http://referate.wyz.

ro

ARTROZA GENUNCHIULUI
(GONARTROZĂ)

Reumatismul, boală cu o largă răspândire, cu predilecţie în

ţările în care predomină frigul şi umezeala şi include indivizi
frecvent de vârstă şi profesiune.
Reumatismul este recunoscut din cele mai vechi timpuri, ca fiind
o periculoasă afecţiune, boala respectând o importanţă deosebită
datorită faptului că se întâlneşte frecvent în bazele noastre de
tratament şi pentru tratarea lor se investesc eforturi serioase.
Gravitatea acestei afecţiuni este demonstrativă; implicaţiile
sociale produse de ea generând invalidităţii deosebite, adeseori
irecuperabile. Denumirea de reumatism, vine de la cuvântul
grecesc „Rheuma” care înseamnă „a curge” Acest termen arată
caracterul curgător, fluxional sau migrator al îmbolnăvirii
articulaţiei. În timp boala evoluează către o anulare parţială sau
totală a mişcărilor articulare, producând imobilizarea sau
anchiloza.
Definiţie: Gonartroza constituie localizarea reumatismului
degenerativ la articulaţia genunchiului. Artrozele sunt artropatii
care afectează articulaţiile periferice sau vertebrale, caracterizate
morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului
hialin articular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei şi
1
http://referate.wyz.ro
ţesuturilor moi periarticulare caracterizate clinic prin dureri,
deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective. Ea este
una din cele mai frecvente forme de reumatism degenerativ. Deşi
mai puţin severă decât coxartroza rămâne totuşi o afecţiune
supărătoare, uneori chiar invalidantă.
La nivelul genunchiului există două articulaţii: articulaţia
femurorotuliană şi femuro-tibială. Procesul de uzură le poate
afecta separat sau de obicei împreună.

Clasificare: există două categorii de gonartroză:

 Gonartroze primitive- fără o cauză identificabilă;

 Gonartroze secundare- cu cauze cunoscute

Date epidemiologice: Dacă la 80% din subiecţii în vârstă de

peste 50 de ani, se pot pune în evidenţă modificări morfologice
degenerative ale cartilajului, numai la 25-30% este prezentă o
artroză clinică cu manifestări subiective.
Artroza este una din cele mai frecvente afecţiuni cronice şi
totodată cea mai frecventă afecţiune a aparatului locomotor.
După vîrsta de 35 ani, circa 50% din populaţie prezintă leziuni
artrozice, iar după vârsta de 55 ani, peste 80% din populaţie. O
evaluare frecventă a frecvenţei artrozei, numai după anamneză,
nu poate fi făcută, deoarece există şi artroze mute simptomatic şi
doar o mică parte din bolnavii cu artroze consultă medicul din
cauza afecţiunilor artrozice.
O evaluare mai reală o dau studiile epidemiologice care arată că
actualmente mai mult de 80% din persoanele în vârstă de peste
60 de ani au modificări artrozice în una sau mai multe articulaţii
şi că 60% din bolnavii reumatici sunt artrozici, care suferă şi
au capacitate de muncă limitată, fapt care subliniază importanţa
social-economică a artrozelor. Un exemplu concludent este cel al
evaluării epidemiologice a celei mai frecvente artroze, gonartroza.

Analiza curbei de frecvenţă duce la câteva constatării:

  Artroza nu este exclusiv o boală a vârstei înaintate ;
 Frecvenţa cea mai reală a artrozelor este dată de examenul
anatomo-patologic, urmat îndeaproape de examenul clinic;
 Artroza poate fi obiectivată abia într-un stadiu mai înaintat
prin aspectele radiologice caracteristice.

Examenul radiologic devine pozitiv abia când procesele

anatomopatologice ajung la o anumită intensitate. Cu înaintarea
în vârstă aproape toate persoanele prezintă o artroză, fără însă
ca aceasta să fie obligatorie pentru toată populaţia.
Rezultatele cercetătorilor epidemiologice arată că artroza nu
este o noţiune unitară şi că în cadrul ei se pot distinge câteva
subdiviziuni:

Noţiunea anatomopatologică de artroză, ce include procesele

degenerative morfostructurale şi cele umanobiologice în teritoriul
cartilajului articular, osului subcondral, capsulei sinoviale şi
lichidului sinovial, ce pot fi constatate prin diverse mijloace
tehnice (microscopie electronică, biochimie). Morfopatologic
artroza este caracterizată prin pierderea de cartilaj cu modificări
concomitente osoase ce includ scleroza şi osteofitoza. Noţiunea
radiologică de artroză care oglindeşte modificările anatomo-
structurale avansate.

Noţiune clinică de artroză, care poate include două substadii:

 Stadiul clinic obiectiv manifest, în care modificările

anatomopatologice ajunge la un anumit grad, pot fi
recunoscute de medie prin examenul obiectiv (inspecţie,
palpare, funcţie) dar care nu-l fac pe bolnav să sufere
 Stadiul de artroză subiectiv - în care boala se manifestă prin
dureri, disfuncţii şi deformări articulare.
 Predominanţa gonartrozelor la sexul feminin este netă, este
frecventă de 3-4 ori mai mare decât la bărbaţii.

Gonartrozele primitive debutează, în general, între 40 şi 50 de

ani, în special la femeile aflate în menopauză, obeze, cu varice
ale membrele inferioare, leziunile artrozice sunt bilaterale şi
beneficiază de tratamente conservatoare.

Din cauzele incriminante în gonartrozele secundare sunt de

menţionat:

a)Traumatismele (sechele de fracturi, luxaţii, entorse,

leziuni de menisc) care lasă după ele leziuni şi
dezechilibre osteoarticulare şi capsulo-ligamentare,
favorizând apariţia procesului degeneratv de tip
artrozic.
b)Tulburări statice: dezaxarea axei femurotibiale cu
solicitările în varum sau valgus consecutive constituie
un stres mecanic care poate iniţia artroza, gonartrozele
sunt de patru ori mai frecvente la cei cu genu varum
sau valgum decât la cei cu axa femurotibială normală.

Gonartrozele pot fi de asemenea secundare unei dezaxări a

aparatului rotulian (displazii rotuliene, luxaţii şi subluxaţii
rotuliene). Aparatul ligamentar care face ca contactul permanent
al suprafeţelor articulare necesar pentru distribuirea egală a
greutăţilor să nu mai poată fi menţinut corect.
Incongruenţa suprafeţelor articulare ale genunchiului, care fac
necesară interpoziţia meniscurilor, poate devine un factor
etiologic meniscul (rile) este îndepărtat chirurgical, în care de
regulă se constituie o gonartroză.

c) Dintre factorii generali care favorizează apariţia

leziunilor artrozice sunt de reţinut: tulburările
endocrine (insuficienţă ovariană, menopauza), tulburări
metabolice (în special obezitatea care acţionează atât
 prin alterarea cartilajului articular, cât şi mecanic, prin
supraâncărcarea ponderală şi hiperlaxitatea
ligamentară) şi uni factori genetici (o fragilitate
genetică a cartilajelor articulare, la care se adaugă
displazii rotuliene şi femuro-tibială.

