optatec răsfrânte

buzele florilor,
cruciş şi pieziş,
trunchiul molifţilor,
muşhiul încărunţit, piatra surpată,
trezite la zbor nesfârşit
ciorile pe gheţar:

acesta-i ţărmul unde-odihnesc

cei pe cari i-am ajuns:
ei ora n-o vor numi,
fulgii n-or număra,
apele nu vor urma la zăgaz.

Ei stau în lume răzleţi,

fiecare cu noaptea sa,
fiecare cu moartea sa,
crunt, descoperit, brumat
de preajmă, de depărtare.

Ei plătesc datoria ce le-anima obârşia,

ei o plătesc cu o vorbă
ce pe nedrept dăinuieşte, ca vara.
O vorbă – ştii:
un cadavru.

Să îl scăldăm,
să-l pieptănăm,
să-i îndreptăm
ochii spre cer.