioxus: an emerging
model organism for developmental biology, Cell. Mol. Life Sci., 61 (18), 2290 – 2308
75. HOLST P. B., ANTHONI U., CHRISTOPHERSEN C., NIELSEN P. H.., 1994, Marine
alkaloids, 15. Two alkaloids, flustramine E and debromoflustramine B, from the marine
bryozoan Flustra foliacea, J Nat Prod,57(7), 997-1000
76. HOLT J. G., KRIEG N. R., SNEATH P. H. A., STALEY J. T., WILLIAMS S. T., 1994, Bergey’s
Manual of DETERMINATIVE BACTERIOLOGY, 9 th. Ed., Williams & Wilkinsm, Baltimore,
USA
77. HORIKOSHI K., GRANT W. D. (eds), 1998, Extremophiles – Microbial Life in Extreme
Environments, New York Plenum
78. HOWLAND J. L., 2000, The surprising Archaea, Oxford University Press, New York & Oxford
79. HUZISIGE H., KE B., 1993, Dynamics of the history of photosynthesis, Photosynth. Res., 38,
185 – 209
80. IKINGURA J.R., AKAGI H., 2002, Lichens as a good bioindicator of air pollution by mercury
in small-scale gold mining areas, Tanzania.Ikingura JR, Akagi H., Bull Environ Contam
Toxicol.; 68(5):699-704.
81. IONESCU Al., 1988, Ecologia – ştiinţa ecosistemelor, Edit. Ceres, Bucureşti
82. ISAAC S., FRANKLAND J. C., WATLING R., WHALLEY A. J. S., 1993, Aspect of Tropical
Micology, Cambridge University Press, Cambridge, UK
83. ISHIKITA H., LOLL B., BIESIADKA J., SAENGER W., KNAPP E. W., 2005, Redox Potential of
Chlorophylls in the Photosystem II Reaction Center, Biochemistry, 44, 10, 118 – 124
84. KARR J. R., DUDLEY D. R., 1981, Ecological perspective on water quality goals,
Environmental Management, 5, 55 – 68
147
85. KATES M., KUSHNER D. J., MATHESON A. T.(eds.), 1993, The biochemistry of Archaea
(Archaebacteria), Elsevier Science Publishers, Amsterdam
86. KAY J.J., SCHNEIDER E.D., 1992, Thermodynamics and Measures of Ecosystem Integrity, in
“Ecological Indicators”, Vol. 1, D.H. McKenzie, D.E. Hyatt, V.J. Mc Donald (eds.),
Proceedings of the International Symposium on Ecological Indicators, Fort Lauderdale,
Florida, Elsevier, 159-182
87. KENT G. C., CARR R. K., 2000, Comparative Anatomy of the Vertebrates, McGraw-Hill
Science/Engineering/Math
88. KING N., CARROLL S. B., 2001, A receptor tyrosine kinase from choanoflagellates: molecular
insights into early animal evolution, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 98 (26), 15032 – 15037
89. KOZLOFF E. N., 1987, Marine Invertebrates of the Pacific Northwest, University of
Washington Press, Seattle, WA
90. KWON – CHUNG K. J., BENNET J. E., 1992, Medical Mycology, Lea & Febiger Ed.,
Philadelphia
91. LAKE J. A., 1990, Origin of the Metazoa, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 87 (2), 763 – 766
92. LAWLOR, D.W., 1993, Photosynthesis: Molecular, Physiological and Environmental
Processes, Longman Scientific & Technical, Essex, UK.
93. LEHMAN U., HILLMER G., 1983, Fossil invertebrates, Cambridge University Press,
Cambridge
94. LEIPE D. D., WAINRIGHT P. O., GUNDERSON J. H., PORTER D., PATTERSON D. J.,
VALOIS F., HIMMERICH S., SOGIN M. L., 1994, The straminopiles from a molecular
perspective : 16S-like rRNA sequences from Labyrinthula minuta and Cafeteria roenbergensis,
