Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea

poruncilor) Luca 18, 18-27

Dregătorul confirmă că știe poruncile și că le-a păzit dintotdeauna. Și totuși,

simte că încă îi lipsește ceva pentru a putea moșteni viața veșnică. Iar Iisus îi
descoperă dificultatea esențială. „Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le
împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Lc. 18,
21). De-abia acum dialogul se încheie. Dregătorul pleacă întristat, pentru că e
foarte bogat. Atât de bogat, încât devenise dependent de avere. În orice
dependență, renunțarea la elementul care conferă plăcerea produce tulburări fizice
și psihice asupra celui dependent. De aceea „s-a întristat” dregătorul, iar întristarea
sa a fost la fel de sinceră și profundă precum dorința inițială de a moșteni viața
veșnică. Bunurile proprii nu îi mai asigurau existența, ci i-o înlănțuiau. Renunțarea
la tot ceea ce avea i-ar fi redat libertatea. L-ar fi urmat astfel pe Hristos, ar fi
agonisit comori în ceruri, ar fi dobândit viața veșnică. Din păcate, povara lui „a
avea”, acum și aici, l-a făcut să rateze șansa de „a fi” în Împărăția veșnică a lui
Dumnezeu.

„Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 18,18)

Întrebarea inițială a dregătorului primește acum un răspuns, potrivit pentru

orice om, în orice loc și timp ar trăi el: cel care are puterea de a renunța la
obstacolul său pentru a urma lui Hristos va moșteni viața veșnică. Iubirea pătimașă
de avere este doar un caz, căci orice patimă reprezintă un obstacol în calea urmării
lui Hristos!

Omul contemporan a uitat care este scopul principal al existenţei lui. A

socotit că este nemuritor pe pământ. S-a legat cu tărie de materie, de bani, de
proprietăţi, de lucruri. Abuzurile sunt socotite drept libertate, nelegiuirea -
progres, viclenia - ingeniozitate, păcatul - eliberare, cinstea drept prostie.  Pofta
banilor, a trupului şi iubirea de slavă au luat locul lui Dumnezeu. Prefăcătoria
a devenit plăcută.
Sufletul caută lumină dincolo de lumina solară şi artificială. Conştiinţa se
zbuciumă. Fiinţa fiecărui om serios caută cu ardoare izvoarele curate ale

