Asigurari Si Reasigurari ID

Asigurări şi reasigurări – curs universitar ID
Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu

Facultatea de Ştiinţe Economice si Gestiunea Afacerilor
Departamentul ID
Conf. Univ. Drd. Văduva Maria
ASIGURARI SI REASIGURARI
- CURS ID -
TÂRGU JIU
2011
2
Cuprins
CAPITOLUL I
REASIGURĂRILE - ÎNCEPUTURI, NECESITĂŢI ŞI FORME DE
MANIFESTARE.................................................................................................. 5
1.1.Necesitatea reasigurării, funcţionarea şi utilizarea…………………………..5

1.2. Funcţiile reasigurării………………………………………………………..12
Test de autoevaluare ………………………………………………………...14
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE REASIGURARE…………………………………...…15
2.1. Definirea contractului de reasigurare……………………………………...15

2.2. Principiile care stau la baza contractului de asigurare…………………….17
Test de autoevaluare ……………………………………………………....18
CAPITOLUL III
DERULAREA CONTRACTULUI DE REASIGURARE…………………23
Test de autoevaluare ……………………………………………………..
CAPITOLUL IV
FORME DE REASIGURARE……………………………………………….27
4.1. Tipuri de contracte proporţionale………………………………………….28

4.2. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare proporţională…………….33
4.3.Rezilierea contractului de reasigurare………………………………………44
4.4. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare neproporţională………......52
4.5. Reasigurarea neproporţională………………………………………………53
Test de autoevaluare ……………………………………………………….56
3
CAPITOLUL V
METODE DE REASIGURARE……………………………………………...58
5.1. Metode reasigurare…………………………………………………………58

5.1.1. Metoda facultativă……………………………………………….58
5.1.2. Metoda contractuală……………………………………………...69
5.2. Pool-urile de asigurare……………………………………………………...75
Test de autoevaluare ………………………………………………………77
CAPITOLUL VI
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR ŞI
REASIGURĂRILOR………………………………………………………….79
6.1.Caracterizare generală…………………………………………………….79
6.2.Intermedierea în asigurări şi reasigurări…………………………………..79
Test de autoevaluare ……………………………………………………...96
BIBLIOGRAFIE …………………………………………….……………..97
4
CAPITOLUL I
REASIGURĂRILE - NECESITĂŢI, FUNCŢII
1.1.Necesitatea reasigurării, funcţionarea şi utilizarea

1.2.Funcţiile reasigurării
1.1. Necesitatea reasigurării funcţionarea şi utilizarea

reasigurării
A. Necesitatea reasigurării
E
Asigurarea şi reasigurarea suferă schimbări Necesitatea
Reasigurări
apărând noi tipuri de contracte cunoscute sub numele
de reasigurări financiare.
Majoritatea contractelor de reasigurare se prezintă sub
formă tradiţională.
Creşterea totală a valorilor cuprinse în asigurare a condus la
creşterea răspunderii asigurătorilor ajungându-se în situaţia că o
singură societate de asigurare nu putea să acopere daunele. Fondul de
asigurare constituit de o singură societate de asigurare devine
insuficient pentru acoperirea unor daune mari ţiind necesară
cooperarea internaţională în domeniul asigurărilor.
Societăţile de reasigurare realizează dispersia riscurilor prin
mecanismul coasigurării respectiv al reasigurării.
Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi de
asigurare la asigurarea unui bun de valoare mare. Încheierea E
contractului de asigurare se realizează de un singur asigurat cu mai Coasigurarea
multi asiguratori care preiau fiecare o anumită cotă de risc suportabilă
în mod independent. La producerea daunei asiguratul tratează
probleme legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata despăgubirii
cu una din societatile participante, care este societatea garantă şi care
acţionează în numele tuturor, la lichidarea daunei fiind necesară
aprobarea fiecăruia dintre coasiguratori, plasarea riscului necesitând
uneori un timp îndelungat iar decontarea daunelor este greoaie. Din
acest motiv, coasigurarea nu a avut o dezvoltare prea mare.
Reasigurarea este o formă de asigurare prin care o companie sau
o organizaţie de asigurări poate transfera acte la un alt asigurător E
(reasigurător) partial sau în întregime, obligaţiile sale de plata ce Reasigurarea
decurg din contractele de asigurare pe care le-a încheiat. Această
metodă permite unei companii de asigurări, numit reasigurat, cedent
sau asigurător direct să se protejeze împotriva riscului care depăşeşte
puterea sa financiară, în schimbul plăţii de către acesta a unei anumite
sume denumită, primă de reasigurare. La rândul său reasigurătorul
poate ceda o parte din reasigurările acceptate de el, operaţiunea fiind
5
retrocesiune (retrocedare), compania cedentă fiind retrocedent iar

reasigurătorul retrocesionar.
Reasigurarea apare ca o nouă asigurare care se bazează pe un
contract de reasigurare ce se încheie între două societăţi de asigurare
prin care prima cedează în întregime sau parţial răspunderea ce şi-a
asumat-o iniţial prin contractul de asigurare.
Reasigurarea prezintă anumite trăsături care o deosebesc de
F asigurarea directă.
1. acţionează numai prin intermediul asigurării, întâi există
Trăsăturile
reasigurări operaţiunea de asigurare, din care apoi decurge reasigurarea;
2. în timp ce asigurarea directă se practică între o societate
de asigurare denumită asigurător şi persoane fizice sau juridice în
calitate de asiguraţi, reasigurarea intervine numai între două societaţi
de asigurare deci contractul de reasigurare se încheie numai între
persoane juridice.
3. reasigurarea acoperă partea de riscuri ce depăşeşte
limitele de cuprindere ale asigurătorilor şi reduce astfel răspunderea
lor în activitatea de asigurare.
4. nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului
indemnizării (despăgubirii) cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente,
boală, în timp ce toate contractele de reasigurare sunt contracte de
despăgubire fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform
asigurărilor la care a subscris.
5. aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor
maritime şi de aviaţie) sunt în principal interne iar reasigurarea este
prin natura sa o activitate internaţională.
În România pănă la 1.01.1991, cât a funcţionat monompolul
statului în domeniul asigurărilor, despre operaţiuni de reasigurare pe
plan intern nu putea fi vorba. În prezent, ca urmare a faptului că există
şi funcţionează mai multe societăţi de asigurare, reasigurare se
practică şi pe plan intern având în vedere că ele nu au capacitatea de a
prelua singure un volum mare de riscuri.
6. creează condiţii de lărgire a câmpului de activitate al
societăţilor de asigurare şi le permite acestora să prezinte garanţii mai
mari.
F Reasigurarea are ca scop satisfacerea unor nevoi multiple ale
asiguratorului direct.
Scopul
Reasigurări În raporturile de reasigurare societăţile de asigurare apar într-o
dublă postură: pe de o parte ele cedeaza altor companii de asigurări
din diferite ţări o parte din riscurile asumate în cadrul asigurării
directe având calitatea de reasiguraţi iar pe de altă parte primesc în
reasigurare diferitele riscuri dobândind calitatea de reasigurători.
Operaţiunile de primire în reasigurare se numesc reasigurare activă iar
cele de cedare în reasigurare, reasigurare pasivă.
6
În afară de reasigurat şi reasigurător, reasigurarea mai cuprinde

