http://referate.wyz.

ro

Reumatismul, boală cu o largă răspândire, cu predilecţie în ţările în care predomină frigul şi umezeala şi include
indivizi frecvent de vârstă şi profesie. Reumatismul este recunoscut din cele mai vechi timpuri, ca fiind o
periculoasă afecţiune, boala respectând o importanţă deosebită datorită faptului că se întâlneşte frecvent în
bazele noastre de tratament şi pentru tratarea lor se investesc eforturi serioase. Gravitatea acestei afecţiuni
este demonstrativă; implicaţiile sociale produse de ea generând invalidităţii deosebite, adeseori irecuperabile.
Denumirea de reumatism, vine de la cuvântul grecesc „Rheuma” care înseamnă „a curge” Acest termen arată
caracterul curgător, fluxional sau migrator al îmbolnăvirii articulaţiei. În timp boala evoluează către o anulare
parţială sau totală a mişcărilor articulare, producând imobilizarea sau anchiloza.

Definiţie: Gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la articulaţia genunchiului. Artrozele

sunt artropatii care afectează articulaţiile periferice sau vertebrale, caracterizate morfopatologic prin leziuni
regresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei şi

1
http://referate.wyz.ro
ţesuturilor moi periarticulare caracterizate clinic prin dureri, deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor
respective. Ea este una din cele mai frecvente forme de reumatism degenerativ. Deşi mai puţin severă decât
coxartroza rămâne totuşi o afecţiune supărătoare, uneori chiar invalidantă. La nivelul genunchiului
există două articulaţii: articulaţia femurorotuliană şi femuro-tibială. Procesul de uzură le poate afecta separat
sau de obicei împreună.

Clasificare: există două categorii de gonartroză:

 Gonartroze primitive- fără o cauză identificabilă;

 Gonartroze secundare- cu cauze cunoscute

Date epidemiologice: Dacă la 80% din subiecţii în vârstă de peste 50 de ani, se pot pune în evidenţă modificări
morfologice degenerative ale cartilajului, numai la 25-30% este prezentă o artroză clinică
cu manifestări subiective. Artroza este una din cele mai frecvente afecţiuni cronice şi
totodată cea mai frecventă afecţiune a aparatului
locomotor. După vîrsta de 35 ani, circa 50% din populaţie prezintă leziuni artrozice, iar după vârsta de
55 ani, peste 80% din populaţie. O evaluare frecventă a frecvenţei artrozei, numai după anamneză, nu poate fi
făcută, deoarece există şi artroze mute simptomatic şi doar o mică parte din bolnavii cu artroze consultă
medicul din cauza afecţiunilor
artrozice. O evaluare mai reală o dau studiile epidemiologice care arată că actualmente mai mult de
80% din persoanele în vârstă de peste 60 de ani au modificări artrozice în una sau mai multe articulaţii şi că
60% din bolnavii reumatici sunt artrozici, care suferă şi au capacitate de muncă limitată, fapt care subliniază
importanţa social-economică a artrozelor. Un exemplu concludent este cel al evaluării epidemiologice a celei
mai frecvente artroze, gonartroza.

Analiza curbei de frecvenţă duce la câteva constatării:

  Artroza nu este exclusiv o boală a vârstei înaintate ;

 Frecvenţa cea mai reală a artrozelor este dată de examenul anatomo-patologic, urmat
îndeaproape de examenul clinic;

 Artroza poate fi obiectivată abia într-un stadiu mai înaintat

prin aspectele radiologice caracteristice.

Examenul radiologic devine pozitiv abia când procesele anatomopatologice ajung la

o anumită intensitate. Cu înaintarea în vârstă aproape toate persoanele prezintă o artroză, fără însă ca aceasta
să fie obligatorie pentru toată populaţia.