1
apelor ca să se adape cu adevărat. Diferitele reţete pentru plăcerea trecătoare
au adus în cele din urmă durere din destul.
Mulţi oameni sensibili ai vremurilor noastre se închid în ei înşişi şi chiar dacă
nu vorbesc aiurea şi nu suferă de melancolie, monologhează meditând la
schimbarea atât de violentă a timpurilor. În discuţii predomină un duh de
fundătură. 
 E nevoie de sinceritate, de seriozitate, de curaj, de ajutor nemijlocit. Nu este
timp pentru îndreptăţiri şi amânări. Nu sunt de folos învinuirile, vociferările,
mustrările. Să ne îndreptăm atenţia spre noi. Să ne privim fiecare sinele nos-
tru, fără înconjur şi introduceri întinse. Mijloacele de informare ne întorc
atenţia permanent către ceilalţi. Promovează critica uşoară şi nu autocritica
riguroasă. Ne comparăm de obicei cu cei mai răi. Oamenii imorali vorbesc
despre moralitate, cei necuraţi despre curăţire. Ritorii moralişti vociferează
dojenitor despre corupţie, ca să se afirme ei înşişi şi să primească felicitări pentru
cât de frumos vorbesc.
Pervertirea este în adâncimea sufletului omenesc. Acolo trebuie să
localizăm buba. Să nu căutăm departe de noi ceea ce se află înlăuntrul nostru.
Hristos a stăruit pentru trezvia lăuntrică, autocritică, cercetare a sinelui,
neprihănire, cunoaştere de sine şi învinuirea eu-lui propriu. Libertate înseamnă
în primul rând să faci tot ce vrei cu omul dinlăuntrul tău, şi  nu el cu
tine. Bărbăţie înseamnă să-ţi biruieşti patimile. În zilele noastre, omul este
liber în închipuirea lui. Crede că merge bine, dar nu e deloc bine.
Materialiştii au respins de mult orice idee religioasă şi, precum am mai spus, au
îndumnezeit trupul şi banii. In ziua de azi omul nu vrea să aibă îndatoriri şi
obligaţii. Doreşte numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoşător de
mult. Omul a cărui singură şi statornică iubire este materia nu poate deveni
nestricăcios. Ethos-ul se dobândeşte prin iubirea celor duhovniceşti. Dacă în
legăturile dintre oameni nu este Hristos, aceste legături sunt şubrede. Dacă
omul nu iese din cetatea încrâncenatului EU ca sa intre în cetatea lui TU, cel
iubitor de om şi dacă nu are o legătură personală cu Dumnezeul cel Viu, va
suferi în zadar. Dacă nu ne încredinţăm lui Dumnezeu şi aproapelui, vom
pătimi de singurătate. Fără aceste strădanii viaţa nu se schimbă. Se va cufunda în
fiecare zi în monotonie. În acest vid duhovnicesc ipocrizia ia proporţii.
Adâncirea într-un individualism demonic având drept singur ţel bunăstarea,
prosperitatea creează o atmosferă rece.  Are şansă de izbândă numai cel care
este bogat. Nici o vorbă despre educaţie, credinţă, idealuri, trăsături morale şi
caracter. În casele oamenilor mijloacele mass-media au luat amploare şi s-au
depreciat discuţiile. Conştiinţa oamenilor va trebui să se trezească, să-şi
amintească de nevinovăţia copilăriei, să se înfierbânte credinţa, să crească o
bună tânjire pentru pocăinţă, pentru întoarcere şi sporire. Trebuie să regăsim
2
frica lui Dumnezeu, sensul adânc al existenţei omului, valoarea sfântă a ca-
racterului unic al persoanei umane. E vremea să descoperim viaţa creştină
adevărată, respectul şi înţelegerea reciprocă, ajutorarea oamenilor între ei.
Conştiinţa nu mai poate tolera ridicarea în slăvi a răului. Omul este chemat să
pornească la luptă pentru virtute, să stea împotriva răului, să dea mărturie de
adevăr.
Nu trebuie să ne rezumăm la o simplă luare la cunoştinţă a situaţiei, care duce
la deznădejde. Este nevoie de luptă plină de optimism. Fiecare să-şi aprindă
făclia în întunericul existenţei lui şi încet, încet se va împrăştia întunericul
care ne munceşte. Unealta pentru schimbarea lumii este în mâinile fiecăruia dintre
noi. Neîmplinirile nu trebuie să ne arunce într-o critică monotonă, cicălitoare şi
bombastică. Să începem prin autocritică. De acolo va începe rezidirea.
Lacrimile vor spăla fărădelegile noastre.
Cuvântul Bisericii lui Hristos nu a expirat, nici nu s-a degradat. Să-i acordăm