Phycologia, 33, 369 – 377
95. LEONT’EV D. V., AKULOV A. I., 2002, Revolution in megataxonomy: prerequisites and
results, Zh. Obshch. Biol., 63 (2), 168 – 186
96. LITTLER M. M., LITLLER D. S., Models of tropical reef biogenesis : the contribution of
algae,in Progress in Phycological Research, Round & Chapman eds., 3, 323 – 364
97. LORENZINI G., LANDI U., LOPPI S, NALI C., 2003, Lichen distribution and bioindicator
tobacco plants give discordant response: a case study from Italy,.Environ Monit
Assess.;82(3):243-64
98. LOVELOCK J.E., MARGULIS L., 1973, Atmospheric homeostasis by and for the biosphere:
The Gaia hypothesis, Tellus, 26, 2.
99. MARGULIS L., 1992, Biodiversity : molecular biological domains, symbiosis and kingdom
origins, Biosystems., 27 (1), 39 – 51
100. MARGULIS L., OLENDZENSKI L., DOLAN M., MACINTYRE F., 1996, Diversity of eukaryotic
microorganisms: computer-based resources, "The Handbook of Protoctista" and its
"Glossary". Microbiologia.; 12(1), 29-42
101. MARTINDALE M. Q., PANG K., FINNERTY J. R., 2004, Investigating the origins of
triploblasty: ‘mesodermal’ gene expression in a diploblastic animal, the sea anemone
Nematostella vectensis (phylum, Cnidaria; class, Anthozoa), Development, 131, 2463 – 2474
102. MASON J., SINGER P., 1990, Animal factories, Random House Inc., New York
103. MAWDSLEY N.M., STORK N.E., 1995, Species extinctions in insects: ecological and
biogeographical considerations, in “Insects in a Changing Environment”, eds. Harrington R.,
Stork N.E., Academic Press, London, 322 – 369
104. MAYR E., 1969, Principles of Systematic Zoology, McGraw-Hill Book Comp., New York, 428
148
105. McGREW W. C., 1992, Chimpanzee Material Culture. Implication for Human Evolution,
Cambridge University Press, Cambridge
106. McQUADE A. B., 1977, Origins of the nucleate organism, Q Rev Biol, 52 (3), 249 – 262
107. METEYER C. U., LOEFFLER I. K., FALLON, J. F., CONVERSE K. A., GREEN E., HELGEN
J. C., KERSTEN S., LEVEY R., EATON-POOLE L., BURKHART, J. G., 2000, Hind limb
malformations in free-living northern leopard frogs (Rana pipiens) from Maine, Minnesota,
and Vermont suggest multiple etiologies, Teratology, 62: 151-171.
108. MIHAIL N. N., GIURGEA Rodica, 1982, De la atom şi molecule la materia vie, Edit. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti
109. MILNER R., 1990, The Encyclopedia of Evolution: Humanity's Search for Its Origin, Facts on
File Inc., New York, 205
110. MINTZER I. M., 1992, Confronting Climate Change : Risks, Implications and Responses,
Cambridge University Press, Cambridge, U.K.
111. MOHAN Gh., NEACŞU P., 1992, Teorii, ipoteze şi concepţii în biologie, Edit. Scaiul, Bucureşti
112. MORA C. V., DAVISON M., WILD J. M., WALKER M. M., 2004, Magnetoreception and its
trigeminal mediation in the homing pigeon, Nature, 432 (7016), 508 – 511
113. MORRIS P. J., 1993, The developmental role of the extracellular matrix suggests a
monophyletic origin of the kingdom Animalia, Evolution, 47 (1), 152 – 165
114. MOYLE P. B., CECH J. J. Jr., 1982, Fishes: An Introduction to Ichthyology, Prentice Hall Inc.,