Cauze: principalele cauze ale apariţiei leziunilor artrozice sunt:

 Scăderea rezistenţei mecanice a cartilajului articular;

 Creşterea presiunii unitare în articulaţie din cauza
suferinţelor capsulo-ligamentare sau a elementelor
interarticulare, disfuncţiilor musculare, modificărilor axelor
femurului şi tibiei.

Mecanisme: artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi

polipatogenice.
Mecanismul este dublu:

 Mecanic-exces de presiune exercitat cu scăderea rezistenţei

la presiuni mecanice normale.
 Procesul degenerativ – rezultă din interacţiunea complexă a
unor factori extrinseci şi intrinseci:

Factori extrinseci:

 Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale,

luxaţii);
 Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare);
 Factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei);
 Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă);
 Boli metabolice (diabet, hemocromatoză);
 Boala Paget;
  Depuneri de cristale;
 Boli de sînge (hemofilie);
 Factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză);

Factori intrinseci:

 Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor

datorită defectelor calitative ale cartilajului articular. De
obicei este vorba de o artroză generalizată caracterizată prin
degenerarea prematură a cartilajului în numeroase
articulaţii.
 Vârsta influenţează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj
deshidratat, cu rezistenţă scăzută şi vulnerabil la agresiunile
mecanice). Frecvenţa artrozelor creşte cu vîrsta. Ele nu
reprezintă un proces de uzură pasiv, ci şi un proces
degenerativ activ.
 O dată cu trecerea anilor apar şi leziuni ale structurilor
adiacente (ligamente, tendoane), care pot accentua
dezvoltarea artrozei.

Anatomie patologică

Leziunile cartilaginoase sunt găsite constant, stadiile

obişnuite ale fibrilaţiei, eroziuni, şi ulceraţiile fiind caracteristice.
Meniscurile prezintă fisuri, pierderea cunoştinţei obişnuită şi
rupturii, leziunile osoase fiind tipice, osteofitoză, osteoporoza prin
proliferarea sclerozată cu mărirea lichidului sinovial.
Teoria mecanică – un exces de presiune pe un cartilaj normal
prin următoarele exemple: În genu varum cu hiperpresiune
persistentă în compartimentul femuro-tibial întern, ca în genu
valgum cu hipertensiune în compartimentul femuro-tibial extern.
Se apreciază că dezaxările cu hipertensiune asimetrică a
compartimentelor articulare sunt cauza cea mai frecventă a
gonartrozelor condiţionate biomecanic. Teoria tisulară-
chimioenzimatică care înseminează alterările biochimice ale
cartilajului articular, cu scăderea rezistenţei sale, faţă de presiuni
normale. Procesul artrozic apare iniţial predominant biomecanic
după care componente patobiochimice iau conducerea până când
apar deformaţiile artrozice finale.

Geneza gonartrozei poate fi concepută: Hiperpresiunile

nocive datorită factorilor etiologici alternează condrocitele şi
fibrele de colagen din matricea cartilajului în care, în mişcările
articulare cu suprasolicitări, se produc eroziuni. Când acesta, cu
timpul, sub acţiunea factorilor etiologici este total distrus, în
zonele respective, osul subcondral suferă în continuare acţiunea
factorilor etiologici, este şi el erodat treptat şi apare astfel
deformaţii artrozice prin pierdere de substanţă.

Se pot distinge în patogenia gonartrozei către etape care

încep sub acţiunea factorilor etiologici (devieri axilare,
instabilitate, incongruenţa suprafeţelor articulare):

 Etapa biomecanică – ce constă în perturbarea

transmiterii corecte a greutăţii;
 Etapa cartilaginoasă – fricţiune, erodare, distrucţie în
zonele de hipersensibilitate anormală cu dispariţia
cartilajului;
 Etapa sinovială – iritaţie, inflamaţie;
 Etapa osoasă – eroziunea osului descoperit, cu pierdere
de substanţă;
 Deformarea artrozică – deviere axilară, instabilitate,
statică vicioasă analoagică factorilor etiologici iniţiali,
închid un veritabil cerc vicios care continuă
progresiunea procesului artrozic.

La aceasta se adaugă şi modificările de tensiune şi structură

ale elementelor extraarticulare (ligamente, tendoane, muşchi),
care generează şi ele tulburării: ligamentare, tendomioze
dureroase, mialgii, contracţii musculare.
Durerile din artroză sunt de 2 feluri, cu provenienţă diferită:

 Durerii intraarticulare, de tip inflamator – produse de

mediatori cu inflamaţii sinoviale.
 Durerii extraarticulare, neinflamatorii – datorate stimulării
receptorilor din ligamente, tendoane şi muşchi.

III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI:

a). Examenul clinic – semne subiective şi obiective.

Examenul clinic:

Artoza genunchului se poate prezenta clinic sub trei stadii în

recuperare:

1) Stadiul iniţial – durerii în ortostatism prelungit şi mers pe

teren accidenat (mai ales la coborârea unei pante),
intemitent incapaciitatea de „învozărâre” a genunchiului la
mers, uşoară hipotrofie şi hipotonie a cvadricepsului,
crepitaţii moderate.
2) Stadiul evolutiv – dureri interne care apar repede în
ortostatism şi mers, limitarea mobilităţii la maxim 900,
creşterea în volum a genunchiului, crepitaţii interne, uşor
flexum, hipotrofie şi hipotonie importantă a cvadricepsului,
instabilitate activă, de obicei există şi deviaţii laterale,
radiografia arătând reducerea spaţiului articular în zona
devierii.
3) Stadiul final – dureri şi în repaus, frecvente, reâncălzirii
inflamatorii, mobilitate sub 900, deformarea articulaţiei,
severă insuficienţă musculară, deficit motor important,
flexurii, mersul cu bastonul, deviaţii în plan sagital sau
 frontal, examenul radiologic evidenţiind spaţiul articular mult
îngustat.