mare atenţie, în primul rând noi, cei care îl rostim.  E cazul să se audă Fericirile
rostite de Domnul, cuvintele Sfinţilor, înţelepciunea Părinţilor pustiei. Să nu ne
împiedice descurajarea, trândăvia, comoditatea şi amânarea. Având exemplul
mărinimiei Sfinţilor suntem chemaţi la o luptă bărbătoasă prin care să ne
împotrivim patimilor ce trebuie neîncetat tăiate, pentru a strânge, astfel, roa-
dele virtuţii. Omul este chemat întru libertate să aleagă binele, frumosul, sfinţenia,
veşnicia, luptând cu însufleţire şi smerenie, şi nu cu pesimism şi comoditate.
Materialismul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu şi înlănţuie omul care
se predă acestuia. O viaţă lipsită de libertate şi fără principii morale aduce plictis,
teamă, urâciune, chin. Niciodată scopul nu scuză mijloacele. Binele va veni
numai într-un bun mod. Pentru un bine general nu se poate anula cel
personal. Dostoievski spune cu înţelepciune: „Nu e cu putinţă să avem o pace
universală întemeiată pe sângele unui copil nevinovat!” Omul este scop şi nu
mijloc.
O viaţă cu adevărat onestă poate că nu oferă tronuri, dar dăruieşte liniştea
conştiinţei şi aceasta are fără îndoială o importanţă deosebită.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în binecunoscutul său cuvânt despre dragoste spune
că în funcţie de modul în care întrebuinţăm lucrurile devenim împătimiţi sau
virtuoşi. Există simplă întrebuinţare şi rea întrebuinţare: întrebuinţare fără
măsură, prisos, saturare şi risipă. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că nu este păcat
vinul, ci beţia. Respingerea oricărei limite nu este adevărata libertate. Omul
lumesc, stânjenit de prezenţa lui Dumnezeu în lume s-a îndepărtat de El,
socotind că astfel se va desfăta nestânjenit de libertatea deplină. Ceea ce îl
interesează în principal pe omul de astăzi este să câştige mult, să fie fericit, să
nu-l deranjeze nimeni. Astfel ajunge sa-şi înăbuşe conştiinţa. Am ajuns să
avem tehnologie înaltă, dar omenie foarte redusă, de multe ori inexistentă.
3
 Multele înlesniri au îngreuiat viaţa, comoditatea exagerată a adus
monotonie.  Oamenii sensibili, timizi, cinstiţi, generoşi nu au loc într-o lume
egocentrică, aspră, plină de îngâmfare, de contradicţii şi dominare. Insă
absenţa bucuriei din viaţa multora va determina un interes pentru
întrebarea: „Unde ne îndreptăm?”
Viaţa de aici este un loc al examenelor pentru intrarea în viaţa veşnică. Aceasta nu
trebuie să uităm nicicum. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeţi
vremelnici; trecători pe pământ. Pe peretele din afara chiliei unui monah atonit
scria: „Astăzi eu, mâine altul, nimeni nu rămâne veşnic aici”. Ne aflăm în această
lume ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Nereuşita adevăratei cunoaşteri a lui
Dumnezeu constituie cea mai mare tragedie a omului. Intâlnirea omului cu
Dumnezeu îi va dărui plinătate şi bucurie absolută.
Viaţa religioasă astăzi este ţinta ironiei şi este dispreţuită. Poate noi dăm
pricini? Oare nu suntem creştini adevăraţi, ci falsitatea ne-a inundat
viaţa? Oare, aşa cum spune înţeleptul indian Gandhi, nu ne asemănăm lui Hristos
şi de aceea Gandhi îl iubeşte pe Hristos şi nu pe creştini? 
În această situaţie dureroasă mai este cu putinţă să nădăjduim? DA. Deznădejdea
este veşmânt demonic. Nu avem motive să nu răbdăm, să nu stăruim, să nu
nădăjduim, să nu fim optimişti: în cenuşă există scântei. Şi în zilele noastre
există virtuţi ascunse. Sfinţenia a fost întotdeauna în minoritate. Virtutea
onestităţii nu a murit. Există şi azi adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu. Spunea
o bătrână din Creta: „în 86 de ani de viaţă nu am întâlnit om rău!”. Îi vedea pe
toţi buni, pentru că ea însăşi era bună. Au existat lumini ascunse în
întuneric. Din pământ putred înfloresc plante paradisiace.  Nici un „Doamne
miluieşte” nu se pierde. Nu există vreun păcat care să nu poată fi iertat de
iubirea cea mare a lui Dumnezeu. Pocăinţa este pentru toţi, dar pentru noi
