Tema IV.

Metode de cercetare psihologică şi pedagogică

Obiective Unităţi de conţinut

Masterandul va fi capabil: 4.1. Metodele de cercetare: definiţia, analiza
 să definească noţiunea de „metodă”; lor;
 să clasifice metodele de cercetare; 4.2. Metode generale de cunoaştere ştiinţifică
 să interpreteze şi să explice esenţa şi 4.3. Metodele empirice: analiza / studierea
particularităţile metodelor de cercetare; literaturii, documentelor, rezultatelor;
 să argumenteze temeiurile alegerii metodelor observare, chestionare, studierea
adecvate pentru o cercetare concretă; experienţei, interviul, testul, experimentul;
 să fundamenteze şi să construiască o 4.4. Tehnologia realizării unei cercetări
tehnologie investigaţională în cadrul unei ştiinţifice în domeniul psihologiei şi
probleme concrete de cercetare. pedagogiei.

Repere teoretice
Metoda de cercetare este modul de acţiune pentru cunoaşterea, investigarea şi
transformarea realităţii. Metoda de cercetare defineşte calea, structura de ordine sau programul
după se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop. Metoda de
cercetare este o îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente şi
tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic.
În psihologie şi pedagogie metodele de cercetare au un caracter instrumental, de
intervenţie, de informare, interpretare şi acţiune. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii:
 După specificul relaţiilor investigate:
- calitative
- cantitative;
 După natura relaţiei cercetător-subiect:
- directe
- indirecte;
 După scopul lor:
- metode de colectare a datelor
- metode de prelucrare şi interpretare a datelor
- metode de diagnoză, explicare, prognoză, corecţie, prelucrare statistico-matematică
 După nivelul de pătrundere în esenţa problemei cercetate:
- metode teoretice
- metode empirice.
Avînd drept criteriu fundamental aspectul funcţional al metodelor în demersul întreprins
ele pot fi clasificate în felul următor:
Metode pentru sesizarea problemei, clasificarea bazei teoretice şi a stadiului cercetării ei,
formularea ipotezei şi a obiectivelor: tehnicile de documentare şi studiu independent,
metode logice de analiză şi interpretare, metoda comparativă, metoda istorică.
Metode pentru acumularea empirică şi ştiinţifică a datelor în diferite faze ale cercetării:
observaţia, analiza produselor activităţii, analiza documentelor școlare, anchetarea,
chestionarea, discuţia, interviul, testul sociometric, studiul de caz, metoda biografică,
tehici de înregistrare audio-video.
Metode de aplicare a măsurărilor ameliorative, de intervenţie educativă, verificarea
ipotezei: experimentul psihopedagogic, cercetarea-acţiune (panel).
Metode pentru interpretarea parţială sau finală a rezultatelor: metode de interpretare
cantitativă, metode de interpretare calitativă, metode de măsurare statistică.
 Metode pentru finalizarea cercetării, valorificarea rezultatelor: tehnici specifice de
redactare, de comunicare, de generalizare [11].
Existenţa mai multor clasificări ale metodelor de cercetare nu trebuie considerată drept o
dificultate, acesta este reflectarea poliaspectuală a metodelor, calităţilor diferenţiale, manifestate
în diverse legături şi relaţii. În funcţie de aspectul cercetării şi obiectivelor concrete, cercetătorul
poate apela la diverse clasificări ale metodelor de cercetare dîndu-se preferinţă unei clasificări
concrete.
Cercetarea ştiinţifică se realizează pe etape şi pentru fiecare etapă se folosesc ansambluri,
îmbinări concrete de metode ştiinţifice. Alegerea metodelor de cercetare nu este un act
întîmplător în activitatea de cercetare, aceasta depinde de particularităţile sarcinilor care trebuie
rezolvate, de specificul problemei şi posibilităţile cercetătorului.
Metodele de cercetare trebuie să se raporteze la logica cercetării, indicîndu-se ce se va
studia la fiecare etapă şi în ce va consta activitatea cercetătorului:
Metodele sînt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico-
ştiinţifice de la care cercetătorul porneşte reunite sub metodologia cercetării. Fiecare şcoală sau
orientare psihologică şi pedagogică îşi are propria sa metodologie de cercetare.
Metode generale de cunoaştere ştiinţifică
Prin metodele generale de cunoaştere ştiinţifică, înţelegem metodele care se utilizează atît
la nivel empiric, cît şi la cel teoretic: analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia, metoda logică şi
abstracţia.
Analiza şi sinteza reprezintă operaţii mintale opuse, strîns legate între ele, prin care
cunoaşterea umană studiază structura obiectelor şi a proceselor, relaţiile dialectice existente între
întreg şi părţile lui componente.