următoarele elemente: contract de reasigurare, prima de reasigurare,
comisionul de reasigurare, participarea reasiguratului la profitul E
reasigurătorului şi brokerii de reasigurare. Elemente
în
Pentru a înţelege mai bine rolul activităţii de reasigurare trebuie
reasigurări
să analizăm modul în care asiguratorii stabilesc primele de asigurare.
Un asigurător îşi propune să pretindă de la asigurătorii săi o
sumă de bani care împreună care împreună cu beneficiile obţinute în
urma plasamentelor în fondurile de asigurare, să fie suficientă pentru
acoperirea tuturor cererilor de despăgubire a celorlalte costuri şi
pentru obţinerea unui beneficiu rezonabil. Uneori s-ar putea ca el să
nu reuşească acest lucru deoarece:
1. concurenţa pe piaţă îl forţează la reducerea primelor de
asigurare;
2. costurile totale generate de plata despăgubirilor depăşesc
suma ce a fost luată în calcul la stabilirea primelor de asigurare;
3. beneficiile rezultate din plasamentele financiare sunt mai
mici decât cele planificate, ex: din cauza scăderii ratei dobânzii;
4. costurile sale administrative se dovedesc a fi mai mari decât
cele prognozate.
Costurile legate de plata despăgubirilor pot fi mai mari deoarece
asigurătorul a subestimat pierderile posibile sau au avut loc mari
fluctuaţii ale acestor pierderi. Fluctuaţile legate de marimea pierderilor
pot să apară datorită următoarelor cauze:
a) Fluctuaţii datorate mărimii portofoliului
Un asigurător nu poate fi mai sigur decât un deţinător de poliţă
în legătură cu frecvenţa sau mărimea pierderilor viitoare. El poate fi
sigur că, cu cât în portofoliul său de asigurat sunt incluse mai multe
riscuri individuale cu atât costurile totale aferente despăgubirilor
plătite pe o anumită perioadă se vor apropia mai mult de costurile
prognozate. Astfel, costurile globale implicate de plata despăgubirilor,
în cazul portofolilor mici (compuse dintr-un număr mic de unităţi de
expunere asigurate) tind să fluctueze mai mult decât costurile aferente
portofolilor mari.
b) Riscuri individuale mari
Fluctuaţii mari pot sa apară dacă portofoliul conţine un numar mic de
riscuri individuale mari. Ex: Dacă portofoliul unui asigurător maritim
este compus dintr-o multime de iahturi şi alte ambarcaţiuni mici
asigurate pentru sume de maximum 100.000$ plus un numar mic de
nave oceanice asigurate pentru sume ce depăşesc 10 milioane $ atunci
chiar o singură pierdere a unui tanc petrolier, să zicem, poate modifica
costurile aferente plăţii despăgubirilor într-un anumit an.
7
c) Unităţi de expunere la risc interdependente

Dacă există o interdependenţă între unităţile de risc incluse în cadrul
unui portofoliu atunci costurile globale legate de despăgubiri pot
fluctua mai mult decât ar fi de aşteptat, deoarece dacă unul dintre
asiguraţi suferă o pierdere este foarte probabil ca şi ceilalţi să aibă
aceleaşi probleme. Ex: dacă obiectul asigurării îl constituie
proprietăţile imobiliare iar asigurarea este împotriva calamităţilor
naturale, un cutremur sau un uragan poate cauza daune unui număr
mare de clădiri asigurate la acelasi asigurător.
d) Fluctuaţii statistice (care ţin de probabilităţi)
Situaţia cererilor de despăgubire cărora trebuie să le facă faţă un
asigurator în decursul unui an poate fi afectată de circumstanţe care
modifică repartiţia probabilistică a evenimentelor statistice. Ex: o
epidemie severă poate face ca situaţia cererilor de despăgubire cu care
se confruntă un birou de asigurări de viaţă să fie mult mai proastă
decât cea indicată în tabelele statistice privitoare la mortalitate
deoarece aceste tabele oferă doar probabilităţile, pe termen lung, de
moarte în cadrul diferitelor grupe de vârstă.
Reasigurarea nu este menită să-l ajute pe asigurat să facă faţă
nerealizărilor în materie de câştiguri din plasamente financiare sau să
se descurce cu creşterile neprevăzute ale cheltuielilor. Însă ea poate
oferii mijloace de a contracara riscurile legate de fluctuaţiile costurilor
aferente despărţirilor- în funcţie de tipul de reasigurare pe care a
achiziţionat-o compania cedentă (reasiguratul) reasigurătorul va
contribui la plata unor despăgubiri în numele reasiguratului.
Reasigurarea poate oferii un ajutor financiar temporar pe timpul
perioadelor în care activitatea de asigurare este neprofitabilă din cauza
concurentei intense sau din cauza creşterii frecvenţei sau mărimii
cererilor de despăgubire.
B.Funcţionarea reasigurării
Funcţionarea
Reasigurări Reasigurarea se poate manifesta în mai multe ipostaze permiţând ca
riscurile asiguraţilor să fie distribuite cât mai larg între un număr
mare de asigurători şi reasigurători. În Marea Britanie, asigurarea
împotriva incendiului pentru o mare fabrică este coasigurată (împărţită
între câţiva asigurători sau coasigurători).
Compania de asigurări A acceptă, în mod obişnuit, o parte mai mare
din asigurare decât doreşte să-şi menţină în contul propriu şi ulterior,
cedează o parte din risc către unul sau mai mulţi reasigurători.
8
La rândul lor toţi sau o parte dintre reasigurătorii companiei A pot

ceda o parte din riscul pe care l-au acceptat: reasigurarea achiziţionată
de reasigurator este cunoscută sub numele de contract de
retrocesionare (retrocedare). Dacă un incendiu deteriorează fabrica,
fabricantul va face cererea de despăgubire către coasiguratorii iniţiali.
Compania A este răspunzătoare de plata părţii ei şi îşi poate recupera
o parte din pierdere de la reasigurătorii ei şi, la rândul ei compania A
îşi va recupera o parte din pierdere de la compania a) şi de la ceilalţi
retrocesionari.
Reasigurarea este într-o mare măsură o afacere internaţională iar
riscurile mari sunt distribuite între companii de reasigurare care
activează în toată lumea. În eventualitatea unei pierderi asigurate
majore sau a unui dezastru natural într-o anumită ţară, reasigurătorii,
din toată lumea vor contribui la plata despăgubirilor.
Figura prezintă modul în care riscul asigurat este distribuit atât între
reasigurători cât şi între coasigurători deşi coasigurarea nu este un
procedeu obişnuit în cazul asigurărilor auto, a asigurărilor de
răspundere civilă şi a altor asigurări de accident şi chiar în cazul
asigurărilor împotriva incendilor, în unele ţări. Coasigurarea şi
reasigurarea diferă în mod fundamental. În cazul coasigurării există o
relaţie contractuală între deţinătorul poliţei şi coasigurător, în
eventualitatea unei pagube fiecare coasigurător este direct şi separat
răspunzător faţă de deţinătorul poliţei pentru plata părţii sale de
pagubă. Contractul de reasigurare se încheie între compania cedentă şi
reasigurător- deţinătorul iniţial de poliţă nu este parte în acel contract.
În virtutea principiului secretului contractului, deţinătorul original al
poliţei nu se bucură de nici un drept şi nu are nici o răspundere în
cazul unui contract de reasigurare. Dacă din anumite motive, un
deţinător de poliţă nu îşi poate recupera daunele de la asigurătorul, sau
el nu îi poate obliga pe reasigurătorii săi la plata părţilor din
respectivele daune.
E
Utilizarea
C. Utilizarea reasigurării Reasigurării
Cumpărarea unei reasigurări implică plata unui preţ, prima de

reasigurare. Există câteva motive pentru care asigurătorii se decid să
plătească pentru a se reasigura: E
Stabilirea
a) Stabilirea costurilor implicate de despăgubiri. Fluctuaţiile Costurilor
costurilor globale legate de despăgubiri pot pune în pericol atât Implicate în
profitabilitatea cât şi solvabilitatea unei companii de asigurări şi Despăgubiri
principalul motiv pentru care se cumpără o reasigurare este de a limita
9
mărimea fluctuaţilor costurilor ce trebuie plătite din resursele proprii.

