Beton Armat Onet Si Olar

UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ-NAPOCA
Prof.dr.ing. Traian ONEŢ

Ing. Radu Ioan OLAR
BETON ARMAT
CURS GENERAL
UTPRES
2003
PREFAŢĂ
Cursul se adresează studenţilor de la toate secţiile Facultăţii de Construcţii

care au în planul de învăţământ disciplina de beton armat. Dar el este deopotrivă
util inginerilor constructori prin conţinutul pe care îl are şi prin caracterul de
noutate.
La baza elaborării lui au stat principiile şi regulile de calcul şi alcătuire din

Codul Model CEB-FIB 1990 [4], completate şi actualizate prin manualul
Federaţiei Internaţionale a Betonului, intitulat Structural Concrete [5], dar mai ales
cu regulile de calcul din Eurocodul 2 [8], cu care normele româneşti de proiectare
STAS 10.107/0-90 sunt în curs de armonizare, odată cu demersurile României de
intrare în Comunitatea Europeană.
Cluj-Napoca, martie 2003 Autorii
I
CUPRINS
Prefaţă I
Cuprins III
Cap. 1. Introducere 1
1.1. Raţiunea asocierii betonului cu armătura 1
1.2. Avantajele betonului armat 2
1.3. Neajunsurile betonului armat 3
1.4. Domenii de utilizare 3
Cap. 2. Betonul 4
2.1. Tipuri de betoane 4
2.2. Compoziţia betonului 5
2.3. Particularităţile structurii betonului 6
2.4. Influenţa mediului de exploatare 6
2.5. Rezistenţa betonului la compresiune 7
2.6. Definirea clasei betonului 9
2.7. Rezistenţa betonului la întindere 11
2.8. Rezistenţa la solicitări bi şi triaxiale 12
2.9. Curba caracteristică a betonului 13
2.10. Efectul timpului asupra rezistenţei şi deformaţiei betonului 15
2.11. Efectul repetării încărcărilor 19
2.12. Efectul temperaturii 19
2.13. Caracteristicile de calcul ale betonului 21
Cap. 3. Armăturile 23
3.1. Rolul armăturilor 23
3.2. Proprietăţile oţelurilor folosite ca armături 23
3.2.1. Proprietăţi mecanice 24
3.2.2. Proprietăţi tehnologice 26
3.3. Tipuri de oţeluri utilizate ca armături 27
3.4. Tipuri de armături utilizate la betonul armat 28
III
Cap. 4. Conlucrarea betonului cu armătura 31
4.1. Importanţa conlucrării betonului cu armătura 31
4.2. Aderenţa betonului la armătură 31
4.3. Ancorarea, înnădirea şi dispunerea armăturilor 37
4.4. Stadiile de lucru ale betonului armat 42
4.4.1. Întindere axială 43
4.4.2. Compresiune axială 45
4.4.3. Încovoiere 47
4.4.4. Compresiune sau întindere excentrică 50
4.4.5. Torsiune 50
4.5. Contracţia betonului 51
4.6. Curgerea lentă a betonului armat 54
4.7. Durabilitatea betonului armat 55
Cap. 5. Bazele proiectării elementelor structurale din beton

armat 59
Cap. 6. Proiectarea elementelor din beton armat în starea limită

de rezistenţă 67
6.1. Calculul în secţiuni normale 67
6.1.1. Secţiuni dreptunghiulare solicitate la încovoiere cu
forţă axială 69
6.1.2. Secţiuni T solicitate la încovoiere cu forţă axială 73
6.1.3. Secţiuni dreptunghiulare solicitate la compresiune
excentrică oblică 75
6.2. Calculul în secţiuni înclinate 78
6.2.1. Acţiunea forţei tăietoare şi a momentului încovoietor 78
6.2.1.1. Elemente care nu necesită armătură transversală
din calcul 80
6.2.1.2. Elemente care necesită armătură transversală
din calcul 81
6.2.1.3. Elemente cu înălţime variabilă 84
6.2.1.4. Console scurte 85
6.2.1.5. Străpungerea 86
6.2.2. Acţiunea momentului de torsiune 89
6.2.2.1. Torsiune pură 89
6.2.2.2. Torsiune îmbinată cu încovoiere şi/sau cu forţe
longitudinale 92
6.2.2.3. Torsiune combinată cu forfecare 92
IV
6.3. Starea limită ultimă indusă de deformarea structurală
(flambajul) 93
6.3.1. Calculul simplificat al stâlpilor izolaţi 95
6.3.2. Flambajul lateral al grinzilor zvelte 98
Cap. 7. Verificarea în starea limită de oboseală 99

7.1. Calculul eforturilor unitare 99
7.1.1. Eforturi unitare normale 99
7.1.2. Eforturi unitare tangenţiale 104
7.2. Condiţii de verificare la oboseală 105
Cap. 8. Verificarea în stările limită ale exploatării normale 108

8.1. Limitarea eforturilor în condiţii de exploatare 108
8.2. Starea limită de fisurare 109
8.2.1. Consideraţii fundamentale 109
8.2.2. Armarea minimă 110
8.2.3. Controlul fisurării fără calcul direct 110
8.2.4. Calculul deschiderii fisurilor 111
8.3. Starea limită de deformaţii 116
8.3.1. Cerinţe şi criterii pentru controlul deformaţiilor 116
8.3.2. Limitarea săgeţilor fără calcul direct 117
8.3.3. Limitarea săgeţilor prin calcul 119
8.3.4. Relaţii pentru calculul curburilor şi al săgeţilor 120
Cap. 9. Reguli de alcătuire constructivă 124

9.1. Stratul de acoperire cu beton 124
9.2. Plăci 125
9.3. Pereţi din beton armat (diafragme) 128
9.4. Grinzi 129
9.5. Stâlpi 134
9.6. Cazuri particulare 135
Bibliografie 136
V
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE
Betonul sub diferitele lui forme de realizare : beton simplu, beton slab armat,
beton armat discret, betonul armat dispers cu fibre discontinue sau continue
(cunoscut sub numele de ferociment) şi betonul cu diferite grade de precomprimare
este, după cum se ştie, materialul de construcţie cu cea mai largă utilizare. Aceasta
se datorează atât proprietăţilor sale tehnico-economice avantajoase, cât şi faptului
că pentru neajunsurile pe care le are se pot găsi soluţii eficiente şi funcţionale de
remediere.
1.1. Raţiunea asocierii betonului cu armătura
Betonul şi armătura din oţel au proprietăţi diferite, după cum rezultă din
tabelul 1.1. Ele sunt însă complementare, astfel că prin asocierea lor oţelul este
capabil să asigure rezistenţa la întindere şi probabil o parte din rezistenţa la
forfecare în timp ce betonul, rezistent la compresiune, protejează oţelul,
conferindu-i durabilitate şi rezistenţă la foc.
Tabelul 1.1. Proprietăţile betoanelor şi armăturilor

PROPRIETĂŢI BETON OŢEL
1 rezistenţa la întindere slabă bună
bună, dar barele flexibile
2 rezistenţa la compresiune bună
flambează
3 rezistenţa la forfecare aproximativă bună
4 durabilitatea bună corodează dacă nu este protejat
slabă, suferă pierderi rapide de
5 rezistenţa la foc bună rezistenţă la temperaturi mari
Asocierea celor două materiale este necesară pentru a se obţine un material

compozit, cu o structură monolită şi cu proprietăţi superioare faţă de cele ale
fiecărui material component luat în parte. Datorită faptului că rezistenţa la
întindere a betonului reprezintă doar aproximativ 10% din rezistenţa acestuia la
compresiune, proiectarea structurilor din beton armat se bazează pe conceptul că
1
betonul preia eforturile de compresiune, iar armătura pe cele de întindere. Pentru
ca cele două materiale să conlucreze la preluarea eforturilor (şi deci să se comporte
ca un material compozit) este imperios necesar ca :
între beton şi armătură să se realizeze o aderenţă bună astfel încât să
se evite alunecarea barelor de armătură în beton;
să existe o bună toleranţă a armăturii în beton, acesta trebuind să aibă
o impermeabilitate corespunzătoare pentru a proteja armătura împotriva
coroziunii;
să existe o compatibilitate a deformaţiilor betonului şi armăturii sub
încărcări şi variaţii de temperatură. Fenomenele de contracţie şi curgere
lentă determină incompatibilităţi ale deformaţiilor şi modificări ale stării
de eforturi care trebuie să fie luate în considerare la proiectarea
elementelor şi structurilor din beton armat.
În figura 1.1. este ilustrată o grindă încovoiată din beton armat având o
comportare de material compozit. Fisurile transversale care apar în zona întinsă pot
fi limitate ca deschidere, astfel încât ele să nu perturbe performanţele elementului.
Fig. 1.1. Comportarea de material compozit

a unei grinzi din beton armat.
1.2. Avantajele betonului armat
Betonul armat prezintă numeroase avantaje în raport cu alte materiale de

construcţii, şi anume :
poate lua orice formă, prin turnarea lui în stare proaspătă în cofraje
sau tipare;
are o rezistenţă bună la foc, betonul protejând armătura;
conferă structurilor caracterul de monolitism, având rigiditate mare în
toate direcţiile, grad mare de nedeterminare statică şi rezerve importante
de rezistenţă;
2
asigură o durabilitate sporită în condiţii determinate de mediu;
permite folosirea materialelor locale;
este un material igienic;
are o permeabilitate redusă la radiaţii;
are un preţ de cost atrăgător.
1.3. Neajunsurile betonului armat
Betonul armat prezintă şi unele neajunsuri, după cum urmează :

utilizarea ineficientă a betonului din zona întinsă, fiind necesar în
anumite situaţii să se apeleze la precomprimare;
permeabilitatea la lichide, temperatură şi sunete, care poate fi
compensată prin protejarea betonului cu materiale izolatoare;
masa relativ mare, neajuns care poate fi parţial remediat prin utilizarea
agregatelor uşoare;
controlul ulterior al calităţii este dificil de efectuat şi este inoperant;
transformările, modificările şi consolidările sunt greu de efectuat;
demolarea şi reciclarea materialelor este costisitoare şi nesigură;
transmite cu uşurinţă vibraţiile;
incompatibilitatea deformaţiilor din contracţie şi curgere lentă
menţionată la punctul 1.1.
1.4. Domenii de utilizare
Avantajele betonului armat sunt incomparabil mai mari în raport cu

neajunsurile acestuia, pentru care se găsesc în general remedii. Din acest motiv
betonul armat reprezintă materialul de construcţie cu cea mai răspândită utilizare.
Este greu de găsit un domeniu în care betonul armat să nu poată fi utilizat
competitiv cu celelalte materiale de construcţii.
Construcţiile din beton armat se pot realiza monolit, prefabricat, preturnat
sau mixt. Domeniile în care betonul armat se utilizează în mod frecvent sunt :
clădirile de locuit; construcţiile sociale, culturale şi sportive; construcţiile
industriale; construcţiile agro-zootehnice; alimentările cu apă şi canalizările,
construcţiile masive, construcţiile hidrotehnice, construcţiile pentru transporturi;
construcţiile subterane; construcţiile energetice.
3
CAPITOLUL 2
BETONUL
2.1. Tipuri de betoane
Betonul structural este un material de construcţie cu totul particular, căruia

nu i se poate aplica teoria clasică a rezistenţei materialelor, fondată pe ipotezele
corpului omogen, izotropic şi linear-elastic. În betonul armat avem de a face cu alte
variabile cum sunt : eterogenitatea, ductilitatea şi durabilitatea.
În prezent există o varietate mare de betoane. Pe lângă cele clasice, cu

rezistenţe obişnuite şi proprietăţi fizico-mecanice normale, sunt demne de
menţionat :
betoanele uşoare, având densitatea în stare uscată (la 105ºC) sub
2000kg/m3;
betoane de înaltă performanţă, având rezistenţa caracteristică la
compresiune fck=60…120MPa;
betoane de foarte înaltă performanţă, având fck=130…200MPa;
betoane de ultra înaltă performanţă, având fck>210MPa. Betoanele cu
pudră reactivă reprezintă un nou tip de beton cu rezistenţa la compresiune
pe cub de 200…800MPa, cu rezistenţa la întindere de 25…150MPa şi cu
densitatea de 2500…3000kg/m3. Proprietăţile acestuia şi preţul său de
cost îl situează între betonul tradiţional şi oţel;
betoane cu ductilitate sporită prin adăugarea în compoziţia lor a
fibrelor de oţel, de polipropilenă, a unui amestec de fibre, sau a filerelor;
betoane cu lucrabilitate sporită, care devin autocompactante sub
efectul greutăţii proprii, fără a necesita vibrarea lor;
betoane aşa-zise „inteligente”, ale căror proprietăţi defavorabile pot fi
ameliorate prin schimbări în compoziţia lor.
După densitatea aparentă (ρap) în stare uscată (la 105ºC) betoanele se

clasifică [1] în :
betoane uşoare, cu ρap ≤ 2000kg/m3;
betoane cu densitate normală (semigrele şi grele), cu
ρap=2001…2500kg/m3;
4
betoane foarte grele, cu ρap > 2500kg/m3.
Rezistenţa caracteristică la compresiune pe cub a betoanelor cu densitate

normală este cuprinsă între 5 şi 60 MPa.
2.2. Compoziţia betonului
Betonul este un material de construcţie solid, cu aspect de conglomerat,

obţinut prin întărirea unui amestec omogenizat de agregate, ciment şi apă, putând
conţine adaosuri şi/sau aditivi.
Agregatele utilizate la prepararea betoanelor au densitatea aparentă normală

cuprinsă între 2001…2500 kg/m3 şi sunt agregate naturale provenite prin
sfărâmarea naturală şi/sau concasarea rocilor. La realizarea betoanelor uşoare se
utilizează agregate semiartificiale.
Cimenturile reprezintă lianţi hidraulici (care se întăresc în urma procesului

de hidratare) care leagă granulele de agregat. Componentele principale din
compoziţia cimentului sunt clincherul Portland, zgura granulată de furnal,
puzzolane naturale şi industriale, cenuşă de termocentrală, şisturi calcinate, calcare,
praf de silice şi filere. Noile tipuri de cimenturi utilizate în ţara noastră [1] sunt :
cimentul Portland (fără adaos) (tip I) având clasele de rezistenţă 32,5;
42,5 şi 52,5N/mm2 şi rezistenţa iniţială normală, respectiv 32,5R; 42,5R
şi 52,5R şi rezistenţa iniţială mare;
cimenturi compozite (tip II) : cimentul Portland compozit, cimentul
Portland cu zgură, cu cenuşă, cu puzzolană naturală sau cu calcar, având
aceleaşi clase de rezistenţă ca şi cimenturile de tip I;
cimentul de furnal (tip III);
cimentul puzzolanic (tip IV);
cimentul compozit (tip V), produs cu adaos de zgură granulată de
furnal + puzzolană + cenuşă.
Se produc, de asemenea, cimenturi cu căldură de hidratare limitată

(cimenturile de tip H) şi cimenturi cu rezistenţă la agresivitatea apelor cu conţinut
de sulfaţi (cimenturile de tip SR).
Aditivii sunt substanţe chimice care se adaugă în beton în cantităţi mai mici
sau egale cu 5% din masa cimentului în scopul îmbunătăţirii/modificării
proprietăţilor betonului proaspăt şi/sau întărit. Ei pot fi : reducători de apă,
plastifianţi sau superplastifianţi, acceleratori sau întârzietori de priză şi întărire,
antrenori de aer, anti-îngheţ, impermeabilizatori şi inhibatori de coroziune.
5
Adaosurile sunt materiale anorganice fine care se pot adăuga în beton în
cantităţi mai mari de 5% din masa cimentului în vederea îmbunătăţirii
caracteristicilor acestuia sau pentru a conferi betonului proprietăţi speciale. Ele pot
îmbunătăţi lucrabilitatea betonului, gradul de impermeabilitate şi rezistenţa la
agenţi chimici agresivi. Adaosurile pot fi inerte sau active (zgura granulată de
furnal, cenuşa şi praful de silice).
2.3. Particularităţile structurii betonului
Caracterizarea de conglomerat a betonului este evidentă atât la nivel de :

macrostructură (reţea spaţială de granule de agregat înglobate în piatra
de ciment), cât şi de
microstructură (granule nehidratate de ciment în proporţie de circa
50% înglobate în faza hidratată alcătuită din geluri şi produşi cristalini).
Structura betonului nu este compactă. Ea cuprinde :

pori microcapilari în piatra de ciment produşi de apa în exces utilizată
la prepararea betonului peste cantitatea de apă necesară hidratării
cimentului;
pori şi canale capilare în beton (cu dimensiuni de 0,01…0,1mm), care
se formează prin separarea apei în exces din pasta de ciment şi prin
circularea ei liberă prin beton;
pori de aer oclus, înglobat în procesul amestecării betonului;
spaţii interstiţiale ,de ordinul fracţiunilor de microni, situate între
cristalitele gelurilor şi umplute cu apă adsorbită (legată cu forţe mari de
atracţie);
pori din contracţia iniţială;
fisuri din contracţia la uscare;
caverne.
Prezenţa golurilor în beton influenţează în mod negativ proprietăţile fizico-

mecanice ale acestuia. Porozitatea unui beton bine compactat variază între 6…8%,
iar a unui beton obişnuit între 10…18%. Ea poate fi redusă prin limitarea
raportului apă/ciment şi prin utilizarea aditivilor.
2.4. Influenţa mediului de exploatare
Pe durata exploatării oricărei construcţii, structura ei de rezistenţă ajunge în

contact cu aerul, apa, terenul de fundaţie, fluide tehnice sau materiale pulverulente.
6
Mediul în care funcţionează construcţia poate fi uscat sau umed şi poate avea
temperatură normală, redusă sau ridicată. Adesea, în mediul de exploatare există
agenţi agresivi, fizico-chimici [2].
Sub influenţa mediului de exploatare, betonul suferă următoarele fenomene :

contracţia, reprezentând reducerea volumului betonului la păstrarea lui
în aer uscat, ca urmare a reducerii volumului gelurilor prin pierderea apei
interstiţiale. Ea depinde de compoziţia mineralogică a cimentului,de
dozajul de ciment, de raportul apă/ciment, de umiditatea şi temperatura
mediului ambiant, de concentraţia de bioxid de carbon, de utilizarea
aditivilor la prepararea betoanelor şi de dimensiunile şi forma
elementului;
umflarea, reprezentând mărirea volumului betonului la păstrarea lui în
mediu umed sau în apă. Ea reprezintă 1/3…1/2 din valoarea contracţiei;
influenţa temperaturilor ridicate, constând în sporirea contracţiei şi în
reducerea rezistenţei la temperaturi peste 200ºC;
cavitaţia, manifestată prin tendinţa de dislocare a unor fracţiuni din
masa betonului atunci când apa izbeşte cu putere suprafaţa elementului
de beton, sau când se scurge pe lângă aceasta cu o viteză mai mare de
14m/s;
coroziunea betonului, care se manifestă prin :
- spălarea unor componente solubile ale betonului (în special
hidroxidul de calciu) sub acţiunea apelor lipsite de duritate;
- formarea unor compuşi solubili ca urmare a acţiunii acizilor;
- formarea unor săruri slab solubile care îşi măresc volumul la
trecerea în faza solidă (fenomenul fiind cunoscut sub
denumirea de agresiune sulfatică);
agresiunea hidrobiologică produsă de plante, micro şi
macroorganisme;
gelivitatea, reprezentând degradarea betonului ca urmare a îngheţ-
dezgheţului repetat.
Realizarea betoanelor durabile necesită proiectarea raţională a compoziţiei

betonului, adoptarea unei tehnologii adecvate de compactare a betonului, precum şi
tratarea ulterioară corespunzătoare a betonului.
2.5. Rezistenţa betonului la compresiune
Rezistenţa betonului în general şi rezistenţa la compresiune în special

reprezintă criteriul de calitate al betonului.
7
În funcţie de forma epruvetelor pe care se determină (fig.2.1), rezistenţa la
compresiune a betonului poate fi de trei tipuri :
Fig.2.1. Epruvete pentru determinarea

rezistenţei la compresiune a betonului.
a) rezistenţa cubică (fcub), determinată pe cuburi cu latura de 150mm

(respectiv de 141mm în perioada de tranziţie) sau pe fragmente de prismă, la
vârsta de 28 de zile.
La aceeaşi calitate de beton, reproductibilitatea rezultatelor este condiţionată
de adoptarea aceleeaşi tehnici de încercare definită prin contactul perfect şi
frecarea existentă între proba de beton şi platanele maşinii de încercare, tipul
şi caracteristicile presei şi viteza de aplicare a încărcării;
b) rezistenţa prismatică (fpr), determinată pe epruvete prismatice având
raportul h/b=3 şi solicitate în lungul axei lor. În figura 2.2 se prezintă
influenţa raportului dimensional h/b asupra rezistenţei epruvetelor
prismatice.
Fig.2.2. Dependenţa dintre

rezistenţa prismatică şi
raportul dimensional h/b.
8
Pentru un raport h/b=3 relaţia dintre rezistenţa prismatică şi cea cubică este
de forma :
fpr=(0,87 - 0,002 · fcub) · fcub [N/mm2] (2.1)
c) rezistenţa cilindrică (fcil), determinată pe epruvete cilindrice având
diametrul d=150mm şi înălţimea h=300mm, la vârsta de 28 de zile. Probele
se confecţionează din beton proaspăt sau se extrag prin carotare din
elementele de construcţii.
Corpurile de probă cilindrice se comportă asemănător cu cele prismatice,
rezistenţele obţinute fiind aproximativ egale şi sunt influenţate de raportul
dimensional (h/d respectiv h/b) în aceeaşi manieră.
Factorii care influenţează rezistenţa la compresiune a betonului sunt

următorii :
1. Forma şi dimensiunile epruvetei. Rezistenţa betonului scade cu creşterea
laturii cubului. Rezistenţa cilindrică reprezintă 80% din rezistenţa cubică.
2. Cimentul influenţează prin calitate şi dozaj. Rezistenţa la compresiune
creşte cu sporirea calităţii cimentului şi cu dozajul cimentului până la o
anumită valoare (50MPa, respectiv cca. 350kg/m3), după care aceste
influenţe se diminuează sau chiar dispar.
3. Apa de amestecare, respectiv raportul apă/ciment. Cu cât acestea au
valori mai mari, cu atât rezistenţa betonului scade.
4. Agregatele influenţează prin granulozitate, natura mineralogică, forma
granulelor şi natura suprafeţei lor. Rezistenţa betonului creşte prin reducerea
volumului de goluri din agregat, prin utilizarea unor agregate cu rezistenţa
mai mare decât cea a pietrei de ciment şi prin folosirea agregatelor de formă
sferică şi cu suprafaţa rugoasă.
5. Aditivii şi adaosurile folosite raţional influenţează favorabil rezistenţa la
compresiune a betonului.
6. Modul de punere în operă, care favorizează mărirea compactităţii
betonului, contribuie la sporirea rezistenţei acestuia.
7. Vârsta betonului în creştere este favorabilă înregistrării unui spor de
rezistenţă cu o rată descrescătoare.
8. Modul de aplicare al încărcării : încărcarea locală sporeşte rezistenţa
betonului, iar cea excentrică o diminuează.
2.6. Definirea clasei betonului
Este ştiut faptul că rezultatele obţinute la încercările de rezistenţă ale

betonului se dispersează în jurul unei valori medii. Spunem, deci, că rezistenţa
betonului este o mărime aleatoare. De aceea, pentru o clasă dată de rezistenţă
9
interesează atât valoarea medie, cât şi valoarea limită inferioară, iar uneori şi
valoarea limită superioară.
Admiţând că dispersia rezultatelor corespunde curbei de distribuţie normală

(cunoscută sub denumirea de clopotul lui Gauss) (fig.2.3), valoarea
minimă/maximă a rezistenţei corespunzătoare unui anumit grad de risc (fractil) are
valoarea :
Fig.2.3. Distribuţia rezistenţelor

betonului pentru două grade de
dispersie.
fmin/max = fm m t·s = fm·(1 m t·cv) (2.2)

în care :
f min/max este valoarea minimă/maximă, sau valoarea caracteristică;
fm - valoarea medie;
t - coeficientul de probabilitate;
n
∑ (f i − f m ) 2
s= 1 - abaterea medie pătratică sau rădăcina pătrată din
n −1
dispersie;
fi - valorile individuale ale rezistenţelor;
n - numărul de rezultate;
s
cv = - coeficientul de variaţie.
fm
Rezistenţa minimă corespunzătoare fractilului de 5% se obţine cu relaţia :

fk0,05 = fm·(1-1,64·cv) (2.3)
iar valoarea maximă cu fractilul de 95%, cu relaţia :
fk0,95 = fm·(1+1,64·cv) (2.4)
10
Fractilul 5% (respectiv 95%) indică probabilitatea ca 5 procente (respectiv
95 de procente) din toate rezultatele posibile ale încercărilor de rezistenţă să se
situeze sub valoarea caracteristică minimă (respectiv maximă).
Clasa de rezistenţă a betonului reprezintă rezistenţa caracteristică la

compresiune cu riscul (fractilul) de 5%, determinată pe cilindri de 150/300mm
(fck.cil) sau pe cuburi cu latura de 150mm (fck.cub), la vârsta de 28 de zile.
Potrivit normelor noi româneşti de proiectare (în curs de elaborare), clasele

de rezistenţă ale betoanelor utilizate la lucrări de beton armat şi beton
precomprimat sunt următoarele : C12/15, C16/20, C20/25, C25/30, C30/37,
C35/45, C40/50, C45/55, C50/60. Prima cifră indică rezistenţa caracteristică la
compresiune pe cilindru, iar cea de a doua pe cub [3].
2.7. Rezistenţa betonului la întindere
Betonul are o comportare deficitară la solicitarea de întindere, atât în

privinţa rezistenţelor cât şi a alungirilor limită. Cunoaşterea comportării betonului
la întindere este însă necesară pentru înţelegerea fenomenelor care determină
fisurarea şi deformarea elementelor de beton armat.
Pentru clasele de beton cuprinse între C12/15 şi C50/60 rezistenţa medie la

întindere variază între 1,6…4,1 N/mm2. Deşi rezistenţa la întindere a betonului este
influenţată de aceeaşi parametri ca şi rezistenţa la compresiune, totuşi se observă
că cele două tipuri de rezistenţă nu sunt proporţionale. La clase mai mari de
rezistenţă, sporirea rezistenţei la compresiune conduce doar la o mică creştere a
rezistenţei la întindere.
Cauzele unei atare comportări a betonului la întindere sunt :
prezenţa întotdeauna a microfisurilor în beton înaintea de încărcare, la
interfaţa dintre piatra de ciment şi agregate, sub efectul contracţiei;
neomogenitatea structurii betonului, în care se pot găsi goluri sau
defecte de structură.
Dificultăţile experimentale care însoţesc încercarea betonului la întindere
axială fac de regulă preferabile încercările la încovoiere sau la despicare.
Dependenţa dintre rezistenţa la întindere determinată prin încercarea la încovoiere
(fct,fl) şi rezistenţa medie la întindere axială (fctm) este dată în [4] de relaţia :
0,7
⎛h ⎞
1 + α fl ⋅ ⎜⎜ b ⎟⎟
fct,fl = fctm · ⎝ h0 ⎠ (2.5)
0,7
⎛h ⎞
α fl ⋅ ⎜⎜ b ⎟⎟
⎝ h0 ⎠
11
în care :
hb este înălţimea secţiunii epruvetei (mm);
h0 = 100mm;
αfl = 1,5 - coeficient care depinde de lungimea caracteristică, definită
în [5] drept măsură a fragilităţii epruvetei. Descreşterea lungimiii
caracteristice indică o sporire a fragilităţii.
Rezistenţa medie la întindere axială (fctm) poate fi estimată şi din rezistenţa

la întindere prin despicare (fct,sp) cu relaţia :
fctm = 0,9·fct,sp (2.6)
sau din rezistenţa medie la compresiune (fcm) cu relaţia :
fctm = fctmo·ln(1+fcm/fcmo) (2.7)
unde :
fctmo= 2,12MPa ,
fcmo = 10 MPa.
2.8. Rezistenţa la solicitări bi şi triaxiale
Rezistenţa betonului la solicitări biaxiale se poate determina efectuând