toţi. Nimeni nu este fără de păcat pe acest pământ. Suntem păcătoşi cu toţii, să
fim împreună pătimitori şi îngăduitori cu aproapele.
Este o contradicţie şi un demers fără rezultat ca omul să vorbească frumos
despre ceva, iar în viaţa lui să se manifeste exact contrariul.  În ziua de azi
însă există o indiferenţă împovărătoare, o înfricoşătoare lipsă de pocăinţă. Ce
exemplu dăm copiilor noştri astăzi când şi creştinii noştri se enervează, se
panichează, se tem, sunt stăpâniţi de melancolie şi făţărnicie? Nu este nevoie să
inventăm acum criterii ca să le oferim. Ele există pline de viaţă, însufleţite, în
îndelungata noastră Tradiţie Ortodoxă, în frumoasa noastră limbă, în sfânta noastră
credinţă, în măreţele virtuţi ale libertăţii şi dragostei.
 Este deosebit de actuală teologia libertăţii, a sfinţeniei şi a unicităţii
persoanei umane. Lumea aceasta este o lume a legăturilor între persoane, a
comunicării, a comuniunii şi nu a unor simple legături practice. Trecerea de
la Eu la Tu, adevărata apropiere de celălalt ca frate, fără prejudecăţi şi
4
ezitări, suspiciuni şi ipocrizii, va aduce Har, bucurie şi tihnă. Temelia existenţei
pe aceste meleaguri a fost întotdeauna etosul. Cu adevărat liber este numai acela
care iubeşte în mod dezinteresat şi jertfelnic.
Este atât de necesar ca societatea de azi să se ocupe de cele vitale şi esenţiale:
instituţia familiei să fie la adevărata ei valoare, patria să fie iubită, societatea
să fie reaşezată pe fundamente mai solide. Această triadă patrie–religie-
familie, va trebui să-şi regăsească locul, vrednicia şi cinstea ei, fără idealizări
şi extremisme. Suntem chemaţi la nevoinţă, la priveghere, la trezvie. A fi în
adevăr înseamnă a nu cunoaşte uitarea. Nu putem să ne lepădăm cu uşurinţă
de Tradiţia noastră dătătoare de viaţă, care grăieşte despre comuniunea,
încrederea, ajutorul, înţelegerea oamenilor întreolaltă şi împreuna lor
vieţuire. Tovărăşia, frăţietatea, sprijinul înfrumuseţează viaţa; dau curaj şi
nădejde; nu lasă pe om pradă singurătăţii, cea care provoacă întunecarea
gândurilor, întristare, deznădejde, melancolie, vinovăţie şi dureroasă
însingurare. Să laşi loc celuilalt, să faci cele bineplăcute celuilalt, să te încrezi
în fratele, să renunţi la voia ta, este o lucrare frumoasă, care va aduce multă
bucurie sufletului. Mici gesturi zilnice ne pot înfrumuseţa în mod uimitor
viaţa, iubiţi fraţi.
In cunoscuta operă Fraţii Karamazov, Dostoievski descrie cum o prinţesă a mers
la Stareţul Zosima, care era Sfântul Ambrozie al Optinei, şi i-a spus: „Îi iubesc pe
toţi oamenii, dar pe slujitoarea mea nu o iubesc.” Şi Stareţul i-a răspuns: „Pe
nimeni nu iubeşti!” Niciodată iubirea creştină nu este nevăzută. Oamenii
cosmopoliţi ai acestui veac au un fel de dragoste lipsită de durere, pentru toţi,
dar nu pentru aproapele. Sunt individualişti şi nu iubitori de om. Iubindu-ne
patria, iubim totodată întreaga lume. Strămoşii şi părinţii noştri, familia şi patria
noastră, credinţa, Tradiţia şi cultura noastră sunt elementele identităţii noas-
tre. Legea libertăţii şi a dreptăţii o cunoaştem, dar nu contenim să păcătuim, să
urmărim cele rele, şi nu cele bune. Această dedublare este distrugătoare.
Neîntârziat avem trebuinţă să ne aplecăm asupra sinelui cel necunoscut şi să
ne cercetăm lăuntric. Ne socotim atotştiutori, dar nu ştim ce se întâmplă
înlăuntrul nostru. Credem că suntem cu desăvârşire liberi şi nu putem face tot
ce vrem cu sinele nostru, care ne alunecă printre degete. Lipsiţi de morală,
bunăcuviinţă şi nobleţe ne dorim numai să ieşim în evidenţă, alunecăm în
îndreptăţire, în mulţumirea de sine şi în critică. 
 Fără valori, idealuri, credinţă, virtute, cinste nu poate exista o viaţă împlinită,
lipsită de pericol, cuviincioasă şi responsabilă. Să nu ne atingem de bogăţie
nedreaptă, ilegală, şi păcătoasă. Suntem chemaţi să trăim iarăşi un alt fel de
singurătate, deosebită, sfântă. Spune un Părinte din vechime că dacă omul nu îşi
spune că „sunt singur cu Dumnezeu”, nu e cu putinţă a se mântui.