Examenului clinic trebuie să i se asocieze şi examenul

radiologic.
Durerea este sindromul principal al gonartozei, ea nu poate fi
localizată precis. Ea poate apărea fie în regiunea medială în
spaţiul popliteu sau regiunea subrotuliană. Durerea radiază
adesea la coapsă sau la gambă. Ea este suprimată de repaus.
Provocată de mers mai ales la mersul prelungit, şederea în
picioare o exagerează, mersul pe teren accidentat, schimbarea de
la poziţia verticală la poziţia şezând, la cea în genunchi sau
poziţia pe vine, la coborârea sau urcarea scărilor, provoacă cel
mai adesea dureri interne.
Palparea genunchiului pune în evidenţă puncte dureroase,
platoul tibial medial şi spaţiul popliteu, cu presiuni asupra trohleei
femurale prin îndepărtarea rotulei, produce dureri, crepitaţii și
unele neregularităţii asupra feţelor femurorotuliene.
Aspectul articulaţiei genunchiului în mod obişnuit apare
mărit de volum bilateral ca în cazul lipoartritei descrise de
Wrissengolt şi Frammay.
Această mărire de volum mai frecventă dar nu constantă este
legată de hiprtrofia tendoanelor periarticulare şi uneori
declanşarea unui exudat intra-articular sau chiar hipertrofie a
epifizelor tibiale sau rotuliene. Genunchiul apare adesea în flexie
discretă dar permanentă şi de varum. Limitarea mişcărilor în
general poate fi: extensia limitată şi dureroasă, mai ales extensia
completă. Flexia este parţială dar în limită exterioară a acesteia
poate să apară o durere. Uneori apare blocarea mişcărilor, urmată
hidroartrozic. Fragmentele articulare apar provocate de mişcări.
Hidroartroza poate să apară pe fondul artrozic ca şi
consecinţa traumatismelor sau a micro-traumatismelor. Ea este
puţin dureroasă.

Semne subiective:
 Ca semne subiective: mersul se face cu pas scurtat, ca
lungime şi durată de sprijin, şi legănat în afară pentru a nu
încăierea piciorul bolnav.
Uneori se merge cu piciorul întins din genunchi prin contracţia
cvadricepsului pentru a evita durerea.

Semne obiective:

În cazul artrozei genunchiului, sunt crepitaţiile la mobilizarea

articulaţiei, aceleaşi semne sunt şi la mobilizarea rotulei (semnul
rotulei), în cazul artrozei femuro-rotuliene.
În gonartrozele avansate genunchiul deformat este evident.
Artroza ge-nunchiului este însoţită de o atrofiere musculară la
care dacă se adaugă microtraumatismele, obezitatea şi starea
venoasă, suferinţa articulaţiei este şi mai mare, apare durerea şi
aceasta la rândul ei contribuie la accentuarea hipotoniei
musculare.

Diagnosticul diferenţiat al gonartrozei în faza

inflamatorie se face cu:

1. Momoartrita reumatoidă circa 6-10% din poliartritele

reumatoide pot prezenta un debut ca o monoartrită la
nivelul genunchiului. Abia după 12-18 luni de evoluţie,
radiografia prezintă modficări mai caracteristice, iar factorii
reumatoizi serici se pozitivează după 6 luni până la 2 ani de
la debut, deci diagnosticul este dificil. Viteza de sedimenatre
poate fi crescută de la debut.
2. Monoartrita de debut a spondilartritei periferice:
La un bărbat tânăr, prezentând în plus dureri de tip
inflamator care va fi confirmată prin evidenţierea
radiografică a artritelor sacro-iliace şi pozitivitatea
antigenului HLA-B27.
 3. O monoartrită a genunchiului poate face parte din tabloul
clinic al gutei cronice.
4. Gonartroza activată trebuie diferenţiată de o monoartropatie
determinată de o condrocalcinoză diagnosticată prin:
evidenţierea radiografică de încrustaţie calcică în cartilajul
hilian în fibrocartilajul meniscal şi prezenţa în lichidul
articular a microcristalelor de pirofosfat de calciu. Forma
cronică are un aspect clinic „pseudoartrozic” în timp ce
forma acută are un aspect „pseudogustos” , iar cea subacută
un aspect „ pseudo-reumatoid”.
5. Leziunile artrozice ale genunchiului pot fi secundare unei
osteocondro-artroze, diagnostic comfirmat prin evidenţierea
radiografică de corpi străini intraarticulari.
6. Osteonecroza-poate prezenta un tablou clinic asemănător
gonartrozei, uneori cu hidraartroze repetate.
7. O gonartroză secundară pe genu varum trebuie diferenţiată
de o artropatie patologică. Este vorba de un fals gen varum,
simulat de încurbarea femurotibială „în lamă de sabie”.
8. Dacă la tabloul clinic de gonartroză se adaugă un lichid
articular sanguinolent şi uneori o formaţiune tumorală, care
se dezvoltă lent în zona paraarticulară, diagnosticul probabil
este de sinovialom malign, examenul lioptic confirmă
diagnosticul.
9. Gonartroza cu hemartroze repetate în anamneză la un
bărbat tânăr, cu leziuni distructive progresive, sugerează o
artropatie hemofilică, stadiul hemostazei şi dozajul factorilor
antifemofilici confirmă diagnosticul.

b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic, probe de

laborator.

Examen radiologic

Radiografia de profil a articulaţiei femuropatelare

evidenţiază îngustarea interliniei (traducând racţia omului, în
zonele de presiune maximă) şi osteofitoza (în afara zonelor de
presiune; la nivelul condililor femurali şi la marginea rotulei).
Prin acest „defileu standar” se pune în evidenţă modificările
interliniei osoase în timp ce „defileu opac” (obţinut după
injectarea laterorotuliană de 6-8 ml substanţă de contrast, după
care se efectuează radiografia femuro-patelară din incidenţa
axială), se vizualizează în plus şi interlinia cartila-ginoasă, ceea ce
permite un diagnostic precoce al leziunilor artrozice.

Radiografiile descoperă în plus o luxaţie sau subluxaţie

rotuliană sau o displazie, pe defileul standar femuropatelar, axul
sagital al rotulei este pe aceiaşi linie verticală cu axul trohleei
femurale, cele două faţete rotuliene formează între ele un unghi
de 1200-1400, încadrându-se între cele două versante ale
trohleei femurale.
Uneori se constată displazie rotuliene sau displazii la nivelul
trohleei.
Articulaţia femurotibală prezintă artrozice evidenţiate pe
radiografia standard. În cazurile gonartroză secundară unui genu
varum sau genu valgus, leziunile artrozice predomină în
compartimentul femurotibial intern sau extern.
Radiografia de faţă şi profil a ambilor genunchi, cu calcularea
unghiului dintre axele longitudinale ale femurului şi tibiei pe de o
parte şi de alta a axelor transversale bicondiliene pe de altă
parte.

Examenul radiologic al altor regiuni ale căror afecţiuni pot

avea răsunet maxim la nivelul genunchiului (şold, articulaţiile
sacroiliace, coloana vertebrală lombosacrată, gleznă).

Probe de laborator: semne radiologice.

 Îngustarea spaţiului articular;

 Osteofite rotuliene sau pe platourile tibiei;
 Modificări de formă ale spinelor tibiale;
  Osteocondensând subcondrale mai ales la tibie.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

Evoluţie

Gonartroza este lentă, dar progresivă cu degradarea tot

mai accentuată a articulaţiei, permanetizarea durerilor, agravarea
instabilităţi, deformarea genunchiului şi reducerea perimetrului de
mers. În general ameliorarea radiografică este rară.

Evoluţia simptomelor este foarte variabilă ele putându-se

ameliora tranzitoriu într-un procent împortant de cazuri.