încercări la :
compresiune pe ambele direcţii;
întindere pe ambele direcţii;
compresiune pe o direcţie şi întindere pe cealaltă;
compresiune cu forfecare.
Fig.2.4. Rezistenţa
betonului la solici-
tări biaxiale.
12
Rezultatele încercărilor experimentale prezentate în figura 2.4 conduc la
următoarele concluzii :
rezistenţa la compresiune pe două direcţii este mai mare cu 27% decât
rezistenţa la compresiune monoaxială atunci când σ1/σ2 = 1/2 şi cu 16%
când σ1/σ2 = 1,00;
rezistenţa la întindere biaxială nu diferă esenţial de rezistenţa la
întindere monoaxială;
în cazul solicitării la compresiune – întindere, rezistenţele obţinute
sunt mai reduse decât cele la solicitările monoaxiale de compresiune,
respectiv de întindere.
În cazul solicitării de compresiune cu forfecare (fig.2.5), rezistenţa la

compresiune a betonului se reduce pe măsură ce efortul de forfecare creşte.
Înfăşurătoarea de rupere
0.2 ·fcc
fct fcc
Fig.2.5. Ruperea betonului solicitat la eforturi
normale după o direcţie şi la eforturi tangenţiale.
Atunci când în betonul solicitat triaxial eforturile principale minime σ2 şi σ3

sunt egale se poate considera că rezistenţa după direcţia efortului principal maxim
σ1 are valoarea :
σ1 = fc + 4·σ2 (2.8)
în care fc este rezistenţa la compresiune monoaxială determinată pe cilindri.
2.9. Curba caracteristică a betonului
În figura 2.6 se prezintă diagramele efort – deformaţie pentru betoane de

diferite clase solicitate la compresiune cu viteză constantă de deformare. Se
observă că în timp ce pentru clase reduse betonul este destul de ductil, el devine
din ce în ce mai casant odată cu creşterea rezistenţei la compresiune. Pentru
13
betoanele de înaltă rezistenţă comportarea betonului simplu poate fi considerată
foarte casantă.
Fig.2.6. Diagramele efort unitar – deformaţie specifică

pentru diferite clase de betoane.
La un efort egal cu 40% din rezistenţa la compresiune, fisurile, întotdeauna

prezente la interfaţa agregate – piatra de ciment, încep să se dezvolte. Când efortul
atinge aproximativ 80% din rezistenţă aceste fisuri se propagă în matricea de piatră
de ciment, predominant în direcţie paralelă cu încărcarea. Sistemul acesta de
microfisuri este responsabil pentru devierea diagramei efort – deformaţie de la
liniaritate.
Panta iniţială a curbelor caracteristice, corespunzând modulului de

elasticitate, creşte cu sporirea clasei de rezistenţă a betonului.
Diagrama efort – deformaţie pe ramura ascendentă cât şi pe cea descendentă
(la eforturi mai mari de 0,5 din rezistenţa medie la compresiune) poate fi
reprezentată printr-o parabolă.
În cazul solicitării de întindere microfisurile, care sunt întotdeauna prezente

înainte de încărcare, încep să se propage la un efort egal cu 70% din rezistenţa la
întindere a betonului, în principal după o direcţie perpendiculară pe efortul
14
exterior. În consecinţă relaţia efort – deformaţie, aproape liniară până la acest nivel
de încărcare, manifestă o deviaţie de la liniaritate pe măsura creşterii efortului. În
vecinătatea unui defect de structură începe să se dezvolte o aşa – zisă zonă de
proces, care constă dintr-un sistem de microfisuri mai mult sau mai puţin paralele,
dar iniţial discontinue. Zona poate încă transmite eforturi de întindere, de aceea ea
este denumită şi fisurare fictivă sau coezivă. Eforturile de întindere transmise scad
cu creşterea deschiderii microfisurilor până când se formează o fisură continuă şi
se produce ruperea.
În concluzie, comportarea la întindere a betonului se exprimă prin :

relaţia efort – deformaţie σt-εt (fig.2.7 a) în afara zonei de rupere şi
relaţia efort – deschiderea fisurilor σt-w în zona de rupere (fig.2.7 b).
Fig.2.7. Relaţia efort-deformaţie (a) şi efort-deschiderea fisurii (b)

pentru betonul solicitat la întindere axială.
2.10. Efectul timpului asupra rezistenţei şi deformaţiei betonului
Rezistenţa betonului la compresiune creşte în timp conform relaţiilor :

fcm(t)=βcc(t)·fcm (2.9)
⎧ ⎡ 1 ⎤⎫
⎪ ⎢ ⎛ 28 ⎞ 2 ⎥ ⎪
βcc(t)= exp⎨s ⎢1 − ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ ⎬ (2.10)
⎪ ⎢ ⎝ t / t 1 ⎠ ⎥⎪
⎩ ⎣ ⎦⎭
în care :
fcm(t) este rezistenţa medie la compresiune (N/mm2) la vârsta t a
betonului (în zile);
fcm – rezistenţa medie la compresiune la 28 de zile;
15
βcc(t) – funcţie care descrie dezvoltarea în timp a rezistenţei la
compresiune;
t – vârsta betonului (zile);
t1 = 1 zi;
s = 0,20…0,38 – coeficient care depinde de rezistenţa cimentului.
Relaţia (2.9) este valabilă pentru temperatura betonului de 20ºC. La

temperaturi diferite sunt necesare corecţii aşa cum se arată la pct. 2.12.
Evoluţia rezistenţei la întindere este mai dificil de anticipat până la vârsta de

28 de zile datorită efectului defavorabil al contracţiei. La vârste mai mari se poate
considera că dezvoltarea rezistenţei la întindere este similară cu cea a rezistenţei la
compresiune.
Creşterea în timp a modulului de elasticitate poate fi evaluată cu relaţia :

Eci(t)=βE(t)·Eci (2.11)
unde :
βE(t)= [β cc ( t )]0,5 (2.12)
2
Eci(t) – modulul de elasticitate tangent (N/mm ) la vârsta t (zile);
Eci – idem la vârsta de 28 de zile, conform relaţiei (2.13);
βE(t) – funcţie care descrie dezvoltarea în timp a modulului de
elasticitate;
βcc(t) – coeficient conform relaţiei (2.10);
t – vârsta betonului (zile).
Modulul de elasticitate tangent în origine la vârsta de 28 de zile se obţine cu

relaţia :
1
⎛f ⎞
Eci=αE·Eco ⎜ cm ⎟ 3 (2.13)
⎜f ⎟
⎝ cmo ⎠
în care :
αE = 0,70…1,20 este un coeficient care depinde de tipul agregatelor;
Eco = 2,15 x 104 N/mm2;
fcm – rezistenţa medie la compresiune;
fcmo = 10 N/mm2.
În cazul efectuării unei analize elastice a structurilor se poate utiliza o

valoare redusă pentru modulul de elasticitate (Ec=0,85·Eci) în vederea luării în
considerare a deformaţiilor plastice iniţiale.
16
Sub sarcini mari de durată, rezistenţa la compresiune a betonului descreşte
datorită continuării procesului de microfisurare. Această reducere de rezistenţă este
contracarată de o creştere a rezistenţei datorită continuării procesului de hidratare a
cimentului. Rezistenţa betonului la compresiune sub cele două efecte simultane se
poate evalua cu relaţia :
fcm,sus(t,to) = fcm·βcc(t)·βc,sus(t,to) (2.14)
1
⎧⎪ ⎡ ⎛ t − t o ⎞⎤ ⎫⎪ 4
βc,sus(t,to) = 0,96 – 0,12· ⎨ln ⎢72 ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟⎥ ⎬ (2.15)
⎪⎩ ⎣ ⎝ 1 ⎠⎦ ⎪⎭
t
în care :
fcm,sus(t,to) este rezistenţa medie la compresiune a betonului la timpul t,
supus la eforturi mari de compresiune de durată, la o vârstă de încărcare
to < t;
βcc(t) – coeficient conform relaţiei (2.10)
t1 = 1zi.
Efortul maxim pe care îl poate suporta betonul în timp, fără să se rupă, este
denumit rezistenţă sub încărcări de durată. Pentru un beton încărcat la 28 de zile
aceasta reprezintă aproximativ 78% din rezistenţa sub încărcări de scurtă durată. Pe
acest considerent, diagrama efort – deformaţie din zona comprimată a elementelor
solicitate la încovoiere, cu sau fără forţă axială, poate fi înlocuită cu o diagramă
parabolă – dreptunghi.
Deformaţiile dependente de timp ale betonului pot fi deformaţii care depind

sau nu de eforturi. Deformaţiile independente de eforturi reprezintă modificările de
volum produse de contracţie şi umflare. Deformaţiile dependente de timp şi de
efort sunt deformaţiile de curgere lentă. Curgerea lentă este definită drept diferenţa
dintre creşterea în timp a deformaţiei unei epruvete solicitată la un efort constant şi
deformaţia observată pe o epruvetă însoţitoare neîncărcată. Reducerea în timp a
efortului, datorată unei deformaţii constante impuse, este cunoscută sub numele de
relaxare.
Deformaţia totală εc(t) care se produce la timpul t într-un element de beton

supus la un efort uniaxial de lungă durată poate fi exprimată cu relaţia :
εc(t) = εci(to) + εcc(t) + εcs(t) + εcT(t,T) =

= εcσ(t) + εcn(t) (2.16)
în care :
εci(to) este deformaţia iniţială dependentă de efort, la timpul aplicării
acestuia to;
17
εcc(t) – deformaţia de curgere lentă la o vârstă a betonului t>to;
εcs(t) – contracţia sau umflarea la vârsta t;
εcT(t,T) – deformaţia termică la vâsta t;
εcσ(t) = εci(to) + εcc(t) – deformaţia totală, dependentă de efort, la
vârsta t;
εcn(t) = εcs(t) + εcT(t,T) – deformaţia totală, independentă de efort, la
vârsta t.
Deformaţia de contracţie se compune din deformaţia la uscare a betonului

întărit, contracţia plastică, contracţia autogenă (autodesicarea sau contracţia
chimică) şi contracţia de carbonatare. În mod obişnuit, contracţia este modelată ca
o sumă a contracţiei autogene (relativ redusă pentru betonul obişnuit şi importantă
pentru betoanele de înaltă performanţă) şi a contracţiei de uscare. Contracţia
produce o stare de eforturi în elementele structurale de beton şi o stare de fisurare.
Deformaţia de curgere lentă a betonului se exprimă prin relaţia :

σ (t )
εcc(t,to) = Φ(t,to) c o (2.17)
E ci
în care :
εcc(t,to) este deformaţia de curgere lentă la timpul t a betonului
încărcat la vârsta to;
ε (t, t o )
Φ(t,to) = cc - coeficientul (2.18)
ε ci ( t o )
(caracteristica) curgerii lente;
εci(to) – deformaţia iniţială sau deformaţia elastică;
σc(to) – efortul care induce curgerea lentă, adică efortul aplicat la
timpul to;
Eci – modulul de elasticitate al betonului la vârsta de 28 de zile;
În domeniul sarcinilor de exploatare (σc≤0,40·fcm), betonul poate fi

considerat un material care îmbătrâneşte linear vâscoelastic. Ca urmare, deformaţia
de curgere lentă este liniară în raport cu efortul unitar.
Deformaţia totală dependentă de efort rezultă din relaţia :

εcσ(t,to) = εci(to) + εcc(t,to) =
⎡ 1 Φ( t, t o ) ⎤
= σc(to)· ⎢ + ⎥ = σc(to)·ϑ(t,to) (2.19)
E
⎣ c o ( t ) E ci ⎦
unde :
18
ϑ(t,to) este funcţia (complianţa) curgerii lente, reprezentând
deformaţia totală dependentă de efort, pentru unitate de efort;
Ec(to) – modulul de elasticitate în momentul încărcării (to)
În vederea modelării curgerii lente a betonului se pot adopta diferite ecuaţii

constitutive pentru coeficientul (caracteristica) curgerii lente Φ(t,to) sau pentru
funcţia curgerii lente ϑ(t,to).
Curgerea lentă şi relaxarea betonului depind de aceeaşi parametrii, şi anume:

proprietăţile materialelor care intră în compoziţia betonului, precum şi de
parametrii care definesc climatul ambiental, de durata şi de intensitatea încărcării.
Curgerea lentă poate afecta comportarea de lungă durată a structurilor de
beton în sens favorabil sau nefavorabil.
2.11. Efectul repetării încărcărilor
Construcţiile expuse la variaţii frecvente de eforturi pot manifesta fenomenul

de oboseală. Rezistenţa la oboseală prin compresiune este dată de relaţia :
f ck
fck,fat = βcc(to)·βc,sus(t,to)·fck·(1- ) (2.20)
25 ⋅ f cko
în care :
βcc(t) este coeficientul conform relaţiei (2.10);
βc,sus(t,to) – coeficientul conform relaţiei (2.15);
fcko = 10 MPa.
Deformaţia la efortul maxim, datorită repetării încărcărilor (între σc,max şi

σc,min) se poate estima cu relaţia :
σ c, max σ c, max + σ c, min

εcf(n) = + ⋅ Φ( t, t o ) (2.21)
E ci ( t o ) 2 ⋅ E ci
în care Φ(t,to) este coeficientul curgerii lente.
2.12. Efectul temperaturii
Betonul expus la o temperatură ambientală variabilă prezintă :

variaţii de volum, cărora le corespund deformaţii de lungime;
19
modificări de proprietăţi mecanice ale betonului ca urmare a
modificării ratei de hidratare a cimentului, cuantificate prin conceptul de
maturitate;
reduceri de rezistenţă şi de modul de elasticitate, precum şi creşteri de
deformaţii ultime şi de deformaţii plastice la temperaturi ridicate.
Efectul temperaturii ridicate asupra diagramei efort – deformaţie la

solicitarea de compresiune este ilustrată în figura 2.8 .
σc
f cm
efortul relativ de compresiune
deformaţia de compresiune εc [10-3]
Fig.2.8. Efectul temperaturilor ridicate asupra diagramei

efort – deformaţie la compresiune.
Temperaturile ridicate în intervalul 0ºC<T<80ºC afecteză rezistenţa la

compresiune fcm(T), rezistenţa la încovoiere fct,fl(T) şi modulul de elasticitate Eci(T)
potrivit relaţiilor :
T
fcm(T) = fcm·(1,06-0,003· ) (2.22)
To
T
fct,fl(T) = fct,fl·(1,1-0,005· ) (2.23)
To
T
Eci(T) = Eci·(1,06-0,003· ) (2.24)
To
unde :
fcm ; fct,fl ; Eci reprezintă valorile corespunzătoare la temperatura de
20ºC;
T – temperatura (ºC);
To = 1ºC.
20
2.13. Caracteristicile de calcul ale betonului
Rezistenţa caracteristică la compresiune a betonului fck, determinată pe

cilindri, cu probabilitatea de 95%, se dă în tabelul 2.1 pentru diferite clase de
rezistenţă ale betonului [3]. În acelaşi tabel se mai dau :
rezistenţele medii la întindere ale betonului fctm , precum şi valorile
inferioară (fctk 0,05 cu fractilul de 5%) şi superioară (fctk 0,95 cu fractilul de
95%), stabilite cu relaţiile :
fctm = 0,3·fck2/3 (2.25)
fctk 0,05 = 0,7·fctm (2.26)
fctk 0,95 = 1,3·fctm (2.27)
modulul de elasticitate (secant, definit de valorile efortului unitar de
compresiune a betonului σc=0 şi σc=0,4·fck) determinat cu relaţia :
Ecm = 9,5·(fck + 8)1/3 (2.28)
2 2
în care Ecm se exprimă în kN/mm , iar fck în N/mm .
Tabelul 2.1. Caracteristicile de calcul ale betonului
Clasa de
C12/15 C16/20 C20/25 C25/30 C30/37 C35/45 C40/50 C45/55 C50/60
rezistenţă
fck
[N/mm2]
12 16 20 25 30 35 40 45 50
fctm
[N/mm2]
1,6 1,9 2,2 2,6 2,9 3,2 3,5 3,8 4,1
fctk 0,05 1,1 1,3 1,5 1,8 2,0 2,2 2,5 2,7 2,9
fctk 0,95 2,0 2,5 2,9 3,3 3,8 4,2 4,6 4,9 5,3
[N/mm2]
Ecm
[kN/mm2]
26 27,5 29 30,5 32 33,5 35 36 37
Coeficientul deformaţiilor transversale (coeficientul lui Poisson) poate fi luat

egal cu 0,2 , pentru deformaţii elastice.
Modulul de elasticitate transversal se ia 0,4·Ecm .
Coeficientul de dilatare termică, pentru variaţii de temperatură în intervalul

-35ºC…+80ºC, se admite egal cu 10 x 10-6 / ºC.
21
Coeficientul final de curgere lentă a betonului de greutate normală Φ (∞, t o )
se prezintă în tabelul 2.2, iar deformaţia finală din contracţie εcs,∞ în tabelul 2.3.
În aceste tabele s-a notat cu Ac – aria secţiunii transversale a betonului şi cu
u – perimetrul acestei secţiuni. Valorile din tabel trebuie multiplicate cu 0,7 în
cazul betoanelor de consistenţă vârtoasă, respectiv cu 1,2 în cazul betoanelor de
consistenţă fluidă.
Tabelul 2.2. Coeficientul final de curgere lentă

Φ (∞, t o ) al betonului de greutate normală.
Dimensiuni convenţionale 2·Ac / u (în mm)
Vârsta to zile la încărcare 50 150 600 50 150 600
Condiţii de atmosferă uscată Condiţii de atmosferă umedă
(în interior) (RH=50%) (în exterior) (RH=80%)
1 5,4 4,4 3,6 3,5 3,0 2,6
7 3,9 3,2 2,5 2,5 2,1 1,9
28 3,2 2,5 2,0 1,9 1,7 1,5
90 2,6 2,1 1,6 1,6 1,4 1,2
365 2,0 1,6 1,2 1,2 1,0 1,0
Tabelul 2.3. Deformaţii finale din contracţii εcs,∞ (în ‰) ale

betonului de greutate normală.
Dimensiuni convenţionale
Localizarea elementului Umiditatea relativă (%) 2·Ac / u (mm)
≤150 600
În interior 50 0,60 0,50
În exterior 80 0,33 0,28
22
CAPITOLUL 3
ARMĂTURILE
3.1. Rolul armăturilor
Utilizarea raţională a betonului în construcţii necesită asocierea lui cu un

material capabil să preia eforturile de întindere, care este armătura realizată în
principal din oţel. Aşadar, rolul armăturii este :
preluarea cu precădere a eforturilor de întindere din încărcări
exterioare, dar şi
limitarea deschiderii fisurilor sub încărcări de exploatare;
evitarea sau limitarea fisurării din variaţii de temperatură şi contracţie;
preluarea întinderilor produse de aplicarea excentrică întâmplătoare a
solicitărilor de compresiune;
împiedicarea flambării armăturii longitudinale;
preluarea, în anumite situaţii, a eforturilor de compresiune;
consolidarea stratului de acoperire cu beton a armăturii longitudinale.
3.2. Proprietăţile oţelurilor folosite ca armături
Factorii principali care influenţează calitatea oţelului sunt : compoziţia sa,

prelucrările mecanice şi tratamentele termice efectuate după laminare.
Componentul principal al oţelului este carbonul. Conţinutul de carbon

influenţează aproape în totalitate proprietăţile mecanice ale oţelului, cum sunt:
rezistenţa, deformabilitatea, sudabilitatea şi abilitatea de a suporta tratamente
termice. În mod obişnuit, conţinutul de carbon este situat între (0,15…0,20)%, ceea
ce face ca armătura din oţel obişnuit (utilizată în betonul armat) să aibă o rezistenţă
maximă de 550 N/mm2 şi să fie sudabilă.
Oţelul destinat realizării armăturilor obişnuite se obţine prin laminarea la

cald, tratamente termice şi prelucrări mecanice la rece (întindere, trefilare, răsucire
şi laminare la rece, sau combinaţii ale acestora).
23
Clasificarea oţelului se face în funcţie de rezistenţa şi ductilitatea sa.
Marca (gradul) oţelului este definită de valoarea caracteristică a limitei de

curgere, în N/mm2. Mărcile uzuale de oţel, după normele europene, sunt 450, 480
şi 500.
Sub aspectul ductilităţii, caracterizată prin alungirea la sarcina maximă (εu)

⎛f ⎞
şi prin raportul dintre rezistenţa la întindere şi limita sa la curgere ⎜ t ⎟ , oţelurile
⎜ fy ⎟
⎝ ⎠
se împart în trei clase :
oţel clasa B (cu ductilitate redusă)
⎛ ft ⎞
⎜ ⎟ ≥ 1,05 şi εuk ≥ 2,5% ;
⎜ fy ⎟
⎝ ⎠k
oţel clasa A (cu ductilitate normală)
⎛ ft ⎞
⎜ ⎟ ≥ 1,08 şi εuk ≥ 5% ;
⎜ fy ⎟
⎝ ⎠k
oţel clasa S (cu ductilitate sporită)
⎛ ft ⎞
⎜ ⎟ ≥ 1,15 şi εuk ≥ 6% .
⎜ fy ⎟
⎝ ⎠k
⎛f ⎞
Valorile minime caracteristice ale parametrilor de mai sus ⎜ t ⎟ şi εuk
⎜ fy ⎟
⎝ ⎠k
corespund fractilului 5%.
Armăturile din oţel pot fi deasemenea clasificate după geometria suprafeţei

lor (definită prin dimensiuni, numărul şi configuraţia nervurilor transversale şi
longitudinale, amprente) prin intermediul căreia se asigură aderenţa cu betonul.
Sub acest aspect deosebim armături netede, amprentate şi profilate.
3.2.1. Proprietăţi mecanice
Comportarea oţelului, definită prin diagrama efort-deformaţie (σ-ε) diferă în

funcţie de modul de producere a oţelului. Astfel, oţelul laminat la cald şi tratat
termic evidenţiază o ramură elastică, o ramură de curgere, o ramură de consolidare
şi o ramură post-critică (fig.3.1.a), pe câtă vreme oţelul prelucrat la rece nu
prezintă un fenomen distinct de curgere, ci o continuă tranziţie de la comportarea
24
elastică la cea plastică (fig.3.1.b). Pe diagrama σ-ε se evidenţiază numai un
domeniu elastic şi unul plastic (pre- şi post-critic).
Modulul de elasticitate pentru ambele tipuri de oţeluri este cuprins între :
Es=195…210 kN/mm2. Coeficientul lui Poisson are valoarea νs≈0,30.
Fig.3.1. Diagrama efort-deformaţie pentru oţelul laminat

la cald şi tratat termic (a), pentru oţelul prelucrat la rece
(b) şi diagrama idealizată (c)..
Întrucât limita de curgere este dificil de stabilit în mod exact, pentru

scopurile practice această valoare poate fi considerată egală cu efortul la care
deformaţia reziduală este 0,1%, efort care se notează cu f0,1 .
În cazul oţelului prelucrat la rece se defineşte o limită convenţională de

curgere (punctul de trecere de la domeniul elastic la cel plastic). Aceasta
corespunde efortului f0,2 pentru care alungirea plastică reziduală este egală cu
0,2%, sau efortului ft0,5 la care alungirea totală atinge 0,5%.
25
Diagrama reală σ-ε pentru cele două tipuri de oţeluri se înlocuieşte în calcule
cu o diagramă idealizată (fig.3.1.c), iar modulul de elasticitate se consideră
Es=200kN/mm2.
Caracteristicile de rezistenţă ale oţelului pentru armăturile obişnuite sunt, aşa

cum s-a arătat mai sus, limita de curgere fy şi rezistenţa la întindere ft, referitoare la
secţiunea transversală nominală a armăturii. Diametrul nominal al acesteia se
defineşte drept diametrul unui cilindru circular cu suprafaţa netedă, având aceeaşi
greutate pe unitate de lungime ca şi bara profilată. Valoarea caracteristică minimă
cu fractilul 5% a limitei de curgere defineşte clasa oţelului, iar raportul celor două
mărimi (ft/fy)k defineşte ductilitatea.
Comportarea la temperaturi extreme (de exemplu la foc) a oţelului se

modifică substanţial, evidenţiindu-se o creştere a deformaţiilor sub sarcini
constante şi o scădere a valorii eforturilor unitare (fig.3.2).
Fig.3.2. Efectul temperaturilor înalte asupra

diagramei efort-deformatie a otelului.
Comportarea oţelului este influenţată şi de modul de aplicare al încărcărilor.

Astfel, la încărcări de impact (cu rată foarte mare de încărcare) oţelul se poate rupe
casant. De asemenea, sub încărcări repetate, oţelul poate manifesta fenomenul de
oboseală.
3.2.2. Proprietăţi tehnologice
Aceste proprietăţi se referă la :

aderenţa dintre beton şi armătură, care depinde de forma suprafeţei
armăturii (netedă, amprentată sau profilată). În funcţie de modul de
aranjare a nervurilor transversale, normele europene încadrează
armăturile în cele trei clase menţionate anterior :
26
- clasa B (cu ductilitate redusă);
- clasa A (cu ductilitate normală);
- clasa S (cu ductilitate mare);
Pentru fiecare clasă, normele prescriu :
valoarea relativă (proiectată) a ariei nervurilor transversale fR
(denumită şi factor de profil), minimă necesară;
aptitudinea de îndoire la rece care garantează comportarea ductilă a
armăturii;
sudabilitatea care depinde de compoziţia chimică a oţelului şi de
metoda de sudare utilizată;
expansiunea termică în intervalul de temperatură –20…+180ºC, poate
fi determinată admiţând pentru coeficientul de dilatare termică valoarea
αST = 10 x 10-6 /ºC;
coroziunea oţelului [2] produce o reducere a secţiunii armăturii, o
diminuare a rezistenţei la oboseală şi a capacităţii de deformare, precum
şi fisuri de despicare ce duc la distrugerea aderenţei.
3.3. Tipuri de oţeluri utilizate ca armături
După normele europene [5], principalele tipuri de produse utilizate sunt :

barele cu diametru 6, 8, 10, 12, 14, 16, 20, 25, 28, 32 şi 40mm care se
produc sub formă de bare profilate având clasa 450 şi 500 pentru utilizare
curentă, respectiv sub formă de bare netede sau amprentate având clasa
500 şi destinate numai pentru utilizarea sub formă de grinzi cu zăbrele;
sârmele având diametrul cuprins între 4 şi 12mm (cu incrementul de
0,5mm), se produc cu suprafaţa netedă, amprentată sau profilată, în clasa
450 şi 500, şi se livrează sub formă de tamburi. Utilizarea sârmelor
netede este limitată la armături constructive sau la realizarea plaselor
sudate;
plasele din sârmă sudate;
grinzi cu zăbrele, care sunt structuri metalice bi- sau tridimensionale
şi sunt alcătuite dintr-o talpă superioară şi una inferioară (realizate din
bare amprentate ori profilate sau din profile metalice) şi diagonale
continue sau discontinue, sudate pe tălpi. Ele se evidenţiază prin
rigiditate mare şi prin uşurinţa de transport, manipulare şi montare.
Normele româneşti de proiectare [6] prescriu utilizarea următoarelor tipuri

de oţeluri pentru armături :
oţelul PC52 şi PC60 sub formă de bare cu profil periodic (fig.3.3)
pentru realizarea armăturilor de rezistenţă;
27
sârma trasă netedă STNB sau profilată STPB pentru armarea
elementelor de suprafaţă (plăci, pereţi) sub formă de plase sudate, precum
şi la barele transversale ale carcaselor sudate ale grinzilor. Normele de
proiectare restricţionează însă utilizarea acestor armături la elementele cu
rol de rezistenţă antiseismic şi la cele solicitate la încărcări repetate;
oţelul OB37 pentru armături constructive şi pentru armăturile de
rezistenţă dimensionate pe criterii de respectare a procentelor minime de
armare, a diametrelor minime şi a distanţelor maxime dintre bare.
Fig.3.3. Oţel-beton cu profil periodic

prelucrat la cald : a – tip PC52, b – tip PC60.
Oţelul OB37 face parte din categoria oţelurilor moi, iar oţelurile PC52,
PC60, STNB şi STPB din categoria oţelurilor semidure.
3.4. Tipuri de armături utilizate la betonul armat
După rolul pe care îl îndeplinesc, deosebim :

P armături de rezistenţă;
P armături constructive (armături de repartiţie la plăci şi armături de
montaj la grinzi).
După modul de realizare, armăturile sunt :

z flexibile;
z rigide;
z disperse.
Armăturile flexibile, la rândul lor, se realizează sub formă de :