Rezultatele cercetătorilor epidemiologice arată că artroza nu este o noţiune unitară şi că în cadrul ei se pot
distinge câteva subdiviziuni:

Noţiunea anatomopatologică de artroză, ce include procesele degenerative morfostructurale şi cele

umanobiologice în teritoriul cartilajului articular, osului subcondral, capsulei sinoviale şi lichidului sinovial, ce
pot fi constatate prin diverse mijloace tehnice (microscopie electronică, biochimie). Morfopatologic artroza
este caracterizată prin pierderea de cartilaj cu modificări concomitente osoase ce includ scleroza şi osteofitoza.
Noţiunea radiologică de artroză care oglindeşte modificările anatomo- structurale avansate.

Noţiune clinică de artroză, care poate include două substadii:

 Stadiul clinic obiectiv manifest, în care modificările anatomopatologice ajunge la un anumit grad,
pot fi recunoscute de medie prin examenul obiectiv (inspecţie, palpare, funcţie) dar care nu-l fac
pe bolnav să sufere

 Stadiul de artroză subiectiv - în care boala se manifestă prin

dureri, disfuncţii şi deformări articulare.

II. ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomo

Predominanţa gonartrozelor la sexul feminin este netă, este frecventă de 3-4 ori mai mare decât la bărbaţii.

Gonartrozele primitive debutează, în general, între 40 şi 50 de ani, în special la femeile aflate în menopauză,
obeze, cu varice ale membrele inferioare, leziunile artrozice sunt bilaterale şi beneficiază de tratamente
conservatoare.

Din cauzele incriminante în gonartrozele secundare sunt de menţionat:

a) Traumatismele (sechele de fracturi, luxaţii, entorse, leziuni de menisc) care lasă după ele
leziuni şi dezechilibre osteoarticulare şi capsulo-ligamentare, favorizând apariţia
procesului degeneratv de tip artrozic.

b) Tulburări statice: dezaxarea axei femurotibiale cu

solicitările în varum sau valgus consecutive constituie un stres mecanic care poate iniţia artroza, gonartrozele
sunt de patru ori mai frecvente la cei cu genu varum sau valgum decât la cei cu axa femurotibială normală.

Gonartrozele pot fi de asemenea secundare unei dezaxări a aparatului rotulian (displazii rotuliene, luxaţii şi
subluxaţii rotuliene). Aparatul ligamentar care face ca contactul permanent al suprafeţelor articulare necesar
pentru distribuirea egală a greutăţilor să nu mai poată fi menţinut corect. Incongruenţa suprafeţelor
articulare ale genunchiului, care fac necesară interpoziţia meniscurilor, poate devine un factor etiologic
meniscul (rile) este îndepărtat chirurgical, în care de regulă se constituie o gonartroză.

c) Dintre factorii generali care favorizează apariţia leziunilor artrozice sunt de reţinut:
tulburările endocrine (insuficienţă ovariană, menopauza), tulburări metabolice (în special
obezitatea care acţionează atât
prin alterarea cartilajului articular, cât şi mecanic, prin supraâncărcarea ponderală şi hiperlaxitatea
ligamentară) şi uni factori genetici (o fragilitate genetică a cartilajelor articulare, la care se adaugă displazii
rotuliene şi femuro-tibială.

Cauze: principalele cauze ale apariţiei leziunilor artrozice sunt:

 Scăderea rezistenţei mecanice a cartilajului articular;

 Creşterea presiunii unitare în articulaţie din cauza suferinţelor capsulo-ligamentare sau a

elementelor interarticulare, disfuncţiilor musculare, modificărilor axelor femurului şi tibiei.

Mecanisme: artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi

polipatogenice.

Mecanismul este dublu:

 Mecanic-exces de presiune exercitat cu scăderea rezistenţei la presiuni mecanice normale.

 Procesul degenerativ – rezultă din interacţiunea complexă a

unor factori extrinseci şi intrinseci:

Factori extrinseci:

 Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxaţii);

 Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare);

 Factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei);

 Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă);

 Boli metabolice (diabet, hemocromatoză);

 Boala Paget;
  Depuneri de cristale;

 Boli de sînge (hemofilie);

 Factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză);

Factori intrinseci:

 Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor datorită defectelor calitative ale
cartilajului articular. De obicei este vorba de o artroză generalizată caracterizată prin degenerarea
prematură a cartilajului în numeroase articulaţii.