1. Dureri, spaţiul articular pensat în compartimentul afectat,

condensarea osoasă, subcondrală.
2. Dureri, limitarea subiectivă a mişcărilor, atitudini vicioase,
antalgice (genu flexum), tumefacţie, căldură locală,
impotenţă funcţională.
3. Dureri mari la orice mişcare, atitudini vicioase, tumefiere cu
dezaxarea genunchiului urmată de laxitatea ligamentară
anormală şi instabilitate.
Prognosticul.

Poate fi influenţat de anumiţi factori; bilateralitaea creşte

progresia boli, afectarea artrozică multiplă (poliartroza) creşte
rate de deteriorare a articulaţiei, coexistenţa de noduli Heberden
creşte de 6 ori riscul de deteriorare articulaţiei.
Vârsta se dovedeşte a fi şi ea un factor de risc pentru progresia
boli, la fel ca şi obezitatea, chiar gonartrozele cu evoluţia cea mai
gravă şi rapidă (genu varum), pot evolua favorabil dacă sunt
„interceptate” la vreme şi tratate corespunzător.
Prognosticul gonartrozei netratate este prost, deşi mai bun
decât al coxartrozei.

V. TRATAMENT:

Tratamentul profilactic.

Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea factorilor de risc

şi favorizanţi. Este necesară instituirea cât mai devreme a
măsurilor de educaţie, de modificarea stilului de viaţă.

Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne

atrofia prin inactivitate a musculaturii periarticulare.

Tratamentul igieno-dietetic.

Se impune de la început repausul articular pentru a preveni

o solicitare prea mare a articulaţiei ce prezintă deja modificări
degenerative. Regimul alimentar trebuie să fie hiposodat atubci
cînd bolnavul utilizează medicaţie antiinflamatoare nesteroidă
(pentru a evita retenţia hidro – sodată ce se manifestă clinic prin
hipertensiune arterială şi edeme).

Tratamentul medicamentos

Are următoarele obiective:

  Îndepărtarea durerii
 Creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă
 Împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare,
deformări articulare)
 Combaterea durerii se face cu analgezice sau
antiinflamatoare nesteroidiene administrate pe cale
generală sau în aplicaţii locale.
 Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina,
indometacinul, diclofanec, fenilbutazona.
 Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită
efectelor secundare defavorabile pe care le au
(iritabilitatea gastrică, retenţia hidrosodată).
 De asemenea, trebuie evitată administrarea prelungită
a acestor medicamente.
 Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult aplicaţi local,
rareori pe cale sistemică sau intraarticulară (datorită
reacţiilor lor adverse). Ei sunt indicaţi atunci cînd există
un proces inflamator important, cu lichid sinovial
abundent.
 Administrările repetate pot produce deteriorări ale
cartilajuluimiorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care
combat spasmele şi contracturile musculare.
 În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se
administrează condroprotectoare obţinute din extracte
de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a
normaliza şi a stimula metabolismul perturbat al
cartilajului.

Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi. Se pot folosi

diverse tehnici, de la artrodeze şi osteotomii pînă la proteze
articulare. Se poate face rezecţia marilor osteofite, atunci cînd
este cazul.

PARTEA a – II – a: tratamentul BFT.

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT.

Obiectivele tratamentului balneofizioterapeutic sunt:

a)Reducerea durerii, care este factorul determinant în cadrul

recuperării; deoarece genulgia îngreunează sau face
imposibilă aplicarea programului recuperator;
b)Obţinerea stabilităţii, care este de fapt principala funcţie a
genunchiului;
c) Obţinerea mobilităţii;
d)Coordonarea mişcărilor membrului inferior.
Remobilizarea articulară reprezintă obiectivul principal al
recuperării sechelelor articulare posttraumatice şi postoperatorii.
Mobilizarea articulară se realizează prin mişcări active şi pasive.
Rolul principal al mobilizării articulare este de a dezvolta abilitatea
mişcărilor. Stabilitatea se obţine prin tonifierea musculaturii.
Pentru tonifierea musculaturii se execută exerciţii izometrice,
mişcări de rezistenţă şi se aplică diverse metode ortopedice.

Stabilitatea articulară înseamnă de fapt:

1)Indoloritate (reducerea durerii) se obţine prin:

a) Administarea unei medicaţii antiinflamatoare şi antialgice

generale;
b) Crioterapia sau termoterapia (după caz);
c) Electroterapia;
d) Röentgenterapia;
e) Repaus articular;
f) Intervenţii chirurgicale.
2)Stabilitatea genunchiului are două aspecte:
a) Stabilitatea pasivă N, stabilitatea ortostatică;
b) Stabilitatea activă N, stabilitatea în mers.
 Stabilitatea pasivă, mai ales în cazul genunchiului operat
fără succes, poate fi obţinută cel puţin parţial prin:
 Tonifierea musculaturii, stabilizarea genunchiului;
 Creşterea rezistenţei ligamentare;
 Evitarea cauzelor care afectează genunchiul ca: obezitatea,
ortostatism şi mers prelungit, mers pe teren accidentat,
flexie N, extensie liberă, în momentul trecerii de la o poziţie
de repaus la ortostatism.
 Aplicarea unor atele care să preia stabilitatea laterală sau
posterioară a genunchiului.

Stabilitatea activă se realizează prin tonifierea muşchilor

interesaţi respectiv:
 Muşchiul cvadriceps, care slăbeşte semnificativ chiar după o
imobilizare de 48h. Pentru tonifierea cvadricepsului se
execută contracţii izometrice şi exerciţii cu contrarezistenţă.
 Muşchiul tensor al fasciei lata se tonifică prin flexi şi extensi
ale şoldului, din decubit lateral.

3)Mobilitatea genunchiului operat, este limitată. Pentru

redarea mobilităţii genunchiului operat se urmăreşte:
 Reducerea flexum-lui,
 Creşterea amplitudinii flexiei.
În timpul imobilizării genunchiului după operaţie, se pot face
mobilizări pasive constând dintr-un complex de procedee
terapeutice, care se schimbă alternativ ca:
 Tracţiuni continue sau extensii continue, utilizate pentru
corectarea unei poziţii vicioase articulare asociate cu
căldură, pentru a uşura durerea rebelă articulară pentru
scăderea presiuni intertarticulare;
 Tracţiunii discontinue, care se aplică în timpul nopţii sau în
perioada de repaus;
  Mobilizarea pasivă asistată, care se execută în
relaxareparţială sau totală de care kinetoterapeut în toate
sensurile, cu mişcări ample articulare;
Mobilizării autopasive, care sunt o combinaţie de exerciţii
pasive foarte des utilizate, deoarece pacientul are
posibilitatea să le repete de mai multe ori pe zi.
 Mobilizarea activă executată de pacient, care constituie
baza kinetoterapiei recuperatorii pentru redorile articulare
posttraumatice.
 Mobilitatea activă se face în scopul creşterii treptate a
amplitudinii mişcări şi în toate planurile de mobilitate a
articulaţiei. Se execută mişcări ritmice de flexie N şi
extensie ale piciorului şi exerciţii gestice, uzuale pentru
reducerea funcţională a genunchiului. Se mai execută şi
mecanoterapia şi scripetoterapia.