Asigurătorul poate achiziţiona diverse forme de reasigurare care pot
limita mărimea fluctuaţilor costurilor ce trebuie plătite din resursele
proprii. Asigurătorul poate achiziţiona diverse forme de reasigurare
care pot limita costul implicat de fluctuaţile datorate:
– cererile de despăgubire individuale foarte mari
- acumulările de pierderi în urma unui eveniment;
- acumulări neobişnuite de cereri de despăgubire în cursul
unui an.
Cea mai importantă este necesitatea ca o companie să se protejeze
împotriva pierderilor ce i-ar putea periclita solvabilitatea, iar
autoritatea de supraveghere a activităţii de asigurări va fi interesată să
vadă că aranjamentele de reasigurare sunt adecvate acestui scop. S-ar
putea ca o companie să dorească să limiteze încă şi mai mult
fluctuaţile legate de plata despăgubirilor pentru a evita pierderile
suficient de mari care ar putea pune în pericol plata dividentelor
anuale, chiar dacă costul reasigurării ar reduce profiturile prognozate.
b) Flexibilitatea şi capacitatea de garantare
F O companie de asigurări cu profituri stabile şi cu creşterea constantă şi
sigură se poate bucura de încrederea publicului şi intermediarilor de
Flexibilitatea asigurări, câştigând astfel un avantaj competitiv. Însă pentru a intra în
şi
Capacitatea
noi afaceri ea va avea probabil nevoie şi de capacitatea de a garanta
de Garantare riscurile cu sume asigurate sau cu limite de indemnizare mai mari
decât cele de care ar putea dispune din veniturile proprii. Reasigurarea
îi poate oferii această capacitate suplimentară. În multe ţări în curs de
dezvoltare există fie o simplă companie de asigurări (aflată în
proprietatea statului) fie un număr limitat de companii de asigurări
relativ mici, locale.
Singurul mod în care aceste companii ar putea realiza acoperirea unui
risc major, cum ar fi o mare platforma industrială sau o companie de
transporturi aeriene de stat constă în reasigurarea masivă pe piaţa
internaţională a reasigurării. Uneori o companie de asigurări trebuie să
accepte un risc pe care nu şi-ar dori să-l garanteze, poate la cererea
unui client important sau broker important.
În loc să păstreze riscul el îl poate reasigura, total sau parţial, la un
reasigurator care este fericit să accepte o asemenea afacere.
Reasiguratorii au ajutat la lansarea asigurărilor de viaţă pentru
persoanele substandard calculând primele de asigurare şi oferind
protecţie persoanelor suferinde de boli cum ar fi bolile de inima sau
diabetul.
10
c) Finanţare. Multe reasigurări sunt cumpărate din raţiuni

pur financiare. În majoritatea ţărilor regulamentele de supraveghere a
activităţii de asigurări cer unei companii de asigurări să menţină o
relaţie bine precizată între veniturile rezultate din primele de
asigurare, capitalul lor combinat şi rezervele lor libere (adică o marjă
minimă de solvabilitate) diferenţa între activele şi pasivele sale, altele
E
Finanţare
decât datoriile faţă de acţionari exprimata ca procentaj din venitul
rezultat din primele de asigurare, din care se scad primele de
reasigurare). La calcularea marjelor de solvabilitate, asigurătorilor
direcţi li se permite să deducă din venitul rezultat din primele de
asigurare o parte din primele plătite către raesigurători, achiziţionarea
de reasigurări le permite astfel asigurătorilor direcţi să-şi crească
volumul afacerilor, ex: înainte de 1978, o mică companie de asigurări
din Marea Britanie trebuia să-şi menţina o marja de solvabilitate de
20%, aşa că o companie cu capital şi rezerve libere de 250.000 lire
putea: a) să facă toate afacerile pe cont propriu permiţându-i-se să
încheie contracte de asigurare pentru care venitul total rezultat din
primele de asigurare să aibă valoare maximă de 1.250.000 lire
(250.000 * 100 : 1.250.000 = 20%; b) să creasca volumul de afaceri
pe care îl putea accepta prin reasigurare ex: dacă ele reasigură 80%
din toate contractele pe care le acceptă, venitul său brut total s-ar
putea ridica la 6.250.000 lire, deoarece marja de solvabilitate de 20 %
ar fi putut fi încă atinsă (primele de asigurare ar fi reprezentat 80%
din 625.000 lire adică 5.000.000 lire, iar venitul din primele de
asigurare din care se scade valoarea primelor de reasigurare ar fi tot
1.250.000 lire.
Regulamentele cu privire la solvabilitate impuse de Comunitatea
Europeană pentru activitatea de asigurări generale sunt mai complexe
decât cele arătate, ele reducând la jumătate deducerile legale de
reasigurări.
d) Asistenţa tehnică şi alte tipuri de asistenţă. Marile
companii de reasigurare oferă o asistenţă tehnică considerabilă
clienţilor cu privire la garantarea unor riscuri mari şi neobişnuite şi cu
privire la tratarea cererilor mari de despăgubire. Ele ajută si la
instruirea angajaţilor; la organizarea sistemelor de contabilitate. Deşi
este puţin probabil ca un asigurător să cumpere o reasigurare numai
pentru a se bucura de asemenea servicii, ele sunt o atracţie
suplimentară.
11
1.2. Funcţiile reasigurării
Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului

direct, îndeplinind o serie de funcţii:
a) protejează asiguratorii direcţi de pierderile determinate de
producerea riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor,
F reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asiguratorului de a

primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. El îşi poate
Funcţiile reduce obligaţia faţă de asigurat trecând excesul de expunere la risc
Reasigurări asupra reasigurătorului (prin ceea ce se numeşte dispersia riscului sau
pulverizarea riscului) .
O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea
companiei de asigurări este distribuită unui număr mai mare de
reasigurători, în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei s-a
angajat iniţial. Ex: unele ţări sunt în mod particular expuse riscurilor
naturale (cutremure, inundaţii, secete, uragane) care pot produce mari
pagube întregii economii naţionale şi populaţiei. Prin reasigurare
apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-şi transfere o parte din
pierderi asupra reasigurătorilor internaţionali. Reasigurarea
înzestrează pe asigurătorii direcţi cu capacitatea complementară de a
accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine pe contul lor numai
partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia
financiară.
b) ajuta asiguratorul să obţina un anumit grad de stabilitate a
ratei daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioada mai
îndelungată prin contractele de protecţie contra catastrofelor.
c) Se realizează o dispersare mare a riscurilor prin practica
reciprocităţii prin care asigurătorii primari îşi plasează contractul de
reasigurare pe o baza reciprocă astfel încât compania cedentă va oferi
o parte dintr-un contract al său unui reasigurător capabil săi ofere
altul în schimb În acest fel fiecare reasigurător îşi măreşte numărul de
riscuri pe care-l asigură.
d) Creşte flexibilitatea asiguratorului privind dimensiunile şi
tipurile de riscuri precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate
subscrie.
e) Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea
fluctuaţilor referitoare la daune de la un om la altul.
f) Creşte capacitatea de subscriere a asiguratorului a noi
riscuri sau a mai multor riscuri independent de propriile sale
posibilităţi în mod deosebit acest lucru este important în cazul
riscurilor de catastrofă.
g) Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru
compania cedentă făcând posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată
12
creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere

corespunzătoare a capitolului de bază.
h) Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie
de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp
prin cedarea integrală a riscului în reasigurare.
i) Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie
de afaceri sau o nouă zonă geografică prin înfinţarea unei
reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin
negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile
ce acţionează deja în acea categorie sau zonă.
j) Reasiguratorul poate oferi asistenţa şi servicii tehnice
pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de
informaţii;
k) Oferă posibilitatea, companiilor cedente de a obţine o
gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări şi de la
unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul
asigurărilor şi reasigurărilor. Ele pot beneficia şi de consultanţă în
administrarea afacerilor în stabilirea daunelor în procedurile de plată
şi în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de act.
Multitudinea şi caracterul penetrant al funcţilor reasigurării atestă
rolul important al acesteia în creşterea încrederii în afaceri a agenţilor
economici în reducerea numărului şi amplorii falimntelor în sporirea
stabilităţii proceselor economice, în general în asigurarea unui plus de
fluiditate şi dinamism în derularea relaîilor economice internaţionale.
13
Test de autoevaluare
&
Timp estimat
1. Definiţi reasigurarea ? 30 min.
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
2. Definiţi Coasiguirarea ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
3. Care sunt trăsăturile reasigurări ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
4. Care este scopul principal al reasigurări ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
5. Care sunt cauzele fluctuaţiilor legate de mărimea pierderilor ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………
6. Ce presupune conceptul legat de „utilizarea reasigurări” ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………........................................
....................................................................................
7. Care sunt funcţii reasigurări?.
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………
14
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE REASIGURARE
2.1. Definirea contractului de reasigurare
2.2. Principiile care stau la baza contractului de asigurare
2.1. Definirea contractului de reasigurare
Relaţia stabilită între reasigurător şi reasigurat pe baza liberului

consimţământ care exprimă acordul de voinţă al părţilor în legătură cu
acceptarea (cedarea) de riscuri în reasigurare este finalizată într-un
E
Definirea
document numit contract de reasigurare. Contractului
În literatura de specialitate întâlnim diferite definiţii date acestui tip de de
contract ex: Lordul Mausfield consideră contractul de reasigurare ca Reasigurare
pe o nouă asigurare efectuată printr-o nouă funcţie pentru acelaşi risc
care a fost iniţial asigurat pentru a despăgubii subscriitorii ca urmare a
subscrierilor lor anterioare, ambele poliţe sunt în vigoare în acelaşi
timp.
În SUA, curtea supremă de justiţie din Ohio definea în 1929 ca
fiind contractul în care o persoană din anumite considerente acceptă să
despăgubească o altă persoană pentru o pierdere sau răspundere totală
sau parţială determinată de un risc pe care acesta din urmă şi la asumat
conform unui contract separat şi distinct ca asigurător al unei terţe
părţi.
Tot în America, societăţile de reasigurări de viaţă consideră că un
contract de reasigurare este un acord între două companii dintre care
una acceptă să cedeze iar cealalta acceptă să preia o afacere de
reasigurare în conformitate cu prevederile specificate în contract.
Contractele de reasigurare şi poliţele de reasigurare nu sunt sinonime:
contractele de reasigurare sunt contracte pentru asigurare iar poliţele
de reasigurare sau cesionări sunt contracte de asigurare.
Contractul de reasigurare reprezintă întelegerea stabilită între două
părţi: reasigurător şi reasigurat, prin care reasigurătorul preia o parte
din risc de la reasigurat în schimbul unei sume denumite “prima de
reasigurare” pentru care se obligă să-i plătească acestuia din urmă
partea din despăgubire cuvenita în cazul producerii riscului, conform
condiţiilor convenite în contract.
Contractul se consideră încheiat odată cu semnarea lui de părţi.
15
Din analiza definiţiilor de mai sus se desprind câteva elemente

comune care constituie trăsăturile acestui contract:
F · Contractul de reasigurare este condiţionat de existenţa

unui contract de asigurare încheiat între asigurat şi asigurător;
Trăsăturile
Contractului · Contractul de asigurare şi cel de reasigurare există în
de acelaşi timp;
Reasigurare · Contractul de reasigurare este un contract separat încheiat
între reasigurător şi reasiguratul său la care asiguratul original nu este
parte; în cazul producerii riscurilor asigurate, reasiguratorul este
răspunzător pentru partea sa de risc numai în faţa companiei cedente şi
nu şi în fata, asiguratului care primeşte, despăgubirile de la asiguratul
său. În cazul în care reasigurătorul dă faliment, compania cedentă nu
este exonerată de obligaţia de a plăti întreaga sumă ce rezultă din
poliţa de asigurare. Între reasigurător şi asiguratorul original nu există
nici o legătură. De la această regulă există două excepţii prima în
cazul în care între reasigurător şi asiguratul său original există un
angajament special prin care reasigurătorul este direct raspunzător faţă
de acesta, situaţie în care, pe poliţa de asigurare apare şi numele
reasigurătorului. A doua excepţie apare când reasiguratorul ia asupra
sa activele şi pasivele companiei cedente pentru a-şi asuma
responsabilitatea directă faţă de asigurat.
Această cumpărare totală a asigurătorului de reasigurător are loc în
cazul în care compania cedentă se afla în stare de faliment.
· Despăgubirea totală sau parţială va fi suportată numai
pentru răspunderea pe care asiguratorul direct şi-a asumat-o prin
contractul de asigurare.
Reasigurătorul urmează soarta asiguratului direct atât în privinţa
pierderilor suportate cât şi în privinţa participării la beneficiu în cazul
în care nu se înregistrează daune companiei cedente, i se va restitui o
cotă din prima de reasigurare deoarece se consideră ca un merit al său,
faptul ca a ştiut să dirijeze afacerea cu abilitate.
În practica internaţională nu există o formă standard a contractului de
asigurare.
16
2.2. Principiile care stau la baza contractului de asigurare

E
Principiile
Activitatea de reasigurare, în general, şi contractul de reasigurare care stau la
în particular, se desfăşoară pe baza unor principii ferme. Aceste baza
principii trebuie cunoscute de parţile acordului de reasigurare şi contractului
respectate. Acestea sunt: de
asigurare
· Obligativitatea existenţei unui interes asigurabil
· Relaţia dintre părţi se bazează pe cea mai mare bună credinţă
· Contractul de reasigurare este un contract de despăgubire
· Obligativitatea existenţei în momentul încheierii contractului
de reasigurare, a unui obiect al reasigurării
Principiul interesului asigurabil
Contractul de asigurare nu se poate încheia în afara interesului

asigurabil şi validitatea contractului de reasigurare este condiţionată E
de existenţa acestuia. Principiul
Interesului
Lordul Brett consideră că interesul asigurabil este pierderea pe care Asigurabil
propietarii ar putea-o suferii conform poliţei".
O altă definiţie a interesului asigurabil în care accentul este pus pe
aria de cuprindere a interesului companiei cedente este “obiectul pe
care reasiguratorul îl asigură, este obiectul asigurat iniţial. În acest loc,
el are un interes asigurabil până la limita răspunderii pe care el o poate
suporta în conformitate şi ca urmare a contractului său de original de
asigurare”.
Se observă că interesul asigurabil al unui asigurator original sau al
unui retrocesionar este limitat la dimensiunile pierderilor pe care el le
poate suporta conform poliţelor subscrise. Răspunderea depinde de
următorii factori:
· Suma asigurată, respectiv limita despăgubirii
· Obiectele asigurate;
· Pericolele acoperite.
Interesul asigurabil este un drept patrimonial pe care asiguratul şi
respectiv compania cedentă doresc să-l păstreze sau să-l obţină sau
obligaţia patrimonială pe care aceştia ar dori să o evite.
În contractele de reasigurare, reasigurarea unui risc sau a unei clase de
riscuri are efect numai după ce compania cedentă acceptă preluarea
acestuia de la asigurat, adică atunci când interesul asigurabil există în
momentul încheierii asigurării.
17
Principiul maximei bunei credinţe