New Jersey
115. MULLER W. E., 1998, Origin of Metazoa: sponges as living fossils, Naturwissenschaften, 85
(1), 11 – 25
116. MULLER W. E., 2001, Review: How was metazoan threshold crossed? The hypotetical
Urmetazoa, Comp. Biochem. Physiol. A Mol. Integr. Physiol., 129 (2-3), 433 – 460
117. MULLER W. E., 2003, The Origin of Metazoan Complexity: Porifera as Integrated Animals,
Integr. Comp. Biol., 43, 1, 3 – 10
118. MUTTER R, WILLS M., 2000, Chemistry and clinical biology of the bryostatins, Bioorg Med
Chem.,8(8), 1841-60
119. NAIR P. S., 1993, Antibacterial activity of the bryozoan Electra bellula (Hincks), Indian J Med
Res.,97, 85-6
120. NAISH T.R., WOOLFE K.J., BARRETT P.J., WILSON G.S., ATKINS C., BOHATY S.M.,
BUCKER C.J., CLAPS M., DAVEY F.J., DUNBAR G.B., DUNN A.G., FIELDING C.R.,
FLORINDO F., HANNAH M.J., HARWOOD D.M., HENRYS S.A., KRISSEK L.A., LAVELLE
M., VAN DER MEER J., MCINTOSH W.C., NIESSEN F., PASSCHIER S., POWELL R.D.,
ROBERTS A.P., SAGNOTTI L., SCHERER R.P., STRONG C.P., TALARICO F., VEROSUB
K.L., VILLA G., WATKINS D.K., WEBB P.N., WONIK T., 2001, Orbitally induced oscillations
in the East Antarctic ice sheet at the Oligocene/Miocene boundary, Nature, 413(6857):719-23
121. OHNO S., 1996, The notion of the Cambrian pananimalia genome, Proc. Natl. Acad. Sci. USA,
93(16), 8475 – 8478
122. OPRIŞ T., 1987, Bios – Dinamica lumii vii, Edit. Albatros, Bucureşti
123. OSCHE G., 1962, Ecology of parasitism and of symbiosis (including phoresia, epecia and
comensalism), Fortschr. Zool., 15, 125 – 164
124. OSHIMA T., 1984, Phylogenetic status of Archaebacteria : considerations based on mRNA,
Molecular Evolution and Protobiology, 339 – 344
125. PICOŞ C. A., 1977, Viaţa la temperaturi extreme, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
149
126. PIHAN F, de VAUFLEURY A., 2000, The snail as a target organism for the evaluation of
industrial waste dump contamination and the efficiency of its remediation., Ecotoxicol Environ
Saf., 46(2):137-47.
127. POZIO E., LA ROSA G., MURREL K.D., LICHTENFELS J.R., 1992, Taxonomic revision of the
genus Trichinella, J. Parasit., 78, 4, 654-659.
128. PRATT C. R., 1995, Ecology, Sprinhouse Corporation, Pennsylvania
129. PURVES K. W., SADAVA D., ORIANS H. G., HELLER C., 2000, Life: The Science of Biology,
W. H. Freeman, New York
130. QUILLET M., BONIN J., RODRIGUE J., DESGRANGES J.L., LAIR S., 1997, Hindlimb
Deformities (Ectromelia, ectrodactyly) in free-living anurans from agricultural habitats,
Journal of Wildlife Diseases, 33(1): 95-104.
131. RACOVITA E., 1929, Evoluţia şi problemele ei, Edit. Astra, Cluj
132. RAJASEKARIAH G. R., 1978, Chaetogaster limnaei K von Baer 1872 on Lymnaea tomentosa:
ingestion of Fasciola hepatica cercariae, Experietia, 34, 11, 1458 – 1459
133. ROBISON R. A., 1987, Phylum Annelida, in “Fossil Invertebrates”, eds. Boardman R. S.,
Cheetham A. H., Rowell A. J., Blackwell Scientific, Palo Alto, 194 – 204
134. RODRIGO A. G., BERGQUIST P. R., BERGQUIST P. I., 1994, Inadequate support for an
evolutionary link between the metazoa and the fungi, Syst. Biol., 43, 578 – 584
