Monarhia are o lungă tradiție în România, domnitorii Principatelor Române având

rangul prinților sau regilor din vestul Europei.
În forma ei modernă, monarhia românească a luat naștere în 1859, odată cu unirea Principatelor
Valahiei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta nu avea, însă, descendență
regală, astfel încât adevărata conectare a României cu familiile regale europene de lungă tradiție
s-a făcut în 1866, odată cu urcarea pe Tron a Domnitorului Carol I (din 1881, Majestatea Sa
Regele Carol I al României).
Încă de la început, monarhia românească a fost o monarhie constituțională modernă, funcționând
pe baza unei legi fundamentale care garanta drepturile și libertățile românilor.
Adoptată la scurt timp după urcarea pe Tron a Domnitorului Carol I, Constituțiunea Principatelor
Unite de la 1 iulie 1866 reprezintă prima lege fundamentală modernă a României (folosirea
denumirii exacte este importantă, fiindcă constituțiilor li se precizează întotdeauna ziua și luna
adoptării, nu doar anul). Deși țara se afla încă sub suzeranitate otomană, această constituție are,
printre altele, meritul de a nu pomeni nimic, în textul său, despre puterea suzerană.
Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei și-au proclamat independența la 10 Mai 1877. La
această dată (la care se aniversau 11 ani de la prima sosire în București a Domnitorului), Carol I
a semnat Declarația de Independență a statului, ce fusese citită în Parlament cu o zi înainte, de
către Mihail Kogălniceanu. Conform Constituției, puterea legislativă a statului era exercitată în
comun de către Domnitor și de către cele două adunări parlamentare (Adunarea Deputaților și
Senatul), astfel încât nici un act al Parlamentului nu devenea lege decât după ce primea
sancțiunea domnească, era promulgat și publicat în Monitorul Oficial - Domnitorul putând refuza
sancțiunea sa.
Noul stat apărut pe harta Europei la 10 Mai 1877 s-a numit „România” (până atunci țara nu avea
personalitate internațională, fiindcă politica externă a Principatelor era dusă de turci).
Independența declarată a fost cucerită efectiv în războiul ce a urmat (1877-1878), război în care
trupele Domnitorului Carol s-au aflat în alianță cu cele ale Imperiului Rus (Domnitorul României
și Țarul Rusiei erau rude).
La 10 Mai 1881, România devine Regat, iar Majestatea Sa Carol I este încoronat ca Rege al
României. Acest fapt sublinia creșterea importanței statului român pe scena internațională.
Datorită faptului că Regele Carol I și Regina Elisabeta au avut un singur copil, care nu a
supraviețuit (o fetiță, Principesa Marioara, care a murit de scarlatină la vârsta de 4 ani),
în 1889 Principele Ferdinand, nepotul Regelui Carol din casa de Hohenzollern-Sigmaringen, a
fost desemnat ca moștenitor al Coroanei României.
În 1892 Principele Moștenitor Ferdinand se căsătorește cu Marie de Saxa-Coburg-Gotha,
principesă britanică, descendentă a Reginei Victoria a Marii Britanii și a țarilor Imperiului Rus.
E va deveni, mai apoi, Regina Maria a României.
Un an mai târziu, în 1893, se naște la Sinaia Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, ca
prim copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria.
În 1914, în urma participării la cel de-Al Doilea Război Balcanic, România
alipește Cadrilaterul (două județe din sudul Dobrogei care aparținuseră Bulgariei).
În același an moare bătrânul Rege Carol I, iar nepotul său Ferdinand devine Regele Ferdinand I
al României.
În 1918, în ultimele luni ale Primului Război Mondial, Principele moștenitor Carol dezertează de
la comanda regimentului pe care îl conducea, pe front, trece granița în Rusia și se căsătorește
la Odessa cu Zizi Lambrino. Faptele vor produce mari tulburări și nemulțumiri Regelui și
Reginei, o astfel de căsătorie fiind contrară atât prevederilor Constituției, cât și
Statutului Familiei Regale. Ulterior, căsătoria va fi anulată de tribunal (nu prin divorț, ci fiind
considerată nelegal încheiată!), însă Principele Carol va continua, în mod repetat, să refuze
succesiunea la Tron, continându-și viața personală tumultoasă. Faptul acesta îl va determina pe
Regele Ferdinand, preocupat de viitorul țării și al familiei, să dorească trecerea Coroanei și a
averii personale direct la nepotul său Mihai - lucru aprobat de Parlament.
În același an se încheie Primul Război Mondial și trei mari provincii istorice
românești, Transilvania, Basarabia și Bucovina aleg să se alipească Vechiului Regat al
României.
În 1921, pe 10 martie, Principele moștenitor Carol se căsătorește la Atena cu Elena, principesă
a Greciei. Pe 25 octombrie în același an se naște la Castelul Foișor din Sinaia Mihai, singurul lor
fiu (viitorul Rege Mihai I).
La 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand I și Regina Maria sunt încoronați ca Regi ai României
Mari în Catedrala din Alba-Iulia, într-o ceremonie fastuoasă care marca bucuria populară pentru
victorie și pentru extinderea granițelor României.
Pentru a reflecta noua situație politică și economică a țării, la 29 martie 1923 este adoptată noua
Constituție liberală a Regatului (o actualizare a celei din 1866, care prelua nemodificate 78 de
articole ale vechii Constituții, dar moderniza legea veche, garantând și clarificând drepturile și
libertățile tuturor românilor). Cadrul constituțional nou creat, care îmbina armonios mecanismul
democratic parlamentar, identitatea națională și solida stabilitate a drepturilor, adusă de puterea
regală, avea să ducă la cea mai îndelungată perioadă de libertate, prosperitate și dezvoltare din
istora României.