 Vârsta influenţează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj

deshidratat, cu rezistenţă scăzută şi vulnerabil la agresiunile mecanice). Frecvenţa artrozelor creşte cu vîrsta.
Ele nu reprezintă un proces de uzură pasiv, ci şi un proces degenerativ activ.

 O dată cu trecerea anilor apar şi leziuni ale structurilor

adiacente (ligamente, tendoane), care pot accentua dezvoltarea artrozei.

Anatomie patologică

Leziunile cartilaginoase sunt găsite constant, stadiile

obişnuite ale fibrilaţiei, eroziuni, şi ulceraţiile fiind caracteristice. Meniscurile prezintă fisuri,
pierderea cunoştinţei obişnuită şi rupturii, leziunile osoase fiind tipice, osteofitoză,
osteoporoza prin proliferarea sclerozată cu mărirealichidului sinovial.

Teoria mecanică – un exces de presiune pe un cartilaj normal prin următoarele exemple: În genu varum cu
hiperpresiune persistentă în compartimentul femuro-tibial întern, ca în genu valgum cu hipertensiune în
compartimentul femuro-tibial extern. Se apreciază că dezaxările cu hipertensiune asimetrică a
compartimentelor articulare sunt cauza cea mai frecventă a gonartrozelor condiţionate biomecanic. Teoria
tisulară- chimioenzimatică care înseminează alterările biochimice ale
cartilajului articular, cu scăderea rezistenţei sale, faţă de presiuni normale. Procesul artrozic apare iniţial
predominant biomecanic după care componente patobiochimice iau conducerea până când apar deformaţiile
artrozice finale.

Geneza gonartrozei poate fi concepută: Hiperpresiunile nocive datorită factorilor etiologici alternează
condrocitele şi fibrele de colagen din matricea cartilajului în care, în mişcările articulare cu suprasolicitări, se
produc eroziuni. Când acesta, cu timpul, sub acţiunea factorilor etiologici este total distrus, în zonele
respective, osul subcondral suferă în continuare acţiunea factorilor etiologici, este şi el erodat treptat şi apare
astfel deformaţii artrozice prin pierdere de substanţă.

Se pot distinge în patogenia gonartrozei către etape care încep sub acţiunea factorilor etiologici (devieri
axilare, instabilitate, incongruenţa suprafeţelor articulare):

 Etapa biomecanică – ce constă în perturbarea transmiterii

corecte a greutăţii;

 Etapa cartilaginoasă – fricţiune, erodare, distrucţie în

zonele de hipersensibilitate anormală cu dispariţia cartilajului;

 Etapa sinovială – iritaţie, inflamaţie;

 Etapa osoasă – eroziunea osului descoperit, cu pierdere de substanţă;

 Deformarea artrozică – deviere axilară, instabilitate,

statică vicioasă analoagică factorilor etiologici iniţiali, închid un veritabil cerc vicios care continuă progresiunea
procesului artrozic.

La aceasta se adaugă şi modificările de tensiune şi structură ale elementelor extraarticulare (ligamente,

tendoane, muşchi), care generează şi ele tulburării: ligamentare, tendomioze
dureroase, mialgii, contracţii musculare. Durerile din artroză sunt de 2 feluri, cu provenienţă
diferită:

 Durerii intraarticulare, de tip inflamator – produse de mediatori

cu inflamaţii sinoviale.

 Durerii extraarticulare, neinflamatorii – datorate stimulării

receptorilor din ligamente, tendoane şi muşchi.

III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI:

a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.

Examenul clinic:

Artoza genunchului se poate prezenta clinic sub trei stadii în recuperare:

1) Stadiul iniţial – durerii în ortostatism prelungit şi mers pe teren accidenat (mai ales la coborârea
unei pante), intemitent incapaciitatea de „învozărâre” a genunchiului la mers, uşoară hipotrofie şi
hipotonie a cvadricepsului, crepitaţii moderate.