4. Coordonarea.

Recuperarea integrală a bolnavilor operaţi de gonartroză se

bazează pe un program recuperator bine condus.

Postoperator genunchiul este menţinut în extensie 10 zile cu

o atelă gipsată.

Recuperarea începe a doua zi după intervenţie şi constă în:

Contracţii izometrice cvadricepsului, din oră în oră;

 Imobilizări ale piciorului;

 Ridicări pasive ale piciorului şi genunchiului întins,
începând după 3-4 zile de la operaţie;
 Exerciţii de flexie ale genunchiului la marginea patului,
după scoaterea bandajelor;
 Mers cu baston din a zece-a zi de la operaţie;

Recuperarea se continuă cu:

  Electroterapie antalgică şi antiinflamatoare;
 Tonifierea cvadricepsului;
 Masajul coapsă-gambă, cu evitarea genunchiului;
 Mobilizarea articulaţiei;
 Crioterapia.
 Din săptămâna a 3-a se începe urcatul şi coborâtul scărilor.

2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE

Hidroterapia – prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop

profilactic şi curativ unui număr variat de proceduri, care au la
bază apă la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregare,
ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.

Duşul cu aburi

Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni

limitate.
Tehnicianul trebuie să fie atent ca nu cumva să stropească
bolnavului cu picături de apă fierbinte, provenite din condensarea
vaporilor pe furtun şi pe porţiunea metalică a duşului. Este nevoie
ca instalaţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive
de separare a apei de condensare şi cu supraâncălzitoare pentru
aburi. Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului,
tehnicianul şi-l proectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa
picăturilor de apă fierbinte.
Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine
stătătoare, poate să preceadă o baie generală sau se poate
asocia cu masaj. La sfârşit se aplică o procedură de răcire,
spălare, sau un duş la temp. de 18-200 0C. Mod de acţiune:
acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie
locală.

Duşul masaj

Reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la

temperatura de 38-400 C, concomitent aplicându-se cu masaj,
conform tehnicii obişnuite.
Pentru aplicarea lui există instalaţii speciale cu 4-6 duşuri
verticale, în rozetă, situate unul lângă altul, care se pun simultan
sau separat. În lipsa unei instalaţii speciale, se poate efectua şi cu
un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă.
Durata masajului este de 8-15 min. Bolnavul este culcat,
dezbrăcat complet pe un pat special din lemn. Se deschid
duşurile, în timp ce apa curge pe corp, tehnicianul execută
masajul conform tehnici cunoscute.

Modul de acţiune:

 Duşul masaj provoacă o hiperemie importantă, mai ales în

regiunea tratată;
 Are un important efect rezorbtiv şi tonifiant.

Baia kinetoterapeutică

Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate

articulaţiile bolnavului.
Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se
umple trei sferturi cu apă la temperatura de 36-370 C mai rar
380
C. Bolnavul este invitat să intre în cadă şi este lăsat 5 minute
liniştit după care tehnicianul execută sub apă, toate mişcările
posibile la fiecare articulaţie. Tehnicianul stă în partea dreaptă a
bolnavului. După care pacientul este lăsat puţin în repaus după
care este invitat să repete singur mişcările arătate de tehnician.
Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi
lăsat să se odihnească. Mobilizarea în apă este mai puţin
dureroasă datorită relaxării musculare ce se produce sub
influenţa apei calde şi a reducerii greutăţii corpului, conform legii
lui Arhimede.

Termoterapia:

Compresele cu aburi.

Avem nevoie de : două bucăţi de flanelă, o bucată de pânză

simplă sau un prosop, o pânză impermeabilă, o găleată cu apă la
temperatura de 60-700C.
Pe regiunea interesată se plasează o flanelă uscată, peste care se
aplică o bucată de pânză sau prosopul muiat în apă fierbinte şi
bine stors, iar peste aceasta se aplică cealaltă flanelă. Totul se
acoperă cu o bluză impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a proceduri este de minim 20 de minute şi maxim
60 de minute. Modul de acţiune - are o importantă acţiune
vasodilatatoare şi rezorbtivă pe lângă efectul analgezic şi
antispasmotic.

Împachetarea cu parafină.

Se ia o cantitate potrivită de parafină (≈ 150-200g) şi se

topeşte într-un vas la temperatura de 65-700, în aşa fel incât să
mai rămână câteva bucăţi netopite, în scopul evitării
supraâncălzirii. Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se
pensulează repede regiunea interesată. Grosimea stratului de
parafină este de 0,5-1. Peste stratul de parfină se aplică bucăţi de
vată sau flanelă şi apoi se acoperă regiunea cu pătura. Durata
este de 20-
25 min. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauza
transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se
termină cu o spălare la 20-2200C. Împachetarea cu parafina are o
acţiune locală şi provoacă o încălzire profundă şi uniformă a
ţesuturilor.
În timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38-
400C. La locul de aplicare se produce o hiperemie puternică şi o
transpiraţie locală abundentă.

Ungerile cu nămol

Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare până

i se încălzeşte pielea, apoi se unge cu nămol proaspăt complet
sau parţial. Se expune din nou la soare timp de 20-60 minute,
până când nămolul începe să se usuce. În acest interval de timp
va purta o compresă rece pe frunte iar capul îi va fi apărat de
soare cu o pălărie sau umbrelă. După aceasta se va face o scurtă
bai în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se va odihni
la umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră. Modul de acţiune
- ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic
alternant, rece la început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la
soare şi din nou rece, datorită băi din lac şi reacţiei vasculare la
aceasta; al doilea element este reprezentat de acţiunea specifică
a substanţelor resorbite în organiasm.

3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE

Electroterapia este acea parte care studiază utilizarea,

acţiuni diverselor forme de energie electrică asupra organismului
uman, cu scop curativ sau profilactic.

Ultrasunetele

Ultrasunetele terapeutice au o frecvenţă cuprinsă între 800-

1000KHz.
Tehnica de aplicare – vom urmări manipularea câmpului emiţător
şi manevrarea aparatului. Undele ultrasonice sunt proiectate din
capul emiţător în linie dreaptă sub forma unui fascicul
perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
Pentru ca transmiterea undelor la bolnavi să fie continuă este
nevoie de un contact perfect între suprafaţa emiţătoare şi
tegument care se realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau
apă.
Şedinţele au o durată variabilă cuprinsă între 15-30 minute şi se
reco-mandă zilnic sau la 2 zile.
Efecte:
 Antiinflamatorii;
 Termice locale;
 Fibrolitice.