- bare independente (care prin legarea la noduri cu sârmă moale
alcătuiesc plasele şi carcasele legate);
- plasele sudate (plane sau în rulouri), destinate armării elementelor de
suprafaţă;
- carcase sudate utilizate la armarea elementelor liniare (grinzi şi stâlpi).
28
Armăturile rigide se realizează din profile metalice laminate utilizate
independent sau alcătuind carcase spaţiale sudate (la construcţiile înalte şi la cele
industriale grele).
În figurile 3.4…3.6 se prezintă armarea tipică a principalelor elemente

structurale (placă, grindă şi stâlp).
Fig.3.4. Armarea tipică cu plase legate a plăcilor.
29
Fig.3.5. Armarea tipică a unei grinzi.
Fig.3.6. Armarea tipică a unui stâlp.
30
CAPITOLUL 4
CONLUCRAREA BETONULUI
CU ARMĂTURA
4.1. Importanţa conlucrării betonului cu armătura
Aşa cum s-a arătat în capitolul 2, betonul are o rezistenţă la compresiune

considerabil mai mare decât rezistenţa la întindere. Ca urmare, utilizarea raţională
a betonului în construcţii necesită asocierea lui cu un material capabil să preia
eforturile de întindere. Un atare material realizat din bare sau sârme de oţel şi în
unele situaţii din fibre (de oţel, sticlă, polimeri, carbon etc.) poartă denumirea de
armătură şi a fost prezentat în capitolul 3.
Dar asocierea celor două materiale nu este numai necesară ci şi posibilă

datorită următoarelor condiţii :
oţelul şi betonul au valori apropiate ale coeficienţilor de dilatare
termică (10x10-6/ºC), astfel încât în condiţii normale de exploatare nu
apar diferenţe de deformaţii între cele două materiale care să genereze
fisuri în beton;
betonul protejează foarte bine armătura din oţel împotriva coroziunii;
deformaţiile celor două materiale sunt compatibile;
între cele două materiale se stabileşte o bună aderenţă în timpul
procesului de întărire a betonului. Această aderenţă poate fi mult
îmbunătăţită printr-o profilare corespunzătoare a suprafeţei armăturii.
4.2. Aderenţa betonului la armătură
Ö Mecanismul aderenţei dintre beton şi armătură (fig.4.1.) se explică prin

următoarele fenomene :
încleierea (adeziunea) pastei de ciment pe armătură;
încleştarea (împănarea) betonului în neregularităţile de pe suprafaţa
armăturii, ceea ce determină o interacţiune mecanică între cele două
materiale;
frecarea armăturii pe beton în procesul alunecării şi smulgerii ei.
31
Fig.4.1. Mecanismul aderenţei
Încleierea se datorează adeziunii moleculare a gelurilor din piatra de ciment

la suprafaţa armăturilor. Mărimea ei depinde de compoziţia betonului şi de modul
de păstrare a epruvetelor. În medie, încleierea nu reprezintă mai mult de 10% din
valoarea efortului total de aderenţă.
Încleştarea betonului în neregularităţile de pe suprafaţa armăturilor

reprezintă cauza esenţială în explicarea fenomenului de aderenţă. La armăturile cu
profil periodic neregularităţile de pe suprafaţa armăturilor sunt accentuate în mod
deliberat, ceea ce face ca smulgerea armăturii să fie posibilă numai prin forfecarea
betonului la nivelul pragurilor de pe suprafaţa acestora sau prin despicarea
betonului, ceea ce sporeşte ponderea încleştării până la 70% din efortul total de
aderenţă.
Frecarea dintre beton şi armătură reprezintă până la 20% din efortul total de
aderenţă şi se datorează contracţiei betonului în procesul de întărire, ceea ce
creează o presiune concentrică asupra armăturii.
Ö Determinarea efortului de aderenţă se poate face prin smulgerea armăturii

din beton la solicitarea de întindere sau de încovoiere a epruvetelor, prin
împingerea armăturii în beton sau prin solicitări complexe care să reproducă starea
reală de eforturi din elementul de beton armat (fig.4.2.).
32
Fig.4.2. Tipuri de epruvete pentru
determinarea aderenţei
În ţara noastră este standardizată metoda de determinare a aderenţei prin

smulgerea unei bare de oţel dintr-o epruvetă de beton de formă cubică sau
prismatică.
Valoarea critică a efortului de aderenţă care poate fi dezvoltată sub acţiunea

solicitărilor de exploatare reprezintă o fracţiune din efortul maxim determinat prin
încercarea de smulgere. Această valoare critică se exprimă în funcţie de alunecarea
capătului încărcat al armăturii în beton, ceea ce afectează deschiderea fisurilor, sau
de alunecarea capătului liber.
Ca valoare semnificativă pentru alunecarea armăturii în beton se consideră,

după normele româneşti, deplasarea capătului încărcat cu 0,15mm, ceea ce
reprezintă jumătate din valoarea maximă admisă pentru deschiderea fisurilor.
Relaţia efort de aderenţă – alunecare depinde de un număr considerabil de

factori de influenţă, şi anume : rugozitatea barei de armătură (referitoare la aria
33
nervurilor), rezistenţa betonului, poziţia şi orientarea barei în timpul turnării
betonului, starea de eforturi, condiţiile de margine şi stratul de acoperire cu beton.
În figura 4.3 se prezintă o curbă statistică τ-s, aplicabilă ca o formulare

medie pentru un domeniu larg de cazuri.
Fig.4.3. Relaţia tipică efort de aderenţă – alunecare

pentru încărcări monotone.
Prima porţiune curbilinie se referă la stadiul în care nervurile barei

penetrează matricea de mortar şi este caracterizată prin producerea unor striviri
locale şi apariţia unor micro-fisuri. Porţiunea orizontală apare numai în cazul
betonului confinat şi este corelată cu strivirea avansată şi cu forfecarea betonului
dintre nervuri. Ramura descendentă se referă la reducerea aderenţei datorită
apariţiei fisurilor de despicare în lungul barelor. Porţiunea ultimă orizontală
reprezintă aderenţa reziduală care se menţine în virtutea armării minime
transversale a elementelor, care asigură un anumit grad de integritate.
Ecuaţiile care modelează relaţia efort de aderenţă – alunecare (σ-s), pe cele

patru porţiuni din figura 4.3 sunt :
τ = τmax (s/s1)α pentru 0 ≤ s ≤ s1 (4.1)

τ = τmax pentru s1 < s ≤ s2 (4.2)
⎛ s − s2 ⎞
τ = τmax – (τmax – τf)· ⎜⎜ ⎟⎟ pentru s2 < s ≤ s3 (4.3)
s −
⎝ 3 2⎠ s
34
τ = τf pentru s3 < s (4.4)
Parametrii care intervin în aceste relaţii sunt daţi de Codul Model CEB-FIP
1990 [4] pentru armături cu profil periodic :
s1 = 0,6…1,0mm,
s2 = 0,6…3,0mm,
s3 = 1,0…2,5mm,
α = 0,4 ,
τmax = (1,0…2,5)· f ck ,
τf = (0,15…0,40)·σmax ,
respectiv pentru armături netede :
s1 = s2 = s3 = 0,01…0,10mm ,
α = 0,5 ,
τmax = τf = (0,05…0,03)· f ck ,
în funcţie de tipul armăturii, de existenţa sau lipsa confinării betonului şi de
condiţiile de aderenţă.
Efectul curgerii lente şi al repetării încărcărilor asupra curbei τ-s constă în

reducerea pantei pe porţiunea ascendentă (fig.4.4).
Fig.4.4. Efectul curgerii lente asupra

curbei τ – s .
În consecinţă, alunecarea sn,t datorată unui număr n de încărcări ciclice sau a

unei încărcări permanente aplicată pe durata t de încărcare (în ore), poate fi
calculată cu relaţia :
sn,t = s·(1+kn,t) (4.5)
în care factorul de defazaj kn,t se calculează cu relaţia:
35
kn = (1+n)0,107 – 1 (4.6)
respectiv :
kt = (1+10·t)0,080 – 1 (4.7)
Ö Factorii care influenţează aderenţa se referă la :

geometria şi nivelul de solicitare al barei. Geometria barelor cu profil
periodic este caracterizată prin factorul de profil (sau indexul aderenţei) :
AR
fR = (4.8)
π ⋅ db ⋅ sR
în care :
AR este aria unei nervuri (rib) –constând în general din două praguri–
în proiecţie pe planul secţiunii transversale a barei;
db - diametrul inimii barei;
sR - distanţa dintre nervuri (fig.4.5).
Fig.4.5. Elementele caracteristice ale

barelor cu profil periodic
Cercetările experimentale au evidenţiat faptul că efortul unitar de aderenţă

(τb) creşte proporţional cu mărimea factorului de profil (fR). Pentru barele
cu profil periodic influenţa efortului unitar din bară este mică, atâta timp
cât oţelul rămâne în stadiul elastic. În schimb curgerea oţelului produce o
degradare accentuată a aderenţei, rezultând o ramură neliniară descendentă
în diagrama τ-s;
calitatea betonului şi starea de eforturi unitare din betonul de

înglobare a armăturii. Aderenţa creşte cu calitatea betonului, dar această
creştere este influenţată şi de poziţia barei în timpul betonării. Aderenţa
36
este mai bună în cazul barelor orizontale situate la partea inferioară a
elementului, precum şi în cazul barelor verticale solicitate la smulgere în
sens contrar sensului de turnare a betonului, deoarece în ambele cazuri
betonul este mai compact. Prezenţa unor eforturi unitare de întindere în
beton influenţează în mod negativ aderenţa, putând înlocui cedarea prin
smulgere printr-o cedare la despicare. Situaţia poate fi şi mai mult
înrăutăţită dacă peste starea de eforturi de întindere se suprapune efectul
contracţiei şi al variaţiei de temperatură. Eforturile unitare de
compresiune favorizează aderenţa betonului la armătură;
efectul mediului care poate conduce la ruginirea barelor de armătură şi

la coroziunea lor sau care se poate manifesta în cazul temperaturilor
înalte, respectiv scăzute. Ruginirea incipientă a barelor de armătură nu
dăunează aderenţei, ba chiar poate inhiba dezvoltarea ulterioară a
coroziunii într-un beton de bună calitate. Efectele procesului de
coroziune a armăturii înglobate în beton constau în reducerea secţiunii
transversale a armăturii (respectiv la scăderea direct proporţională a
capacităţii portante a ei) şi/sau în despicarea stratului de acoperire cu
beton a armăturii [2]. La temperaturi înalte ale mediului aderenţa se
diminuează brusc, iar la temperaturi scăzute aderenţa creşte;
modul de aplicare al încărcării, respectiv încărcarea de lungă durată şi

încărcarea repetată, conduce la diminuarea efortului unitar dar şi la
schimbarea modului de cedare al epruvetelor.
4.3. Ancorarea, înnădirea şi dispunerea armăturilor
Pentru a asigura transmiterea sigură a forţelor prin aderenţă şi pentru a

preveni exfolierea betonului, acoperirea cu beton a oricărei armături (bară
longitudinală sau etrier) trebuie să fie cel puţin egală cu diametrul armăturii.
Ancorarea armăturii se face în mod normal cu :

ancoraje drepte, asigurate prin prelungirea armăturii pe o distanţă lb,net
(fig.4.6.a) suficientă pentru a transmite eforturile de întindere de la
armătură la beton prin aderenţă;
ancoraje curbe :
37
Fig.4.6. Tipuri de ancoraje
- cârlige (ciocuri) la 150º…180º (fig.4.6.b),

- îndoituri (coturi) la 90º…150º (fig.4.6.c),
- bucle (fig.4.6.d).
ancoraje cu cel puţin o bară transversală sudată pe lungimea de

ancorare (fig.4.6.e);
ancoraje cu dispozitive mecanice.
Ancorajele din figura 4.6.a şi c nu se pot folosi pentru barele netede

solicitate la întindere.
În figura 4.6 lb,net reprezintă lungimea de ancorare proiectată. Ea poate fi

calculată cu relaţia :
A s, cal
lb,net = α1·α2·α3·α4·α5·lb· ≥ lb,min (4.9)
A s, ef
în care :
α1…α5 sunt coeficienţi de corecţie care depind de forma barelor, de
tipul ancorajului, de confinarea betonului şi de natura efortului
din bare [4] ;
Φ f yd
lb= ⋅ - lungimea de ancorare de bază; (4.10)
4 f bd
fyd – rezistenţa de calcul a armăturii;
fbd = η1· η2· η3·fctd - valoarea de calcul a efortului (4.11)
de aderenţă;
fctd - valoarea de calcul a rezistenţei betonului la întindere;
38
η1, η2, η3 - coeficienţi de corecţie în funcţie de tipul armăturii, poziţia
şi diametrul barelor;
As,cal ; As,ef - valorile calculate şi efective ale ariei de armătură;
lb,min - lungimea minimă de ancorare, având valoarea :
lb,min >max{0,3·lb; 10·φ; 100mm} în cazul barelor întinse şi
lb,min >max{0,6·lb; 10·φ; 100mm} în cazul barelor comprimate.
Ancorajele solicitate la compresiune, precum şi cele solicitate la întindere

(când nu există compresiuni normale pe planul de despicare) vor fi prevăzute cu
armături transversale, având aria unui braţ cel puţin egală cu 25% din aria unei
bare care se ancorează, pentru a preveni fisurarea longitudinală sau strivirea
betonului, după caz.
Ancorarea armăturilor transversale (etrieri, agrafe, barele transversale ale

carcaselor sudate) se face cu respectarea condiţiilor din figura 4.7.
Fig.4.7. Ancorarea armăturilor transversale
Înnădirea armăturilor poate fi făcută :

prin suprapunerea barelor, cu sau fără cârlige, îndoituri sau bucle;
prin sudare;
cu dispozitive mecanice (cuple) care asigură transferul forţelor în
cazul solicitării de întindere-compresiune sau numai de compresiune.
Înnădirile prin suprapunere este preferabil să nu fie plasate în zonele în care

armătura este solicitată la întreaga sa capacitate de rezistenţă.
39
Atunci când distanţa (în sens transversal) dintre barele care se înnădesc prin
suprapunere îndeplineşte condiţia s ≤ 4·φ (fig.4.8.b), lungimea de suprapunere a
barelor întinse se stabileşte cu relaţia :
A s, cal
lo = α1·α3·α4·α5·α6·lb· ≥ lo,min (4.12)
A s, ef
în care :
α1…α6 sunt coeficienţi de corecţie;
lb - lungimea de ancorare de bază conform relaţiei (4.10);
lo,min >max{0,3·α6·lb; 15·φ; 200mm}
Lungimea de suprapunere a barelor permanent comprimate se ia :
lo > lb .
(a)
(b)
Fig.4.8. Înnădirea prin suprapunere a barelor.
Dacă distanţa dintre barele care se înnădesc prin suprapunere este s > 4·φ,
lungimea de suprapunere lo se sporeşte cu o valoare egală cu s (fig.4.8.a) şi se
prevede o armătură transversală constructivă atunci când φ < 16mm şi procentul de
bare înnădite într-o secţiune este ≤ 25%, respectiv o armătură cel puţin egală cu
aria barei care se înnădeşte (fig.4.9) în caz contrar.
40
Fig.4.9. Reguli de înnădire prin suprapunere a
barelor întinse (a) şi comprimate (b).
Înnădirea prin suprapunere a armăturilor sub formă de plase sudate se poate

face ca în figura 4.10. Numărul minim de sârme transversale sudate pe lungimea de
suprapunere (lo) este :
n=1 pentru plase sudate din sârme profilate;
⎛ A s,cal ⎞
n=5· ⎜ ⎟ pentru plase din sârme amprentate (n rotunjindu-se în
⎜ A s,ef ⎟
⎝ ⎠
plus).
Fig.4.10. Înnădirea prin suprapunere a plaselor sudate

prin întrepătrundere (a) şi în straturi (b).
41
Lungimea de suprapunere se stabileşte cu relaţia (4.12) în cazul înnădirii ca
în figura 4.10.a, respectiv cu relaţia :
A s,cal
lo ≥ α7·lb· ≥ lo,min (4.13)
A s,ef
unde :
α7 = 1…2
lo,min > max{0,75·lb; 15·φ; s; 200mm}
lb – conform relaţiei 4.9,
în cazul înnădirii ca în figura 4.10.b.
Dispunerea armăturilor în secţiunea transversală a elementelor din beton

armat se face astfel încât să permită turnarea şi compactarea (prin vibrare)
corespunzătoare a betonului. Ca urmare, distanţa liberă între bare, în sens orizontal
sau vertical, va fi cel puţin egală cu cel mai mare diametru de bară, dar nu mai
puţin de 20mm.
Pentru barele cu diametru φ > 32 realizate din bare cu aderenţă mare,

normele europene [4] prevăd necesitatea unei armături de suprafaţă (skin
reinforcement), care să menţină deschiderea fisurilor în limite acceptabile. Aria
acestei armături şi modul de dispunere a ei sunt arătate în figura 4.11 . Un etrier
poate cuprinde cel mult trei bare într-un singur rând.
Fig.4.11. Armătura de suprafaţă (d – înălţimea utilă a

secţiunii, x – înălţimea zonei comprimate în starea
limită ultimă, Act,ext – aria betonului de suprafaţă).
4.4. Stadiile de lucru ale betonului armat
Starea de eforturi şi deformaţii într-un element de beton armat înregistrează

modificări cantitative şi calitative odată cu creşterea încărcărilor exterioare, până la
ruperea elementului.
42
Diferitele stadii de comportare a elementului diferă în funcţie de natura
solicitării (întindere, compresiune, încovoiere, compresiune sau întindere
excentrică, forţă tăietoare şi torsiune), de intensitatea acesteia, de proprietăţile de
rezistenţă şi deformaţie ale betonului şi armăturii şi de procentul de armare al
secţiunii transversale.
4.4.1. Întindere axială
Stadiile de lucru în acest caz pot fi evidenţiate analizând comportarea unui

element cu armare longitudinală simetrică, supus unei solicitări de întindere
centrică (N) (figura 4.12).
Fig.4.12. Stadiile de lucru ale unui element

de beton armat întins axial .
În stadiul I, forţa axială solicitantă este mai mică decât cea care produce
fisurarea (N<Ncr). Relaţia de echilibru static între valoarea solicitării şi eforturile
din beton şi armătură este :
N = Nc + Ns = σct·Ac + σs·As (4.14)
Limita stadiului I, imediat anterior fisurării, este stadiul Ia, când forţa axială
solicitantă este egală cu forţa axială de fisurare a betonului (N=Ncr). Ţinând cont de
faptul că deformaţiile betonului şi armăturii înainte de fisurare sunt egale (εctu=εs,cr)
şi că modulul de deformaţie al betonului întins (E’c – variabil) are momentul
43
ruperii betonului, o valoare minimă egală cu 0.5·Ec , se poate exprima forţa de
fisurare astfel :
⎛ A σ ⎞ ⎛ A ε s, cr ⋅ E s ⎞
Ncr = fct·Ac· ⎜⎜1 + s ⋅ s ⎟⎟ = fct·Ac· ⎜⎜1 + s ⋅ ⎟⎟ =
⎝ A f
c ct ⎠ ⎝ A c ε ctu ⋅ 0 . 5 ⋅ E c⎠
⎛ E ⎞
= fct·Ac· ⎜⎜1 + 2 ⋅ ρ ⋅ s ⎟⎟ (4.15)
⎝ Ec ⎠
A
unde s-a notat cu ρ raportul s (coeficientul de armare).
Ac
În stadiul II de lucru, forţa axială solicitantă de întindere depăşeşte valoarea

corespunzătoare fisurării betonului, astfel că apar fisuri normale pe direcţia forţei,
în zonele cu rezistenţă mai redusă. În dreptul acestora, eforturile de întindere din
secţiune sunt preluate numai de către armătură, iar pe zonele dintre fisuri betonul
conlucrează cu armătura la preluarea eforturilor. Deformaţiile specifice ale
betonului în momentul apariţiei fisurilor au valori cuprinse între 0.1 şi 0.15 mm/m,
iar efortul unitar de întindere din oţel variază în jurul valorii de 25 N/mm2.
Stadiul III coincide cu intrarea în curgere a armăturii şi deci cu pierderea

capacităţii portante a elementului.
În figura 4.13 s-a reprezentat curba caracteristică a betonului armat solicitat

la întindere. Se pot observa diferenţele de comportament al acestuia comparativ cu
cel al betonului simplu şi respectiv cel al armăturii.
Fig.4.13. Curba caracteristică a betonului armat

solicitat la întindere axială.
44
Pe măsură ce fisurile se deschid, rolul betonului întins în preluarea
eforturilor este din ce în ce mai scăzut, comportamentul la întindere al betonului
armat apropiindu-se de cel al armăturii libere.
4.4.2. Compresiune axială
Datorită faptului că betonul are o comportare bună la compresiune axială,

acesta este utilizat eficient în elementele structurale supuse la acest tip de
solicitare. În aceste elemente se dispune şi o armătură longitudinală capabilă să
preia eforturi de întindere produse de anumite acţiuni excentrice întâmplătoare sau
sub efectul contracţiei şi a variaţiilor de temperatură. Drept urmare, cele două
materiale se deformează solidar şi participă la preluarea eforturilor odată cu
creşterea solicitării, până la epuizarea capacităţii portante a elementului.
În figura 4.14 sunt reprezentate stadiile de lucru ale unui element din beton
armat supus la compresiune axială
Fig.4.14. Stadiile de lucru ale unui element

de beton armat comprimat axial .
În stadiul I de lucru elementele nu prezintă fisuri, eforturile unitare în beton

şi armătură fiind mai mici decât jumătate din rezistenţele celor două materiale
(σc≈0.50·fc, σs≈0.50·ft). În acest stadiu, betonul şi armătura se comportă elastic.
Stadiul II de lucru corespunde unor solicitări mai mari, armătura având o

comportare elastică iar betonul o comportare neelastică. Forţa de compresiune
45
centrică (N) se distribuie între beton şi armătură proporţional cu rigidităţile
acestora :
⎛ E ⎞
N = Nc + Ns = σc·Ac + σs·As = σ c ⋅ A c ⋅ ⎜⎜1 + ρ ⋅ s ⎟⎟ (4.16)
⎝ Ec ⎠
Ruperea elementelor comprimate axial are loc în stadiul III prin apariţia de
fisuri vizibile pe direcţie longitudinală. În acest moment eforturile unitare ating
valorile rezistenţelor materialelor (σc=fc, σs=ft), astfel că :
⎛ f ⎞
Nr = Ac·fc + As·ft = Ac·fc· ⎜⎜1 + ρ ⋅ t ⎟⎟ (4.17)
⎝ f c⎠
în care Nr reprezintă sarcina de rupere a elementului.
f
Ţinând cont de faptul că pentru procente medii de armare termenul ρ ⋅ t are
fc
valoarea medie de 0,30, se poate aprecia aportul armăturii longitudinale asupra
sarcinii de rupere la 30%.
Curba caracteristică a betonului armat solicitat la compresiune axială este

asemănătoare cu cea a betonului simplu (fig.4.15).

solicitat la compresiune axială.
46
4.4.3. Încovoiere
Stadiile de lucru ale unui element de beton armat supus la încovoiere pot fi
puse în evidenţă analizând comportarea secţiunii transversale din zona centrală a
unei grinzi supuse la încovoiere pură, pe măsură ce încărcarea creşte progresiv de
la zero până la rupere.
Fig.4.16. Stadiile de lucru ale unui element de

beton armat supus la încovoiere.
47
În stadiul I de lucru momentul încovoietor solicitant este mai mic decât cel
care produce fisurarea (M<Mcr). La preluarea eforturilor participă atât betonul cât
şi armătura întinsă, comportamentul elementului în ansamblu putându-se considera
elastic. Repartiţia eforturilor unitare în beton pe înălţimea secţiunii este liniară
(diagramă triunghiulară).
Stadiul Ia reprezintă limita stadiului I şi corespunde atingerii rezistenţei la

întindere (fct) a betonului în fibra extremă întinsă. În zona întinsă a betonului,
deformaţiile neelastice care apar ca urmare a unor solicitări la un efort unitar ce
depăşeşte limita de microfisurare a betonului fac ca distribuţia eforturilor unitare în
betonul întins să fie pronunţat curbilinie, în timp ce în zona comprimată abaterea
de la liniaritate să fie neînsemnată. De aceea, se consideră în calcul o diagramă
triunghiulară în zona comprimată (comportament elastic al betonului comprimat) şi
dreptunghiulară în zona întinsă (comportament plastic al betonului întins).
Stadiul II caracterizează comportarea elementelor de beton armat sub

acţiunea încărcărilor de exploatare (M=Me), cu zona de beton întinsă fisurată.
Eforturile unitare în beton şi armătură nu depăşesc de regulă jumătate din
rezistenţele celor două materiale (fc pentru beton şi ft pentru armătură), putându-se
considera că cele două materiale se comportă elastic.Drept urmare, se poate admite
o formă triunghiulară pentru distribuţia eforturilor unitare în betonul comprimat.
În funcţie de cantitatea de armătură din elementul de beton, stadiul II admite

două limite :
Stadiul IIa care reprezintă limita stadiului II şi totodată începutul ruperii

secţiunii, fiind caracteristic elementelor la care procentul de armare are valori mici
sau mijlocii. În armătura întinsă se atinge limita de curgere (σs=ft), în secţiune se
formează o articulaţie plastică, iar grinda se transformă într-un mecanism cu un
grad de libertate. Sub acţiunea momentului încovoietor de plastifiere (Mp) armătura
întinsă se deformează plastic, axa neutră continuă să se deplaseze spre fibra
extremă comprimată, săgeata grinzii şi deschiderile fisurilor continuă să crească
concomitent cu scăderea rigidităţii elementului, iar diagrama de eforturi unitare în
betonul comprimat se curbează puternic datorită plasticizării sale (ca urmare a
dezvoltării microfisurilor în structura sa).
Stadiul IIb este caracteristic elementelor cu procente mari de armare

(elemente supraarmate), la care betonul din zona comprimată atinge rezistenţa la
compresiune fără ca armătura întinsă să intre în curgere. Cu cât cantitatea de
armătură din zona întinsă este mai mare cu atât efortul unitar din armătură este mai
mic iar înălţimea zonei comprimate a secţiunii este mai mare.
48
Strivirea betonului din zona comprimată la un moment încovoietor Mp
echivalează practic cu ruperea secţiunii, deoarece procesul de rupere al betonului
se produce într-un interval de timp foarte scurt, insuficient pentru ca secţiunea să
poată prelua un spor de moment încovoietor.
Diagrama eforturilor unitare din betonul comprimat are o curbură pronunţată

putând fi asimilată cu o parabolă de grad superior, în fibra extremă comprimtă
atingându-se scurtarea limită la compresiune din încovoiere (εcu).
Stadiul III reprezintă stadiul de rupere al secţiunii şi are loc atunci când
ambele materiale îşi epuizează capacitatea portantă. Atunci când există armătură şi
în zona comprimată a secţiunii se poate considera că ea intră în curgere înainte sau
concomitent cu strivirea betonului comprimat.
Caracterul ruperii depinde în principal de valoarea procentului de armare. La

elementele cu procente mici şi mijlocii de armare ruperea este anticipată de stadiul
IIa, are un caracter lent, începând prin curgerea armăturii şi terminându-se prin
strivirea betonului, avertizat prin creşteri exagerate ale deschiderii fisurilor şi a
deformaţiilor elementului.
Când ruperea se produce prin strivirea betonului, trecându-se din stadiul II în

stadiul IIb şi imediat apoi în stadiul III, aceasta are un caracter brusc, neavertizat.
Drept consecinţă, normele de calcul nu admit un asemenea mod de rupere.
Stadiile de lucru ale unui element de beton armat solicitat la încovoiere pot fi
puse în evidenţă şi prin reprezentarea grafică a dependenţei care există între
momentul încovoietor şi săgeata elementului (diagrama moment încovoietor –
săgeată) sau între momentul încovoietor şi rotirea secţiunii transversale (θ) a
elementului faţă de poziţia sa iniţială (diagrama moment încovoietor – rotire).
În figura 4.17 este reprezentată curba caracteristică a betonului armat

solicitat la încovoiere. Se deosebesc trei zone distincte corespunzătoare celor trei
stadii :
stadiul I, corespunzător solicitării înainte de fisurare (stadiul
nefisurat), în care rigiditatea secţiunii (KI) este maximă;
stadiul II, în care rigiditatea secţiunii (KII) scade ca urmare a fisurării
zonei intinse de beton (stadiu fisurat);
stadiul IIa, (pentru procente de armare mici şi mijlocii ale
elementelor) în care rigiditatea secţiunii (Kp) scade brusc ca urmare a
producerii unor deformaţii plastice mari în armătură. Lungimea acestei
zone depinde de proprietăţile de curgere ale oţelului şi de proprietăţile de
rezistenţă ale betonului şi este limitată superior de stadiul III.
49
Între stadiul I şi stadiul II se remarcă pe diagramă o porţiune de racordare
corespunzătoare generalizării procesului de formare şi apariţie al fisurilor în zona
întinsă de beton. De asemenea între stadiul II şi stadiul IIa există o zonă de
racordare care corespunde formării articulaţiei plastice în secţiune şi care este
delimitată de momentul încovoietor de curgere Mc (definit de intrarea armăturii în
curgere) şi de momentul încovoietor de plastifiere Mp (corespunzător funcţionării
efective a secţiunii în stadiul plastic).