2) Stadiul evolutiv – dureri interne care apar repede în

ortostatism şi mers, limitarea mobilităţii la maxim 900, creşterea în volum a genunchiului, crepitaţii interne,
uşor flexum, hipotrofie şi hipotonie importantă a cvadricepsului, instabilitate activă, de obicei există şi deviaţii
laterale, radiografia arătând reducerea spaţiului articular în zona devierii.

3) Stadiul final – dureri şi în repaus, frecvente, reâncălzirii

inflamatorii, mobilitate sub 900, deformarea articulaţiei, severă insuficienţă musculară, deficit motor
important, flexurii, mersul cu bastonul, deviaţii în plan sagital sau
frontal, examenul radiologic evidenţiind spaţiul articular mult îngustat.

Examenului clinic trebuie să i se asocieze şi examenul radiologic.

Durerea este sindromul principal al gonartozei, ea nu poate fi localizată precis. Ea poate apărea fie în regiunea
medială în spaţiul popliteu sau regiunea subrotuliană. Durerea radiază adesea la coapsă sau la gambă. Ea este
suprimată de repaus.

Provocată de mers mai ales la mersul prelungit, şederea în

picioare o exagerează, mersul pe teren accidentat, schimbarea de la poziţia verticală la poziţia şezând, la cea în
genunchi sau poziţia pe vine, la coborârea sau urcarea scărilor, provoacă cel mai adesea dureri interne.

Palparea genunchiului pune în evidenţă puncte dureroase,

platoul tibial medial şi spaţiul popliteu, cu presiuni asupra trohleei femurale prin îndepărtarea rotulei, produce
dureri, crepitaţii și unele neregularităţii asupra feţelor
femurorotuliene. Aspectul articulaţiei genunchiului în
mod obişnuit apare mărit de volum bilateral
ca în cazul lipoartritei descrise de Wrissengolt
şi
Frammay. Această mărire de volum mai frecventă dar nu constantă este legată de
hiprtrofia tendoanelor periarticulare şi uneori declanşarea
unui exudat intra-articular sau chiar hipertrofie a epifizelor tibiale sau rotuliene. Genunchiul apare adesea în
flexie discretă dar permanentă şi de varum. Limitarea mişcărilor în general poate fi: extensia limitată şi
dureroasă, mai ales extensia completă. Flexia este parţială dar în limită exterioară a acesteia poate să apară o
durere. Uneori apare blocarea mişcărilor, urmată

hidroartrozic. Fragmentele articulare apar provocate de mişcări.

Hidroartroza poate să apară pe fondul artrozic ca şi consecinţa traumatismelor sau a micro-traumatismelor. Ea

este puţin dureroasă.

Semne subiective:
Ca semne subiective: mersul se face cu pas scurtat, ca lungime şi durată de sprijin, şi legănat în afară pentru a
nu încăierea piciorul bolnav. Uneori se merge cu piciorul întins din genunchi prin contracţia cvadricepsului
pentru a evita durerea.

Semne obiective:

În cazul artrozei genunchiului, sunt crepitaţiile la mobilizarea articulaţiei, aceleaşi semne sunt şi la mobilizarea
rotulei (semnul rotulei), în cazul artrozei femuro-rotuliene. În gonartrozele avansate genunchiul
deformat este evident.

Artroza ge-nunchiului este însoţită de o atrofiere musculară la care dacă se adaugă microtraumatismele,
obezitatea şi starea venoasă, suferinţa articulaţiei este şi mai mare, apare durerea şi aceasta la rândul ei
contribuie la accentuarea hipotoniei musculare.

Diagnosticul diferenţiat al gonartrozei în faza

inflamatorie se face cu:

1. Momoartrita reumatoidă circa 6-10% din poliartritele reumatoide pot prezenta un debut ca o
monoartrită la nivelul genunchiului. Abia după 12-18 luni de evoluţie, radiografia prezintă
modficări mai caracteristice, iar factorii reumatoizi serici se pozitivează după 6 luni până la 2 ani
de la debut, deci diagnosticul este dificil. Viteza de sedimenatre poate fi crescută de la debut.