Curentul galvanic:

Este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul

pozitiv are o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi
curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral duc la o creştere a
pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de
ioni cu acţiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină,
aconidină sau revulsiv cu histamină). Aplicarea electrozilor la
pacient se face transeversal electrozii sunt situaţi de o parte şi de
alta a genunchiului. În mod obligatoriu trebuie să folosim un strat
hidrofil între electrod şi tegument, ce trebuie spălat după fiecare
utilizare. Intensitatea curentului este strâns legată de
sensibilitatea şi de toleranţa pacientului (30-50 mA). Durata este
aproximativ de 30-40 minute. Numărul şi ritmul şedinţelor este
de
18 - 20 sedinţe în ritm zilnic. Influenţează durerea şi provoacă
vasodilataţie.

Ionizarea

Ionizare cu novocaină sau calciu are efect analgezice

datorită scăderii excitabilităţii polului pozitiv la care se adaugă
efectul substanţei introduse (Novocaină, Calciu). Pentru ionizarea
cu Ca se foloseşte o soluţie constând ionul de Ca cu care se
îmbibă stratul hidrofil de sub electrodul activ. De aici acesta
migrează prin tegumentul intact, prin orificiile glandelor
sudoripare şi sebacee către polul opus, ajungând astfel în
interiorul organismului de unde ionii sunt preluaţi de reţeaua
limfatică şi circulaţia sancvină zonală ajungând în circulaţia
generală. Durata proceduri—este de aproximativ 15 min. La
efectul farmaco-dinamic al soluţiei medicamentoase se adaugă şi
efectul analgezic al curentului continuu. Efect de depozit—realizat
de acumularea substanţelor farmacologice introduse la nivelul
electozilor. Efectul de patrunderepâna la stratul cutanat profund—
are o actiune reflexă cutii viscerale la nivelul dermatoamelor.

Undele scurte

A căror tehnică de aplicare constă în:

Aplicarea în câmp condensator - introducerea bolnavului
direct în câmpul rezonator între cele 2 plăci ale armăturilor
condensatorului.
Armăturile condensatorilor sunt izolate în capsule de sticlă sau
cauciuc constituind de fapt electrozi. Aceşti electrozi sunt formaţi
dintr-un disc metalic de 1mm, grosime şi cu mărimi diferite în
diametru fiind variabili. Electrozi se fizează la nişte braţe sau
suporturi ce le oferă posibilitatea aplicări lor la distanţă de
tegument (circa 3 cm). Aplicarea în câmp inductor-foloseşte
electrozi flexibili. Pot avea aspectul unei plase şi cordon flexibil
constituit din sârme de cupru. Şedinţele au o durată de 10-15
minute, se aplică zilnic sau la 2 zile, se recomandă maximum 10
şedinţe.
Efectele undelor scurte:
 Termic, reprezintă prncipalul factor terapeutic;
 Vasodilatator şi metabolic;
 Antialgic.

Aici trebuie să ţinem seama de deficitul endocrin şi tulburării

vegetative, atunci când este cazul.
Razele infraroşii
 Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile
de lumină.
În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată în radiaţii
inflaroşii şi care este utilizată în terapeutia sub forma aşa –
numitei helioterapii.
Aplicaţiile de radiaţii inflaroşii în terapeutia se pot face în două
moduri: în spaţiul închis, sub forma aşa-numitelor băi de lumina
proceduri intense termoterapice sau în spaţiu deschis, în aer liber,
sub forma aşa-nummitelor aplicaţii de sollux.
În băile de lumina se realizează o încălzirea aerului până la
temperaturi ridicate (60-70-80°C). În funcţie de scopul urmarit,
bolnavul va sta în baia de lumina între 5-20 minute. După
expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de
răcire parţială. Efectul principal al acestor raze se bazează pe
căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la cîţiva centimetri în
profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi
asupra glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată
şi o vasodialataţie la nivelul plexului venos.

Curentul diadinamic

Se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o

perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4
minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10---14 şedinţe.
Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin
căldura pe care o produc curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a
rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea energiei electrice.
Căldura astfel produsă are un efect analgetic.
Curentul faradic

Se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe

regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ,
curentul fiind tetanizat.
Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi
pentru starea de bine pe care o degajă şi modul în care,
corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea.

4. Tratamentul prin masaj

Efectele fiziologice ale masajului.

Acţiunile masajului sunt împărţite în 2 grupuri:

1. Locale:
 Masajul are acţiune sedativă asupra durerilor de tip
nevralgic, muscular sau articular;
 Acţiunea hiperemiantă a regiuni masate. Se produce o
vasodilataţie a vaselor capilare din tegument cu acţiunea
circulaţiei sângelui. Odată cu hiperemia apare şi încălzirea
tegumentului;
 Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale cu accelerarea
proceselor de rezorbţie în regiunea masată.
2. Generale:
 Odată cu activarea circulaţiei locale prin masaj se activează
şi circulaţia generală a sângelui şi odată cu ea se stimulează
şi funcţiile aparatului respirator.
 Are acţiune favorabilă asupra stări generale a pacientului,
îmbunătăţirea somnului şi cu îndepărtarea oboseli
musculare.
 Are acţiune reflexogenă asupra organelor interne în suferinţă
care este explicată prin mecanismul reflex. Prin execuţia
manevrelor de masaj se produce nişte stimuli ai
exteroceptorilor dn tegument şi proprioceptorilor din:
muşchii, tendoane, ligamente care sunt de diferite intensităţi
şi pornesc pe calea neuronilor către SNC care de acolo
transmit reflex către organele în suferinţă. Pe tegumentul
fiecărui organ intern, corespunde un punct reflexogen
(puncte metamerice sau zone Head). Cele mai multe puncte
reflexogene sunt în talpă şi palmă.
  Masajul are acţiune mecanică care rezultă din execuţia
manevrelor de frământat, în special cipitul şi contratimpul
care duc la formarea în centrul metabolismului a unor
substanţe metabolice ce trec în circulaţia generală a
sângelui (Hde tipul histaminei) care stimulează
peristaltismul vaselor şi duce la resorbţia substanţei
nocivedin lichidele interstiţiale care sunt în exces în fibrele
ţesutuluiconjunctiv de unde se duce la
organele excretoare. Masajul se mai face şi în scop igienic,
de iniţiere şi se foloseşte şi la sportivi (are un avantaj al
antrenamentului zilnic).
Descrierea anatomică

Aticulaţia genunchiului.
Este articulaţia dintre condilii femurali, patelă şi condilii
tibiali. Condilul medial al femurului coboară mai jos ca cel lateral,
încât femurul formează cu tibia un unghi de 1740. când unghiul
este mai mic de 1500, se vorbeşte de deformaţia numită genu
valgum (gamba „în X”). Opusul său este genu varum, când
unghiul extern dispare, iar gambele descriu între ele un oval.
Incongruenţa (nepotrivirea ) dintre feţele articulare este
completată de două meniscuri de forma literei "C".
 Meniscul median-este cel mai rezistent şi mai mobil.
 Meniscul lateral.