135. ROSSBACH M, JAYASEKERA R, KNIEWALD G, THANG NH., 1999, Large scale air
monitoring: lichen vs. air particulate matter analysis, Sci Total Environ., 15;232(1-2):59-66.
136. ROUND F. E., CRAWFORD R. M., MANN D. G., 1990, The Diatoms, Cambridge Univ. Press,
Cambridge
137. SCHMIDT-NIELSEN K., Animal Physiology: Adaptation and Environment, Cambridge
University Press, Cambridge
138. SCHOPF J. W., 1999, Cradle of Life: The Discovery of earth’s Earliest Fossils, Princetown
University Press, 367
139. SIDOW A., THOMAS W. K., 1994, A molecular evolutionary framework for eukaryotic model
organism, Current Biology, 4, 596 – 603
140. SIMPSON, A.G.B., ROGER, A.J., 2004, Excavata and the origin of amitochondriate
eukaryotes. In Organelles, Genomes, and Eukaryote Phylogeny: An Evolutionary Synthesis in
the Age of Genomics. Hirt, R.P. and Horner, D.S. eds. (Boca Raton, Fl: CRC Press), 27-54
141. SIMPSON G. G., 1961, The Principles of Animal Taxonomy, Columbia University Press, New
York, 247
142. SMITH F. D. M., MAY R., PELLEW T. H., WALTER K. R., 1993, Estimating extinction rates,
Nature, 364, 494 – 496
143. SOLOMON E., BERG L., MARTIN D., 2002, Biology, Brooks/Cole
144. SONG C., DENG W., SONG X., 2003, [Landscape structure and ecological coupling analysis
of ecotone on the west Sonnen Plain], Ying Yong Sheng Tai Xue Bao, 14, 9, 1464 – 1468
145. SONG X, SONG Y, SUN T, ZHANG W, ZHOU Q., 2004, [Bio-indicating function of soil
protozoa to environmental pollution], Ying Yong Sheng Tai Xue Bao.;15(10):1979-82.
146. SOWER A. Stacia, REED L. Karen, BABBITT J. Kimberly, 2000, Limb Malformation and
Abnormal Sex Hormone Concentration in Frogs, Environ. Health Perspect., 108, 11, 1085 –
1090
147. SPRINKLE J., 1987, Phylum Echinodermata, in “Fossil Invertebrates”, eds. Boardman R. S.,
Cheetham A. H., Rowell A. J., Blackwell Scientific, Palo Alto,
150
148. STECHMANN, A., CAVALIER-SMITH, T., 2003, The root of the eukaryote tree pinpointed,
Curr. Biol., 13, 665-666
149. STELLJES K. B., WOOD M., HARDIN B., SENFT D., 1995, Genebanks-treasure houses of
uncommon food, Agricultural Research, 43(10), 4-5
150. STUGREN B., 1982, Bazele ecologiei generale, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
151. STUGREN B., 1994, Ecologie teoretică, Casa de Edit. “Sarmis”, Cluj Napoca
152. SUTTON J., 1998, Biology, MACMILLAN PRESS LTD, London
153. ŞCHIOPU d., 1997, Ecologie şi protecţia mediului, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
154. TANSLEY A. G., 1935, The use and abuse of vegetational concepts and terms, Ecology, 16, 284
– 307
155. TASCH P., 1973, Paleobiology of the Invertebrates – Data Retrieval From the Fossil Record,
John Wiley and Sons, New York
156. TAYLOR F. J. R., 1987, Taxonomy and classification. In: Taylor , F.J.R., ed. The biology of
dinoflagellates. Botanical Monographs vol. 21. Blackwell Scientific Publications, Oxford
157. TAYLOR F. J. R., 1990, Dinoflagellata, in “Handbook of Protoctista”, Margulis L., eds, Jones
and Bartlett Publishers, Boston
158. TECHNAU U., SCHOLZ C. B., 2003, Origin and evolution of endoderm and mesoderm, Int. J.