solicitat la încovoiere.
4.4.4. Compresiune sau întindere excentrică
La aceste elemente stadiile de lucru depind atât de valoarea solicitării cât şi

de valoarea excentricităţii forţei normale. Ele sunt asemănătoare cu cele de la
încovoiere, cu deosebirea că înălţimea zonei comprimate a secţiunii este mai mare
la compresiune excentrică, respectiv mai mică la întindere excentrică, decât la
încovoiere.
4.4.5. Torsiune
Stadiile de lucru se aseamănă cu cele de la încovoiere, cu deosebirea că

fisurile se dezvoltă pe toate feţele elementelor şi sunt orientate la 45º faţă de axa
longitudinală. Se disting şi aici următoarele stadii :
stadiul I, cu betonul întins nefisurat;
stadiul Ia, în momentul apariţiei fisurilor;
50
stadiul II, de exploatare, cu betonul întins fisurat;
stadiul IIa, la intrarea în curgere a armăturii;
stadiul III, de rupere a elementelor.
4.5. Contracţia betonului armat
Comportarea elementelor din beton armat este influenţată de fenomenul de

contracţie a betonului.
a. Elemente armate simetric. Sub efectul contracţiei, două prisme identice ca

formă şi dimensiuni – una din beton simplu şi cealaltă din beton armat – se
scurtează diferit, cu εcs , respectiv εs (fig.4.18).
Fig.4.18. Scurtarea unui element din beton simplu (a)

comparativ cu a unuia din beton armat (b) sub efectul contracţiei.
Prezenţa armăturii împiedică scurtarea betonului cu cantitatea εct (care poate

fi interpretată ca o alungire, comparativ cu proba din beton simplu). Ca urmare, în
armătură ia naştere o stare de eforturi de compresiune, iar în beton o stare de
eforturi de întindere. Admiţând că secţiunile transversale rămân plane după
deformare, că betonul şi armătura au o comportare elastică, că deformaţia de
contracţie este constantă pe lungimea elementului şi că modulul de elasticitate al
betonului are o valoare constantă în timp, eforturile unitare care iau naştere sub
efectul contracţiei, se pot determina din condiţiile :
σs·As = σc·Ac (4.18)
εcs = εs + εct (4.19)
51
sau
εs·Es·As = εct·Ec·Ac = (εcs – εs)·Ec·Ac (4.20)
Cu notaţiile :
A E
ρ= s ; n= s ;
Ac Ec
rezultă :
ε cs
εs =
1+ n ⋅ρ
(4.21)
şi apoi valoarea efortului unitar din armătură :
ε ⋅E
σs = εs·Es = cs s (4.22)
1+ n ⋅ρ
şi a efortului unitar din beton :
ρ ⋅ ε cs ⋅ E s
σc = ρ·σs = (4.23)
1+ n ⋅ρ
Se observă că, cu cât coeficientul (procentul de armare) este mai mare, cu

atât deformaţia din contracţie a elementelor din beton armat este mai mică decât
cea a elementelor din beton simplu şi cu atât eforturile de întindere din beton sunt
mai mari, iar cele de compresiune din armătură sunt mai mici.
Starea de eforturi iniţiale din contracţie se suprapune celei din încărcări

exterioare. Dacă elementul este solicitat la întindere axială, efectul contracţiei se
manifestă prin diminuarea efortului din armătură şi prin majorarea efortului din
beton, grăbind procesul de fisurare a acestuia. Pericolul de fisurare este mai
accentuat atunci când elementul este încărcat la o vârstă tânără, rezistenţa
betonului la întindere având o valoare redusă.
În cazul elementelor comprimate centric efectul contracţiei se manifestă prin

majorarea eforturilor din armătură şi prin diminuarea eforturilor din beton.
b. Elemente armate nesimetric. Efectul contracţiei betonului se manifestă

prin producerea unei stări de eforturi de compresiune în armătură şi de întindere în
beton, aşa cum s-a arătat la punctul a. de mai sus. În secţiunile armate nesimetric
(fig.4.19), rezultanta compresiunilor din armătură Cs solicită excentric secţiunea de
beton; sub axa neutră au loc eforturi unitare de întindere, iar deasupra ei eforturi de
compresiune. Admiţând aproximaţia că rezultanta Cs se aplică la extremitatea
secţiunii (adică d≈h), rezultă :
52
2
ε ci 3 ⋅ h
= =2 (4.24)
ε cs 1 ⋅ h
3
Fig.4.19. Efectul contracţiei unei secţiuni de

beton armată nesimetric.
Având în vedere notaţiile şi ipotezele simplificatoare admise în cazul armării
simetrice şi exprimând condiţiile de compatibilitate a deformaţiilor :
εcsh = εs + εci = εs + 2·εcs (4.25)
şi de echilibru a eforturilor interioare :
Cs + Cc = Tc (4.26)
rezultă :
ε csh
εs = (4.27)
1+ 4⋅ n ⋅ρ
ε ⋅E
σs = εs·Es = csh s (4.28)
1+ 4⋅ n ⋅ρ
şi apoi :
4 ⋅ n ⋅ ρ ⋅ ε csh ⋅ E c 4 ⋅ ρ ⋅ ε csh ⋅ E s
σci = εci·Ec = = (4.29)
1+ 4⋅ n ⋅ρ 1+ 4⋅ n ⋅ρ
în care : ρ=As/b·d; n=Es/Ec.
Comparând relaţiile (4.28) şi (4.29) cu relaţiile (4.22) şi (4.23) rezultă că la

elementele armate nesimetric tendinţa de contracţie a betonului dă naştere unor
eforturi de circa 4 ori mai mari, pericolul de fisurare al betonului fiind deci mai
accentuat.
În structurile static nedeterminate contracţia împiedicată a betonului

provoacă eforturi suplimentare, care pot fi calculate după metodele mecanicii
construcţiilor, asimilând contracţia cu o scădere de temperatură.
53
4.6. Curgerea lentă a betonului armat
În cazul elementelor solicitate la întindere axială, fenomenul de curgere lentă

a betonului antrenează prin aderenţă armătura la o alungire suplimentară faţă de
cea din momentul aplicării încărcării. Armătura, având o comportare elastică, nu se
poate alungi suplimentar decât sub acţiunea unui spor de efort. Cum solicitarea este
constantă în timp, creşterea eforturilor în armătură este compensată de reducerea
eforturilor în beton. Această retransmitere de eforturi de întindere de la beton spre
armătură favorizează comportarea elementelor întinse centric, îndepărtând
momentul apariţiei fisurilor.
Curgerea lentă a betonului modifică şi starea de eforturi a elementelor din

beton armat comprimate centric din momentul aplicării încărcărilor exterioare.
Aceasta produce o creştere în timp a deformaţiilor betonului. Scurtarea betonului
antrenează prin aderenţă o scurtare suplimentară a armăturii ∆εs. Întrucât armătura
se comportă elastic, scurtarea ei generează sporirea efortului unitar. Solicitarea
elementului fiind constantă în timp, rezultă că sporirea efortului din armătură nu
este posibilă decât pe seama reducerii efortului în beton. La un timp oarecare t ,
solicitarea se distribuie între armătură şi beton diferit faţă de momentul încărcării :
N = As·(σs + ∆σs) + Ac·(σc - ∆σc) (4.30)
Creşterea efortului în armătură este mai accentuată în cazul procentelor mici

de armare, iar scăderea efortului în beton este mai însemnată la procente mari de
armare a elementului (fig.4.20)
Fig.4.20. Variaţia eforturilor unitare din armătură (σs) şi din beton (σc)
într-un element comprimat centric sub efectul curgerii lente.
54
La elementele încovoiate, curgerea lentă a betonului afectează atât starea de
eforturi cât şi starea de fisurare şi deformare. În stadiul I de solicitare, curgerea
lentă are un efect favorabil, micşorând eforturile de întindere în beton pe seama
creşterii eforturilor de întindere în armătură şi întârziind, astfel, momentul apariţiei
fisurilor.
După fisurarea elementului, creşterea în timp a deformaţiilor betonului din

zona comprimată, la un moment încovoietor constant, este însoţită de reducerea
eforturilor unitare din această zonă, de creşterea înălţimii zonei comprimate, de o
anumită sporire a deformaţiilor şi eforturilor din armătura întinsă (putând
determina intrarea în curgere a armăturii) şi de micşorarea braţului de pârghie al
eforturilor interioare (fig.4.21). Ca urmare, deschiderea fisurilor şi săgeata (curba
sau rotirea) elementului înregistrează creşteri însemnate în timp.
Fig.4.21. Starea de deformaţii (a) şi de eforturi (b) într-o secţiune

încovoiată la încărcare (t=0) şi în timp (t>0).
Săgeţile de lungă durată a elementelor încovoiate, produse de efectul

curgerii lente şi al contracţiei, sunt de două-trei ori mai mari decât săgeţile elastice.
Factorii de care depind în principal valoarea acestor săgeţi sunt : umiditatea
relativă a mediului, vârsta la care se aplică sarcinile şi armătura situată în zona
comprimată de beton. Ultimul factor permite exercitarea unui control asupra valorii
deformaţiilor de lungă durată a elementelor.
4.7. Durabilitatea betonului armat
Interacţiunea dintre factorii principali care condiţionează durabilitatea unei

structuri din beton armat este prezentată schematic în figura 4.22. Se poate observa
55
că transportul combinat de umezeală, substanţe chimice şi căldură, atât în masa
betonului cât şi prin schimb cu mediul ambiant şi parametrii care condiţionează
acest mecanism de transport constituie elementele principale ale durabilităţii.
Procesele de transport ale apei în beton sunt condiţionate la rândul lor de tipul,
mărimea şi distribuţia porilor. Tipul şi rata proceselor de degradare a betonului şi
armăturii determină principalele performanţe ale structurii : rezistenţă, rigiditate şi
condiţii de suprafaţă care se reflectă la rândul lor în siguranţă, funcţionalitate şi
aspect.
Fig.4.22. Interacţiunea dintre factorii principali care

condiţionează durabilitatea.
Structurile de beton se proiectează şi se realizează cu scopul de a satisface

un set de cerinţe funcţionale (performanţe) de-a lungul unei anumite perioade de
timp, fără a necesita costuri neprevăzute de întreţinere şi reparare. Această
perioadă de timp reprezintă durata de viaţă anticipată sau proiectată a structurii.
56
Atunci când degradarea observată este mai accentuată decât cea preconizată, apare
necesitatea unor intervenţii (fig.4.23).
Fig.4.23. Durata de serviciu funcţie de caracteristicile

de performanţă şi de corecţiile degradării accelerate.
Cauzele care produc deteriorarea construcţiilor din beton armat sunt :

exploatarea necorespunzătoare a structurilor (suprasarcinile, impactul,
oboseala);
procesele fizice (fisurarea betonului, îngheţul, agenţii dejivranţi,
eroziunea);
procesele chimice (atacul acizilor, sulfaţilor şi bazelor (alcaliilor));
procesele biologice;
coroziunea armăturii.
Măsurile care trebuie luate împotriva deteriorării premature a betonului

armat se referă la aspectele de proiectare, procesele de execuţie, condiţiile de
exploatare şi tehnicile de protecţie [2].
Pe durata de viaţa proiectată a structurii sunt necesare inspecţii regulate şi

sistematice pentru a verifica şi corecta strategia de exploatare şi întreţinere
adoptată la proiectare.
Criteriile pentru proiectarea unei construcţii la durabilitate sunt următoarele :
alegerea formei structurale adecvate;
57
asigurarea calităţii corespunzătoare a betonului de la suprafaţa
elementelor structurale (beton dens, compact, rezistent şi cu
permeabilitate redusă) şi prevederea unui strat de acoperire adecvat;
alcătuirea corespunzătoare a elementelor structurale din beton armat
în vederea evitării influenţelor agresive;
limitarea deschiderii fisurilor pentru a evita depasivizarea armăturii pe
durata de viaţa preconizată;
prevederea unor acoperiri protectoare;
respectarea standardelor de calitate pentru materiale, a recomandărilor
de execuţie şi a politicii de întreţinere.
58
CAPITOLUL 5
BAZELE PROIECTĂRII ELEMENTELOR

STRUCTURALE DIN BETON ARMAT
Proiectarea elementelor structurale din beton armat se face după metoda de

calcul la stările limită. În România această metodă este reglementată prin STAS
10.107/0-90 [6], iar la nivel euro-internaţional prin Codul Model CEB-FIP 1990
[4] şi prin Eurocodul 2 [8]. Normele româneşti de proiectare se găsesc într-un
proces de revizuire pentru a fi corelate cu normele europene, preconizându-se să
aibă denumirea Codul Românesc CR2 [3].
În conformitate cu prevederile Eurocodului 2, o structură va fi proiectată,

realizată şi utilizată (întreţinută) astfel încât să asigure :
performanţe satisfăcătoare în raport cu acţiunile posibile;
durabilitate adecvată în raport cu costurile de întreţinere;
avarii din acţiuni excepţionale în limite comparabile cu cele din alte
acţiuni.
Stările limită sunt situaţiile dincolo de care structura nu mai satisface

cerinţele de performanţă preconizate. Ele sunt grupate în două categorii:
stări limită ultime, asociate cu colapsul sau cu alte forme de rupere
structurală care pot periclita siguranţa oamenilor (pierderea echilibrului
structurii sau a oricărei părţi a ei, considerată ca un corp rigid, precum şi
ruperea prin deformaţii excesive, ruperea sau pierderea stabilităţii
structurii sau a oricărei părţi a ei, incluzând reazemele şi fundaţiile);
stări limită de exploatare, corespunzând situaţiilor dincolo de care
cerinţele unei exploatări normale nu mai sunt satisfăcute (deformaţii sau
săgeţi care afectează aspectul ori exploatarea normală a structurii sau care
produc deteriorări ale finisajelor sau ale elementelor nestructurale;
vibraţii excesive care cauzează disconfort sau care limitează
funcţionalitatea; fisurarea betonului care poate afecta aspectul,
durabilitatea sau impermeabilitatea; deteriorarea betonului în prezenţa
unor eforturi excesive de compresiune care pot duce la pierderea
durabilităţii).
59
Situaţiile de proiectare se clasifică după cum urmează :
situaţii persistente, care corespund condiţiilor normale de utilizare a
structurii;
situaţii tranzitorii, cum sunt cele din timpul construcţiei sau reparaţiei;
situaţii accidentale.
Condiţiile de verificare la diferitele stări limită sunt următoarele :

atunci când luăm în considerare starea limită de rupere sau de
deformaţii excesive :
Sd=S(Fd, ad, fd)≤Rd=R(ad, fd) (5.1)
în care:
Sd este valoarea de proiectare a efectului acţiunii,
Fd – valoarea de proiectare a unei acţiuni,
ad – valoarea de proiectare a unei mărimi geometrice,
fd – valoarea de proiectare a unei proprietăţi a materialului,
Rd – valoarea de proiectare a rezistenţei.
pentru stările limită de exploatare :

Sd=S(Fd, ad, fd)≤C (5.2)
unde :
Sd este valoarea de proiectare a unui efect relevant pentru stările limită
de exploatare (deformaţia, deschiderea fisurilor, intensitatea
vibraţiilor),
C – valoarea limită corespunzătoare efectului acţiunii.
În calcule se operează cu valori de bază (valori de referinţă) şi cu valori de

proiectare pentru acţiuni, proprietăţile materialelor şi datele geometrice.
Valorile de bază sunt în principiu valori caracteristice stabilite cu o anumită

probabilitate (sau grad de risc).
Ö Acţiunile se definesc ca forţe (încărcări) aplicate asupra structurii (acţiuni

directe), sau deformaţii impuse (acţiuni indirecte) cum ar fi de exemplu efectele
temperaturii sau tasările de reazeme. Ele se clasifică :
după variaţia lor în timp : acţiuni permanente Gk, acţiuni variabile cu
valoare caracteristică Qk, cu valoare combinată Ψo·Qk, cu valoare
frecventă Ψ1·Qk şi cu valoare cvasipermanentă Ψ2·Qk şi acţiuni
accidentale Ak;
după variaţia în spaţiu : acţiuni fixe şi acţiuni libere (încărcări mobile
impuse, încărcări din vânt sau din zăpadă);
după răspunsul structurii (acţiuni statice sau dinamice).
60
Valorile caracteristice ale încărcărilor sunt date în Eurocodul pentru Acţiuni, în alte
coduri relevante pentru încărcări sau sunt precizate de către client sau de către
proiectant cu consultarea clientului, dar ţinând seama de prevederile minime din
coduri sau de precizările autorităţii competente.
Ö Proprietăţile materialelor sunt definite de valorile caracteristice (fk) care

corespund unui fractil în distribuţia statistică admisă pentru proprietatea particulară
a materialului. În mod curent se admite fractilul de 5%.
Ö Datele geometrice sunt afectate de deviaţiile de la valorile din proiect care se

referă la forma şi dimensiunile structurii, la forma elementelor componente şi la
forma şi dimensiunile secţiunii transversale. Datele geometrice sunt reprezentate
de valorile caracteristice (ak) care corespund în general celor menţionate în proiect.
Valorile de proiectare pentru acţiuni (Fd), pentru proprietăţile materialelor

(fd) şi pentru datele geometrice (ad) se stabilesc cu relaţiile :
Fd=γf · Fk (5.3)
fd=η·fk/γm (5.4)
ad=ak±∆a (5.5)
în care :
Fk, fk, ak sunt valorile caracteristice,
γf, γm – coeficienţi parţiali de siguranţă pentru acţiuni şi pentru
proprietăţile materialelor,
∆a – valori geometrice adiţionale,
η – factor de conversie a valorii determinate în laborator la valoarea
care este utilizată în proiectarea structurii.
Combinaţiile acţiunilor (grupările acţiunilor) se stabilesc astfel încât să

producă efectul cel mai defavorabil asupra structurii în starea limită considerată.
Pentru stările limită ultime se definesc :

gruparea fundamentală, în care valoarea de proiectare a efectului
acţiunilor are expresia :
Sd=ΣγG·Gk + γQ·Qk,1 + ΣγQ·Ψo·Qk,i + γP·Pk (5.6)
gruparea accidentală:
Sd=ΣγGA·Gk + Ψ1,1·Qk,1 + ΣΨ2,1·Qk,i + Ak (5.7)
iar pentru stările limită de exploatare :

combinaţia (gruparea) cu frecvenţă redusă (combinaţia rară), utilizată
pentru verificarea la fisurare în lungul elementului :
Ed=f [ΣGk + Pk + Qk,1 + Σ(Ψo,i·Qk,i)] (5.8)
61
combinaţia frecventă, utilizată pentru armarea zonei comprimate:
Ed=f [ΣQk + Pk + Ψ1,1·Qk,1 + Σ(Ψ2,i·Qk,i)] (5.9)
combinaţia cvasipermanentă, utilizată pentru limitarea deschiderii
fisurilor şi a săgeţilor :
Ed=f [ΣQk + Pk + Σ(Ψ2,i·Qk,i)] (5.10)
În relaţiile de mai sus s-au utilizat notaţiile :

γG, γGA, γQ, γP – coeficienţi parţiali de siguranţă pentru diferite acţiuni;
Gk, Pk, Ak – valoarea caracteristică a acţiunii permanente, a efectului
precomprimării, respectiv a încărcării accidentale (impact,
explozii, seism);
Qk,1 – valoarea caracteristică a unei acţiuni variabile (cea mai
importantă);
Qk,i – valori caracteristice ale celorlalte acţiuni variabile;
Ψo, Ψ1,1, Ψ2,1 – coeficienţi de grupare a încărcărilor.
Proprietăţile materialelor (beton şi armătură) au fost prezentate în capitolele

2 şi 3.
Proprietăţile de rezistenţă ale betonului sunt date în tabelul 2.1 . Valoarea de

bază pentru comportarea la compresiune a betonului este dată de rezistenţa
caracteristică (fck). Rezistenţa de calcul a betonului la compresiune (denumită şi
valoarea de proiectare) se stabileşte cu relaţia :
f
f cd = ck (5.11)
γc
în care coeficientul parţial de siguranţă are valoarea γc=1,5 pentru gruparea
fundamentală de încărcări şi γc=1,3 pentru gruparea accidentală (cu excepţia
cutremurului).
Valoarea relevantă pentru modulul de elasticitate Ec,nom este valoarea medie

Ecm sau valoarea de calcul :
E
E cd = cm (5.12)
γc
Diagrama reală efort-deformaţie a betonului, determinată experimental şi
reprezentată în figura 2.6, poate fi înlocuită în calcule cu o diagramă idealizată,
având o formă distinctă pentru calculul structurii faţă de cea pentru dimensionarea
secţiunilor. Astfel, pentru calculul neliniar sau pentru calculul plastic ori pentru
calculul efectelor de ordinul doi, poate fi utilizată o diagramă efort – deformaţie
pentru încărcări de scurtă durată ca cea din figura 5.1, descrisă de funcţia :
62
Fig.5.1. Diagrama efort-deformaţie a betonului
pentru calculul structurilor din beton armat.
σc k ⋅ n − n2
= (5.13)
fc 1 + ( k − 2) ⋅ n
în care :
k=(1,1·Ec,nom)·εc1/fc (5.14)
Ec,nom – valoarea medie Ecm sau valoarea de calcul Ecd;
n=εc/εc1;
εc1=-0.0022 - deformaţia corespunzătoare efortului de la vârful curbei
(fc).
Pe intervalul εc1…εcu ramura descendentă a diagramei de formă curbilinie poate fi
înlocuită, pentru simplificare, cu o linie orizontală (σc=fc).
Pentru betoane de clasă 12/15…50/60 scurtarea ultimă a betonului pentru

secţiuni cu zona comprimată de formă dreptunghiulară are valori
εcu=(3,6…2,8)o/oo.
Pentru dimensionarea secţiunilor se preferă o diagramă idealizată parabolică-

dreptunghiulară, ca în figura 5.2. Diagrama de calcul derivă din diagrama
idealizată printr-o reducere a ordonatei eforturilor din diagrama idealizată în
raportul α/γc, în care α este un coeficient care ia în considerare efectele de lungă
durată asupra rezistenţei la compresiune şi efectele nefavorabile rezultând din
modul de aplicare al încărcărilor.
63
Fig.5.2. Diagrama parabolică-dreptunghiulară pentru
betonul solicitat la compresiune.
Pentru solicitarea de compresiune de lungă durată factorul adiţional de

reducere poate fi considerat α=0,85. Valoarea lui poate fi redusă la α=0,80 în cazul
în care lăţimea zonei comprimate a secţiunii descreşte în direcţia fibrei extreme
comprimate. În normele româneşti de proiectare [6] nu se ia în considerare un
astfel de coeficient. În schimb, în normele britanice (BS 8110) coeficientul are
valoarea 0.67 şi corespunde rezistenţei cubice la compresiune a betonului. Dacă se
admite că rezistenţa cilindrică are valoarea 0,80 din rezistenţa cubică prevederile
din EC2 şi BS 8110 sunt similare.
Se pot utiliza şi alte idealizări ale diagramei efort-deformaţie, cum ar fi

diagrama biliniară din figura 5.3, cu condiţia ca ele să fie echivalente cu diagrama
parabolă-dreptunghi.
Fig.5.3. Diagrama biliniară pentru betonul comprimat.
64
Pentru armăturile din oţel utilizate la realizarea betonului armat, rezistenţa la
întindere (ft), limita de curgere (fy), raportul ft/fy, alungirea la efortul maxim (εu) şi
factorul de profil (fR) se determină pe cale experimentală şi sunt specificate în
standardele de produs, în termeni de valori caracteristice ftk, fyk, (ft/fy)k, εuk şi fRk.
Pentru calcule în general, diagrama reală efort-deformaţie pentru armăturile

din oţel, dată în figura 3.1a,b se utilizează sub formă idealizată biliniară ca în
figura 5.4. Diagrama de calcul derivă din din diagrama caracteristică idealizată,
prin divizare cu coeficientul parţial de siguranţă pentru armătură, γs=1,15 pentru
gruparea fundamentală de încărcări şi γs=1,00 pentru gruparea accidentală (cu
excepţia cutremurului).
Fig.5.4. Diagrama idealizată şi de calcul pentru armăturile din

oţel (valabilă în intervalul de temperatură -20ºC…200ºC)
Pentru proiectarea secţiunilor se poate adopta una din următoarele

alternative :
ramura superioară din figura 5.4 se înlocuieşte cu o ramură orizontală,
ceea ce înseamnă că efortul din armătură se limitează la fyk/γs, fără a
limita valoarea deformaţiei (deşi în anumite situaţii este convenabil să se
admită o limitare a ei);
se admite o ramură superioară înclinată şi o limitare a deformaţiei la
0,01.
Normele româneşti de proiectare [6] prescriu următoarele diagrame

convenţionale :
pentru oţelurile laminate la cald (PC60, PC52 şi OB37) se consideră
diagrama biliniară ca palier, reprezentată cu linie plină în figura 5.5a;
65
Fig.5.5. Diagrama idealizată de calcul σs-εs
după normele româneşti.
pentru sârmele trase (STNB, STPB) se consideră diagrama biliniară

cu consolidare, reprezentată cu linie plină în figura 5.5b;
pentru zonele plastice potenţiale ale elementelor participante la
structuri antiseismice, atunci când se pot produce incursiuni în domeniul
de consolidare cu efect defavorabil pentru dimensionare, se utilizează
diagrama biliniară cu consolidare, reprezentată cu linie întreruptă în
figura 5.5a;
pentru sârmele trase se utilizează în calculul de rezistenţă simplificat
diagrama biliniară reprezentată cu linie punctată în figura 5.5b;
Deformaţia ultimă (εu) a armăturilor din oţeluri laminate la cald (fig.5.5a) are
următoarele valori :
εu=10 o/oo pentru grupările obişnuite de încărcări;
εu=50% pentru grupările de încărcări care includ acţiunile seismice.
Coeficientul parţial de siguranţă are valoarea γs=1,15 pentru armăturile din

oţel OB37, PC52 şi PC60 şi γs=1,20 pentru cele din STNB.
66
CAPITOLUL 6
PROIECTAREA ELEMENTELOR DIN BETON

ARMAT ÎN STAREA LIMITĂ
DE REZISTENŢĂ
6.1. Calculul în secţiuni normale
Analiza unei secţiuni transversale în vederea determinării rezistenţei ultime a

ei necesită adoptarea următoarelor ipoteze simplificatoare (fig.6.1) :
secţiunile rămân plane după deformare;
deformaţia specifică a armăturii aderente, la întindere ori la
compresiune, este aceeaşi cu a betonului înconjurător;
rezistenţa la întindere a betonului se neglijează;
eforturile din betonul comprimat se deduc din diagrama de calcul
efort-deformaţie din figura 5.2 sau 5.3;
Fig.6.1. Distribuţia deformaţiilor şi a eforturilor în

secţiune transversală.
eforturile din armătură se obţin din diagrama prezentată în figura 5.4;

deformaţia specifică a betonului din secţiunile transversale supuse la
compresiune pură se limitează la 0,002;
pentru secţiunile transversale care nu sunt în întregime comprimate,
deformaţia limită la compresiune se ia 0,0035. În fibrele intermediare,
diagrama de deformaţii este definită admiţând că deformaţia de 0,002
67
este situată la distanţa de 3/7 din înălţimea secţiunii faţă de latura cea mai
comprimată (fig.6.2);
diagramele posibile de deformaţii specifice sunt prezentate în figura
6.2, semnificaţia domeniilor fiind următoarea :
1a – întindere centrică sau cu mică excentricitate,
1b – întindere cu mare excentricitate sau încovoiere,
2a – compresiune cu mare excentricitate,
2b – compresiune cu mică excentricitate (axa neutră în
secţiune),
2c – compresiune excentrică cu ambele armături
comprimate, o mică parte din secţiune fiind întinsă,
3 – compresiune cu mică excentricitate – axa neutră în
afara secţiunii;
Fig.6.2. Distribuţiile posibile de deformaţii în

secţiunea transversală.
efectul forţei axiale poate fi neglijat la proiectarea secţiunii dacă

valorea ei nu depăşeşte 0,08·fck·Ac;
deformaţia specifică a armăturii se limitează la 0,01.
La proiectarea secţiunilor din beton armat trebuie evitată ruperea fragilă,

odată cu apariţia primei fisuri, prin prevederea unui procent de armare cel puţin
egal cu procentul minim dat în prescripţiile de alcătuire constructivă.
De asemenea, Eurocodul 2 prevede că hiperrezistenţa la încovoiere a

elementelor cu procente mici de armare nu poate fi luată în considerare chiar dacă
testele arată că o atare rezistenţă ar fi justificată.
68
6.1.1. Secţiuni dreptunghiulare solicitate la încovoiere cu forţă axială
Încovoierea cu forţă axială (denumită şi întindere sau compresiune

excentrică) induce în secţiune o forţă rezultantă de compresiune în beton Fc, o forţă
rezultantă de compresiune în armătura superioară Fs2 şi o forţă rezultantă de
întindere sau de compresiune în armătura inferioară Fs1.
Fig.6.3. Secţiune dreptunghiulară solicitată

la încovoiere cu forţă axială
Pentru echilibrul secţiunii este necesar să fie satisfăcute condiţiile :
±Nd = – Fc – Fs2 ± Fs1 (6.1)
Msd = Md m Nd·ys1 = Fc·(d - a) + Fs2·(d – d2) (6.2)
Perechile de solicitări Md şi Nd acţionează la nivelul centrului de greutate al

secţiunii, iar perechile Msd şi Nd la nivelul armăturii As1.
Regula semnelor în relaţiile de mai sus este următoarea :
semnul superior pentru Nd corespunde întinderii şi semnul inferior

compresiunii,
semnul superior al forţei Fs1 se ia atunci când armătura As1 este
întinsă, iar semnul inferior când ea este comprimată
Rezultanta eforturilor unitare de compresiune din beton Fc se evaluează

