Hai, soră, prin beznă și-mparte pomezi

și albelor vieți și gurilor mute.

Din bolu-ți în care ești val, precum crezi,
sticlirea o beau din recife pierdute.

Golită e scoica și vâsle-s uscate,

iar cel părăsit de pământ se îneacă.
Albastru-n ostrov a pierit astăzi, frate,
doar sufletu-ncearcă prin alge să-și treacă.

Când clopotul sună mai straniu, în unghi...

Balsamul de-adânc mă lovește, străine...
Pe cine să urc, de-s căzut în genunchi?
Și rănile cui sângerează sub mine?

Cu-a inimii umbră-aruncată îți șterg

palma, în timp ce doar cuget și- aleg:
Din nou sus pe deal nu mai vreau ca să merg.
De steaua de mare, suflet, te leg.