F
Principiul Acest principiu universal este aplicat cu stricteţe şi rigurozitate
maximei deosebite în reasigurări. Raţiunea sa provine din natura activităţii de
bunei reasigurare şi din faptul că în cazurile cele mai frecvente în funcţie de
credinţe metoda şi forma de reasigurare (facultativă sau contractuală) poliţele
de asigurare sunt grupate de compania cedentă şi reasiguratorul nu ştie
ce reasigură practic, în special la reasigurarea neproporţională,
excedent de daună bazânduse numai pe buna credinţă a cedentei.
În virtutea acestui principiu informaţile pe care parţile le oferă
reciproc sunt luate ca atare şi considerate adevărate. În cazul în care se
dovedesc ca nereale partea vătămată poate cere despăgubiri şi anularea
contractului.
Asiguratorul direct este obligat să dezvăluie în întregime orice
fapt material referitor la riscul ce va fi reasigurat.
Într-o tranzacţie de reasigurare compania cedentă are aceeaşi poziţie
faţă de reasigurator pe care o are şi asiguratul original faţă de
compania de asigurări.
Legea engleză referitoare la asigurarile maritime (1906)
defineşte circumstanţele materiale astfel: “orice circumstanţă este
materială când va influenţa judecata unui asigurator prudent în
stabilirea primei sau a deciziei privind acceptarea riscului. Există
unele excepţii de la acest principiu în asigurări când asiguratul nu este
obligat să informeze pe asiguratorul sau dacă faptele nu sunt expres
menţionate în contract. Acestea sunt:
· Faptele pe care nu le cunoaşte şi în mod normal nu se aşteaptă să le
afle;
· Faptele care diminuează riscul;
· Faptele care sunt cunoscute sau prezumtate a fi cunoscute de
asigurător, adică faptele de notorietate comună sau cele pe care un
asigurător printr-o anumită clasă de asigurări le poate lesne afla.
În cazuri frecvente în practica internaţională se obişnuieşte ca un
contract de asigurare/ reasigurare să se încheie prin agenţi sau brokeri.
Obligaţia privind notificarea se extinde şi asupra lor şi trebuie să
aducă la cunoştinţa părţilor toate datele şi faptele menţionate şi cele pe
care le-au descoperit în cursul activităţii lor.
Între activitatea de asigurare şi cea de reasigurare există anumite
deosebiri în ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu.
18
În timp ce în asigurări, asiguratul, necunoscător al principiilor şi

cutumelor privind asigurarea are obligaţia de a informa compania de
asigurări în timpul negocieri asupra tuturor datelor şi informaţilor
neceasare şi utile acestuia din urmă, în cazul reasigurărilor, această
datorie revine companiei cedente. Principala deosebire este aceea că în
cazul reasigurărilor părţile contractante, sunt experte, cunoscătoare în
egală măsură a afacerilor ce vor fi încheiate şi a normelor de principii
juridice ce le guvernează. În situaţii litigioase un reasigurat
(companie cedentă) nu se poate apăra dacă a transmis reasigurătorului
informaţii incorecte sau incomplete pe care el la rândul său le-a primit
de la asiguratul original. Dacă, spre exemplu declaraţile făcute de un
asigurat sunt false dar garantate de acesta ca adevarate în poliţa de
asigurare şi preluate în acelaşi mod în contractul de reasigurare
reasiguratorul se poate exonera de răspundere dacă descoperă
adevărul.
Pentru ca acordul de reasigurare să decurgă normal, compania
cedentă trebuie să furnizeze informaţii complete reasigurătorului în
privinţa riscului şi a sumei reţinute de compania cedentă pentru
aceeaşi proprietate pentru care se cere reasigurarea.
În perioada de derulare a afacerii compania cedentă are obligaţia
de a informa reasigurătorul asupra tuturor faptelor materiale şi a
evenimentelor ce apar. Datoria de informare este reciprocă atât în
asigurare cât şi în reasigurare. Lord Mansfield arăta în legătură cu
principiul menţionat că buna credinţă interzice oricarei părţi să ţină
secret ceea ce ştie să îl atragă pe celălalt într-o afacere ingnorând
faptele sau crezând altceva decât ce este în realitate. Poliţa va fi nulă
faţâ de subscriitori dacă ascunde fapte, dacă este asigurat un vas
pentru voiajul despre care el ştie că sa realizat deja şi dacă a acţionat
pentru a primi prima. Având în vedere deosebirile dintre reasigurarea
facultativă şi reasigurarea contractuală este necesară o distincţie între
faptele ce trebuie aduse la cunoştinţă de părţi şi durata obligaţilor lor
conform celor două metode.
În cazul reasigurării facultative compania cedentă trebuie să ofere
informaţii complete privind riscul individual pentru care doreşte să
obţină protecţia reasigurătorului.
Aceste informaţii sunt incluse într-o formă prescurtată a contractului
denumită “slip” care cuprinde toate particularităţile materiale ale
riscului pentru afacerea respectivă, reţinerea cedenţei, suma asigurată
etc.
La asigurarea contractuală aplicarea principiului este substanţial
diferită deoarece compania cedentă grupează mai multe poliţe după
anumite criterii iar reasigurătorul prin natura contractului nu cunoaşte
19
multe detalii referitoare la riscurile individuale cedate, suma asigurată

etc, el acceptă afacerea bazându-se pe experienţă şi priceperea
cedentei şi pe încredere.
Trebuie subliniat faptul că datoria de informare reciprocă este atât
înainte de încheierea contractului (în faza de negociere) cât şi în faza
de derulare a acestuia iar principiul ”celei mai mari bune credinţe”
este prezent în ambele faze.
Dacă una dintre părţi constată că acest principiu a fost încălcat,
contractul poate fi anulat “ab initio” dar numai dacă acest drept a fost
exercitat în timp rezonabil, în caz contrar el va rămâne în vigoare.
c) Principiul despăgubirii
F
Principiul Despăgubirea reprezintă suma de bani plătită de reasigurător
Despăgubiri reasiguratului său corespunzător pierderii suferite de acesta din urmă
în conformitate cu condiţiile contractului de reasigurare. În această
sumă nu se include nici un profit pentru reasigurat. Principiul
despăgubirii este parte integrantă a oricărui contract de reasigurare,
chiar dacă asigurarea originală nu este întotdeauna un contract de
despăgubire ex: asigurările de viaţă. Compania cedentă trebuie să
dovedească faptul că daunele pentru care cere despăgubiri de la
reasiguratori se încadrează în termenii contractelor de asigurare şi
reasigurare.
Reasigurătorul este răspunzător faţă de compania cedentă numai
pentru partea de daună pentru care este răspunzătoare faţă de asigurat,
în timp ce pentru plăţile “ex: graţia” făcute de asigurător asiguratului
său, el nu va primi nici o despăgubire.
Dimensiunile despăgubirii suportate de reasigurător depind de tipul
poliţei originale ex: în cazul poliţei evaluate pentru o avarie totală se
despăgubeşte valoarea asigurată iar pentru o avarie parţială se
despăgubeşte cota respectivă a daunei din valoarea asigurată în ceea
ce priveşte poliţele neevaluate, despăgubirea pentru avaria totală este
egală cu valoarea asigurabilă iar pentru valoarea parţiala cota
corespunzătoare din valoarea asigurabilă.
În practică se obişnuieşte ca reasigurătorul să despăgubească
compania cedentă cât mai repede şi numai după ce acesta a plătit
despăgubirea corespunzătoare asiguratului său.
Dacă răspunderea reasiguratului scade ca urmare a exercitării cu
succes a dreptului de subrogare, reasigurătorul are dreptul expres
exprimat de a revendica reducerea corespunzătoare a răspunderii sale.
20
d) Principiul privind obiectul contractului de reasigurare
E
În momentul încheierii contractului de reasigurare, este obligatorie
existenţa unui obiect.
Dacă în cazul asigurării directe obiectul îl constituie interesul Principiul
privind
financiar al deţinătorului poliţei privind proprietatea asigurată în obiectul
reasigurarea subiectului este răspunderea pe care asiguratorul a contractului
acceptat-o prin contractul de reasigurare. Toate contractele de de
reasigurare vor fi contracte de asigurare a răspunderii. Deoarece asigurare
răspunderea depinde de existenţa obiectului asigurării, validitatea
reasigurării depinde în mod egal de aceeaşi condiţie.
Tstde autoevaluare
1. Definiţi contractul de reasigurare ?