înlocuind diagrama parabolică de eforturi cu o diagramă dreptunghiulară având
efortul unitar mediu :
σm = α1·α·fcd (6.3)
unde :
α1 este coeficientul de „umplere” al diagramei,
69
α = 0,85 – coeficientul de reducere din figura 5.2, care ia în considerare
efectele de lungă durată şi efectele nefavorabile rezultând din modul de
aplicare al încărcării.
Ca urmare, pentru situaţiile în care axa neutră este situată în secţiune,

rezultă:
Fc = σm·b·x = α1·(0,85·fcd)·b·x (6.4)
acţionând la distanţa :
a = ξ`·x = ξ`·ξ·d (6.5)
faţă de fibra extremă comprimată.
Atunci când axa neutră este situată înafara secţiunii :
Fc = σm·b·h = α1·(0,85·fcd)·b·h (6.6)
şi acţionează la distanţa e faţă de axa mediană a secţiunii.
Cu valoarea Fc şi a din relaţiile (6.4) şi (6.5) şi având în vedere că x=ξ·d şi :

Fs1 = As1·σs1 (6.7)
Fs2 = As2·σs2 (6.8)
relaţiile (6.1) şi (6.2) devin :
±Nd = -α1·(0,85·fcd)·ξ·b·d – As2·σs2 + As1·σs1 (6.9)
2
Msd = Md m Nd·ys1 = α1·(0,85·fcd)·ξ·(1-ξ`·ξ)·b·d +
+ As2·σs2·(d-d2) = μ·b·d2·fcd + As2·σs2·(d-d2) (6.10)
Eforturile unitare din armături se stabilesc cu relaţiile :

σs1 = εs1·Es (6.11)
σs2 = εs2·Es (6.12)
iar deformaţiile specifice se obţin în virtutea ipotezei secţiunilor plane din
expresiile :
εs1 = 0,0035·(d-x)/x (6.13)
εs2 = 0,0035·(x-d2)/x (6.14)
Modul de rupere al secţiunii este guvernat de mărimea relativă a momentului

încovoietor şi a forţei axiale, sau de valoarea excentricităţii Md/Nd.
În figura 6.4 este reprezentată diagrama de interacţiune Md-Nd. Punctul A’

de pe diagramă reprezintă solicitarea de compresiune cu luarea în considerare a
unor excentricităţi întâmplătoare (ea) cu care se aplică forţa Nd.
70
Fig.6.4. Diagrama de interacţiune Md-Nd
În cazul solicitării de compresiune excentrică sunt posibile două moduri de

rupere :
ruperea prin întindere (cazul I), asociată cu valori mari ale
excentricităţii (e) şi cu înălţimi reduse ale zonei comprimate (x), care
începe prin curgerea armăturii As1 (σs1=fyd), urmată de strivirea betonului
în timp ce deformaţiile de întindere şi săgeţile elementului cresc rapid;
ruperea prin compresiune (cazul II), asociată cu valori mici ale
excentricităţii şi cu înălţimi mari ale zonei comprimate, care are loc prin
strivirea betonului comprimat fără ca armătura As1 să intre în curgere
(σs1<fyd). Ruperea are un caracter brusc, neavertizat, fără producerea unor
deformaţii şi săgeţi semnificative.
În situaţia de balans (punctul B din figura 6.4), care constituie limita dintre
cele două moduri de rupere descrise mai sus, ruperea are loc prin curgerea
armăturii As1 concomitent cu strivirea betonului comprimat. Poziţia axei neutre
este dată de relaţia :
0,0035
xlim = ξlim·d = ⋅d (6.15)
0,0035 + ε yd
iar capacitatea portantă a secţiunii simplu armate are valoarea :
Mlim = Fc·(d - a) = α1·(0,85·fcd)·ξlim·(1 – ξ`·ξlim)·b·d2 =
= μlim·b·d2·fcd (6.16)
71
Pentru oţel S400, spre exemplu, rezultă fyd = 400/1,15; εyd = 0,00174;
ξlim = 0,668 şi μlim = 0,332.
Ruperea secţiunilor încovoiate şi a celor întinse cu mare excentricitate se

produce în mod similar cu cazul I de rupere al secţiunilor comprimate excentric, cu
deosebirea că înălţimea zonei comprimate este mai mică la încovoiere şi mult mai
mică la întindere excentrică.
Atunci când axa neutră este situată în centrul de greutate al armăturii As1
(x=d), efortul unitar din această armătură este nul. Dacă poziţia axei neutre
satisface condiţia d<x<h, atunci secţiunea se găseşte în domeniul 2c din figura 6.2,
efortul σs1<fyd şi este de compresiune. În situaţia în care x>h se consideră că
întreaga secţiune este supusă la un efort uniform distribuit – vezi relaţia (6.6) – iar
armăturile As1 şi As2 intră în curgere prin compresiune. În acest caz capacitatea
portantă a secţiunii (corespunzătoare punctului A din figura 6.4) este dată de
relaţia:
Nd = Fc + (As1 + As2)·fyd = α1·(0,85·fcd)·b·h +
+ (As1 + As2)·fyd (6.17)
La solicitarea de întindere cu mică excentricitate nu se contează pe

participarea betonului la preluarea eforturilor, astfel că sistemul de ecuaţii (6.9) şi
(6.10) devine :
Nd = (As1 + As2)·fyd (6.18)
Ms1d = Md – Nd·ys1 = -As2·fyd·(d-d2) (6.19)
sau :
Ms2d = Md + Nd·(d – ys1 – d2) = As1·fyd·(d – d2) (6.20)
În cazul întinderii centrice (punctul D din figura 6.4), capacitatea portantă a

secţiunii este :
Nd = As·fyd (6.21)
unde As este aria totală de armătură dispusă simetric în secţiune
Proiectarea secţiunilor, constând în dimensionarea sau verificarea lor, se face

prin rezolvarea sistemului de ecuaţii (6.9) şi (6.10). Pentru a face procesul de
proiectare mai expeditiv se utilizează tabele sau grafice în care se dau coeficienţii
Fc
ζ=z/d, ξ=x/d, ν= precum şi valorile deformaţiilor specifice εc, εs1 şi εs2.
b ⋅ d ⋅ f cd
De asemenea, dacă relaţiile (6.9) şi (6.10) se scriu în formă adimensională, se pot
Nd Md Nd Md
trasa diagrame de interacţiune − sau ν = − μd =
b ⋅ d b ⋅ h2 b ⋅ h ⋅ f cd b ⋅ h 2 ⋅ f cd
foarte utile în activitatea de proiectare.
72
Pentru ca soluţia obţinută la dimensionarea secţiunilor să fie optimă, primul
termen din membrul al doilea al relaţiei (6.10) se ia cu valoarea Mlim dată de relaţia
(6.16).
Ariile necesare de armătură se stabilesc cu ajutorul următoarelor relaţii:

secţiuni solicitate la compresiune excentrică :
M + N d ⋅ y s1 − M lim
As2 = d (6.22)
σ s 2 ⋅ (d − d 2 )
1 ⎛ M lim ⎞
A s1 = ⋅⎜ + As2 ⋅ σ s2 − N d ⎟ (6.23)
σ ⎝ z ⎠
s1
unde : z = ζ·d = d – a = (1 – ξ`·ξlim)·d (6.24)
secţiuni încovoiate, cu relaţiile (6.22) şi (6.23) în care se consideră

Nd = 0 ;
secţiuni întinse cu mare excentricitate :
M − N d ⋅ y s1 − M lim
As2 = d (6.25)
σ s 2 ⋅ (d − d 2 )
1 ⎛ M lim ⎞
A s1 = ⋅⎜ + As2 ⋅ σ s2 + N d ⎟ (6.26)
σ ⎝ z ⎠
s1
secţiuni întinse cu mică excentricitate :
M + N d ⋅ (d − y s1 − d 2 )
A s1 = d (6.27)
f yd ⋅ (d − d 2 )
N d ⋅ y s1 − M d
As2 = (6.28)
f yd ⋅ (d − d 2 )
6.1.2. Secţiuni T solicitate la încovoiere cu forţă axială
Calculul se face după principiile de la secţiunile dreptunghiulare, deosebirea

constând numai în modul de determinare a rezultantei compresiunilor din beton Fc,
atunci când x>hf.
Cu notaţiile şi distribuţiile de deformaţii şi eforturi din figura 6.5 rezultă :
73
Fig.6.5. Rezultanta compresiunilor din beton
la secţiunile T.
Fc = Fc1 – Fc2 = α1·(0,85·fcd)·A1 – α2·(0,85·fcd)·A2 =

= [α1·b·x – α2·(b – bw)·(x – hf)]·0,85·fcd (6.29)
Ariile secţiunilor de armătură se obţin cu relaţiile :

Δμ f
As2 = ⋅ b ⋅ d ⋅ cd (6.30)
d f yd
1− 2
d
μ f N
A s1 = sd ⋅ b ⋅ d ⋅ cd ± d (6.31)
d f yd f yd
1− 2
d
în care :
M sd
μ sd = (6.32)
b ⋅ d 2 ⋅ f cd
∆μ = μsd – μlim (6.33)
μlim = 0,85·α1·ξlim·(1 – ξ`·ξlim) (6.34)
Nd se consideră cu semnul + în cazul întinderii şi cu – în cazul compresiunii.
Secţiunile T având raportul b/bw≥5 se calculează considerând că eforturile de

compresiune din secţiune sunt preluate de către placă. Relaţiile de calcul în acest
caz (fig.6.6) sunt :
74
Fig.6.6. Secţiuni T cu b/bw≥5
±Nd = Fs1 – Fc (6.35)

Msd = Fc·(d – hf/2) (6.36)
M sd N
A s1 = ± d (6.37)
⎛ h ⎞ f yd
⎜ d − f ⎟ ⋅ f yd
⎝ 2 ⎠
Regula semnelor este aceeaşi cu cea din relaţia (6.31).
În acest caz este necesară respectarea condiţiei :

M sd
σc = ≤ 0,85 ⋅ f cd (6.38)
⎛ hf ⎞
⎜d − ⎟ ⋅ b ⋅ hf
⎝ 2 ⎠
6.1.3. Secţiuni dreptunghiulare solicitate la compresiune excentrică oblică
Cercetarea şi proiectarea secţiunilor pătrate sau dreptunghiulare, solicitate la

compresiune axială în combinaţie cu momente încovoietoare pe ambele direcţii x şi
y, au primit o atenţie specială.
În literatura de specialitate sunt sugerate trei tipuri de analiză a unor astfel de

elemente.
*O metodă, bazată pe o analiza riguroasă, foloseşte principiile de bază ale

echilibrului, cu ipotezele simplificatoare de la punctul 6.1 . Această metodă
implică un proces iteractiv pentru obţinerea poziţiei unei axe neutre înclinate.
Complexitatea metodei nu permite deducerea unor formule pentru uzul practic.
75
*Conceptul utilizării suprafeţelor de rupere a fost propus de Bresler şi alţi
cercetători. Rezistenţa nominală a secţiunii este o funcţie de trei variabile Nd, Mxd,
Myd şi poate fi definită de suprafaţa de rupere S3 din figura 6.7. Aceasta este o
extensie tridimensională a diagramei de interacţiune pentru compresiune cu
încovoiere uniaxială.
(a) (b)
Fig.6.7.a) Contururi de încărcare, pentru forţa Nd – constantă,
pe suprafaţa de rupere S3 (după Bresler); b) Notaţii
Secţionând suprafaţa de rupere S3 pentru o valoare constantă a lui Nd se

obţine aşa-numitul „contur al încărcării” ce defineşte interacţiunea Mxd şi Myd, iar
ecuaţia generală adimensională a acestuia poate fi scrisă :
α α2
⎛ M xd ⎞ 1 ⎛⎜ M yd ⎞⎟
⎜⎜ ⎟⎟ + = 1.00 (6.39)
M
⎝ ox ⎠ ⎜ M ⎟
⎝ oy ⎠
unde :
Mxd = Nd·ey; Myd = Nd·ex ,
Mox = Mxd pentru încărcarea axială Nd când Myd (sau ex) este zero,
Moy = Myd pentru încărcarea axială Nd când Mxd (sau ey) este zero,
α1,α2 – sunt parametrii ce depind de dimensiunile secţiunii transversale,
cantitatea şi poziţia armăturii, rezistenţa betonului, rezistenţa de curgere a oţelului,
76
şi de acoperirea cu beton. Bresler a sugerat să se ia : α1 = α2 = α , iar pentru
aplicaţii practice :
α = 1,5 pentru secţiuni dreptunghiulare,
α = 1,5…2,0 pentru secţiuni pătrate.
Codul Românesc prescrie o metodă similară, cu un exponent β = 1,2…1,75

pentru secţiuni dreptunghiulare, în funcţie de cantitatea şi poziţia armăturii şi de
⎛ ⎞
⎜ ⎟
N
valoarea relativă a forţei axiale de compresiune ⎜ n = ⎟
⎜ f cu ⎟
⎜ b⋅h⋅
⎝ γ m ⎟⎠
*O metodă simplificată (descrisă în normele engleze BS) poate fi

deasemenea folosită. Aceasta consideră că un stâlp solicitat la o încărcare ultimă N
şi momentele Mx şi My relative la axele x-x şi y-y, poate fi proiectat la încovoiere
după o singură axă, dar cu o valoare sporită a momentului şi cu respectarea
următoarelor condiţii :
Mx My
(a) dacă ≥ ,
h' b'
atunci momentul de calcul sporit, relativ la o singură axă este :
h'
Mx’=Mx + β· ×My (6.40)
b'
Mx My
(b) dacă <
h' b'
atunci momentul de calcul mărit, relativ la o singură axă este :
b'
My’=My + β· ×Mx (6.41)
h'
Dimensiunile b` şi h` sunt definite în figura 6.8 iar coeficientul β este

specificat în tabelul 6.1.
Table 6.1.Valorile coeficientului β
N
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 ≥ 0.6
b ⋅ h ⋅ f cu
β 1.00 0.88 0.77 0.65 0.53 0.42 0.30
77
Fig.6.8.Secţiune solicitată la încovoiere oblică.
6.2 Calculul în secţiuni înclinate
Prevederile acestui punct se aplică grinzilor şi dalelor calculate la încovoiere

conform punctului 6.1, precum şi stâlpilor solicitaţi la forţe tăietoare semnificative.
6.2.1. Acţiunea forţei tăietoare şi a momentului încovoietor
Calculul se face după modelul grinzii cu zăbrele izostatice, alcătuită din bare
comprimate de beton şi bare întinse din oţel (fig.6.9). Determinarea efortului în
bare se face cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru.
Fig.6.9. Modul de calcul la acţiunea forţei tăietoare şi a

momentului încovoietor.
78
Metoda de proiectare la forţa tăietoare se bazează pe trei valori ale
capacităţii portante a elementului :
VRd1 – capacitatea portantă de calcul la forţă tăietoare a unei secţiuni
fără armătură transversală;
VRd2 – forţa tăietoare maximă de calcul care poate fi preluată fără
strivirea diagonalelor comprimate;
VRd3 – forţa tăietoare maximă de calcul care poate fi preluată de o
secţiune cu armătură transversală.
Orice secţiune pentru care forţa tăietoare de calcul Vsd satisface condiţia :
Vsd ≤ VRd1 (6.42)
nu necesită armătură pentru forţă tăietoare. Se prevede în secţiune numai o armare
minimă în acord cu prescripţiile constructive.
Dacă condiţia (6.42) nu este satisfăcută, se prevede o armătură transversală

din calcule, astfel încât :
Vsd ≤ VRd3 (6.43)
În nici-o secţiune din orice element, forţa tăietoare de calcul nu poate depăşi
însă valoarea VRd2, adică :
Vsd ≤ VRd2 (6.44)
Condiţia (6.44) urmăreşte evitarea ruperii casante a elementului în secţiuni

înclinate.
Acolo unde elementul este supus şi la o forţă axială de compresiune Nsd,

valoarea VRd2 se va reduce la :
⎛ σ cp.eff ⎞
VRd2.red = 1,67·VRd2· ⎜⎜1 − ⎟ < VRd2 (6.45)
f ⎟
⎝ cd ⎠
în care :
⎛ f ⋅A ⎞
⎜ N sd − yk sc ⎟
⎜ γ m ⎟⎠
σcp.eff = ⎝ (6.46)
Ac
- efortul mediu efectiv în beton, produs de forţa axială,
Asc – aria armăturii din zona comprimată în starea limită ultimă,
f yk N
≤ 400 - limita de curgere a oţelului cu valoarea de calcul,
γm mm 2
Ac – aria totală a secţiunii transversale de beton.
79
Dacă asupra elementului acţionează o forţă concentrată în apropierea
reazemului la o distanţă x ≤ 2,5·d, o porţiune din această forţă poate fi transmisă
direct la reazem printr-o „bielă de compresiune”. În acest caz (şi numai la
verificările cu relaţiile (6.42) şi (6.43)) se poate reduce forţa tăietoare pe care
secţiunea trebuie să o suporte în mod efectiv, sau se poate majora capacitatea
portantă a secţiunii.
Atingerea capacităţii portante VRd1 este condiţionată de ancorarea

corespunzătoare a armăturii longitudinale întinse (care constituie talpa întinsă a
modelului grinzii cu zăbrele).
6.2.1.1. Elemente care nu necesită armătură transversală din calcul
În această categorie se includ elementele care satisfac condiţia (6.42).

Capacitatea portantă de calcul la forţa tăietoare VRd1 se calculează cu relaţia :
VRd1 = [τRd·k·(1,2 + 40·ρ1) + 0,15·σcp]·bw·d (6.47)

în care :
τRd = 0,25·fctk 0,05/γc - rezistenţa de calcul la (6.48)
forfecare, cu valoarea de bază (tab.6.2),
k = 1 - pentru elemente cu mai mult de 50% din armătura inferioară
întreruptă,
= (1,6 – d) 1, (d în metri), în celelalte cazuri,
Table 6.2.Valorile τRd (N/mm2)
fck 12 16 20 25 30 35 40 45 50
τRd 0,18 0,22 0,26 0,30 0,34 0,37 0,41 0,44 0,48
A s1
ρ1 = 0,02 ;
bw ⋅ d
As1 – aria armăturii întinse, prelungită cu cel puţin d+lb,net dincolo de

secţiunea considerată (fig. 6.10) ;
80
Fig.6.10 Prelungirea armăturilor întinse.
lb,net – definită în capitolul 4 ;

N
σcp = sd ;
Ac
Nsd – forţa longitudinală de compresiune dată de încărcări.
Capacitatea portantă VRd2 este dată de relaţia (6.59) în care θ=45º :

1
VRd2 = ·ν·fcd·bw·0,9·d (6.49)
2
unde :
f
ν = 0,7 - ck 0,5 - factor de eficienţă, care (6.50)
200
afectează rezistenţa betonului.
6.2.1.2. Elemente care necesită armătură transversală din calcul
În situaţia în care Vsd > VRd1 se pot aplica două metode pentru calculul
armăturii transversale :
metoda standard, în care înclinarea diagonalelor comprimate este

θ=45º, iar a armăturilor transversale poate fi α=90º (etrieri verticali) sau 45º (bare
înclinate), ca în figura 6.11.
Fig.6.11. Modele de calcul în metoda standard.
81
Capacitatea portantă de calcul la forţă tăietoare a elementului este dată de
relaţia :
VRd3 = Vcd + Vwd (6.51)
unde :
Vcd = VRd1 reprezintă contribuţia betonului, calculată cu relaţia (6.47);
Vwd – contribuţia armăturilor transversale;
metoda diagonalelor cu înclinare variabilă, în care unghiul lor de

înclinare se limitează la :
0,40 < cotgθ < 2,5 - pentru grinzi cu armătură longitudinală
constantă ;
0,50 < cotgθ <2,0 – pentru grinzi cu armătură longitudinală
întreruptă în deschidere.
În funcţie de înclinarea θ aleasă vor rezulta cantităţi diferite de armătură
transversală şi longitudinală, datorită solicitărilor diferite în diagonalele şi tălpile
grinzii cu zăbrele.
A doua metodă permite o libertate mai mare în dispunerea armăturilor. Ea

conduce în mod frecvent la economii substanţiale de armătură transversală, dar
poate necesita sporirea armăturii longitudinale întinse. În această metodă nu se ia
în considerare contribuţia betonului (Vcd).
Indiferent de metoda de calcul utilizată nu se vor utiliza armături înclinate

decât în combinaţie cu etrieri, cel puţin 50% din Vsd trebuind să fie preluată de
aceştia. Atunci când se vor utiliza armături înclinate, α≥45º.
Metoda standard
Calculul rezistenţei la forfecare a secţiunilor cu armătură transversală se face

cu relaţia (6.51).
Contribuţia etrierilor verticali este dată de relaţia (6.60), în care θ=45º :
A sw
Vwd = ·0,9·d·fywd (6.52)
s
iar contribuţia armăturii înclinate de relaţia (6.57), în care θ=45º :
A
Vwd = sw ·0,9·d·fywd·(1 + cotgα)·sinα (6.53)
s
82
În acest din urmă caz, coeficientul de armare transversală se calculează cu
relaţia :
A sw
ρw = (6.54)
s ⋅ b w ⋅ sin α
Rezistenţa la forfecare a diagonalelor comprimate are valoarea dată de

relaţia (6.56), în care θ=45º :
⎛1 ⎞
VRd2 = ⎜ ⋅ ν ⋅ f cd ⎟ ·bw·0,9·d·(1 + cotgα) (6.55)
⎝2 ⎠
Pentru etrieri verticali sau pentru elemente cu etrieri verticali şi bare

înclinate, cotgα se ia egală cu zero.
Forţa din talpa întinsă a grinzii cu zăbrele poate fi obţinută din relaţia (6.62),
pentru cotgα=1.
Metoda diagonalelor cu înclinare variabilă
Rezistenţa la forfecare este dată de relaţiile următoare (vezi fig.6.12) :
Fig.6.12. Schema de calcul a rezistenţei la forfecare.
pentru elemente cu armături înclinate :

VRd2 = bw·ν·fcd·z·(cotgθ + cotgα)·sin2θ =
= bw·ν·fcd·z·(cotgθ + cotgα)/(1 + cotg2θ) (6.56)
83
A sw
VRd3 = ·fywd·z·(cotgθ + cotgα)·sinα (6.57)
s
cu respectarea condiţiei de ductilitate :
1
A sw ⋅ f ywd 2 ⋅ ν ⋅ f cd ⋅ sin α
≤ (6.58)
bw ⋅ s 1 − cos α
pentru elemente cu etrieri verticali (α=90º, cotgα=0, sinα=1) şi ţinând
seama că :
cot gθ + cot gα 1
=
1 + cot g 2 θ tgθ + cot gθ
rezultă :
VRd2 = bw·ν·fcd·z / (tgα + cotgθ) (6.59)
A
VRd3 = sw ⋅ f ywd ⋅ z ⋅ cot gθ (6.60)
s
cu respectarea condiţiei de ductilitate :
A sw ⋅ f ywd 1
≤ ⋅ ν ⋅ f cd (6.61)
bw ⋅ s 2
Mai sus s-au notat :
ν – factorul de eficienţă, dat de relaţia (6.50),
Asw – aria tuturor ramurilor de armătură dintr-un plan transversal;
fywd – rezistenţa de calcul (la curgere) a armăturii transversale.
Forţa de întindere în armătura longitudinală se calculează cu relaţia :

M sd 1
Td = + ⋅ Vsd ⋅ (cot gθ − cot gα) (6.62)
z 2
Ca o alternativă la relaţia de mai sus, se poate „dilata” diagrama Msd/z cu o

abscisă al = 0,5·z·(cotgθ – cotgα) în direcţia creşterii momentului în valoare
absolută.
6.2.1.3. Elemente cu înălţime variabilă
Forţa tăietoare de calcul în elementele cu înălţime variabilă (fig.6.13) se

stabileşte cu relaţia :
Vsd = Vod – Vccd – Vtd (6.63)
în care :
Vccd = Msd·tgδc/z (6.64)
Vtd = Msd·tgδt/z + Nd·tgδt (6.65)
Msd = Md – Nd·zs (6.66)
84
Fig.6.13. Corectarea forţei tăietoare la elementele
cu înălţime variabilă.
6.2.1.4. Console scurte
Sunt considerate ca atare consolele (fig.6.14) a căror lungime satisface

condiţia :
0,4·hc ≤ ac ≤ hc (6.67)
Fig.6.14. Modul de calcul al unei console scurte.
Calculul acestora se face după modelul de grindă cu contrafişă (respectiv

diagonală comprimată şi tirant).
Forţa orizontală Hc care solicită consola se limitează la valoarea Hc≥0,2·Fv.
Înălţimea totală a consolei hc se stabileşte din calculul la forfecare.
Forţele Fs din tirantul de oţel şi Fc din diagonala comprimată de beton se

stabilesc din condiţiile de echilibru :
Fs = Fv·cotgθ + Hc (6.68)
Fc = Fv / sinθ (6.69)
85
Limitând eforturile unitare în armătură la fyd şi în betonul comprimat la ν·fcd,
condiţiile de verificare la starea limită de rezistenţă sunt următoarele :
As·fyd ≥ Fv·cotgθ + Hc (6.70)
0,6·fcd·Acw ≥ Fv / sinα (6.71)
în care :
Acw ≅ a1·b/sinθ - aria diagonalei comprimate; (6.72)
b – înălţimea consolei,
As – aria secţiunii de armătură întinsă.
Modelul de calcul prezentat mai sus conduce la armarea cu bare orizontale şi

cu etrieri orizontali.
În consolele cu hc≥300mm şi în care aria armăturii As, care preia forţa de

întindere Fs, satisface condiţia :
As ≥ 0,4·Ac·fcd/fyd (6.73)
se prevăd etrieri închişi, orizontali sau înclinaţi (fig.6.15), având aria totală egală
cu cel puţin 0,4·As, distribuiţi pe înălţimea utilă a secţiunii pentru a prelua
eforturile de despicare din diagonala comprimată de beton. În relaţia 6.73, Ac
reprezintă aria betonului din secţiunea de incastrare a consolei.
Fig.6.15. Armarea consolelor scurte.
6.2.1.5. Străpungerea
Principiile şi regulile de calcul de la acest punct le completează pe cele de la

punctul 6.2.1 şi se referă la plăci sau la fundaţii.
În figura 6.16 se prezintă un model specific de proiectare pentru verificarea

la străpungere în starea limită ultimă.
86
Fig.6.16. Modelul de calcul la străpungere în
starea limită ultimă.
Rezistenţa la forfecare se verifică de-a lungul unui perimetru critic, definit

drept un perimetru situat la distanţa 1,5·d în jurul suprafeţei de încărcare.
Procentul de armare longitudinal, în ambele direcţii, trebuie să fie mai mare

de 0,5%.
Metoda de dimensionare la străpungere constă în limitarea forfecării pe

unitate de lungime (vsd) la cel mult rezistenţa de calcul la forfecare pe perimetrul
critic :
vRd1 – rezistenţa de calcul la forfecare pe unitate de lungime a
perimetrului critic, pentru o placă fără armătură de forfecare;
vRd2 – valoarea maximă a rezistenţei de calcul la forfecare pe unitatea
de lungime a perimetrului critic pentru o placă cu armătură de forfecare;
vRd3 – rezistenţa de calcul la forfecare pe unitate de lungime a
perimetrului critic, pentru o placă cu armătură de forfecare.
Dacă :
Vsd ⋅ β
vsd = ≤ vRd1 (6.74)
u
nu este necesară armătură de forfecare.
Dacă condiţia (6.74) nu este satisfăcută, se prevede armătură de forfecare

astfel încât :
87
vsd ≤ vRd3 (6.75)
În relaţia (6.74) s-au notat :

Vsd – forţa totală de forfecare, cu valoarea de calcul;
β – coeficient care ia în considerare efectele excentricităţii încărcării;
u – perimetrul secţiunii critice.
În cazul plăcilor cu înălţime variabilă, secţiunea critică se consideră numai în

placă sau atât în placă cât şi în capitelul stâlpului, în funcţie de dimensiunile
acestuia.
Valorile rezistenţei de forfecare pe unitatea de lungime se stabilesc cu

relaţiile :
vRd1 = τRd·k·(1,2 + 40·ρ1)·d (6.76)
în care τRd şi k au semnificaţiile de la punctul 6.2.1.1, iar :
ρ1 = ρ1x ⋅ ρ1y ≤ 0,015 (6.77)
ρ1x şi ρ1y – coeficienţi de armare pe cele două direcţii,
d = (dx + dy)/2 (6.78)

dx şi dy – înălţimile utile ale plăcii în punctele de intersecţie ale
suprafeţei de rupere şi armătura longitudinală după cele două direcţii;
vRd2 = 1,4·vRd1 (6.79)

vRd3 = vRd1 + ∑Asw·fyd·sinα / u (6.80)
în care ∑Asw·fyd·sinα este suma componentelor forţelor de calcul din armătura de
forfecare după direcţia de aplicare a forţei, α fiind unghiul dintre armătură şi planul
plăcii, iar Asw aria armăturii de forfecare.
Armătura de forfecare rezultată din calcul se dispune în interiorul secţiunii

critice (fig.6.16).
Valoarea procentului de armătură de forfecare :