5
 Scopul nostru nu este să găsim ţapi ispăşitori, dându-ne deoparte pe noi
înşine. Sfinţii spun că toţi suntem împreună responsabili pentru existenţa
răului. Este adevărat că ni s-a slabănogit destul de mult cugetul nevoitor. 
Poetul grec Andreas Kalvos spune: „Libertatea cere virtute şi
cutezanţă”. Libertatea se păstrează cu jertfe şi vitejie. Prin frăţietate ajungem la
libertate şi ea dăruieşte unire duhovnicească. Libertatea este darul preţios al lui
Dumnezeu. Legătura noastră cu Dumnezeu este liberă. Întunecarea legăturii cu
Dumnezeu aduce păcatul în viaţa noastră. Consecinţa păcatului este robia
patimilor. Omul împătimit este lipsit de libertate, chiar dacă zice el că este
liber. Nelegiuirea îi stăpâneşte sufletul. Tragedia omului din zilele noastre
constă în abdicarea lui de la adânca tânjire a sufletului după izbăvire şi mân-
tuire. O tragedie cu multe goluri lăuntrice care duce mai devreme sau mai
târziu la fundătură şi nihilism. A trăi unul pentru celălalt pare o predică a
vremurilor de foarte demult. 
Omul trăieşte în măsura în care iubeşte.
Trebuie să învăţăm a asculta tăcerea lui Dumnezeu. Când zăboveşte a ne
răspunde, înseamnă că ceva se întâmplă, aşteaptă ceva de la noi, există un
motiv. Scrie Sfântul Nicolae al Ohridei: „Porneşte pe drumul tău, cu frica lui
Dumnezeu şi cu încredere deplină în El. Căci, să ştii asta, până şi drumul cel
mai uşor nu poate fi străbătut fără Dumnezeu…”.
Să nu ne înspăimânte ironiile [lumii]. Să nu ne temem că nu suntem mulţi. Să
nu ne simţim inferiori sau ruşinaţi. Lupta să ne facă mai viteji. Durerea şi
amărăciunea de la toate câte auzim, vedem şi trăim să o transformăm în
rugăciune fierbinte, din inimă. Cei care batjocoresc sfinţenia se pedepsesc
singuri, trăind o viaţă lipsită de dragoste. Să nu răspundem la provocări. Să
nu ne angajăm în confruntări înverşunate cu ispita. Stareţul Paisie spunea că
şi ispita îi face bine pentru că îl face să lupte mai mult. Să nu ne înfricoşeze
furtunile vremii. Să nu ne lăsăm târâţi de gânduri de necredinţă. Să
mulţumim lui Dumnezeu că avem parte de însoţirea Lui, de întărirea Lui, de
mângâierea şi binecuvântarea Lui. Suntem norocoşi că avem un astfel de
Dumnezeu Atotbun. Să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri ca pe binefăcătorii noştri
şi vom găsi o uimitoare odihnă inimilor noastre. Să ne amintim adesea de
Crucea lui Hristos, de vremelnicia acestei vieţi, de viaţa cea veşnică şi vom
afla o linişte şi o armonie de neînchipuit. Să îndepărtăm de la noi toată
deznădejdea.  Hristos nu doarme. Biserica nu se scufundă nicicând.
Există din belşug virtute ascunsă şi astăzi, şi în mănăstiri, şi în lume. În mod
sincer ne întristăm pentru necredinţa multor oameni. Ne doare din dragoste şi
împreună pătimim şi ne rugăm pentru luminarea lor şi adevărata lor
evanghelizare. Nu cumva am fost şi noi pricina lepădării lor? Să nu pălăvrăgim
şi să repetăm mereu aceleaşi lucruri. Soarta noastră este în mâinile lui
6
Dumnezeu. Să ne încredinţăm Lui. Să lucrăm împreună cu El, cu
credincioşie. Să ne deschidem dinspre materie spre duh. Să înţelegem că „omul nu
trăieşte doar cu pâine  ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei
4,4).
(din: Monahul Moise Aghioritul, Omorarea patimilor, Editura Egumenita, 2015)

<<Se cuvine deci să redevenim în chip radical creștini – nu creștini radicali, însă!
Secularizarea lumii occidentale să nu ne împingă spre radicalisme precum cele
interbelice, care sunt profund necreștine! Să fim atenți ca virtuțile noastre să nu
facă mai rău lumii decât viciile altora! Scopul radicalilor este să salveze lumea
aruncând-o în aer, cum spunea Churchill despre Lenin.">> (Adrian Papahagi,
Conventia creştină, Londra, noiembrie, 2019)

În perspectiva alegerilor prezidențiale din anul 2019 și a celor locale și

parlamentare din anul 2020, au fost reafirmate principiile enunțate în mai multe
rânduri de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe cu privire la responsabilitatea
clericilor pentru păstrarea neutralității politice în perioada electorală.