Dev. Biol., 47 (7-8), 531 – 539
159. VAN der AUWERA G., De BAERE R., VAN de PEER Y., DE RIJK P., VAN der BROECK I., De
WACHTER R., 1995, The phylogeny of Hyphochytriomycota as deduced from ribosomal RNA
sequences of Hyphochytrium catenoides, Molecular Biology and Evolution, 12, 671 – 678
160. VESA Silvia, 1998, Ecologie, Edit. Risoprint, Cluj Napoca
161. WAINRIGHT P. O., HINKLE G., SOGIN M. L., STICKEL S. K., 1993, Monophyletic origins of
the Metazoa: an evolutionary link with fungi, Science, 260, 340-342
162. WALNE P. L., KIVIC P. A., 1990, Euglenida, in “Handbook of the Protoctista; the structure,
cultivation, habits and life histories of the eukaryotic microorganisms and their descendants
exclusive of animals, plants and fungi”, Margulis, L., J.O. Corliss, M. Melkonian, and D.J.
Chapman, eds, Jones and Bartlett Publishers, Boston, 270 – 287
163. WHITTAKER R. H., 1969, New concepts of kingdoms of organism, Science, 163, 150 – 161
164. WILEY E. O., SIEGEL-CAUSEY D., BROOKS D. R., FUNK V. A., 1991, The Compleat Cladist:
A Primer of Phylogenetic Procedures. The University Of Kansas. Museum Of Natural History.
Special publication No. 19. 159 p.
165. WOESE C. R., 1981, Archaebacteria, Scientific American, (Jun), 98 – 122
166. WOESE C. R., 2002, On the evolution of cells, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 99, 13, 8742 – 8747
167. WOESE C. R., FOX G. E., 1977, Phylogenetic structure of the prokaryotic domain : the
primary kingdoms., Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 74, 5088 – 5090
168. WOESE C. R., STACKEBRANDT E., MACKE T. J., FOX G. E., 1985, A phylogenetic definition
of the major eubacterial taxa, Syst. Appl. Microbiol., 6, 143 – 151
169. WOESE C. R., OLSEN G. J., 1986, Archaebacterial phylogeny : perspectives on the
Urkingdoms, System. Appl. Microbiol., 7 : 161 – 177
170. WOESE C. R., KANDLER O., WHEELIS M. L., 1990, Towards a natural system of organisms:
proposal for the domains Archaea, Bacteria, and Eucarya, Proc. Natl. Acad. Sci., USA, 87
(12), 4576 – 4579
171. ZHANG W, SONG Y, SUN T, SONG X, ZHOU Q., 2004, [Soil nematode as a bioindicator of
environment pollution], Ying Yong Sheng Tai Xue Bao. 15(10):1973-8.
151
172. ZHANG L., 2003, [Strategies and approaches of ecological and economical construction in the
ecotone between agriculture and animal husbandry of north China], Ying Yong Sheng Tai Xue
Bao, 14, 11, 2054 – 2056
173. ZIVKOVITCH V.,1958, [Newer contributions to the ecology of the Columbacz black fly
(Simulium columbaczense Fabricius 1787).], Z Tropenmed Parasitol., 9, 3, 193 – 200
174. I. U. C. N., 2000, Red List of Threatened Species
*http://www.science.siu.edu/microbiology/micr425/425Notes/01-Introduction.html
**http://www.environment.act.gov.au/airandwater/whatarebluegreenalgae.html
***ANNEX IV: ECOSYSTEM APPROACH PRINCIPLES, 2000, Decisions adopted by the
conference of the parties to the convention on biological diversity at its fifth meeting,
UNEP/CBD/COP/5/23, Decision V/6, Nairobi
****National Council on Radiation Protection and Measurements, Bethesda, MD
152