ρw = ∑
Asw·sinα / (aria critică – aria de încărcare) (6.81)
trebuie să reprezinte cel puţin 60% din valoarea prescrisă pentru grinzi.
88
6.2.2. Acţiunea momentului de torsiune
6.2.2.1. Torsiune pură
Atunci când echilibrul static al unei structuri depinde de rezistenţa la

torsiune a elementelor sale, este necesar un calcul complet la torsiune (în stările
limită ultime şi de exploatare).
Atunci când, în structurile static nedeterminate torsiunea apare numai din

condiţii de compatibilitate, nu este necesar de regulă să se ia în considerare
torsiunea în starea limită ultimă. În această situaţie, prevenirea unei fisurări
excesive în exploatare se obţine prin prevederea unei armături minime (sub formă
de etrieri şi bare longitudinale) în conformitate cu prescripţiile constructive.
Rezistenţa la torsiune a elementelor se calculează înlocuind secţiunile

transversale pline cu secţiuni casetate cu pereţi subţiri, având caracteristicile din
figura 6.17.
Fig.6.17. Secţiunea casetată echivalentă cu

pereţi subţiri, pentru calculul la torsiune.
Secţiunile de formă complexă se descompun, pentru calcul, în secţiuni

elementare rectangulare cu pereţi subţiri, iar rezistenţa totală la torsiune reprezintă
suma capacităţilor secţiunilor elementare.
Grosimea peretelui secţiunii echivalente (sau efective) :

A
t= (6.82)
u
în care :
A – este aria totală a secţiunii transversale (inclusiv aria eventualelor
goluri interioare);
u – perimetrul exterior al ariei A,
89
nu poate fi mai mică decât dublul stratului de acoperire cu beton a armăturii (c) şi
nu poate depăşi grosimea reală a pereţilor secţiunilor casetate.
Armarea la torsiune constă din etrieri închişi, normali pe axa elementului şi

bare longitudinale distribuite pe periferia secţiunii şi prevăzându-se bare în toate
colţurilor secţiunii.
Momentul de torsiune Tsd, cu valoare de calcul, trebuie să satisfacă

următoarele condiţii :
Tsd ≤ TRd1 (6.83)
Tsd ≤ TRd2 (6.84)
unde :
TRd1 este momentul de torsiune maxim pe care îl pot suporta
diagonalele comprimate de beton;
TRd2 – momentul maxim de torsiune pe care îl preia armătura.
Elementul real, solicitat la momentul de torsiune Tsd, se modelează sub

forma unei grinzi cu zăbrele spaţiale, alcătuită din patru grinzi cu zăbrele plane, de
tipul celor utilizate la calculul la forţă tăietoare (fig.6.12), fiecare fermă cu zăbrele
plană urmând să suporte o forţă tăietoare Vsd. Întrucât procentul de armare al
etrierilor este acelaşi în toţi pereţii secţiunii casetate echivalente, rezultă că
diagonalele comprimate de beton vor avea aceeaşi înclinare. În această situaţie se
poate considera că acţiunea momentului de torsiune poate fi înlocuită cu o forţă de
lunecare v uniform distribuită în lungul conturului uk (fig.6.18) :
Fig.6.18. Modelul de calcul la torsiune.
90
Din figură rezultă :
(v·bk)·hk + (v·hk)·bk = Tsd (6.85)
de unde rezultă :
T
v = sd (6.86)
2 ⋅ Ak
şi
T ⋅z
Vsd = v·z = sd (6.87)
2 ⋅ Ak
unde Ak este aria închisă de circumferinţa uk.
Întrucât forţa tăietoare este egală cu proiecţia pe verticală a rezultantei

eforturilor unitare din diagonala comprimată, conform relaţiilor (6.56) şi (6.59),
înlocuind lăţimea bw cu t şi având în vedere că α=90º, rezultă :
2 ⋅ ν ⋅ f cd ⋅ t ⋅ A k
TRd1 = (6.88)
( tgθ + cot gθ)
Factorul de eficienţă ν se stabileşte cu relaţia (6.50) atunci când se prevăd
etrieri închişi în fiecare perete al secţiunii casetate. Dacă se prevăd etrieri numai pe
conturul exterior al secţiunii, acest factor are valoarea :
⎛ f ⎞
ν = 0,7 ⋅ ⎜ 0,7 − ck ⎟ 0,35 (6.89)
⎝ 200 ⎠
Valoarea cotgθ se ia la fel ca la punctul 6.2.1.2, metoda diagonalelor cu
înclinare variabilă.
Momentul de torsiune rezistent TRd2 se obţine prin egalarea relaţiilor (6.60)

şi (6.87), rezultând :
TRd2 = 2·Ak·(fywd·Asw/s·cotgθ) (6.90)
unde :
Asw este aria ramurilor unui etrier;
fywd – rezistenţele de calcul la curgere a etrierilor;
s – echidistanţa dintre etrieri.
Armătura longitudinală suplimentară pentru torsiune se obţine scriind că

(fig.6.9) :
V T ⋅z 1
tgθ = sd = sd ⋅ (6.91)
Fs 2 ⋅ A k A s1 ⋅ f y1d
⋅z
uk
în care :
Fs este forţa de întindere din talpa grinzii cu zăbrele plană;
As1 – aria totală de armătură longitudinală adiţională pentru torsiune ,
91
fy1d – limita de curgere, de calcul, a armăturii As1.
Considerând Tsd = TRd2 rezultă :

As1·fy1d = TRd2·uk/2·Ak·cotgθ (6.92)
Verificarea secţiunii, atunci când ariile de armătură sunt cunoscute, se face

determinând înclinarea diagonalelor comprimate prin egalarea relaţiilor (6.90) şi
(6.92), din care rezultă :
A u f ywd
tg2θ = sw ⋅ k ⋅ (6.93)
A s1 s f y1d
şi apoi, dacă θ satisface condiţiile de la punctul 6.2.1.2, se calculează momentul de
torsiune rezistent cu relaţia (6.92) în care se introduce tgθ obţinută din relaţia
(6.93) astfel :
A sw A
TRd2 = 2 ⋅ A k ⋅ ⋅ f ywd ⋅ s1 ⋅ f y1d (6.94)
s uk
Dacă valoarea lui θ nu satisface condiţiile de la punctul 6.2.1.2, se alege limita cea
mai apropiată.
6.2.2.2. Torsiunea combinată cu încovoiere şi/sau cu forţe longitudinale
Armăturile longitudinale necesare pentru torsiune cu încovoiere şi/sau forţe

longitudinale se determină separat, după care se aplică următoarele reguli :
în zona întinsă din încovoiere , armăturile longitudinale pentru
torsiune se adiţionează cu cele necesare pentru preluarea încovoierii şi
forţelor longitudinale;
în zona comprimată din încovoiere , dacă forţa de întindere din
torsiune este mai mare decât forţa de compresiune din încovoiere , nu
este necesară armătură adiţională pentru torsiune ;
când torsiunea este combinată cu un moment încovoietor mare, efortul
principal de compresiune poate deveni critic, mai ales de grinzi
chesionate, de aceea el nu poate depăşi valoarea 0,85·fcd.
6.2.2.3. Torsiune combinată cu forfecare
Momentul de torsiune aplicat (Tsd) şi cel rezistent (TRd1), respectiv forţa

tăietoare aplicată (Vsd) şi rezistentă (VRd1) trebuie să satisfacă următoarea condiţie :
2 2
⎛ Tsd ⎞ ⎛ V ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ sd ⎟⎟ ≤ 1 (6.95)
⎝ TRd1 ⎠ ⎝ VRd 2 ⎠
92
Dimensionarea etrierilor se face separat pentru torsiune şi pentru forţă
tăietoare , cu relaţiile (6.90) şi (6.60), adoptând aceeaşi valoare pentru unghiul θ de
înclinare a diagonalelor echivalente comprimate de beton.
Elementele cu secţiune plină, de formă aproximativ dreptunghiulară, care

satisfac condiţiile :
Tsd ≤ Vsd·bw/4,5 (6.96)

⎡ Tsd ⎤
Vsd· ⎢1 + 4,5 ⋅ ⎥ ≤ VRd1 (6.97)
⎣ Vsd ⋅ b w⎦
nu necesită armătură pentru torsiune şi forfecare , în afară de armătura minimă
recomandată de prescripţiile constructive de alcătuire.
6.3. Starea limită ultimă indusă de deformarea structurală (flambajul)
Această stare limită se referă la structuri sau la elemente flexibile, solicitate

îndeosebi la compresiune , a căror capacitate portantă este influenţată în mod
semnificativ de deformaţiile lor.
Luarea în considerare a acestor efecte de ordinul doi la calculul elementelor

comprimate, cu sau fără moment încovoietor, este necesară atunci când creşterea
momentelor încovoietoare de ordinul întâi datorită săgeţilor depăşeşte 10%.
Proiectarea la stabilitate structurală ţinând seama de efectele de ordinul doi

trebuie să ofere siguranţa că, pentru cele mai defavorabile combinaţii de acţiuni în
starea limită ultimă, nu se produce pierderea echilibrului static (local sau al
structurii în ansamblu), sau rezistenţa secţiunilor transversale individuale solicitate
la încovoiere şi forţe longitudinale nu este depăşită.
Comportarea structurală trebuie să fie verificată în orice direcţie în care

ruperea datorită efectelor de ordinul doi poate apărea.
Posibilele incertitudini referitoare la rigiditatea conexiunilor trebuie luate şi

ele în considerare.
Clasificarea structurilor sau a elementelor structurale, în vederea proiectării

lor, se poate face în următoarele categorii :
contravântuite sau necontravântuite în funcţie de prevederea sau nu a
unor elemente de contravântuire şi în :
93
nedeplasabile sau deplasabile după sensibilitatea lor la efectele de
ordinul doi datorate deplasărilor laterale.
În mod similar , stâlpii izolaţi sunt clasificaţi în flexibili sau inflexibili.
În general, proiectarea elementelor contravântuite se poate baza pe analiza

de ordinul întâi , cu excepţia cazurilor în care elementele de contravântuire sunt
relativ flexibile.
Cadrele pot fi clasificate ca nedeplasabile, dacă deplasările de ordinul întâi a

nodurilor nu conduc la sporirea efectelor acţiunilor calculate fără luarea în
considerare a deplasărilor cu mai mult de 10%.
Stâlpii izolaţi pot fi elemente individuale sau părţi integrante ale unei
structuri, dar care sunt consideraţi ca izolaţi din motive de proiectare (fig.6.19).
Fig.6.19. Tipuri de stâlpi izolaţi.
Lungimea de flambaj (sau lungimea eficace) lo se stabileşte cu relaţia

relaţia :
lo = β·lcol (6.98)
unde :
β este un coeficient care se determină cu ajutorul unei nomograme [8],
în funcţie de rigidităţile stâlpului la cele două capete,
lcol – lungimea (înălţimea) stâlpului măsurată între noduri.
Stâlpii se consideră flexibili (zvelţi) dacă coeficientul de zvelteţe :

l ⎛ 15 ⎞⎟
λ = o ≥ max ⎜ 25 sau (6.99)
i ⎜ ν u ⎟⎠
⎝
în care :
i este raza de giraţie,
N sd
νu =
(A c ⋅ f cd )
94
Imperfecţiunile datorate abaterilor dimensionale şi incertitudinile privind
poziţia şi centrarea forţelor longitudinale se iau în considerare prin intermediul
unor imperfecţiuni geometrice echivalente, astfel :
în cazul cadrelor efectul imperfecţiunilor se ia în considerare printr-o
înclinare ν a structurii complete faţă de verticală :
1
ν= (radiani) (6.100)
100 l
unde l este înălţimea totală a structurii în metri. Valoarea lui ν nu poate fi mai mică
decât 1/400 atunci când efectele de ordinul doi sunt nesemnificative sau 1/200 dacă
aceste efecte trebuie luate în considerare;
în cazul stâlpilor izolaţi, imperfecţiunea geometrică echivalentă poate
fi introdusă prin sporirea excentricităţii forţei longitudinale cu o
excentricitate adiţională ea , acţionând în direcţia cea mai defavorabilă şi
având valoarea :
l
ea = ν ⋅ o (6.101)
2
în care ν se calculează cu relaţia (6.100).
Calculul structurilor cu luarea în considerare a efectelor de ordinul doi se

poate face prin :
metode generale rafinate, bazate pe analiza neliniară şi folosind
modele de calcul adecvate ale structurii;
metode simplificate, care pot fi :
- analize de ordinul doi aproximative, în care se introduc
simplificări prin admiterea distribuţiei forţelor interioare şi a
momentelor şi/sau a formei deformate a structurii, sau
- analize de ordinul întâi a secţiunilor transversale în starea limită
ultimă la încovoiere şi forţe axiale, modificate prin multiplicarea
forţelor interne de ordinul întâi Nsd şi/sau a momentelor Msd1 cu
coeficienţi care iau în considerare creşterea momentelor Msd1
datorită deformaţiilor;
Metodele simplificate se pot baza pe structura reală sau pe modele fictive de

calcul (de exemplu stâlpul model).
6.3.1. Calculul simplificat al stâlpilor izolaţi
Pentru clădiri se poate utiliza o metodă de calcul care admite că elementele

comprimate sunt izolate, adoptându-se o formă simplificată pentru axa deformată a
stâlpului, iar excentricitatea adiţională se calculează în funcţie de zvelteţea
elementului.
95
Excentricitatea totală atribuită unui stâlp cu secţiune constantă în secţiunea
cea mai solicitată (secţiunea critică) se stabileşte după cum urmează :
dacă excentricităţile de ordinul întâi sunt egale la ambele capete ale
stâlpului (fig.6.20,a) :
etot = eo + ea + e2 (6.102)
în care :
M
eo = sd1 - excentricitatea de ordinul întâi;
N sd
Msd1 – momentul de ordinul întâi;
Nsd – forţa longitudinală aplicată;
ea – excentricitatea adiţională, conform relaţiei (6.101);
e2 – excentricitatea de ordinul doi, stabilită cu metoda stâlpului model
(prezentată mai jos), luând în considerare efectele curgerii lente;
Fig.6.20. Situaţii pentru calculul excentricităţii totale.
dacă excentricităţile de ordinul întâi sunt diferite la capete ca valoare

(fig.6.20,b) şi/sau ca semn (fig.6.20,c), în ecuaţia (6.102) se va utiliza o
excentricitate echivalentă ee în locul excentricităţii eo, având cea mai
mare dintre valorile :
ee = 0,6·eo2 + 0,4·eo1
ee = 0,4·eo2 (6.103)
unde eo1 şi eo2 sunt excentricităţile de ordinul întâi la cele două capete ale
elementului.
Metoda stâlpului model. Această metodă se aplică la elementele cu

coeficientul de zvelteţe λ < 140, având secţiunea transversală dreptunghiulară sau
circulară şi în care excentricitatea de ordinul întâi satisface condiţia :
eo ≥ 0,1·h (6.104)
h fiind înălţimea secţiunii transversale în planul considerat.
96
Un „stâlp model” este un stâlp în consolă, care este :
- fixat la bază şi liber la vârf (fig.6.21),
- încovoiat, cu simplă curbură, sub forţe şi momente care produc
solicitarea maximă în secţiunea de la bază.
Fig.6.21. Stâlpul model
Deplasarea orizontală maximă, care coincide cu excentricitatea de ordinul

doi a unui astfel de stâlp poate fi admisă la valoare :
l o2 1
e2 = K1 ⋅ ⋅ (6.105)
10 r
unde :
1/r este curbura în secţiunea critică de la bază, derivată din condiţia de
echilibru a forţelor interioare şi exterioare,
K1 = λ/20 – 0,75 pentru 15≤λ≤35
= 1 pentru λ>35,
lo – lungimea de flambaj.
În cazurile în care nu este necesară o acurateţe mare, curbura poate fi

obţinută din relaţia :
1 ε yd
= 2 ⋅ K2 ⋅ (6.107)
r 0,9 ⋅ d
în care :
εyd = fyd/Es – deformaţia de calcul la curgere a armăturii,
d – înălţimea utilă a secţiunii transversale în direcţia aşteptată de
pierdere a stabilităţii,
97
K2 – coeficient care ia în considerare descreşterea curburii 1/r cu
sporirea forţei axiale şi este definit prin relaţia:
(N ud − N sd )
K2 = ≤1 (6.108)
(N ud − N bal )
unde :
Nud = α·fcd·Ac + fyd·Aseste capacitatea (6.109)
portantă ultimă de calcul a secţiunii solicitate
numai la forţă axială,
Nsd – forţa axială reală de calcul,
Nbal = 0,4·fcd·Ac – forţa axială corespunzătoare capacităţii portante
maxime la moment încovoietor. Relaţia de mai sus
corespunde armării simetrice.
În mod acoperitor se poate admite K2 = 1.
Un caz particular la calculul stâlpilor izolaţi din structurile nedeplasabile,

chiar dacă sunt consideraţi zvelţi, este acela că nu este necesar calculul de ordinul
doi dacă este satisfăcută condiţia :
λ ≤ λcrit = 25·(2 – eo1/eo2) (6.110)
În această situaţie, capetele stâlpului vor fi dimensionate pentru cel puţin

perechea de eforturi Nsd şi Nsd·h/20.
Elementele comprimate cu excentricităţi biaxiale se verifică separat după

cele două planuri principale, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de
norme [8] . În caz contrar este necesară o analiză mai rafinată.
6.3.2 Flambajul lateral al grinzilor zvelte
Siguranţa împotriva flambajului lateral al grinzilor din beton armat poate fi

considerată adecvată dacă sunt îndeplinite condiţiile :
lot < 50·b , h < 2,5·b (6.111)
unde :
lot – este lungimea transversală nesprijinită a tălpii comprimate,
luând în considerare posibilele contravânturi laterale;
b – lăţimea tălpii comprimate;
h – înălţimea totală a grinzii.
98
CAPITOLUL 7
VERIFICAREA ÎN STAREA LIMITĂ

DE OBOSEALĂ
Verificarea la oboseală se face în gruparea corespunzătoare de încărcări, în

care acestea se iau cu valoarea normată (de exploatare). Fac excepţie încărcările
date de maşinişi utilaje cu amplasament fix, pentru care se iau în considerare
valorile de calcul corespunzătoare verificării în starea limită de rezistenţă.
Verificarea la oboseală necesită cunoaşterea eforturilor unitare normale în

beton şi în armătură în stadiul II (vezi cap.4) şi a efortului unitar principal de
întindere. Eforturile unitare normale sunt utile deopotrivă pentru verificarea
elementelor în stările limită ale exploatării normale (cap.8).
7.1. Calculul eforturilor unitare
7.1.1. Eforturi unitare normale
Considerând cazul general al unei secţiuni de formă T, dublu armată,

solicitată la încovoiere (fig.7.1), se poate stabili poziţia axei neutre din ecuaţia de
proiecţii, după care se pot calcula eforturile unitare în beton şi în armătură cu
ajutorul ecuaţiei de momente şi a unor relaţii de proporţionalitate, după cum
urmează.
Fig.7.1. Secţiune de formă T solicitată în stadiul II

la încovoiere.
99
Calculul se face admiţând următoarele ipoteze :
a. diagrama de eforturi în zona comprimată de beton are forma
triunghiulară,
b. betonul întins nu participă la preluarea eforturilor,
c. armătura este solicitată în domeniul elastic de comportare,
d. secţiunile normale pe axa elementului îşi conservă planeitatea după
deformare.
Ecuaţia de proiecţii este :

Fc + Fs2 – Fs1 = 0 (7.1)
sau
1
·b·x·σc + (bf – b)·hf·σf + As2·σs2 – As1·σs1 = 0 (7.2)
2
în care σf este efortul unitar în beton la mijlocul grosimii plăcii.
Ţinând seama de ipoteza d, rezultă :

εc x
= (7.3)
ε s1 d1 − x
ε f x − 0,5 ⋅ h f
= (7.4)
ε s1 d1 − x
εs2 x − d 2
= (7.5)
ε s1 d1 − x
şi potrivit ipotezelor a şi c, rezultă :
x
σc = εc·Ec = ε s1 ⋅ ⋅ Ec (7.6)
d1 − x
x − 0,5 ⋅ h f
σf = εf·Ec = ε s1 ⋅ ⋅ Ec (7.7)
d1 − x
x − d2
σs2 = εs2·Es = ε s1 ⋅ ⋅ Es (7.8)
d1 − x
în care Ec şi Es sunt modulii de elasticitate ai betonului şi armăturii.
Introducând expresiile σc, σf şi σs2 în relaţia (7.2), ţinând seama că σs1=εs1·Es

şi făcând notaţiile :
b − b hf A
A= f ⋅ ; ρ1 = s1 ;
b d1 b ⋅ d1
A E
ρ2 = s2 ; α = s . (7.9)
b ⋅ d1 Ec
se obţine poziţia axei neutre din ecuaţia :
100
⎧ ⎛ d ⎞ h ⎫
⎪ 2 ⋅ α⎜⎜ ρ1 + ρ 2 ⋅ 2 ⎟⎟ + A ⋅ f ⎪
x ⎪ ⎝ d1 ⎠ d1 ⎪
= [α ⋅ (ρ1 + ρ 2 ) + A ] ⋅ ⎨− 1 + 1 + ⎬
d1 ⎪ [α ⋅ (ρ1 + ρ 2 ) + A]2 ⎪
⎪ ⎪
⎩ ⎭
(7.10)
Ecuaţia de momente în raport cu rezultanta Fc are forma :
⎛ x⎞ ⎛x ⎞
M = As1·σs1· ⎜ d1 − ⎟ + (bf – b)·hf·σf· ⎜ − 0,5 ⋅ h f ⎟ +
⎝ 3⎠ ⎝3 ⎠
⎛x ⎞
+ As2·σs2· ⎜ − d 2 ⎟ (7.11)
⎝3 ⎠
Având în vedere relaţiile (7.7) şi (7.8), expresia momentului încovoietor
devine :
M = As1·σs1·z (7.12)
în care z reprezintă distanţa dintre centrul de greutate al armăturii întinse şi centrul
de greutate al zonei comprimate (de beton şi armătură), definită prin relaţia :
x h
− 0,5 ⋅ f
z x A d d1 ⎛ x h ⎞
=1− + ⋅ 1 ⋅ ⎜⎜ − 0,5 ⋅ f ⎟⎟ +
d1 3 ⋅ d1 α ⋅ ρ1 x ⎝ 3 ⋅ d1 d1 ⎠
1−
d1
x d2
−
ρ 2 d1 d1 ⎛ x d ⎞
+ ⋅ ⋅ ⎜⎜ − 2 ⎟⎟ (7.13)
ρ1 1 − x ⎝ 3 ⋅ d1 d1 ⎠
d1
Efortul unitar din armătura întinsă se obţine cu relaţia :

M
σs1 = (7.14)
A s1 ⋅ z
iar eforturile unitare σc, σf şi σs2 cu relaţiile (7.6), (7.7) şi (7.8), care se mai pot
pune sub forma :
x E σ x
σc = ε s1 ⋅ E s ⋅ ⋅ c = s1 ⋅ (7.15)
d1 − x E s α d1 − x
x − 0,5 ⋅ h f E c σs1 x − 0,5 ⋅ h f
σf = ε s1 ⋅ E s ⋅ ⋅ = ⋅ (7.16)
d1 − x Es α d1 − x
x − d2 x − d2
σs2 = ε s1 ⋅ E s ⋅ = σs1 ⋅ (7.17)
d1 − x d1 − x
101
Calculul eforturilor unitare normale în beton şi în armătură pentru secţiunile
T simplu armate, precum şi pentru secţiunile dreptunghiulare dublu sau simplu
x z
armate se face cu relaţiile de mai sus, în care şi iau forme particulare după
d1 d1
cum urmează :
pentru secţiunile T simplu armate :
⎡ A ⋅ hf ⎤
⎢ 2 ⋅ α ⋅ ρ1 + ⎥
x d
= (α ⋅ ρ1 + A ) ⋅ ⎢− 1 + 1 + 1 ⎥ (7.18)
d1 ⎢ (α ⋅ ρ1 + A ) 2 ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
x h
− 0,5 ⋅ f
z x A d d1 ⎛ x h ⎞
=1− + ⋅ 1 ⋅ ⎜⎜ − 0,5 ⋅ f ⎟⎟ (7.19)
d1 3 ⋅ d1 α ⋅ ρ1 x ⎝ 3 ⋅ d1 d1⎠
1−
d1
pentru secţiunile dreptunghiulare dublu armate :

⎧ ⎛ d ⎞⎫
⎪ 2 ⋅ α ⋅ ⎜⎜ ρ1 + ρ 2 ⋅ 2 ⎟⎟ ⎪
x ⎪ ⎝ d1 ⎠ ⎪
= α ⋅ (ρ1 + ρ 2 ) ⋅ ⎨− 1 + 1 + ⎬ (7.20)
d1 ⎪ [α ⋅ (ρ1 + ρ 2 )]2 ⎪
⎪ ⎪
⎩ ⎭
x d2
−
z x ρ 2 d1 d1 ⎛ x d ⎞
=1− + ⋅ ⋅ ⎜⎜ − 2 ⎟⎟ (7.21)
d1 3 ⋅ d1 ρ1 1 − x ⎝ 3 ⋅ d1 d1 ⎠
d1
pentru secţiuni dreptunghiulare simplu armate :

x ⎛ 2 ⎞
= α ⋅ ρ1 ⋅ ⎜⎜ − 1 + 1 + ⎟ (7.22)
d1 α ⋅ ρ ⎟
⎝ 1⎠
z x
=1− (7.23)
d1 3 ⋅ d1
Calculul eforturilor unitare la secţiunile T cu axa neutră situată în placă

(x≤hf) se face cu relaţiile de la secţiunea dreptunghiulară în care se înlocuieşte b cu
b f.
În cazul elementelor solicitate la încovoiere cu forţă axială (fig.7.2),
102
eforturile unitare normale se calculează după aceleaşi principii ca la solicitarea de
încovoiere. Din condiţia de proporţionalitate a deformaţiilor rezultă :
d −x
σs1 = α ⋅ σ c ⋅ 1 (7.24)
x
x − d2
σs2 = α ⋅ σ c ⋅ (7.25)
x
iar din ecuaţia de proiecţii după axa elementului :

± N⋅x
σc = (7.26)
1
⋅ b ⋅ x 2 + α ⋅ A s 2 ⋅ (x − d 2 ) − α ⋅ A s1 ⋅ (d1 − x )
2
Fig.7.2. Secţiune dreptunghiulară solicitată în

stadiul II la încovoiere cu forţă axială.
Înălţimea zonei comprimate de beton se obţine dintr-o ecuaţie de moment în

raport cu punctul de aplicaţie al forţei N :
1 ⎛ h x⎞
⋅ b ⋅ x ⋅ σ c ⋅ ⎜ e o m ± ⎟ + A s 2 ⋅ σs 2 ⋅ e 2 − A s1 ⋅ σs1 ⋅ e1 = 0 (7.27)
2 ⎝ 2 3⎠
Introducând relaţiile (7.24) şi (7.25) în (7.27) rezultă :
⎛ h⎞ 6⋅α
± x 3 + 3 ⋅ x 2 ⋅ ⎜ eo m ⎟ + ⋅ (A s1 ⋅ e1 + A s 2 ⋅ e 2 ) ⋅ x −
⎝ 2⎠ b
6⋅α
− ⋅ (A s1 ⋅ e1 ⋅ d1 + A s 2 ⋅ e 2 ⋅ d 2 ) = 0 (7.28)
b
În relaţiile de mai sus semnul superior este valabil pentru compresiune, iar
semnul inferior pentru întindere.
103
7.1.2. Eforturi unitare tangenţiale
Pentru cazul general al elementelor cu înălţime variabilă (fig.7.3),

considerând în mod simplificat că lunecarea în planul axei neutre are o direcţie
orizontală, din ecuaţia de proiecţii rezultă :
d L = d Fc = τo·b·ds (7.29)
Fig.7.3. Stabilirea efortului unitar tangenţial maxim