2. Monoartrita de debut a spondilartritei periferice:

La un bărbat tânăr, prezentând în plus dureri de tip inflamator care va fi confirmată prin evidenţierea
radiografică a artritelor sacro-iliace şi pozitivitatea antigenului HLA-B27.
 3. O monoartrită a genunchiului poate face parte din tabloul clinic al gutei cronice.

4. Gonartroza activată trebuie diferenţiată de o monoartropatie

determinată de o condrocalcinoză diagnosticată prin: evidenţierea radiografică de încrustaţie calcică în

cartilajul hilian în fibrocartilajul meniscal şi prezenţa în lichidul articular a microcristalelor de pirofosfat de
calciu. Forma cronică are un aspect clinic „pseudoartrozic” în timp ce forma acută are un aspect
„pseudogustos” , iar cea subacută un aspect „ pseudo-reumatoid”.

5. Leziunile artrozice ale genunchiului pot fi secundare unei

osteocondro-artroze, diagnostic comfirmat prin evidenţierea radiografică de corpi străini intraarticulari.

6. Osteonecroza-poate prezenta un tablou clinic asemănător

gonartrozei, uneori cu hidraartroze repetate.

7. O gonartroză secundară pe genu varum trebuie diferenţiată de o artropatie patologică. Este vorba
de un fals gen varum, simulat de încurbarea femurotibială „în lamă de sabie”.

8. Dacă la tabloul clinic de gonartroză se adaugă un lichid

articular sanguinolent şi uneori o formaţiune tumorală, care se dezvoltă lent în zona paraarticulară,
diagnosticul probabil este de sinovialom malign, examenul lioptic confirmă diagnosticul.

9. Gonartroza cu hemartroze repetate în anamneză la un

bărbat tânăr, cu leziuni distructive progresive, sugerează o artropatie hemofilică, stadiul hemostazei şi dozajul
factorilor antifemofilici confirmă diagnosticul.

b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic, probe de

laborator.

Examen radiologic

Radiografia de profil a articulaţiei femuropatelare evidenţiază

îngustarea interliniei (traducând racţia omului, în
zonele de presiune maximă) şi osteofitoza (în afara zonelor de presiune; la nivelul condililor femurali şi la
marginea rotulei). Prin acest „defileu standar” se pune în evidenţă modificările interliniei osoase în timp ce
„defileu opac” (obţinut după injectarea laterorotuliană de 6-8 ml substanţă de contrast, după care se
efectuează radiografia femuro-patelară din incidenţa axială), se vizualizează în plus şi interlinia cartila-ginoasă,
ceea ce permite un diagnostic precoce al leziunilor artrozice.

Radiografiile descoperă în plus o luxaţie sau subluxaţie rotuliană sau o displazie, pe defileul standar
femuropatelar, axul sagital al rotulei este pe aceiaşi linie verticală cu axul trohleei femurale, cele două faţete
rotuliene formează între ele un unghi de 1200-1400, încadrându-se între cele două versante ale trohleei
femurale.

Uneori se constată displazie rotuliene sau displazii la nivelul trohleei.

Articulaţia femurotibală prezintă artrozice evidenţiate pe radiografia standard. În cazurile gonartroză

secundară unui genu varum sau genu valgus, leziunile artrozice predomină în compartimentul femurotibial
intern sau extern. Radiografia de faţă şi profil a ambilor genunchi, cu calcularea unghiului dintre axele
longitudinale ale femurului şi tibiei pe de o parte şi de alta a axelor transversale bicondiliene pe de altă parte.

Examenul radiologic al altor regiuni ale căror afecţiuni pot avea răsunet maxim la nivelul genunchiului (şold,
articulaţiile sacroiliace, coloana vertebrală lombosacrată, gleznă).

Probe de laborator: semne radiologice.