Carte Biologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Biologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologie animală şi ecologie Călin Gherman

Călin Mircea GHERMAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Director editură – Prof. dr. Carmen SOCACIU

Conf. Dr. Viorica MIRCEAN

IV. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL ECOLOGIEI ................................................78

VI.5.4. Oxigenul ca factor ecologic ........................................................................................122

În perioada imperiului Roman o serie de 1703) a fost primul care a încercat o

fiind astfel un denunţător al vitalismului – atribuite mutaţiilor randomizate sau

de pe Pământ, majoritatea fiind nevertebrate68.

Plantele superioare – sunt ameninţate cu Următorul pas important în dezvoltarea

latinizat systema = sistem, cu sensul de sistem Taxonomia numerică este utilizată, în

caracteristic, cu ajutorul căruia se formează • înrudirea, , adică descendenţa dintr-un

Tabelul 1. Taxonii supraspecifici, prefixe intermediare, sufixe

Taxon Exemplu Sufix

• morfologice : de morfologie externă; de

asociaţii între fungi şi alge fotosintetizante. Rhodobiontes, Chlorobiontes, Mycobiontes şi

Morfo-structură sferice (numite coci – perfect rotunde) sau

Figura 1. Morfologia organismelor archeale

Diversitatea morfologică a acestora nu se ce induce diferenţele chimice majore dintre

cunoaşte alte elemente specifice acestui de anoxie. Unele specii supravieţuiesc

Woese şi col.169, bazându-se pe analiza sulfuroase, (8) bacterii verzi non-sulfuroase,

Figura 2. Structura generală a unei bacterii (*)

Holt şi col.77 bazându-se pe criteriul fenotipic membrană plasmatică ce se colorează Gram –

forme de azot incorporabile în amino-acizi sau Cu toate că cianobacteriile sunt organisme

care au caracteristici importante şi similarităţi celulele eucariote au ingerat însă aceste

Citoplasma, reprezintă masa granulară, fundamentală şi formaţiunile structurale

Figura 3. Structura generală a unei celule eucariote22

Nucleul, este compus din membrana nucleară 1. Eufungi – fungi neciliaţi;

8. Chromophyta – creste tubulare, celorlalte protiste. Studii recente de

cutanate şi în final de o simptomatologie benzi. La exterior prezintă o membrană

Figura 4. Diferite tipuri de protozoare

În citoplasmă prezintă, caracteristic, doi activă prin emiterea unor extensii

funcţionale (fotosinteză) cu plantele, se (Acetabularia) şi multicelulare. Se reproduc

Figura 5. Diferite tipuri de alge (**)

• Linia fragmoplastă – are caracteristică pot fi multinucleate. Au organe sexuale non-

responsabili de producerea fenomenului de 1. Eumycetozoa, reprezentată de celule de tip

Figura 6. Diferite tipuri de fungi

Creşterea – se realizează la extremitatea ascospori şi basidiospori, ce constituie

desfăşurare a reproducerii sexuate şi forma şi fragmentelor de ADN uman . Penicillium este

acestea au funcţii şi adaptări diferite. în controlul tranziţiei celulelor de la un tip

• Simetrice – au corespondenţă a formelor şi jumătăţi identice. Exemple: spongierii (bureţii

care are o singură deschidere, cu rol de În funcţie de sensul dezvoltării corporale în

Figura 8. Evoluţia tipurilor de simetrie la animale9

Figura 9. a. Simetria radială; b. Simetrie bilaterala

Figura 10. Asimetrie la spongieri

Figura 11. Tipuri de cavitǎţi corporale la animale

Tipuri de animale – animalele pot fi ierbivorele. Exemple: leul, hiena, antilopa,

rareori apărând schimbări bruşte a acestora. cu ajutorul membrelor posterioare bine

Figura 13. Animale vertebrate

Figura 12. Animale nevertebrate

Mişcarea induce avantaje majore animalelor, magnetorecepţiei de care sunt capabili

speciei respective. La animalele superioare, “face pe mortul” în timpul inspecţiei

Figura 14. Sistematica regnului Animalia164

Figura 14. Diferite tipuri de porifere (după Brusca şi Brusca, 1990)

2. Încrengătura Cnidaria – conţine meduzele, de cavitate internă, spaţiul dintre peretele

Un criteriu major de sistematizare taxonomică 5. Încrengătura Rotifera – sunt organisme

Figura 15. Diferite tipuri de cnidarii

Figura 16. Diferite tipuri de viermi plaţi

Figura 17. Aspectul general al unui vierme cilindric

Figura 18. Diferite tipuri de rotifere23

6. Încrengătura Annelida – include la 32.000 anelide per metru pătrat care,

Figura 19. Diferite tipuri de anelide 24