(τo) la o grindă cu înălţime variabilă.
Având în vedere că :
Fc = M/z (7.30)
şi considerând că dz = dd, rezultă :
dM dz M ⋅ tgβ
z⋅ −M Q−
dFc
= ds ds = z ⋅ Q − M ⋅ tgβ = z (7.31)
ds 2 2 z
z z
şi în final :
M ⋅ tgβ
Qm
1 dF z
τo = ⋅ c = (7.32)
b ds b⋅z
unde semnul minus se consideră atunci când M şi d variază în acelaşi sens şi
semnul plus când cele două mărimi variază în sens opus (una creşte şi cealaltă
scade).
În cazul elementelor cu înălţime constantă (β=0) efortul unitar tangenţial

maxim, în axa neutră, se calculează cu relaţia :
Q
τo = (7.33)
b⋅z
104
7.1.3. Eforturi unitare principale
Eforturile unitare principale de întindere (σ1) şi de compresiune (σ2) se

calculează cu relaţia :
σ 1
σ1,2 = c m ⋅ σ c2 + 4 ⋅ τ 2 (7.34)
2 2
iar orientarea lor faţă de axa elementului (notată cu α) are expresia :
2⋅τ
tg 2α = (7.35)
σc
În dreptul axei neutre eforturile unitare principale au valoarea :
σ1,2 = m τo (7.36)
în care efortul unitar tangenţial este dat de relaţia (7.32) în cazul elementelor cu
înălţime variabilă, respectiv de (7.33) în cazul celor cu înălţime constantă.
7.2. Condiţii de verificare la oboseală
Verificarea elementelor din beton armat la oboseală, după normele româneşti

de proiectare [6], se face punând următoarele condiţii :
eforturile unitare normale în beton şi în armătură în stadiul II de
solicitare să nu depăşească rezistenţele de calcul la oboseală ale celor
două materiale;
eforturile unitare principale de întindere să poată fi preluate de beton
şi armătură.
La elementele la care este satisfăcută condiţia :

σ
0,5 < σ1 = 1 ≤ 2 (7.37)
f ct
este necesar să se calculeze armătura transversală.
În această situaţie, eforturile unitare principale de întindere se preiau

(fig.7.4) în felul următor :
pentru σ1 < 0,5 – numai de beton,
pentru 0,5 ≤ σ1 ≤ 2 – numai de către armăturile transversale în cazul
σ c, min
încărcărilor alternante (ρ = < 0 ), respectiv de către beton şi
σ c, max
armăturile transversale (etrieri şi bare înclinate sau numai etrieri) dacă
încărcările nu sunt alternante (ρ ≥ 0).
105
Fig.7.4. Preluarea eforturilor unitare
principale de întindere.
Partea din efortul unitar principal de întindere preluată de etrieri se stabileşte

cu relaţia :
A f ywd
σ1e = sw ⋅ (7.38)
s ⋅ b f ctd
iar aria armăturilor înclinate (când rezultă necesare) cu relaţia :
A i ⋅ b ⋅ sin α ⋅ f ctd
A si ≥ (7.39)
f ywd
în care :
A i reprezintă aria părţii din diagrama σ1 , preluată de armăturile
înclinate,
α – unghiul de înclinare al armăturilor.
Armăturile înclinate se repartizează în lungul grinzii astfel încât să fie

încărcate în mod egal în raport cu diagrama înfăşurătoare σ1 . Pentru aceasta este
necesar să fie satisfăcută condiţia :
A i1 Ai2 A i3
= = . (7.40)
A si1 A si 2 A si3
106
Mai sus s-au utilizat următoarele notaţii :
fctd – rezistenţa de calcul a betonului la întindere,
fywd - rezistenţele de calcul la oboseală a armăturii transversale,
s – distanţa dintre etrieri,
b – lăţimea secţiunii transversale.
107
CAPITOLUL 8
VERIFICAREA ÎN STĂRILE LIMITĂ

ALE EXPLOATĂRII NORMALE
Potrivit prevederilor Eurocodului 2, verificarea elementelor din beton armat

în stările limită ale exploatării normale presupune :
limitarea eforturilor în beton şi în armătură,
controlul fisurării şi
controlul săgeţilor.
În anumite situaţii pot fi importante şi alte stări limită, cum ar fi vibraţiile.
8.1. Limitarea eforturilor în condiţii de exploatare
Efortul unitar excesiv de compresiune în beton sub sarcini de serviciu poate

favoriza microfisurarea betonului, ceea ce conduce la formarea fisurilor
longitudinale sau la producerea unor deformaţii de curgere lentă mai mari decât
cele preconizate. Dacă există probabilitatea ca funcţionarea corespunzătoare a
elementelor să fie afectată defavorabil de acestea, sunt necesare măsuri de limitare
a eforturilor la un nivel adecvat.
Fisurile longitudinale pot apărea dacă intensitatea efortului sub combinaţii

rare de încărcări depăşeşte valoarea 0,60·fck . Această fisurare poate conduce la
reducerea durabilităţii. În absenţa altor măsuri (cum ar fi sporirea stratului de
acoperire cu beton a armăturii din zona comprimată sau confinarea prin armarea
transversală) se impune limitarea eforturilor de compresiune la valoarea
menţionată, pentru suprafeţele expuse în clasele 3 (mediu umed cu pericol de
îngheţ şi săruri dejivrante) şi 4 (mediu marin).
Curgerea lentă poate depăşi mărimea preconizată dacă eforturile în beton sub
încărcări cvasipermanente depăşesc valoarea 0,45·fck. Dacă curgerea lentă este
probabil să afecteze într-o măsură semnificativă funcţionarea elementelor
considerate, efortul trebuie limitat la această valoare. La elementele încovoiate din
beton armat această verificare trebuie efectuată dacă raportul deschidere/înălţime
108
utilă depăşeşte 85% din valoarea prescrisă (vezi pct.8.3).
Eforturile din armătură în condiţii de exploatare, care pot produce deformaţii

inelastice ale oţelului, trebuie evitate deoarece acestea pot conduce la fisuri mari,
permanent deschise. Această cerinţă poate fi asigurată dacă efortul de întindere din
armătură, sub combinaţii rare de încărcări, nu depăşeşte valoarea 0,8·fyk . Atunci
când efortul este produs numai de deformaţii impuse, valoare lui poate atinge fyk .
Calculul eforturilor se face luând în considerare secţiunea fisurată sau

nefisurată, după caz, precum şi efectele curgerii lente, contracţiei şi variaţiilor de
temperatură. Betonul şi oţelul se consideră că se comportă elastic.
Efectele de lungă durată pot fi luate în considerare admiţând pentru

coeficientul modular (raportul modulilor de deformaţie ai armăturii şi betonului)
valoarea 15, în cazul în care mai mult de 50% din eforturi provin din acţiuni cvasi-
permanente. Altfel, ele pot fi ignorate.
8.2. Starea limită de fisurare
8.2.1. Consideraţii fundamentale
În structurile de beton armat supuse la încovoiere, forfecare şi torsiune sau la

tensiuni produse fie de acţiuni directe, fie de împiedicarea deformaţiilor impuse,
fisurarea este aproape inevitabilă.
Fisurarea betonului trebuie să fie limitată la un nivel care să nu dăuneze

funcţionării normale a structurilor sau să afecteze aspectul lor într-o măsură
inacceptabilă.
Limitarea deschiderii fisurilor se face pe considerente de aspect,

impermeabilitate, durabilitate, rigiditate şi preţ de cost, luând în considerare
funcţiunea şi natura structurii. În absenţa unor cerinţe specifice, se poate admite că,
pentru clasele 2-4 de expunere, o deschidere maximă a fisurilor de 0,3mm sub
combinaţii cvasipermanente de încărcări poate fi considerată satisfăcătoare. Pentru
celelalte clase de expunere, limitarea poate fi mai mult sau mai puţin severă.
Limitarea deschiderii fisurilor la mărimi acceptabile se obţin prin :

armarea suficientă a secţiunilor pentru a evita curgerea armăturilor
înainte de atingerea sarcinii de fisurare,
limitarea diametrului şi a distanţei dintre armături.
109
8.2.2. Armarea minimă
Aria minimă de armătură din zona întinsă (As), atunci când nu se face un
calcul mai riguros, se obţine cu relaţia :
A
As = kc·k·fct.ef· ct (8.1)
σs
unde :
kc este un coeficient care ţine seama de distribuţia eforturilor :
= 1 pentru întindere axială şi
= 0,4 pentru încovoiere pură,
k – coeficient care ia în considerare efectul distribuţiei neuniforme a
eforturilor iniţiale (= 0,5…1,0),
fct,ef – rezistenţa efectivă la întindere a betonului în momentul apariţiei
fisurilor (dar nu mai puţin de 3N/mm2),
Act – aria zonei întinse de beton chiar înaintea formării primei fisuri,
σs – efortul maxim admis în armătură imediat după fisurare ( care poate fi
luat egal cu fyk, dacă limitarea deschiderii fisurilor nu impune o valoare mai
redusă).
8.2.3. Controlul fisurării fără calcul direct
Acolo unde se prevede cel puţin o armare minimă, dată la pct.8.2.2, limitarea
deschiderii fisurilor la valori acceptabile poate fi în general obţinută prin limitarea
diametrului barelor şi a distanţei dintre ele, aşa cum se vede în tabelul 8.1.
Tabelul 8.1. Limitarea diametrului şi a distanţei dintre barele de
armătură cu aderenţă superioară, pentru wk 0,30·mm
σs Diametrul maxim al barelor (mm) Distanţa maximă dintre bare (mm)

(MPa) Pentru betonul armat Încovoiere pură Întindere pură
160 32 300 200
200 25 250 150
240 20 200 125
280 16 150 75
320 12 100 -
360 10 50 -
400 8 - -
450 6 - -
Grinzile cu înălţime totală de cel puţin 1m, în care armătura principală este
concentrată într-o mică porţiune a înălţimii, trebuie să fie prevăzute cu o armătură
adiţională de suprafaţă pentru a controla fisurarea pe feţele laterale ale grinzii.
110
Această armătură va fi uniform distribuită între nivelul armăturii întinse şi axa
neutră şi va fi aşezată în interiorul etrierilor. Aria ei va fi cel puţin egală cu
valoarea dată de relaţia (8.1), considerând că efortul din armătură este egal cu
jumătate din valoarea corespunzătoare armăturii principale întinse. Diametrul şi
distanţa dintre bare trebuie să respecte prevederile din tabelul 8.1.
Fisurarea produsă de efectul acţiunilor tangenţiale poate fi controlată

adoptând pentru distanţa dintre etrieri valorile din tabelul 8.2.
Tabelul 8.2. Distanţa dintre etrieri la grinzi,

pentru controlul fisurării.
Vsd − Vcd
Distanţa dintre etreri
ρw ⋅ bw ⋅ d (mm)
(N/mm2)
200 300
250 250
300 200
350 150
400 100
În tabel s-au notat :

Vsd – forţa tăietoare de calcul,
Vcd = VRd1 – rezistenţa de forfecare a secţiunii de beton,
A sw
ρw = - coeficientul de armare transversală. (8.2)
(s ⋅ b w ⋅ sin α)
Asw – aria armăturii transversale,
s – distanţa dintre armăturile transversale,
bw – lăţimea minimă a secţiunii pe înălţimea utilă,
α – unghiul dintre armătura transversală şi armătura longitudinală
(pentru etrieri verticali α = 90º şi sinα = 1).
8.2.4. Calculul deschiderii fisurilor
Deschiderea fisurilor reprezintă diferenţa dintre alungirea totală a armăturii

şi a betonului pe distanţa dintre două fisuri consecutive (srm) :
wk = srm·(εsm – εcm) (8.3)
Neglijând alungirea specifică medie a betonului (εcm), care este de 10-15 ori mai
mică decât cea a armăturii (εsm), şi introducând un coeficient de corecţie β care face
111
legătura între deschiderea medie a fisurilor şi valoarea sa de calcul (wk), relaţia de
mai sus devine :
wk = β·srm·εsm (8.4)
în care :
β=1,7 pentru fisuri induse de încărcări şi deformaţii împiedicate în
secţiuni cu dimensiunea minimă > 800mm,
β=1,3 pentru fisuri din deformaţii împiedicate în secţiuni cu
dimensiunea minimă 300mm.
Pentru dimensiuni intermediare valorile coeficientului β se obţin prin interpolare.
Întrucât fisurarea betonului este un fenomen aleatoriu, valoarea de calcul a

deschiderii fisurilor trebuie considerată drept o valoare caracteristică, dată de
relaţia :
wk = wm·(1 + 1,65·cv) (8.5)
în care :
wm este valoarea medie a deschiderii fisurilor,
1,65 – coeficientul de probabilitate pentru fractilul de 5%,
cv – coeficientul de variaţie.
Ţinând seama că încercările experimentale efectuate în diverse laboratoare au
indicat coeficienţi de variaţie în jur de 40%, rezultă :
wk = wm·(1 + 1,65·0,40) = 1,66·wm (8.5a)
ceea ce justifică valoarea β=1,70 admisă în relaţia (8.4).
(a)
εsm
(b)
εsm
Fig.8.1. Variaţia deformaţiilor în armătură şi în beton în cazul fisurării

izolate (a) şi în cazul unui releveu stabilizat de fisuri (b).
112
Deformaţiile specifice ale armăturii şi betonului sunt variabile pe lungimea
elementului atât în cazul fisurării izolate (fig.8.1a) (în care pot apărea noi fisuri),
cât şi în cazul unui releveu stabilizat de fisuri (fig.8.1b), în care numărul fisurilor şi
distanţa dintre ele rămân constante (întrucât efortul de întindere transmis prin
aderenţă de la armătură la beton nu este suficient pentru formarea de noi fisuri),
înregistrându-se doar creşterea deschiderii fisurilor odată cu creşterea încărcării.
Operarea în calcule cu aceste mărimi variabile este dificilă, motiv pentru care se
recurge la valori medii, uniform distribuite pe lungimea elementului.
Calculul deformaţiei medii a armăturii (εsm) se face sub acţiunea combinaţiei

relevante de încărcări, ţinând seama de efectul de rigidizare din zona întinsă a
elementului (tension stiffening effect) şi de efectul contracţiei. Într-o secţiune
fisurată, toată forţa de întindere este balansată numai de către armătură. Între fisuri,
forţa de întindere este transmisă de la oţel la betonul înconjurător prin aderenţă.
Contribuţia betonului poate fi considerată ca o sporire a rigidităţii armăturii întinse.
De aceea, acest efect este denumit efectul de rigidizare din zona întinsă şi poate fi
observat în figura 8.2 şi cuantificat paranteza mare în relaţia (8.6), dedusă pe bază
de încercări experimentale.
Fig.8.2. Comportarea unui element din beton

armat solicitat la întindere.
Relaţia pentru calculul deformaţiei εsm este :

σs ⎡ ⎛ σsr ⎞ ⎤
2
εsm = ⋅ ⎢1 − β1 ⋅ β 2 ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ (8.6)
Es ⎢
⎣ ⎝ σs ⎠ ⎥⎦
113
unde :
σs este efortul în armătura întinsă, calculat considerând secţiunea
fisurată (vezi pct.7.1),
σsr – efortul unitar în armătură corespunzător apariţiei primei fisuri,
β1 – coeficient care ia în considerare proprietăţile de aderenţă ale
barei,
= 1,00 pentru bare profilate
= 0,50 pentru bare netede,
β2 – coeficient care ia în considerare durata de încărcare sau repetarea
încărcărilor,
= 1,00 pentru o singură încărcare de durată
= 0,50 pentru o încărcare de lungă durată sau pentru mai
multe cicluri de încărcări repetate.
Pentru elemente supuse numai la deformaţii impuse intrinseci se poate considera
σs = σsr .
Efortul unitar σsr se calculează cu relaţiile :

pentru întindere centrică :
(f ct,ef ⋅ A ct )
σsr = (8.7)
As
pentru încovoiere :
σsr =
(f ct,ef ⋅ W ) (8.8)
⎛ x⎞
As ⋅ ⎜ d − ⎟
⎝ 3⎠
în care :
fct,ef = fctm(t)
W – modulul de rezistenţă al secţiunii.
Distanţa medie finală dintre fisuri (în cazul fisurării stabilizate), pentru
elementele solicitate dominant la încovoiere sau la întindere, se calculează cu
relaţia :
φ
srm = 50 + 0,25·k1·k2· (8.9)
ρr
unde :
k1 este un coeficient care ia în considerare proprietăţile de aderenţă ale
barelor,
= 0,80 pentru bare profilate
= 1,60 pentru bare netede,
k2 – coeficient care ţine seama de forma distribuţiei deformaţiilor,
= 0,50 pentru încovoiere
= 1,00 pentru întindere axială,
114
φ - diametrul barei în mm sau diametrul mediu în cazul diametrelor
diferite,
As
ρr = - coeficientul efectiv de armare,
A c.ef
As – aria armăturii cuprinse în aria efectiv întinsă Ac.ef ,
Ac.ef – aria betonului care înconjoară armătura întinsă pe o înălţime
egală cu de 2,50 ori distanţa de la faţa întinsă a secţiunii la centrul
de greutate al armăturii (fig.8.3)
Fig.8.3. Aria efectivă întinsă de beton la o grindă

(a), la o placă (b) şi la un element întins (c).
În cazul fisurării izolate ca şi în cazul unei singure fisuri, distanţa dintre

fisuri în relaţia (8.3) se înlocuieşte cu lungimea de transmitere (lt), care reprezintă
lungimea pe care apar alunecări între armătură şi beton. Alungirile diferite ale
armăturii şi betonului care apar pe această lungime contribuie la deschiderea
fisurilor.
Relaţia (8.9) a fost dedusă din condiţia ca forţa de întindere transmisă prin
aderenţă de la armătură la beton să producă formarea de noi fisuri între cele deja
existente, şi anume :
srm·τbk·us = k1·fctm·Ac.ef (8.10)
Ţinând seama că :
A
us = π·φ, Ac.ef = s , As = 0,25·π·φ2
ρr
relaţia (8.10) devine :
115
φ
srm = 0,25·k1·k2· (8.10a)
ρr
f
în care k2 = ctm , iar τbk reprezintă efortul unitar de aderenţă.
τ bk
Se observă din relaţia (8.10a) că dacă ρr tinde spre infinit, srm tinde spre zero,
ceea ce reprezintă o contradicţie cu faptul că distanţele între armături şi acoperirea
cu beton au valori finite, ceea ce face ca deschiderea fisurilor să aibă valori finite
chiar la procente mari de armare. De aceea, relaţia (8.10a) trebuie corectată pentru
a ţine seama de acoperirea cu beton şi distanţa dintre bare. Această corecţie s-a
făcut în relaţia (8.9) prin termenul 50.
În elementele armate după două direcţii ortogonale în care fisurile formează

un unghi mai mare de 15º în raport cu direcţia armăturii, distanţa dintre fisuri poate
fi calculată cu relaţia :
1
s rm = (8.11)
cos θ sin θ
+
s rmx s rmy
unde :
θ este unghiul dintre armătura după direcţia x şi direcţia efortului
unitar principal de întindere,
srmx şi srmy – distanţele dintre fisuri după direcţia x, respectiv y,
calculate cu relaţia 8.9.
8.3. Starea limită de deformaţii
8.3.1. Cerinţe şi criterii pentru controlul deformaţiilor
La proiectarea structurilor din beton armat, deformaţia elementelor poate

constitui o situaţie critică. Exemplul cel mai elocvent este grosimea plăcilor, care
este dictată de considerente de control al deformaţiilor mai degrabă decât de
considerente de rezistenţă. Această situaţie se datorează faptului că în elementele
din beton armat săgeata este aproximativ proporţională cu efortul din armătură, a
cărui nivel a devenit din ce în ce mai ridicat datorită utilizării materialelor de
calitate superioară şi a reducerii coeficienţilor parţiali de siguranţă odată cu
sporirea încrederii în cunoaşterea modului de comportare a materialelor. În plus,
construcţiile moderne tind să solicite deschideri mai mari decât cele proiectate cu
30-50 de ani în urmă şi exercită o presiune constantă pentru reducerea consumului
de materiale. Se poate, deci, aprecia că structurile proiectate în prezent sunt de cel
116
puţin patru ori mai flexibile decât cele proiectate cu 50 de ani în urmă. Această
tendinţă către structuri mai înalte, mai uşoare şi cu deschideri mai mari continuă să
se manifeste, astfel încât într-un viitor apropiat starea limită de rezistenţă va înceta
să mai fie critică, cedând locul stării limită de exploatare [5].
Deformaţiile elementelor şi structurilor nu trebuie să afecteze în mod negativ

funcţionarea corespunzătoare sau aspectul lor. Starea limită de deformaţii a unui
element din beton armat poate fi atinsă prin apariţia unor deformaţii statice sau
dinamice excesive, care provoacă impresia de insecuritate sau senzaţia de inconfort
la persoanele care exploatează construcţia, fie avarii costisitor de remediat sau
pierderea aptitudinii structurii de a-şi îndeplini funcţia pentru care a fost proiectată.
De aceea, valorile limită ale săgeţilor trebuie să ţină seama de natura structurii, de
finisaje, de elementele nestructurale şi în anumite situaţii de funcţionarea utilajelor
şi aparatelor suportate de structură, de evitarea supraîncărcărilor la acoperişurile
terasă şi de vibraţii.
Se consideră că aspectul şi utilitatea generală a structurii pot fi afectate

defavorabil dacă săgeata calculată a unei grinzi, plăci sau console supuse la
încărcări cvasipermanente depăşeşte valoarea l/250, l fiind deschiderea
elementului. Pentru a compensa parţial sau total săgeata, elementele pot fi
executate cu o contrasăgeată care nu va depăşi în general valoarea l/250.
Săgeţile excesive pot produce deteriorări la pereţii despărţitori, la elementele

ataşate sau în contact cu elementele considerate, sau la instalaţii şi finisaje. Pentru
aceste situaţii se consideră satisfăcătoare o limitare a săgeţii la l/500.
8.3.2. Limitarea săgeţilor fără calcul direct
În general, nu este necesar să se calculeze săgeata în mod explicit atâta

vreme cât pot fi formulate reguli simple, cum ar fi limitarea raportului
deschidere/înălţime utilă, care să evite neajunsurile cu privire la deformaţii în
situaţii normale.
Valorile limită de bază ale raportului deschidere/înălţime utilă sunt date în

tabelul 8.3. Valorile din tabel vor fi multiplicate cu factori de corecţie care iau în
considerare tipul de armătură utilizată şi alte variabile.
În următoarele situaţii valorile din tabel se vor reduce prin multiplicare cu :

0,80 pentru secţiuni T cu raportul bf/b > 3,
117
7
pentru deschideri >7m , care suportă elemente de
deschidere
compartimentare susceptibile la deteriorări datorită săgeţilor excesive,
8,50
pentru plăci cu deschiderea cea mai mare depăşind 8,5m.
deschidere
Tabelul 8.3. Valorile de bază ale raportului deschidere/înălţime utilă

pentru elementele din beton armat solicitate la încovoiere.
Nr. Beton puternic Beton slab

Sistemul structural
crt. solicitat solicitat
Grindă simplu rezemată,
1. Placă simplu rezemată pe una sau 18 25
două direcţii.
Deschiderea marginală a grinzilor
continue,
Placă continuă rezemată pe o
2. 23 32
direcţie sau
Placă rezemată pe două direcţii,
continuă pe direcţia lungă.
Deschiderea interioară a grinzilor
3. sau a plăcilor rezemate pe una sau 25 35
două direcţii.
Placă rezemată pe stâlp, fără grinzi
4. 21 30
(în raport cu deschiderea lungă)
5. Consolă 7 10
Valorile din tabelul 8.3 au fost deduse în ipoteza că efortul unitar din
armătură, în stadiul de exploatare, într-o secţiune fisurată de la mijlocul deschiderii
grinzii sau din reazemul unei console este 250 N/mm2 (ceea ce ar corespunde
aproximativ la fyk = 400 N/mm2). Pentru alte niveluri de solicitare a armăturii,
valorile din tabel trebuie multiplicate cu 250/σs, unde σs este efortul din secţiune
sub combinaţia frecventă de încărcări. Se poate considera că :
250 400
= (8.12)
σs ⎛ A s.nec ⎞
⎜⎜ f yk ⋅ ⎟
⎝ A s.ef ⎟⎠
unde As.nec şi As.ef reprezintă aria necesară, respectiv prevăzută în secţiunea
considerată.
As
Betonul se consideră slab solicitat dacă ρ =
= 0,50% şi puternic
b⋅d
solicitat dacă ρ = 1,50%. Pentru situaţii intermediare se interpolează liniar.
118
Pentru plăci armate pe două direcţii se va lua în considerare direcţia scurtă,
iar pentru dale direcţia lungă.
8.3.3. Limitarea săgeţilor prin calcul
Calculul deformaţiilor elementelordin beton armat trebuie să ţină seama de

proprietăţile neliniare ale materialelor, de efectul curgerii lente şi contracţiei, de
fisurarea produsă în etapele anterioare de încărcare, de efectul betonului întins
dintre fisuri, de influenţa acţiunilor indirecte (cum este temperatura), de tipul
încărcărilor (static sau dinamic) şi de valoarea reală a modulului de elasticitate al
betonului. În acest scop este necesar să se facă apel la metode riguroase şi
complexe, bazate pe conceptul de element finit.
Ţinând însă seama de faptul că deformaţiile elementelor din beton armat

sunt influenţate de un număr mare de factori, nici unul dintre aceştia nefiind
cunoscuţi cu certitudine, rezultatele calculelor nu pot fi considerate ca valori exacte
ale săgeţilor care sunt aşteptate să se producă. Pentru aceasta, utilizarea unor
metode de calcul excesiv de sofisticate este în general evitată. Ca urmare,
Eurocodul 2 prevede o metodă simplificată pentru calculul deformaţiilor aplicabilă
la proiectarea cadrelor, grinzilor şi plăcilor.
Deformaţiile elementelor din beton armat se produc între două situaţii limită:
stadiul nefisurat, în care betonul şi armătura conlucrează elastic atât la
întindere cât şi la compresiune;
stadiul complet fisurat, în care influenţa betonului întins este
neglijată.
Elementele care sunt de aşteptat să fisureze se vor comporta într-o manieră

intermediară între stadiile nefisurat şi complet fisurat. Comportarea acestor
elemente, solicitate predominant la încovoiere, poate fi exprimată prin relaţia :
α = ζ·αII + (1 – ζ)·αI (8.13)
în care :
α este parametrul analizat, care poate fi o deformaţie, o curbură, o
rotire sau o săgeată,
αI şi αII valorile parametrului calculat pentru stadiul nefisurat sau
complet fisurat,
2
⎛σ ⎞
ζ = 1 – β1·β2· ⎜⎜ sr ⎟⎟ - un coeficient de distribuţie, (8.14)
⎝ σs ⎠
β1, β2, σsr şi σs – au semnificaţia de la punctul 8.2.4,
pentru secţiunile nefisurate, ζ = 0,
119
În calcule se operează cu valorile fctm şi Ecm.
8.3.4. Relaţii pentru calculul curburilor şi al săgeţilor
Dacă se admite că săgeata unui element din beton armat este mică, teoria
încovoierii elastice se bazează pe relaţia :
d2y
Mx = E·I· (8.15)
2
dx
în care Mx este momentul încovoietor într-o secţiune situată la distanţa x de
origine, aşa cum se vede în figura 8.4. Pentru valori mici ale săgeţilor, factorul
d2y
poate fi considerat aproximativ egal cu curbura (φ), care este inversul razei
2
dx
de curbură (rx) :
Mx d2y 1 ε ε ε + εs
= =Φ= = c = s = c (8.16)
E ⋅ I dx 2 rx x d − x d
Fig.8.4. Curbura unei grinzi încovoiate
Integrând de două ori relaţia (8.15) se obţine deplasarea y a elementului,

astfel că dacă curbura este cunoscută, săgeata elementului poate fi dedusă cu
uşurinţă. Prima integrare, pentru cazul unei grinzi dublu articulate (fig.8.5),
conduce la relaţia :
120
dy
E⋅I⋅ =M⋅x +C (8.17)
dx
⎛ l⎞
şi ţinând seama că la mijlocul deschiderii ⎜ x = ⎟ , panta fibrei medii deformate a
⎝ 2⎠
⎛ dy ⎞
elementului ⎜ ⎟ este nulă, rezultă :
⎝ dx ⎠
dy M ⋅l
E⋅I⋅ =M⋅x − (8.18)
dx 2
Fig.8.5. Grindă dublu articulată
Integrând din nou, obţinem :
M ⋅ x2 M ⋅ l ⋅ x
E⋅I⋅y= − +D (8.19)
2 2
şi având în vedere că pe reazem x = 0, y = 0 şi în consecinţă D = 0, rezultă :
M ⎛⎜ x 2 l ⋅ x ⎞⎟
y= ⋅ − (8.20)
E ⋅ I ⎜⎝ 2 2 ⎟⎠
pentru o secţiune oarecare.
Valoarea maximă a săgeţii se produce la mijlocul deschiderii :