&
Timp estimat
30 min.
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
2. Enunţaţi care sunt trăsăturile contractului de reasigurare ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
3. Care este interesul asigurătorului în cazul „principiului interesului asigurabil”?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
4. Care este obligaţia asigurătorului în cazul „principiului maximei bunei

credinţe”?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
5. Principiul despăgubirii. Efecte?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………
21
6. Ce presupune utilizarea „principiului privind obiectul contractului de

asigurare”?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………........................................
....................................................................................
7. În practica internaţională există o formă standard a contractului de reasigurare?.
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………
8. Când se consideră încheiat un contract de reasigurare?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………
22
CAPITOLUL III
DERULAREA CONTRACTULUI DE
REASIGURARE
Practica reasigurărilor obligă compania să furnizeze

reasigurătorului detalii complete privind riscurile cedate cuprinse într-
un document denumit “borderou”. Borderourile includeau informaţii
privind primele de reasigurare şi daunele iar pe baza lor se întocmeau
deconturile la intervale stabilite trimestrial sau semestrial.
Pentru uşurarea activităţii administrative treptat, cantitatea
necesară de informaţii incluse în borderouri a început să scadă
limitându-se numai la detaliile strict necesare. După al doilea război
mondial, în unele situaţii s-a renunţat complet la ele, principiul celei
mai mari bune credinţe reprezentând baza pentru această decizie.
Datorită naturii reasigurării facultative borderourile se folosesc în
continuare dar într-o formă simplificată.
După încheierea contractului de reasigurare, indiferent de tip,
operaţiunile cele mai importante sunt legate de decontări. Acestea se
fac pe baza unor evidenţe financiare şi contabile ţinute riguros de
ambi parteneri contractuali. Toate mişcările de fonduri, sume, pe care
părţile şi le datorează reciproc se vor reflecta în conturi deschise atât
la compania cedentă cât şi la reasigurător.
Detalile se stabilesc prin acordul părţilor deşi în ultimii ani s-a
încercat standardizarea posturilor conturilor. Există unele diferenţe
între reasigurarea facultativă si reasigurarea contractuală.
În cazul reasigurării facultative compania cedentă sau brokerul,
dacă este cazul are obligaţia de a oferi reasigurătorului, trimestrial,
informaţii referitoare la sumele pe care ea le datorează reasigurătorului
şi pe care le are de încasat de la acesta. Într-o forma simplificată,
contul deschis la compania cedentă pentru o anumită afacere va
cuprinde:
Contul la reasigurarea facultativă
Sume datorate reasigurătorului Sume datorate de reasigurător
- prime brute de noi reasigurări - restituirea unor prime brute
23
- prime brute reânnoite - comisioane pe restituirea primelor

brute
- prime brute suplimentare despăgubiri
taxe
supracomision
Similar, la contractul de reasigurare proporţională,

deconturile se fac, de regulă tot trimestrul, deşi în unele cazuri
perioada, poate fi mai mare. Inexistenţa borderourilor obligă com-
pania cedată la întocmirea acelor evidenţe într-un timp stabilit de
comun acord, de obicei după încheierea perioadei confirmat ulterior
de reasigurator, de obicei în termen de 15 sau 30 zile după primirea ei.
Sume datorate de compania cedată Sume datorate de reasigurator,

reasiguratorului companiei cedate
0 1
- prime minus reţineri (prime nete)
- recuperări - comision de reasigurare
- depozite eliberate de prime - taxă de primă
- dobândă la depozit - taxe la brigada incendiului
- prime de reasigurare eliberate
- daune plătite
- rezerve create de prime
- taxa asupra dobânzii
- sold datorat reasiguratorului
- sold datorat de reasigurator - sold din contul curent al anului
- sold din contul curent al anului trecut trecut
- deconturi ale reasiguratorului - deconturi efectuate de compania
- alte sume cedată
- daune de casă plătite de reasigurator - alte sume
- sold datorat de reasigurator
- sold datorat reasiguratorului
Unele companii preferă întocmirea unor „conturi tehnice” cu

un număr mai mic de elemente în care sunt cuprinse numai primele,
comisioanele şi daunele, iar soldul se va transfera într-un „cont
curent” care va include mişcările de depozite, dobânda şi alte taxe.
24
Importantă pentru reasigurator este pierderea dobânzii

determinată de întârzierea plăţii, primei, fapt care poate avea efecte
negative asupra întregii tranzacţii.
Având în vedere că afacerile cedate prin contract provin din
toate părţile lumii, partenerii agreează o întârziere rezonabilă în
efectuarea deconturilor, stipulându-se în contract că, deconturile vor fi
trimise de îndată ce va fi posibil pentru încheierea perioadei respective
(trimestru, semestru, an).
O situaţie mai deosebită privind deconturile, se întâlneşte la
rezilierea contractului şi în perioada următoare. În acest sens, se
folosesc două metode specifice numai contractului de reasigurare
proporţională: metoda „run-off” şi metoda „clean-cut” al căror scop
este şi acela de a economisi o parte din res. fin. şi umane ale societăţii
implicate.
Pentru înţelegerea lor trebuie să avem în vedere următoarele:
- dacă un contract proporţional va fi realizat, societatea cedantă
îşi va retrage portofoliul de prime de la reasiguratorul său urmărind
să-l redistribuie noului reasigurator. Acest lucru va elibera pe vechiul
reasigurator de răspunderea pentru cesiunile expirate la aceea dată, dar
el va rămâne răspunzător pentru partea sa proporţională din daunele în
suspensie la aceea dată. În con-secinţă, compania cedentă va avea de
emis două seturi de deconturi pentru noul reasigurator pentru afacerile
cedate pe perioada următoare şi pentru reasigurator până la stingerea
daunelor.
Prin metoda „run-off” acoperirea daunelor se face în E
timp, pe perioade de mai mulţi ani până la stingerea naturală a Metoda
riscurilor. „Run-Off”
Conform metodei „clean-cut” compania cedentă preferă să Metoda
încheie contul pentru fiecare an, iar soldul este reportat ăn anul „Clean-Cut”
următor.
- reasiguratorul plăteşte o sumă globală şi se eliberează de
răspundere pentru partea sa din daunele în suspensie la data
rezilierii.
Această sumă poartă denumirea de „portofolii de daună” şi se
determină ca o cotă precontuală (80-100%) aplicată asupra nivelului
estimativ al daunelor în suspensie la data rezilierii, urmând ajustarea
acestora la o dată ulterioară (de obicei în termen de tri luni). Totodată
vechiul reasigurator va fi creditat cu o sumă corespunzătoare cotei
proporţională din suma estimativă a primelor întârziate, iar noul
reasigurator va fi debitat.
Prin acest sistem, răspunderea reasiguratorului est „absolut”
terminată la reziliere reducând munca personalului companiei cedente
care în cazul adaptării celeilalte metode, era necesară încă multă
vreme după rezilierea contractului.
25
În privinţa reasigurării neproporţionale, formalităţile sunt