 Îngustarea spaţiului articular;

 Osteofite rotuliene sau pe platourile tibiei;

 Modificări de formă ale spinelor tibiale;

  Osteocondensând subcondrale mai ales la tibie.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

Evoluţie

Gonartroza este lentă, dar progresivă cu degradarea tot mai accentuată a articulaţiei, permanetizarea
durerilor, agravarea instabilităţi, deformarea genunchiului şi reducerea perimetrului de mers. În general
ameliorarea radiografică este rară.

Evoluţia simptomelor este foarte variabilă ele putându-se ameliora tranzitoriu într-un procent împortant de
cazuri.

1. Dureri, spaţiul articular pensat în compartimentul afectat, condensarea osoasă, subcondrală.

2. Dureri, limitarea subiectivă a mişcărilor, atitudini vicioase,

antalgice (genu flexum), tumefacţie, căldură locală, impotenţă funcţională.

3. Dureri mari la orice mişcare, atitudini vicioase, tumefiere cu

dezaxarea genunchiului urmată de laxitatea ligamentară anormală şi instabilitate. Prognosticul.

Poate fi influenţat de anumiţi factori; bilateralitaea creşte

progresia boli, afectarea artrozică multiplă (poliartroza) creşte rate de deteriorare a articulaţiei, coexistenţa de
noduli Heberden creşte de 6 ori riscul de deteriorare articulaţiei. Vârsta se dovedeşte a fi şi ea un
factor de risc pentru progresia boli, la fel ca şi obezitatea, chiar gonartrozele cu evoluţia cea mai gravă şi rapidă
(genu varum), pot evolua favorabil dacă sunt

„interceptate” la vreme şi tratate corespunzător. Prognosticul gonartrozei netratate este prost, deşi mai bun
decât al coxartrozei.

V. TRATAMENT:

Tratamentul profilactic.

Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc şi favorizanţi. Este necesară instituirea cât mai
devreme a măsurilor de educaţie, de modificarea stilului de viaţă.

Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne atrofia prin inactivitate a musculaturii
periarticulare.

Tratamentul igieno-dietetic.

Se impune de la început repausul articular pentru a preveni o solicitare prea mare a articulaţiei ce prezintă deja
modificări degenerative. Regimul alimentar trebuie să fie hiposodat atubci cînd bolnavul utilizează medicaţie
antiinflamatoare nesteroidă (pentru a evita retenţia hidro – sodată ce se manifestă clinic prin hipertensiune
arterială şi edeme).

Tratamentul medicamentos

Are următoarele obiective:

  Îndepărtarea durerii

 Creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă

 Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare, deformări articulare)

 Combaterea durerii se face cu analgezice sau

antiinflamatoare nesteroidiene administrate pe cale generală sau în aplicaţii locale.

 Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina,

indometacinul, diclofanec, fenilbutazona.

 Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită efectelor secundare defavorabile pe care

le au (iritabilitatea gastrică, retenţia hidrosodată).

 De asemenea, trebuie evitată administrarea prelungită

a acestor medicamente.

 Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicaţi local, rareori pe cale sistemică sau
intraarticulară (datorită reacţiilor lor adverse). Ei sunt indicaţi atunci cînd există un
proces inflamator important, cu lichid sinovial abundent.

 Administrările repetate pot produce deteriorări ale

cartilajuluimiorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care combat spasmele şi contracturile musculare.

 În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se

administrează condroprotectoare obţinute din extracte de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a
normaliza şi a stimula metabolismul perturbat al cartilajului.

Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi. Se pot folosi diverse tehnici, de la artrodeze şi osteotomii pînă
la proteze
articulare. Se poate face rezecţia marilor osteofite, atunci cînd este cazul.

PARTEA a – II – a: tratamentul BFT.

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT.

Obiectivele tratamentului balneofizioterapeutic sunt:

a) Reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul recuperării; deoarece genulgia
îngreunează sau face imposibilă aplicarea programului recuperator;

b) Obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a

genunchiului;

c) Obţinerea mobilităţii;

d) Coordonarea mişcărilor membrului inferior.

Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al recuperării sechelelor articulare posttraumatice şi

postoperatorii. Mobilizarea articulară se realizează prin mişcări active şi pasive. Rolul principal al mobilizării
articulare este de a dezvolta abilitatea mişcărilor. Stabilitatea se obţine prin tonifierea musculaturii. Pentru
tonifierea musculaturii se execută exerciţii izometrice, mişcări de rezistenţă şi se aplică diverse metode
ortopedice.

Stabilitatea articulară înseamnă de fapt:

1) Indoloritate (reducerea durerii) se obţine prin:

a) Administarea unei medicaţii antiinflamatoare şi antialgice generale;

b) Crioterapia sau termoterapia (după caz);

c) Electroterapia;

d) Röentgenterapia;

e) Repaus articular;

f) Intervenţii chirurgicale.

2) Stabilitatea genunchiului are două aspecte:

a) Stabilitatea pasivă N, stabilitatea ortostatică;

b) Stabilitatea activă N, stabilitatea în mers.

Stabilitatea pasivă, mai ales în cazul genunchiului operat fără succes, poate fi obţinută cel puţin parţial prin:

 Tonifierea musculaturii, stabilizarea genunchiului;

 Creşterea rezistenţei ligamentare;

 Evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea, ortostatism şi mers prelungit, mers pe
teren accidentat, flexie N, extensie liberă, în momentul trecerii de la o poziţie de repaus la
ortostatism.

 Aplicarea unor atele care să preia stabilitatea laterală sau

posterioară a genunchiului.

Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor interesaţi respectiv:

 Muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o

imobilizare de 48h. Pentru tonifierea cvadricepsului se execută contracţii izometrice şi

exerciţii cu contrarezistenţă.

 Muşchiul tensor al fasciei lata se tonifică prin flexi şi extensi

ale şoldului, din decubit lateral.

3) Mobilitatea genunchiului operat, este limitată. Pentru redarea mobilităţii genunchiului operat se
urmăreşte:

 Reducerea flexum-lui,

 Creşterea amplitudinii flexiei.

În timpul imobilizării genunchiului după operaţie, se pot face mobilizări pasive constând dintr-un complex de
procedee terapeutice, care se schimbă alternativ ca:

 Tracţiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru

corectarea unei poziţii vicioase articulare asociate cu căldură, pentru a uşura durerea rebelă articulară pentru
scăderea presiuni intertarticulare;

 Tracţiunii discontinue, care se aplică în timpul nopţii sau în

perioada de repaus;
  Mobilizarea pasivă asistată, care se execută în relaxareparţială sau totală de care
kinetoterapeut în toate sensurile, cu mişcări ample articulare; Mobilizării autopasive,
care sunt o combinaţie de exerciţii pasive foarte des utilizate, deoarece pacientul are
posibilitatea să le repete de mai multe ori pe zi.

 Mobilizarea activă executată de pacient, care constituie

baza kinetoterapiei recuperatorii pentru redorile articulare posttraumatice.

 Mobilitatea activă se face în scopul creşterii treptate a

amplitudinii mişcări şi în toate planurile de mobilitate a articulaţiei. Se execută mişcări ritmice de flexie N şi
extensie ale piciorului şi exerciţii gestice, uzuale pentru reducerea funcţională a genunchiului. Se mai execută şi
mecanoterapia şi scripetoterapia.

4. Coordonarea.

Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de gonartroză se bazează pe un program recuperator bine condus.

Postoperator genunchiul este menţinut în extensie 10 zile cu o atelă gipsată.

Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi constă în: Contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră;

 Imobilizări ale piciorului;

 Ridicări pasive ale piciorului şi genunchiului întins, începând după

3-4 zile de la operaţie;

 Exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului,

după scoaterea bandajelor;

 Mers cu baston din a zece-a zi de la operaţie;

Recuperarea se continuă cu:

 Electroterapie antalgică şi antiinflamatoare;

 Tonifierea cvadricepsului;

 Masajul coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului;

 Mobilizarea articulaţiei;

 Crioterapia.

 Din săptămâna a 3-a se începe urcatul şi coborâtul scărilor.