Analiza este metoda generală de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea unui întreg
(obiect sau proces) în elementele lui componente şi pe studierea fiecăruia dintre acestea.
Sinteza constă în cunoaşterea obiectelor şi proceselor pe baza reunirii mintale a elementelor
obţinute prin analiza şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste elemente. Sinteza descoperă
elementul general care leagă părţile într-un tot unitar. Analiza şi sinteza se manifestă ca procese
de gîndire strîns legate de operaţii mintale ca metoda logică, abstracţia, generalizarea etc.
Metoda logică constă în ansamblul procedeelor şi operaţiilor metodologice şi gnoseologice
specifice care mijlocesc posibilitatea cunoaşterii structurii şi dinamicii raporturilor necesare
dintre diferite componente ale unui sistem. Metoda logică este un mod de exprimare a obiectului,
de formulare a unui rezultat.
Abstractizarea este o metodă generală de cunoaştere care constă în abstractizarea mintală a
unei serii de proprietăţi ale obiectelor, precum şi evidenţierea şi descoperirea unei proprietăţi.
Deducţia se bazează pe reguli care, avînd nişte premise adevărate, conduc la concluzii
adevărate, independent de experienţă. Inducţia conduce la concluzii pornind de la premisa care
se sprijină pe experienţă [18].
Metodele empirice de cercetare
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ştiut
fiind că fiecărei metode şi tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice. Limitele proprii
fiecărei metode şi tehnici pot fi depăşite prin utilizarea a cât mai multora dintre ele.
Observaţia presupune urmărirea intenţionată şi sistematică a obiectelor, fenomenelor şi
evenimentelor în stare naturală, în condiţii obişnuite de existenţă şi manifestare/desfăşurare, cu
scopul de a le recunoaşte cît mai profund şi de a le descoperi trăsăturile esenţiale.
Pe lîngă calitatea lor de a fi observabile, faptele trebuie să fie şi obiective. În cadrul
abordărilor ştiinţifice, obiectivitatea înseamnă că o observaţie poate fi reluată, replicată.
În cercetările psihopedagogice nu este uşor de surrins senzaţiile, opiniile, atitudinile,
convingerile, percepţiile, cogniţiile etc. În acest context se impune determinarea cu precizie a
aspectelor pertinente ale persoanelor sau situaţiilor care urmează să fie observate, în funcţie de
problema stabilită. Observaţia ca metodă de cercetare poate fi folosită independent sau implicată
în celelalte metode (experiment, convorbire, interviu etc). Pentru a fi eficientă observaţia trebuie
să aibă scopuri şi obiective clare, datele să fie înregistrate într-un protocol de observare, să se
elimine factorii perturbatori, să se prevină şi să se evite intervenţiile ce pot distorsiona
manifestările fenomenului studiat.
Etapele pregătirii şi desfăşurării observaţiei sunt următoarele:
- selectarea obiectului, determinarea scopului şi obiectivelor observaţiei;
- întocmirea planului observaţiilor, pregătirea documentelor, instalaţiilor pentru observaţii;
- adunarea datelor observaţiilor (înregistrări, procese verbale, tabele etc.);
- prelucrarea şi definitivarea rezultatelor observaţiilor;
- analiza rezultatelor şi a concluziilor observaţiilor.
Interviul reprezintă o situaţie de schimb conversaţional între două persoane în vederea
culegerii unor informaţii, care are loc într-un cadru specific.
Interviul necesită o pregătire specială atît pentru cercetător, cît şi pentru interlocutor.
Interviurile pot fi libere (nestructurate), independente de un program de întrebări prestabilite.
Dacă sînt necesare informaţii determinate precis, se organizează interviuri structurate, dirijate, pe
baza unor întrebări standardizate.
Răspunsurile la interviu se înregistrează în scris, notînd răspunsul la sfîrşitul sau pe
parcursul dialogului, prin înregistrare pe bandă magnetică sau alte tehnici de imprimare.
Răspunsurile înregistrate se grupează după criterii în prealabil stabilite în vederea evaluării.
La evaluarea răspunsurilor se aplică următoarele criterii de bază: rapiditatea comunicării,
limbajul, corectitudinea ştiinţifică a răspunsului, capacitatea de analiză şi sinteză, calitatea şi
promtitudinea deciziilor etc.
Discuţia trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă pentru a se obţine date reale privind
problema cercetării. Însă, foarte puţin se poate conta pe obţinerea unor răspunsuri sincere, atunci
cînd întrebările vizează trăiri şi atitudini individuale.
Chestionarea (anchetarea) este metoda de colectare a datelor necesare într-o cercetare
ştiinţifică, constînd în interogarea (orală sau scrisă) a subiecţilor colectivului experimental. Este
o probă care constă din răspunsurile date la o serie de întrebări, scrise pe un formular general.