mai mult simple, deoarece cesiunile de riscuri nu sunt individuale, ci
grupate.
Principalele prevederi se referă la prime, depozitul de prime
şi comisionul pe profit care se stabileşte la începutul anului şi se
regularizează la sfârşitul anului. La contractele neproporţionale
compania cedentă nu percepe comision, iar singurele scăzăminte sunt
brocherajul pe diferite taxe. Daunele sunt tratate ca „ daune de casă” şi
sunt plătite la cerere şi nu prin deconturi. Daunele de casă se întâlnesc
la contractele proporţionale şi neproporţionale şi apar într-un post
separat al contractului, ele reprezintă o sumă mare care se solicită a fi
plătită imediat (4 zile) şi nu trimestrial. Se întâlnesc în cazul
reasigurării de catastrofe, incendiu, cutremur şi uneori în reasigurarea
marină şi aviatică.
Deconturile vor cuprinde în general numai plata, prime fie la
începutul perioadei de acoperire prin formarea unei prime de depozit
ajustată la o anumită cotă din prima la contractele protejate la
terminarea contractului. Prima stabilită poate fi fixă caz în care nu mai
este necesară ajustarea pentru că nivelul ei este independent de
primele de asigurare de la contractele de bază. Dacă prima calculată ce
se va plăti reasiguratorului la sfârşitul perioadei este mai mică decât
prima plătită la începutul contractului se numeşte „primă ded depozit”
iar reasiguratorul va trebui să înapoieze diferenţa societăţii cedente.
&
Timp estimat
30 min.
1. Ce este borderoul?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
2. Ce reprezintă „conturile tehnice”?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
3. Ce presupune utilizarea metodei „run-off”?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………
4. Ce presupune utilizarea metodei „Clean-Out” ?

………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
26
CAPITOLUL IV
FORME DE REASIGURARE
4.1. Tipuri de contracte proporţionale

4.2. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare
proporţională
4.3. Rezilierea contractului de reasigurare
neproporţională
4.5. Reasigurarea neproporţională
Alegerea metodei şi a formei de reasigurare reprezintă

rezultatul mai multor criterii pe care asiguratorul le are în vedere:
tipurile de asigurare, dimensiunile şi riscurile asigurate, obiectul
asigurat, interesul privind gradul de protecţie pe care doreşte să-l
obţină prin reasigurare.
Se practică două forme principale de reasigurare:
1. - reasigurarea proporţională
2. - reasigurarea neproporţională
E
1. Reasigurarea proporţională Reasigurarea
Proporţională
Prin reasigurarea proporţională reasiguratorul
acceptă o răspundere stabilită ca o proporţie din suma
asigurată iniţial prin
contractul de asigurare directă, daune înregistrate
repartizându-se între compania cedentă şi reasiguratori în mod
direct proporţional cu
acoperirea acordată.
Reasigurarea proporţională a fost prima formă de
reasigurare utilizată şi ea s-a dezvoltat din sistemul coasigurării
prin care mai
mulţi asiguratori împărţeau între ei în proporţii convenite o parte a
asigurării directe. A devenit populară datorită cantităţii mici de muncă
administrativă pe care o implică şi datorită comodităţii.
Se practică la toate categoriile de afaceri şi la toate tipurile
de protecţie.
27
F 4.1. Tipuri de contracte proporţionale
Reasigurarea proporţională este legată de noţiunile de capital

Tipuri de şi angajament. Reasiguratorul preia o parte din acesta, obţine aceeaşi
Contracte
proporţie din primă şi suportă în aceeaşi măsură daunele. Această
Proporţionale
formă de reasigurare obligatorie respectă principiul conform căruia
reasiguratorul urmează soarta reasiguratului.
Contractele de reasigurare proporţională sunt de 2
tipuri: - contract „cotă-parte”
- contract „excedent de sumă”
Indiferent de tipul de contract, acesta trebuie să conţină în
forma sa prescurtată,în mod obligatoriu, următoarele informaţii: clasa
afacerii, limitele teritoriale, tipul de contract, limita răspunderii,
răspunderea maximă, comisionul pe profit, depozitul de prime,
dobânda la depozit, depozit de daune, portofolii de afaceri, borderouri
conturi, notice-ul de reziliere, (3 luni) după caz, brokerajul (suma
cuvenită pentru renumerarea brokerului, plătită de reasigurator şi
stabilită ca o cotă procentuală din prima de reasigurare), date şi
informaţii statistice (informaţii privind primele brute, comisioanele,
daunele plătite, daunele în suspensie, rezervele de prime reţinute şi
eliberate pentru fiecare an dinaintea anului contractual pe o perioadă
de cel puţin 5 ani.
A. Contractul de reasigurare „cotă-parte”
Acest tip de contract reprezintă cea mai simplă formă de

reasigurare prin care reasiguratorul consimte să preia în reasigurare o
anumită proporţie din fiecare, acceptat de compania cedentă
contractul iniţial de asigurare suportând proporţional toate daunele în
Contractul
prin de
Reasigurare schimbul aceleiaşi proporţii din toate primele directe mai puţin
„cotă-parte” comisionul de reasigurare.
Caracterizarea contractului „cotă-parte”
1. Contractul cotă-parte presupune o identitate de interese a

celor doi parteneri. Rata daunei este aceeaşi la ambii, întrucât ei
acoperă într-o anumită proporţie toate riscurile subscrise în contul
respectiv, iar rezultatele sunt aceleaşi în mărime relativă dar diferite în
mărime absolută(în funcţie de cota procentuală acceptată).
28
Rata daunei se exprimă ca un raport procentual între

mărimea daunelor şi volumul primelor.
daune
Rd = ´ 100
prime
E
Calcul
Cunoaşterea ratei daunei este foarte importantă pentru rata
reasigurator, putând influenţa în mod decisiv acceptarea preluării daunei
riscurilor în reasigurare, deoarece, exprimă rezultatele tehnice ale
derulării contractului, gradul său de profitabilitate.
2. Compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri de
valori mai mari decât îi permite capacitatea sa financiară proprie
reţinând pe contul său numai cota pe care o poate suporta, iar diferenţa
o cedează în reasigurare umană sau mai multor reasiguratori.
3. Societatea cedentă nu are posibilitatea selecţiei riscurilor
subscrise în detrimentul reasiguratorului şi comisionul solicitat este
mai mare.
4. Faţă de toate celelalte tipuri de contracte, modul de
administrare este mai simplu şi cheltuielile administrative sunt mai
reduse.
5. Contractul se reînnoieşte automat de la o perioadă la alta
fiind un contract de tip continuu, rezilierea trebuie modificată în timp
util de obicei 3 sau 6 luni.
6. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract
pentru ambii parteneri, motiv pentru carte este mult utilizat.
7. Contractul se pretează cel mai bine societăţilor cedent
mici sau celor ce încep subscrierea unei noi categorii de afaceri.
În contract trebuie să se specifice că reasiguratorul direct va
ceda în mod automat iar reasiguratorul va accepta o cotă agregată din
fiecare risc subscris ce cade sub incidenţa contractului. Exemplu – să
presupunem că un asigurator direct are 100 de poliţe de incendiu în
portofoliul său de riscuri din care:
- 10 poliţe a 300000 $ capital asigurat/poliţe
- 20 de poliţe a 200000 $ capital asigurat/poliţe
- 30 de poliţe a 150000 $ capital asigurat/poliţe
-40 de poliţe a 100000 $ capital asigurat/poliţe
Un reasigurator care acceptă să preia în sistemul cotă-parte a
cotei de 30 % din portofoliul asiguratului va avea în contract
următoarea configuraţie:
- 90000 $ pentru fiecare poliţă a 300 000 $
- 60 000 $ pentru fiecare poliţă a 200 000 $
29
Din asigurare directă compania cedentă a obţinut un volum