Între interiorul capsulei, între tibie şi femur se află

ligamentele încrucişate anterior şi posterior. Cele două ligamente
încrucişate sunt intracapsulare şi extrasinoviale. Anterior
artculaţia este închisă de rotulă (articulaţia femuropatelară).
Anterior de capsula articulară se află ligamentul rotulian, care
continuă tendonul muşchiului cvadriceps femural. Capsula
articulară este întărită medial şi lateral de reticulele rotulei; de
asemenea de ligamentele colateral tibial şi colateral fibular, iar
posterior de ligamentele popliteu oblic şi popliteu arcuat.
Articulaţia genunchiului este un trohoginglim. Mişcările sunt de
flexie extensie şi, în măsură foarte redusă de rotaţie şi înclinaţie
laterală.

Muşchii care acoperă şi activează articulaţia sunt:

Muşchii coapsei care formează trei grupe:

 Grupul antrior – cuprinde muşchii cvadricepsul femural şi
croitorul;
 Grupul medial – pectineul şi adductorii: marele, mijlociul şi
micul adductor;
 Grupul posterior – cuprinde: bicepsul femural,
semitendinosul şi semimembranosul.

Muşchii gambei care se împart în trei grupe:

 Grupul ventral – cuprinde muşchii: tibialul anterior,
extensorul lung al halucelui, extensorul lung al degetelor;
 Grupul lateral – cuprinde: lungul peronier şi scurtul peronier;
 Grupul posterior – cuprinde: lungul flexor al halucelui,
tibialul posterior, tricepsul sural.
Aici există două reţele venoase, una superficială şi una profundă.
Venele superficiale mai importante sunt:
 Vena safenă mică care urcă pe gambă şi se varsă în vena
poplitee.
 Vena safenă mare care urcă pe coapsă şi se varsă în vena
femurală.

Venele profunde însoţesc arterele, câte două vene pentru

arteră, dar numai câte o venă femurală şi un poplitee. Vena cavă
inferioară urcă pe partea dreaptă a coloanei vertebrale.

Nervii care inervează membrul pelvin sunt:

 La coapsă: nervul femural, nervul sciatic, nervul crular;
 La gambă: nervul tibial fibular.

Articulaţia genunchiului este formată din articulaţia epifizei

distale a femurului cu epifizele ale tibiei şi peroneului unde au loc
următoarele articulaţii:
 Femuro-tibială;
 Femuro-peronieră;
 Tibio-peronieră
Este o articulaţie semimobilă. Rotula sau patela: un ax sub
formă de dreptungi cu vârful în jar care are rol de susţinere a
greutăţii corpului prin ligamente paralele şi încrucişate care o
leagă de ariculaţie făcând-o cât mai rezistentă.

Tehnica masajului

Bolnavul este aşezat cu faţa în sus, fiind descoperite

membrele inferioare, se începe masajul mai întâi pe partea opusă
maseorului cu netezirea sau efluerajul pornind de la treimea
superioară a gambei până la treimea inferioară a coapsei cu
ambele mâini făcând o acomodare a mâini noastre cu tegumentul
bolnavului, dar în acelaşi timp face o încălzire a musculaturii, care
acţionează asupra articulaţiei genunchiului (aceştia fiind muşchii
gambei şi coapsei).
După netezire urmează uşoare frământări cu o mână, cu două şi
contratimp pe aceleaşi direcţii. Cea mai importantă manevră este
fricţiunea cu care insistăm mai mult şi se fac în felul următor:
pentru acest lucru flectăm uşor gamba pe coapsă după care
facem netezirea aşezând cele 4 degete ale mâinilor la spaţiul
popliteu iar policele pornind de la partea superioară a rotulei cu
netezirea cu partea lor cubitală alunecând până la partea
inferioară a rotulei după care ne întorcem ocolind condilii externi
femurali către spaţiul popliteu. După care face fricţiunea pe
aceleaşi direcţii ca la netezire după care lucrăm cu cealaltă parte
a rotulei (5-6 ori). Se fac fricţiuni cu vibraţii. Apoi facem vibraţia
pe toată suprafaţa şi netezirea de încheiere. Lucrăm articulaţia şi
celuilalt picior pe aceleaşi direcţii după care spunem bolnavului să
se aşeze cu faţa în jos şi lucrăm părţile posterioare ale
 genunchiului. Începem mai întâi cu genunchiul opus nouă, cu
netezirea şi frământatul, deci încăltirea regiuni de la treimea
superioară a gambei până la treimea inferioară a coapsei cu toate
formele de frământare.
După care facem fricţiunea la spaţiul popliteu care se va face mai
uşor decât la partea anterioară datorită faptului că aici există un
pachet vasculo-nervos.
Pentru acest lucru flectăm uşor gamba pe coapsă sprijinind pe
mâna noastră şi facem netezirea cu cele 2 police pornind de la
mijlocul articulţiei către condilii externi femurali. Apoi facem
fricţiunea deget peste deget pe aceleaşi direcţii (5-6 ori). După
care facem vibraţia cu palma întreagă. Încheiem cu netezirea.

Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapia)

Din articulaţia genunchiului putm efectua următoarele

mişcării efectuate în plan transversal şi sagiatal:
 Flexie;
 Extensie;
 Lateralitate.
Pentru flexie ţinem contrapriză pe partea posterioară a
gambei. Pentru extensie ţinem contrapriză pe partea anterioară a
gambei. În prima săptămână se efectuează 6 şedinţe. Prima zi se
efectuează contracţii izometrice ale cvadricepsului şi fesierilor,
flexie, extensie şin articulaţia gleznei.
 Flexie din CF (45%), cu genunchiul întins;
 Abducţie din CF (20%) cu genunchiul întins;
 Circumducţie cu genunchiul întins (3 serii), 5 săptămâni,
mişcarea este pasivo-activă.

A doua zi – aceleaşi exerciţii din poziţia culcat la care se

adaugă cele din poziţia stând (pacientul îşi asigură stabilitatea,
ţinându-se de scaun).
Flexie din CF, abducţii din CF, extensii din CF, toate aceste
mişcării se execută cu genunchiul întins (3 serii, 5 repetării),
mişcării active. A treia zi - aceleaşi exerciţii, aceleaşi poziţii,
cărora li se mai adaugă:

 Din aşezat la marginea patului, kinetoterapeutul mobilizează

cu multă atenţie articulaţia genunchiului până la punctul în
care apare durerea (se porneşte de la o flexie de 350);
 Mişcarea pasivă (3 serii-10 repetării), cu pauză un minut
între ele;
 Din culcat costal pe partea sănătoasă, abducţii din CF, cu
genunchiul întins;
 Din decubit dorsal flexia genunchiului cu alunecarea
călcâiului pe planul patului.

În primele 2 zile se mai practică şi mişcările pasive.

 Mers cu ajutorul unui baston canadian.
 A parta zi – pacientul este dus la sala de gimnastică.