Prin chestionare în timp scurt putem chestiona un număr relativ mare de persoane.
Chestionarea se aplică, în special, la cercetarea opiniilor, intereselor, convingerilor ce le
manifestă diferite persoane şi colectivităţi, la stabilirea cauzelor unor atitudini şi acţiuni, la
determinarea condiţiilor generale care pot influenţa evoluţia performanţelor unei activităţi etc.
La elaborarea chestionarului trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte: să conţină o
introducere, care să precizeze natura investigaţiei; să explice clar ce anume se urmăreşte prin
cercetare; să trezească interesul subiectului. În textul introductiv sînt următoarele informaţii: cine
lansează cercetarea (instituţia, catedra), obiectul cercetării, modul de formulare a răspunsurilor şi
valoarea acestora. De asemenea pe prima pagină se solicită informaţii despre cei investigaţi
(părinţi copii, etc.). După introducere urmează întrebări: a) cu răspunsuri închise, limitate, fixate
în prealabil; b) cu răspunsuri deschise; c) cu răspunsuri libere. Răspunsurile se dau de persoanele
chestionate.
Utilizarea anchetei ca metodă de cercetare comportă parcurgerea următoarelor activităţi:
stabilirea scopului ce se urmăreşte prin anchetă; determinarea eşantionului de subiecţi la care va
fi aplicat; redactarea chestionarului de anchetă; aplicarea anchetei asupra eşantionului stabilit;
organizarea şi analiza datelor obţinute; interpretarea datelor.
În elaborarea chestionarelor se va ţine cont de următoarele cerinţe:
- nu se recomandă chestionare cu multe întrebări, care devin plictisitoare şi cer mult pentru
completare;
- întrebările să fie structurate în ordinea obiectivelor urmărite;
- la formularea întrebărilor să se ţină cont de nivelul de cultură şi informare asupra unui
anumit domeniu al persoanelor chestionate;
- ancheta să nu conţină întrebări vagi, echivoce, complexe, să nu sugestioneze pe cel care
răspunde, să ceară răspunsuri scurte.
 Răspunsurile chestionarului trebuie confruntate cu cele obţinute prin alte metode de
cercetare.
Analiza produselor activităţii. Potenţele, însuşirile şi capacităţile omului se exteriorizează
nu doar în conduitele motorii, verbale sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii sale.
În compunerile, desenele, creaţiile literare realizate de un individ, în modul de formulare şi de
rezolvare a unor probleme, în construcţiile tehnice, în produsele activităţii ştiinţifice, sau a
oricărui tip de activitate, se obiectivează, se „materializează” diversele sale disponibilităţi
psihice. Orice produs realizat de elevi poate deveni obiect de investigaţie psihopedagogică. Prin
aplicarea acestei metode obţinem date cu referire la amploarea intereselor, calitatea
cunoştinţelor, priceperilor, abilităţilor, etc., stilul realizării (personal sau comun, obişnuit),
nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în învăţare (prin realizarea repetată a unor
produse ale activităţii). Pentru cercetători o mare importanţă o are fixarea unor criterii după care
se evaluează produsele activităţii. Printre acestea mai semnificative sunt: corectitudinea -
incorectitudinea, originalitatea - banalitatea, complexitatea - simplitatea, expresivitatea -
nonexpresivitatea produselor realizate.
Metoda biografică (anamneza) este o metodă de diagnostic, care nu numai asigură
înregistrarea cronologică a transformărilor sesizate în structura persoanei, dar şi stabileşte
legături cauzale în succesiunea faptelor. Este necesar să se sublinieze în mod sistematic trecutul
individului, ceea ce va completa cu date importante evoluţia vieţii individului privită din
perspectiva condiţiilor şi factorilor externi.
În literatura de specialitate se face distincţia dintre analiza subiectivă (ceea ce relatează
individul despre trecutul propriu) şi analiza subiectivă (informaţii despre trecutul individului
relatate de alte persoane).
Metodele sociometrice măsoară relaţiile afective din interiorul grupurilor. Rezultatele
obţinute prin metoda sociometrică indică numai distribuţia temporară a dimensiunilor afective
specifice relaţiilor sociale. Din această cauză este util ca pentru a putea depista tipurile de relaţii
interindividuale dintre membrii unui grup, rezultatele obţinute prin metoda sociometrică să fie
corelate cu observaţia participativă, cu interviul atitudinal, experimentul etc.
O metodă nu este eficientă prin sine, ci prin modalitatea efectivă de integrare a ei în
proiectul cercetării şi de combinare cu celelalte componente ale acesteia. O cercetare
psihopedagogică nu se poate realiza fără un suport teoretico-metodologic de producere,
prelucrare şi interpretare a datelor.