M l2 1 1
y max = − ⋅ = − ⋅l2 ⋅ (8.21)
E⋅I 8 8 r
În mod curent, distribuţia momentului încovoietor pe lungimea elementului
nu este constantă, ci este o funcţie de x, definită printr-un coeficient S, astfel că
expresia săgeţii maxime devine :
1
a = S⋅l2 ⋅ (8.22)
r
121
1
unde este curbura grinzii la mijlocul deschiderii, sau curbura pe reazem a
r
consolei şi corespunde stadiului nefisurat sau fisurat al secţiunii transversale pentru
care se calculează săgeata. Valorile coeficientului S sunt date în figura 8.6 :
Fig.8.6. Valorile coeficientului S pentru

calculul săgeţii.
Din relaţia (8.22) se poate evidenţia raportul dintre deschidere şi înălţimea

utilă a secţiunii, astfel :
l a 1 r
= ⋅ ⋅ (8.23)
d l S d
şi ţinând seama de relaţia (8.16), rezultă :
l a 1 1
= ⋅ ⋅ (8.24)
d l S εs + ε c
Astfel, pentru o secţiune transversală dată (în care se pot calcula deformaţiile în
beton şi în armătură în stadiul de exploatare, aşa cum s-a văzut la pct.7.1) şi pentru
o schemă de încărcare cunoscută, se poate determina raportul l/d care să satisfacă o
anumită limitare a săgeţii a/l (bunăoară 1/250 sau 1/500). Tabelul 8.3 de la punctul
8.3.2 este întocmit tocmai pe acest principiu.
Curbura de scurtă durată a unei secţiuni dreptunghiulare din beton armat se

calculează astfel :
în stadiul nefisurat
1 M cr b ⋅ h 2 ⋅f ctm f
= = = c (8.25)
rI E c ⋅ I 6 ⋅ Ec ⋅ I Ec ⋅ x
122
în stadiul fisurat
1 ε σs
= s = (8.26)
rII d − x E c ⋅ (d − x )
unde εs, σs şi x se calculează cu relaţiile de la pct.7.1. Valoarea finală a curburii se
obţine cu relaţia (8.13).
Curbura de lungă durată se calculează cu luarea în considerare a efectelor

curgerii lente şi a contracţiei betonului.
Curgerea lentă se ia în considerare prin intermediul modulului efectiv de

deformaţie :
E cm
E c, ef = (8.27)
(1 + Φ )
în care Ф este coeficientul curgerii lente.
Curbura produsă de contracţie poate fi calculată cu relaţia :

1 S
= ε cs ⋅ α e ⋅ (8.28)
rcs I
unde :
1
este curbura din contracţie,
rcs
εcs – deformaţia de contracţie (liberă),
Es
αe = - coeficientul de echivalenţă,
E c, ef
S – momentul static al armăturii în raport cu centrul de greutate al
secţiunii,
I – momentul de inerţie al secţiunii.
Valorile S şi I se calculează atât pentru stadiul nefisurat cât şi pentru cel complet
fisurat, valoarea finală a curburii obţinându-se cu relaţia (8.13).
Curbura din contracţie se însumează cu cea produsă de încărcări.
Un calcul riguros al săgeţii ar presupune să se calculeze curbura într-o serie

de secţiuni de-a lungul elementelor şi apoi să se obţină săgeata prin integrare
numerică. Acest procedeu ar reclama un efort nejustificat, de aceea se acceptă
efectuarea unui calcul simplificat care constă în calculul săgeţii, considerând că
întregul element este nefisurat şi apoi că este complet fisurat, iar săgeata se obţine
aplicând relaţia (8.13)
123
CAPITOLUL 9
REGULI DE ALCĂTUIRE CONSTRUCTIVĂ
9.1. Stratul de acoperire cu beton
Stratul de acoperire cu beton reprezintă distanţa între suprafaţa exterioară a

armăturii (incluzând conexiunile şi etrierii) şi suprafaţa apropiată a betonului.
Acesta trebuie să asigure :
conlucrarea dintre armătura de rezistenţă şi beton în toate stadiile de
lucru,
evitarea fisurării,
rezistenţa la foc,
protecţia armăturii împotriva coroziunii.
Acoperirea minimă cu beton nu va fi mai mică decât valorile date în tabelul

9.1, în funcţie de clasele de expunere definite în tabelul 9.2 :
Tabelul 9.1. Acoperirea minimă cu beton în funcţie de

clasa de expunere.
Clasa de expunere
1 2a 2b 3 4a 4b 5a 5b 5c
Acoperirea Beton armat 15 20 25 40 40 40 25 30 40
minimă
(mm) Beton
25 30 35 50 50 50 35 40 50
precomprimat
Valoarea nominală (Cnom) a grosimii stratului de acoperire este dată de

valoarea minimă din tabelul 9.1 la care se adaugă toleranţa (To), astfel :
Cnom = Cmin + To (9.1)
Toleranţele au valori cuprinse între 5…10mm pentru elementele turnate

monolit şi între 0…5mm pentru elementele prefabricate.
124
Tabelul 9.2. Clasele de expunere în funcţie de condiţiile
mediului ambiant.
Clasa de expunere Exemple de condiţii ale mediului ambiant
1
mediu înconjurător - interiorul construcţiilor de locuit şi birourilor
uscat
a - interiorul construcţiilor unde umiditatea este ridicată,
2 fără - elemente exterioare,
mediu îngheţ - elemente în terenuri neagresive şi/sau apă.
înconjurător b - elemente exterioare supuse la îngheţ,
umed cu - elemente în terenuri neagresive şi/sau în apă, expuse la îngheţ,
îngheţ - elemente interioare unde umiditatea este ridicată şi expuse la îngheţ.
3
mediu înconjurător - elemente interioare şi exterioare, expuse la îngheţ (părţi) şi la agenţi
umed, cu îngheţ şi antigelivi.
săruri antigelive
a - elemente complet sau parţial aflate în apa de mare sau în zonă de
fără stropire cu apă de mare,
4 îngheţ - elemente în aer saturat cu săruri (zona de coastă).
mediu marin b - elemente aflate parţial în apa de mare sau în zonă de stropire cu apă
cu de mare şi supuse la îngheţ,
îngheţ - părţi aflate în aer salin şi supuse la îngheţ.
5 - mediu ambiant chimic, cu mică agresivitate (gaz, lichid sau solid),
a
mediu - atmosferă industrială agresivă.
ambiant - mediu ambiant chimic cu agresivitate moderată (gaz, lichid sau
b
chimic solid).
agresiv c - mediu ambiant chimic cu agresivitate ridicată (gaz, lichid sau solid).
De asemenea, valoarea stratului de acoperire trebuie să satisfacă următoarele

condiţii :
Cmin ≥ Φ (diametrul maxim al armăturilor),
în cazul folosirii agregatelor cu diametru ≥32mm
Cmin ≥ Φ + 5mm,
pentru elemente de beton pe :
teren de fundare Cmin ≥ 75mm
beton de egalizare Cmin ≥ 40mm
9.2. Plăci
Pentru plăcile pline portante, turnate în situ, armate pe două direcţii sau
armate pe o direcţie – pentru care b 4·h (b fiind lăţimea activă de placă şi h
înălţimea grinzii) – se aplică următoarele reguli de alcătuire constructivă :
125
(1) Grosimea minimă a dalei pline este 50mm.
(2) Armătura de rezistenţă se va dispune conform reglementărilor de la grinzi,

înlocuind în figura 9.4 pe al cu d.
(3) La dalele pline portante după o direcţie va fi prevăzută o armătură secundară

transversală care va reprezenta cel puţin 20% din armătura principală.
(4) Procentele minime şi maxime de armare, în direcţia principală, vor respecta

următoarele dispoziţii :
suprafaţa efectivă a secţiunii armăturii longitudinale întinse nu va fi
nici mai mică ca cea necesară din verificarea la fisurare (vezi cap.8), nici
mai mică decât :
b ⋅d
0,6· t 0,0015·bt·d (fyk în N/mm2) (9.2)
f yk
unde bt este lăţimea medie a zonei întinse iar d este înălţimea utilă,
secţiunile cu arii de armătură mai mici decât cea dată în ecuaţia (9.2)
se vor considera ca nearmate,
ariile secţiunilor de armătură întinsă şi de armătură comprimată nu
vor depăşi 0,04·Ac cu excepţia zonelor de înnădire prin suprapunere.
(5) În dreptul reazemelor jumătate din armătura câmpului va fi continuată peste

reazem şi va fi ancorată. Unde există o încastrare parţială în lungul unei laturi a
dalei, dar care nu a fost luată în considerare în calcul, armătura superioară va trebui
să preia cel puţin ¼ din momentul maxim al deschiderii adiacente. Această
armătură va fi prevăzută pe o lungime de cel puţin 0,2 din deschiderea adiacentă
măsurată de la faţa interioară a reazemului.
(6) Pentru armătura de colţ va fi prevăzută cantitatea adecvată dacă prevederile

de alcătuire împiedică ridicarea plăcii la colţ.
(7) În lungul marginilor libere, fără rezemare, placa va conţine armătură

longitudinală şi transversală dispusă conform figurii 9.1.
Fig. 9.1. Armarea marginii plăcii.
126
Armăturile proprii ale plăcii pot juca rolul de armături ale marginii.
(8) Armarea la forţă tăietoare. O placă în care se prevede armătură la forţă

tăietoare va avea grosimea de cel puţin 200mm.
Pentru dispunerea armăturii la forţă tăietoare se vor aplica regulile de la

grinzi, cu excepţia modificărilor prezentate în cele ce urmează. Unde este necesară
armătură la forfecare, aceasta nu va fi mai mică decât 60% din valorile prevăzute
în tabelul 9.3 pentru grinzi.
1
În plăci, dacă Vsd ·VRd2, armătura la forfecare este constituită în întregime
3
din bare ridicate ori din ansambluri de forfecare.
Distanţa maximă longitudinală dintre barele ridicate este smax = d.
Distanţa între faţa interioară a reazemului şi armătura înclinată cea mai

apropiată luată în considerare conform calculului, nu va depăşi d/2 (această
distanţă se va considera de la nivelul armăturii întinse). Dacă barele ridicate sunt
prevăzute numai într-un singur plan, înclinarea lor se poate reduce la 30º (fig.9.2)
Fig. 9.2. Armarea la forţă tăietoare

în dreptul reazemului.
127
O bară ridicată poate prelua forţă tăietoare pe o lungime de până la 2·d.
La străpungere se poate lua în considerare numai următoarea armătură :

cea situată în zona delimitată de linia de contur, situată la o distanţă
ce nu depăşeşte 1,5·d sau 800mm faţă de periferia ariei încărcate; această
condiţie trebuie respectată în toate direcţiile;
barele ridicate trec peste zona încărcată (fig.9.2b) sau la o distanţă ce
nu va depăşi d/4 de la periferia acestei zone (fig.9.2c).
9.3. Pereţi din beton armat (diafragme)
În cele ce urmează vor fi analizate diafragmele la care lungimea pe

orizontală este cel puţin egală cu de patru ori grosimea diafragmei şi în care
armătura rezultă din calculul de rezistenţă.
Cantitatea de armătură şi dispunerea ei constructivă sunt deduse conform

modelului de calcul al grinzii cu zăbrele.
Pentru pereţii supuşi predominant la încovoiere înafara planului lor, se aplică

regulile de la plăci (vezi pct.9.2.).
(1) Aria armăturii verticale va fi cuprinsă între 0,004·Ac şi 0,04·Ac . În general,

jumătatea acestei armături va fi dispusă pe fiecare faţă a peretelui.
Distanţa dintre două bare adiacente verticale nu va depăşi dublul grosimii

peretelui sau 300mm, oricare dintre ele este mai mică.
(2) Armătura orizontală va fi dispusă paralel cu feţele peretelui (şi cu muchiile

libere) fiind prevăzută pe fiecare faţă a peretelui, între armătura verticală şi cea mai
apropiată faţă, având o arie de nu mai puţin 50% din armătura verticală.
Distanţa dintre barele orizontale nu va depăşi 300mm. Diametrul acestora nu

va fi mai mic decât ¼ din diametrul barelor verticale.
(3) Armătura transversală. Dacă aria armăturii verticale de rezistenţă depăşeşte

0,02·Ac această armătură va fi legată cu etrieri după principiile de la stâlpi.
128
9.4. Grinzi
(1) Procentele minime şi maxime de armare. Pentru procentele de armare vor fi

respectate prevederile de la punctul 9.2.(4) cu remarca următoare : pentru grinzile
cu secţiune T cu placa în zona comprimată, se consideră numai lăţimea inimii
pentru valoarea lui bt.
(2) Recomandări constructive. Într-o construcţie monolită, chiar dacă calculul

s-a efectuat în ipoteze de reazem simplu, este indicat a se calcula secţiunea de
reazem la un moment de încastrare parţială reprezentând cel puţin 25% din
momentul încovoietor maxim al câmpului adiacent reazemului respectiv.
La reazemele intermediare ale grinzilor continue, cantitatea totală de

armătura întinsă As pentru o secţiune în T se va repartiza în mod egal între partea
interioară şi exterioară a plăcii (fig.9.3)
Fig. 9.3. Repartizarea armăturii întinse

la o grindă T.
(3) Pentru determinarea lungimii armăturilor longitudinale întinse se vor

respecta următoarele recomandări :
curba înfăşurătoare a forţei de întindere din armăturile longitudinale
se obţine printr-o deplasare cu al faţă de curba înfăşurătoare a lui Td (Td
este forţa de întindere din armătura longitudinală determinată din
calculul secţiunii transversale; vezi pct. 6.2.1.2),
dacă armătura la forţă tăietoare este calculată cu metoda standard,
⎛ 1 − ctgα ⎞
al = z· ⎜ ⎟ 0, α fiind unghiul dintre armătura la forfecare şi axa
⎝ 2 ⎠
longitudinală a grinzii,
129
dacă armătura la forţă tăietoare este calculată cu metoda diagonalelor
⎛ ctgθ − ctgα ⎞
cu înclinaţie variabilă, al = z· ⎜ ⎟ 0, θ fiind unghiul format
⎝ 2 ⎠
de biele şi axa longitudinală a grinzii,
în mod curent z are valoarea 0,90·d,
pentru armătura din talpă, situată în exteriorul inimii, al va fi sporită
cu distanţa de la bară până la inimă (distanţa din figura 9.3),
din punctul în care barele nu mai sunt necesare ele vor fi prelungite
cu lungimea lb,net d,
diagrama efortului capabil de întindere în armătură la starea limită
ultimă trebuie să se situeze în afara curbei înfăşurătoare a efortului de
întindere în armătură produs de acţiuni, deplasată ca în figura (9.4),
este permisă, de asemenea, utilizarea unei diagrame în care rezistenţa
la intindere este scăzută progresiv pe lungimea lb,net,
lungimea de ancorare a barelor înclinate, care lucrează la forţă
tăietoare, nu va fi mai mică de 1,30·lb,net în zona întinsă şi de 0,70·lb,net în
zona comprimată.
Fig. 9.4. Curba înfăşurătoare pentru calculul elementelor

încovoiate. Lungimi de ancorare.
130
(4) Ancorarea armăturii inferioare la un reazem marginal, cu sau fără încastrare
parţială, se va face astfel :
cel puţin ¼ din armăturile longitudinale ale câmpului vor fi
prelungite pe reazem,
ancorarea armăturii va fi capabilă să reziste la o forţă de întindere :
V ⋅a
Td = sd l + N sd (9.3)
d
unde Nsd reprezintă forţa de întindere de calcul,
lungimea de ancorare se măsoară de la linia de contact dintre grindă
şi reazemul ei şi se va lua :
2
- pentru un reazem direct ⋅ l b, net (fig.9.5a),
3
- pentru un reazem indirect lb,net (fig.9.5b)
Fig. 9.5. Ancorarea armăturii inferioare la un

reazem marginal : a)direct , b)indirect.
(5) Ancorarea armăturii inferioare pe reazemele intermediare se va face astfel :

cel puţin ¼ din armăturile longitudinale ale câmpurilor vor fi duse
peste reazeme,
ancorarea armăturii va avea lungimea de cel puţin 10·φ (pentru bare
drepte) sau nu mai puţin decât diametrul dornului dm (pentru îndoituri şi
cârlige) (fig.9.6a),
se recomandă ca armarea să fie continuă şi capabilă să preia momente
pozitive accidentale (tasarea reazemului, explozii etc.), (fig.9.6b).
Fig. 9.6. Ancorarea pe reazemele intermediare.
131
(6) Armarea de forfecare. Armătura necesară pentru preluarea forţei tăietoare va
respecta următoarele prevederi :
va forma un unghi de 45º…90º cu planul median al elementului
structural,
va consta dintr-o combinaţie de :
- etrieri ce cuprind armătura longitudinală întinsă şi zona
comprimată,
- bare înclinate,
- ansambluri de forfecare în formă de carcase, scăriţe etc, din
bare de înaltă aderenţă, independente de armătura
longitudinală (fig.9.7) dar care trebuie ancorate corespunzător
în zonele comprimate şi întinse,
Fig. 9.7. Exemple de combinaţii de etrieri şi armături

transversale.
etrierii vor fi ancoraţi corespunzător; pentru barele de înaltă rezistenţă

este permisă o înnădire prin suprapunere a ramurii de lângă suprafaţa
inimii grinzii,
cel puţin 50% din armătura necesară pentru preluarea forţei tăietoare
va fi sub formă de etrieri,
procentul de armare ρw, calculat cu relaţia (8.2) va avea cel puţin
valorile din tabelul 9.3
Tabelul 9.3. Valorile minime ale lui ρw.
Clasa betonului Clasa oţelului
S220 S400 S500
C12/15…C20/25 0,0016 0,0009 0,0007
C25/30…C35/45 0,0024 0,0013 0,0011
C40/50…C50/60 0,0030 0,0016 0,0013
132
diametrul armăturii de forfecare nu va depăşi 12mm la barele cu
secţiunea circulară şi suprafaţa netedă,
distanţa maximă smax pe direcţie longitudinală între etrieri sau
ansambluri de forfecare este definită de următoarele condiţii :
1
- dacă Vsd ·VRd2 , smax = 0,80·d 300mm, (9.4)
5
1 2
- dacă ·VRd2<Vsd< ·VRd2, smax=0,60·d 300mm, (9.5)
5 3
2
- dacă Vsd ·VRd2 , smax = 0,30·d 200mm. (9.6)
3
distanţa maximă pe direcţie longitudinală dintre barele înclinate este
definită de :
smax = 0,60·d·(1 + ctgα) (9.7)
distanţa transversală dintre ramurile unei serii de etrieri nu va depăşi :
1
- dacă Vsd ·VRd2 , smax =min[d, 800mm],
5
1
- dacă Vsd > ·VRd2 , sunt valabile relaţiile (9.5) sau (9.6).
5
(Vsd , VRd1 şi VRd2 au fost definite în capitolul 6).
(7) Armarea la torsiune. Pentru armarea la torsiune trebuie respectate următoarele

reguli :
etrierii vor fi închişi şi ancoraţi prin suprapuneri sau conform cu
figura 9.2a şi vor forma un unghi de 90º cu axa elementului structural,
măsurile prevăzute la punctul 9.4.(6) sunt, de asemenea, valabile
pentru barele longitudinale şi pentru etrierii grinzilor solicitate la
torsiune,
u
distanţa longitudinală dintre etrieri la torsiune nu va depăşi k , (vezi
8
pct. 6.2.2),
u
distanţa k , va satisface şi condiţiile (9.4)…(9.6),
8
armătura longitudinală va fi astfel distribuită astfel ca în fiecare colţ
să se afle câte o bară; celelalte vor fi distribuite uniform pe conturul
interior al etrierilor la maxim 350mm distanţă între axele lor.
133
9.5. Stâlpi
Recomandările de mai jos se referă la stâlpii care au dimensiunile secţiunii

transversale b 4·h, unde b este dimensiunea maximă iar h dimensiunea minimă a
secţiunii transversale.
(1) Dimensiunea minimă admisă a laturii secţiunii transversale este :

200mm pentru stâlpii cu secţiunea plină, turnaţi în situ (vertical),
140mm pentru stâlpii prefabricaţi turnaţi orizontal.
(2) Armătura longitudinală :

diametrul minim este 12mm,
secţiunea minimă As,min va rezulta din următoarea condiţie :
0,15 ⋅ N sd
A s, min = ≥ 0,003 ⋅ A c (9.8)
f yd
în care :
- fyd este limita de curgere de calcul a armăturii,
- Nsd este solicitarea de calcul la compresiune axială,
- Ac este aria secţiunii transversale de beton.
chiar şi în cazul înnădirii prin suprapunere a barelor aria de armătură
nu poate depăşi limita de 0,08·Ac ,
barele longitudinale vor fi distribuite la periferia secţiunii,
pentru stâlpii cu secţiune poligonală, în fiecare colţ, va fi prevăzută
câte o bară,
pentru secţiunea circulară numărul minim de bare este şase.
(3) Armătura transversală :

diametrul armăturii transversale (etrieri, bucle sau spirale elicoidale)
nu va fi mai mic decât 6mm sau ¼ din diametrul maxim al barelor
longitudinale,
diametrul sârmelor plaselor sudate uzinat, ca armătură transversală,
nu va fi mai mic de 5mm,
armăturile transversale vor fi ancorate adecvat,
în lungul stâlpului, distanţa dintre armăturile transversale nu va
depăşi cea mai mică valoare din următoarele trei distanţe :
- de 12 ori diametrul minim al barelor longitudinale,
- cea mai mică dimensiune a secţiunii transversale,
- 300mm,
distanţa va fi redusă cu factorul 0,60 :
- în secţiunile situate deasupra şi dedesubtul unei grinzi ori
plăci, pe o înălţime egală cu dimensiunea maximă a secţiunii
transversale a stâlpului,
134
- pe zonele în care jontările sunt realizate prin suprapunerea
barelor dacă diametrul barelor longitudinale este mai mare de
14mm,
acolo unde barele longitudinale îşi modifică direcţia (de ex.: stâlpul
îşi modifică dimensiunea), distanţa dintre armăturile transversale se va
calcula considerându-se în acelaşi timp şi forţele laterale implicate,
fiecare bară longitudinală plasată în colţ trebuie susţinută de
armătură transversală,
armătura transversală (etrierii) pot să asigure împiedicarea
flambajului pentru maximum cinci bare longitudinale, dispuse în fiecare
colţ (sau în apropierea lui) al ansamblului de armături transversale.
9.6. Cazuri particulare
(1) Forţe asociate cu schimbări ale direcţiei. La punctele în care forţele interne
existente îşi schimbă considerabil direcţia, forţele radiale axiale vor fi preluate
printr-o armătură suplimentară ancorată corespunzător sau printr-o armătură
amplasată într-un model specific.
(2) Reazemele indirecte :

în cazul rezemării unei grinzi pe o altă grindă, armătura de
„suspendare” va fi dispusă şi calculată astfel încât să echilibreze
reacţiunea mutuală totală a reazemului,
armătura de „suspendare” va fi, de preferinţă, alcătuită din etrieri şi
armătura principală a elementului purtător. O parte din aceşti etrieri vor
fi distribuiţi în exteriorul volumului de beton care este comun celor două
grinzi, conform indicaţiilor din figura 9.8 :
Fig. 9.8. Suprafaţa zonei de intersecţie în cazul conexiunii grinzilor secundare

(h1 înălţimea grinzii purtătoare, h2 înălţimea grinzii purtate; h2<h1).
135
BIBLIOGRAFIE
1. * * * - Cod de practică pentru executarea lucrărilor din beton, beton armat

şi beton precomprimat, indicativ NE 012-99. Buletinul Construcţiilor
vol.8-9/1999.
2. T.Oneţ - Durabilitatea betonului armat. Editura Tehnică Bucureşti, 1994.
3. * * * - Cod de proiectare pentru structuri din beton. Proprietăţile

materialelor : beton, armături, elemente prefabricate din beton.
Indicativ CR2-01b. Faza 1 Anteproiect.
4. * * * - CEB-FIB Model Code 1990. Bulletin d’Information CEB

No.213/214, May 1993.
5. * * * - Structural Concrete. Textbook on Behaviour, Design and

Performance. Updated Knowledge of the CEB/FIP Model Code
1990. Bulletin FIB 1,2,3. July 1999.
6. * * * - STAS 10.107/0-90. Construcţii civile şi industriale. Calculul şi

alcătuirea elementelor structurale din beton, beton armat şi beton
precomprimat.
7. Cadar I., Clipii T., Agneta Tudor : Beton armat. Editura Orizonturi,
Universitatea Timişoara 1999.
8. * * * - Eurocode No.2 : Design of Concrete Structures. Part 1 : General

Rules and Rules for Buildings. Revised Final Draft, December 1989.
9. C.Bob ş.a. : Calculul structurilor din beton, beton armat şi beton

precomprimat după EUROCODE 2. Exemple de calcul. Editura
BRIDGEMAN Ltd., Timişoara, 1997.
10. T.Oneţ : Reinforced Concrete. Editura UT PRES Cluj-Napoca, 2001.
136

Beton Armat Onet Si Olar

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Beton Armat Onet Si Olar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ-NAPOCA

Prof.dr.ing. Traian ONEŢ

Cursul se adresează studenţilor de la toate secţiile Facultăţii de Construcţii

La baza elaborării lui au stat principiile şi regulile de calcul şi alcătuire din

Cluj-Napoca, martie 2003 Autorii

Cap. 5. Bazele proiectării elementelor structurale din beton

Cap. 6. Proiectarea elementelor din beton armat în starea limită

Cap. 7. Verificarea în starea limită de oboseală 99

Cap. 8. Verificarea în stările limită ale exploatării normale 108

Cap. 9. Reguli de alcătuire constructivă 124

1.1. Raţiunea asocierii betonului cu armătura

Tabelul 1.1. Proprietăţile betoanelor şi armăturilor

Asocierea celor două materiale este necesară pentru a se obţine un material

Fig. 1.1. Comportarea de material compozit

1.2. Avantajele betonului armat

Betonul armat prezintă numeroase avantaje în raport cu alte materiale de

1.3. Neajunsurile betonului armat

Betonul armat prezintă şi unele neajunsuri, după cum urmează :

1.4. Domenii de utilizare

Avantajele betonului armat sunt incomparabil mai mari în raport cu

2.1. Tipuri de betoane

Betonul structural este un material de construcţie cu totul particular, căruia

În prezent există o varietate mare de betoane. Pe lângă cele clasice, cu

După densitatea aparentă (ρap) în stare uscată (la 105ºC) betoanele se

Rezistenţa caracteristică la compresiune pe cub a betoanelor cu densitate

2.2. Compoziţia betonului

Betonul este un material de construcţie solid, cu aspect de conglomerat,

Agregatele utilizate la prepararea betoanelor au densitatea aparentă normală

Cimenturile reprezintă lianţi hidraulici (care se întăresc în urma procesului

Se produc, de asemenea, cimenturi cu căldură de hidratare limitată

2.3. Particularităţile structurii betonului

Caracterizarea de conglomerat a betonului este evidentă atât la nivel de :

Structura betonului nu este compactă. Ea cuprinde :

Prezenţa golurilor în beton influenţează în mod negativ proprietăţile fizico-

2.4. Influenţa mediului de exploatare

Pe durata exploatării oricărei construcţii, structura ei de rezistenţă ajunge în

Sub influenţa mediului de exploatare, betonul suferă următoarele fenomene :

Realizarea betoanelor durabile necesită proiectarea raţională a compoziţiei

2.5. Rezistenţa betonului la compresiune

Rezistenţa betonului în general şi rezistenţa la compresiune în special

Fig.2.1. Epruvete pentru determinarea

a) rezistenţa cubică (fcub), determinată pe cuburi cu latura de 150mm

Fig.2.2. Dependenţa dintre

Factorii care influenţează rezistenţa la compresiune a betonului sunt

2.6. Definirea clasei betonului

Este ştiut faptul că rezultatele obţinute la încercările de rezistenţă ale

Admiţând că dispersia rezultatelor corespunde curbei de distribuţie normală

Fig.2.3. Distribuţia rezistenţelor

fmin/max = fm m t·s = fm·(1 m t·cv) (2.2)

Rezistenţa minimă corespunzătoare fractilului de 5% se obţine cu relaţia :

Clasa de rezistenţă a betonului reprezintă rezistenţa caracteristică la

Potrivit normelor noi româneşti de proiectare (în curs de elaborare), clasele

2.7. Rezistenţa betonului la întindere

Betonul are o comportare deficitară la solicitarea de întindere, atât în

Pentru clasele de beton cuprinse între C12/15 şi C50/60 rezistenţa medie la

Rezistenţa medie la întindere axială (fctm) poate fi estimată şi din rezistenţa

2.8. Rezistenţa la solicitări bi şi triaxiale

Rezistenţa betonului la solicitări biaxiale se poate determina efectuând

În cazul solicitării de compresiune cu forfecare (fig.2.5), rezistenţa la

Atunci când în betonul solicitat triaxial eforturile principale minime σ2 şi σ3

2.9. Curba caracteristică a betonului

În figura 2.6 se prezintă diagramele efort – deformaţie pentru betoane de

Fig.2.6. Diagramele efort unitar – deformaţie specifică

La un efort egal cu 40% din rezistenţa la compresiune, fisurile, întotdeauna

s = 0,20…0,38 – coeficient care depinde de rezistenţa cimentului.