În a patra săptămână sunt cinci şedinţe.Toate exerciţiile

devin active, dar nu se introduce încă rezistenţa deoarece
musculatura pacientului nu s-a refăcut suficient.
 Din decubit dorsal: aceleaşi exerciţii, accentul punându-se pe
mişcarea activă de flexie a gambei pe coapsă (5 serii a câte
8 repetării);
 Din aşezat la marginea banchetei: mişcare activă, a flexiei, a
gambei pe coapsă şi revenire prin alunecare (patine),
înainte-înapoi;
 Stând la spalier: cu faţa: ridicării uşoare cu vârfurile, sprijin
mai mult pe piciorul sănătos, ridicarea piciorului pe prima
treaptă şi flexia gambei pe coapsă; cu spatele: flexia CF (trei
3 serii, 6 săptămâni).
 Din decubit dorsal:
 Contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri (30 mişcării pe
oră – contracţia este de 6 sec. relaxare 3 sec.);
 Flexie-extensie din articulaţia gleznei (4 serii a câte 10
repetării);
 Flexie şi abducţie din CF (4 serii a 10 repetării).

Se efectuează exerciţii cu toate articulaţiile membrului sănătos.

 Din stând sprijinit pe pe spătarul patului: mişcarea activo-pasivă

de flexie, abducţii, extensie, circumducţii din CF (din fiecare 2
serii a câte 10 repetării).
Mersul se execută cu ajutorul a două bastoane canadiene, fără
sprijin pe piciorul afectat. După îndepărtarea gipsului pacientul va
purta o faşă elastică numai la deplasare şi noaptea, pentru a
stabiliza genunchiul şi a îl feri de mişcări nedorite.
Programul de recuperare se întinde pe durata a patru săptămâni.
În prima săptămână sunt cinci şedinţe şi se efetuează
următoarele exerciţii:
 Din decubit dorsal: contracţii izometrice de cvadriceps şi fesieri;
flexii şi abducţii din CF (mişcare activă) ; uşoare flexi ale
articulaţiei genunchiului.
Profesorul introduce ambele mâini sub zona poplitee şi execută cu
multă atenţie această mişcare la circa 300, având grijă ca talpa
pacientului să rămână permanent pe planul patului.
 Din decubit lateral: mişcarea activo-pasivă de abducţie din CF cu
genunchiul întins (3 serii a câte 10 repetării).
 Din stând la spalier: mişcării active din CF cu genunchiul întins (3
serii a câte 8 repetării); cu spatele, flexie, lateralitate, abducţii şi
cu faţa extensii.
În a doua săptămână pacientul va contacta solul cu planta
piciorului operat cu sprijin de 30%.
 Din decubit dorsal: „pompaje” pe minge, fără a forţa flexia; flexia
gambei pe coapsă (în lanţ kinetic închis); flexii şi abducţii din CF
(3 serii a câte 12 repetării).
 Din aşezat la marginea banchetei: flexia gambei pe coapsă,
mişcare condusă şi controlată de profesor.
Timp de două luni sunt interzise exerciţiile ce implică un lanţ
kinetic deschis.
 Din stând la spalier - la exerciţiile cunoscute se mai execută:
ridicării pe vârfuri, cu sprijin mai mare pe piciorul sănătos;
ridicarea piciorului pe prima treaptă şi flexia gambei pe
coapsă cu uşoară presiune pe talpă (2 serii a câte 10
repetări), lucrând fără durere; mersul se face cu sprijin uşor
(circa 30%) pe piciorul operat.
 În a treia săptămână – sunt cinci şedinţe; toate exerciţiile
devin active, iar pentru mişcările din CF se introduce lestul
de 500g.
 Din decubit dorsal: contracţii izometrice de cvadriceps,
fesieri şi ischiogambieri; flexii, extensii ale articulaţiei
gleznei şi degetelor (metatarsiene, falange şi
interfalangiene); flexia gambei pe coapsă din alunecare (4
serii a câte 15 repetări); flexi, abducţii, circumducţii CF cu
genunchiul întins (mişcare activo-rezistivă cu lest).
 Din decubit lateral: mişcarea activă liberă de abducţie din CF
a membrului operat (3 serii a câte 10 repetări).
 Din aşezat la marginea banchetei: flexia şi extensia gambei
pe coapsă (3 serii a câte 15 repetări); flexia şi extensia
articulaţiei genunchiului cu ajutorul unei patine pe care este
aşezată planta membrului operat.
 Din stând la spalier: 3 serii a câte 10 repetări pentru fiecare
mişcare din CF activă cu rezistenţă cu last de 500g; ridicări
pe vârfuri, piciorul operat în sprijin 60%; joc de gleznă cu
sprijin circa 60%; ridicarea piciorului pe prima treaptă şi
flexia gambei pe coapsădin exercitarea unei uşoare presiuni
pe suprafaţa plantară.
 În a patra săptămână – sunt cinci şedinţe în care continuă
exerciţiile mai sus menţionate, la care se adaugă:
 Din decubit ventral - (se pune un rulou sub treimea
inferioară a feţei anterioare a coapsei): mişcarea activă de
flexie a gambei pe coapsă cu tensiuni finalerealizate de către
profesor.
 Mişcările din aşezat: ale articulaţiei genunchiului devin
rezistive prin introducerea lestului.
La sfârşitul acestei săptămâni pacientul se sprijină aproape în
totalitate pe picior operat.

5. Terapia ocupaţională

Este o metodă de reeducare activă care completează

kinetoterapia folosind diverse activităţi adaptate la tipul de
deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic,
ajutând bolnavul să folosescă mai bine muşchii rămaşi indemni şi
recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la
readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei
ocupaţionale sunt:
 Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
 Dezvoltarea forţei musculare;
 Restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
 Pedalat la maşina de cusut;
 Roata olarului;
 Săritul cu coarda;
 Mersul pe plan ascendent;
 Mers pe bandă sau pe scară rulantă.

Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi

de încadrarea raţională a ergoterapiei în complexele de
recuperare şi readaptare funcţională.

6. TRATAMENTUL BALNEOLOGI (ape minerale, nămoluri)

  Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:
 Încetinirea procesului degenerative
 Combaterea manifestărilor ce actualizează sau reactivează
artroza
 Îmbunătăţirea circulaţiei locale si generale
 Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei
musculare
periarticulare.

Tipuri de ape:
 Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)
 Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)
 Ape sărate iodurate (Bazna)
 Ape sulfuroase sărate (Călimăneşti, Govora)
 Ape sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi:

termic, fizic (mecanic) şi chimic. Staţiunile indicate sunt:
 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de
lacuri sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)

BIBLIOGRAFIE:

 Dumitru Dumitru – Ghid de reeducare funcţională, Ed.

Sport- Turism, 1981
 Dinculescu Traian – Balneokinetoterapie, Ed. Medicală, 1963
 Marcu Vasile – Masaj şi kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, 1983
 Popescu Eugen – Compendiu de reumatologie, Ed. Medicală
 Sbenghe Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicală, 1981
 Stroiescu Ion – Recuperare funcţională în practica
reumatologică, Ed. Medicală, 1979.