de prime brute totale de asigurare reprezentând 12 000 $ din care va
ceda reasiguratorului contravaloarea a 30 % adică 3600 $.
Din asigurarea directă compania cedentă a obţinut un volum
de prime brute totale de asigurare reprezentând 12 000 $ din care va
ceda reasiguratorului contravaloarea a 30 % adică 3600 $.
Dacă apare o avarie totală de 200 000 $ reasiguratorul va
suporta 30 % din despăgubiri, respectiv 60 000 $, iar dacă apare o
avarie perţială de 40 000, reasiguratorul va suporta 30 % din
despăgubiri, respectiv 12 000.
Prin acest contract se obţine o securitate maximă pentru
reasigurator şi că datorită simplităţii sale administrarea şi gestinoarea
sa e uşoară nu necesită multă muncă. În companiile de asigurări în
care lucrează un personal experimentat, cantitatea de muncă este mică
şi acesta poate fi orientat spre alte aspecte ale afacerilor. Compania
cedentă poate subsicrie şi alte riscuri deoarece reasigurarea se face
automat iar reasiguratorul primeşte o cotă din fiecare risc,
echilibrându-şi portofoliul de afaceri. Această situaţie crează o
convergenţă a intereselor celor două părţi care deseori cooperează în
special în ceea ce priveşte pregătirea cadrelor.
Contractul cotă parte îl dezavantajează pe asigurătorul
original deoarece nu-i permite selecţionarea riscurilor, el având
obligaţia de a ceda o anumită proporţie din toate riscurile. El obţine o
protecţie excesivă în unele cazuri şi insuficientă în altele. De multe
ori, asiguratorul este obligat să cedeze o parte din riscurile mici pe
care capacitatea sa financiară i-ar permite să le reţină în întregime pe
contul său. Compania cedentă preferă să cedeze o cotă mai mare din
anumite riscuri şi o cotă mai mică din altele.
Această formă de reasigurare este folosită în general de
companiile noi pentru reasigurarea unor noi clase de riscuri sau pentru
o nouă zonă geografică. Poate fi întâlnită şi în cazul unui portofoliu
foarte omogen, a unor riscuri de natură şi dimensiuni comparabile, dar
asemenea situaţii nu sunt frecvente.
De multe ori, reasigurarea cotă-parte apare ca o parte
distinctă a unor programe de reasigurare utilizate pentru realizarea
unor schimburi reciproce de afaceri, clasele de afaceri în care este
dificil de definit un singur risc; reducerea expunerii companiei cedente
prin poliţele ce acoperă pericole naturale, clasele de afaceri în care
incidenţa şi dimensiunile pierderilor sunt nesigure.
Deseori, acordurile cotă-parte reprezintă o practică de
subscriere în grup, prin care membrii unui grup nu participă direct la o
reasigurare subscrisă de unul dintre ei, ci o împart în sistemul
reasigurării proporţionale până la limitele agreate, înainte de a fi
cedată la alţi reasiguratori din afara grupului.
30
B. Contractul de reasigurare „excedent de sumă”
Contractul „excedent de sumă” este considerat a fi cea mai

obişnuită şi mai utilizată formă de reasigurare prin care reasiguratorul
E
Contractul
consimte să preia o parte dintr-un risc pentru o anumită limită de
denumită „plin” sau „linie” reţinută de compania cedentă prin contul reasigurare
sau primind în schimb echivalent proporţional din prima brută (minus „Excedent
comisionul de reasigurare) şi angajându-se să suporte în aceeaşi de suma”
proporţie daunele apărute.
Compania cedentă reasigură numai acele sume pe care le
să le reţină prin contul său. Este un contract de tip proporţional de tip
proporţional deoarece prima aferentă fiecărui risc este cedată
reasiguratorilor în aceeaşi proporţie în care este cedată în reasigurare
prima asigurată a riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la
reasigurator pe baza aceluiaşi calcul procentual.
Trăsăturile acestui tip de contact sunt:
- este structurat în „plinuri”, capacitatea contractuală
exprimându-se într-un multiplu de plinuri (un plin reprezintă suma
maximă pe care compania cedentă acceptă să şi-o reţină pe cont
propriu);
- compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile
dezavantajând reasiguratorii şi din acest motiv comisionul perceput
de cedentă este mai mic decât în cazul contractului Q/S (contract de
reasigurare cotă –parte) acesta fiind unul dintre avantaje ale
reasiguratorilor; reasi-guratorii primesc numai anumite riscuri, deci
cele mai profitabile de valori mari care cu greu le pot asigura un
portofoliu echilibrat.
- modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de
administrare a contractului sunt mai mari atât pentru compania
cedentă cât şi pentru reasiguratori.
- prin acest tip de contract asiguratorul direct beneficiază de
toate avantajele protecţiei automate de reasigurare. Răspunderea
reasiguratorului începe automat şi simultan cu cea a societăţii cedente
imediat ce este depăşită reţinerea sa proprie.
Deosebirea principală dintre contractul cotă-parte şi cel de excedent
de sumă, constă în faptul că în acesta din urmă compania cedentă
reasigură numai aceea parte din orice risc ce depăşeşte nivelul propriei
reţineri, acesta depinzând de capacitatea companiei cedente, de gradul
riscului, de calitatea riscului şi situaţia riscurilor subscrise, de
componenţa portofoliului, de frecvenţa şi de intensitatea sinistrelor şi
de natura obiectului asigurat. În stabilirea liniei reţinerii se vor avea în
vedere aceiaşi factoripe care se bazează calcularea primelor. Unele
companii îşi elaborează tabele de reţineri pe baza ratei primei aplicate
31
la asigurările originale. ? al cedenţei , contractul excedent de sumă

este forma ideală în timp ce ? al reasiguratorului „echilibrul
portofoliului este contestabil.
Un contract de reasigurare „surplus” este împărţit în mai multe
F „plinuri” egale ca valoare, din care primul plin constituie reţinerea
Contractul proprie a companiei cedete, iar celălalt se reasigură.
de
reasigurare
Reasiguratorii îşi pot exprima partea de subscriere în două moduri:
„surplus” - în fracţiuni de plinuri
- în procent din excedentul de sumă
Dimensiunea plinurilor se stabileşte de compania cedentă iar
numărul lor poate varia de la 2-3 până la 200 raportul dintre reţinerea
acesteia şi suma reasigurată trebuie să fie rezonabil şi acceptat de
reasiguratori influenţându-le decizia. El se situează în jurul valorii de
¼ sau 1/5; când scade exemplu la 1/20 sau chiar mai mult se
negociază cu reasiguratorii până se ajunge la o înţelegere în vederea
încheierea contractului de reasigurare.
De obicei, companiile mari de asigurări cu capacitate mare de
absorbţie se limitează la un număr mai mic de plinuri (în medie 5) în
timp ce companiile mici au tendinţa de a împătţi contractele în mai
multe plinuri (20-60). Numărul lor depinde şi de tipul de risc asigurat
ex. pentru reasigurarea de accidente, conform uzanţelor internaţionale
numărul plinurilor este cuprins între 9 şi 14, pentru reasigurarea de
incendiu între 20-60.
Conform contractului „excedent de sumă” compania cedentă îşi
poate reţine pe cont propriu toate primele pentru riscurile subscrise
aflate sub limita reţinerii. Prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul
reţinerii compania cedentă reduce gama daunelor posibile ce o pot
afecta aces-tea transferându-se asupra reasiguratorilor. Asiguratorul
original va avea tendinţa de a-şi păstra pe contul său aşa zisele riscuri
„bune” de a oferi în reasigurare o parte din riscurile „rele”.
Reasiguratorul va primi o parte disproporţionată a riscurilor într-o
structură de multe ori dezavantajoa-să. Dezavantajul inevitabil al
acestuia care este în acelaşi timp un avantaj al companiei cedente,
rezidă în dezechilibrul portofoliului cedat care poate să continue o
gamă restrânsă de afaceri, de cele mai multe ori cu o frecvenţă mare
de producere a evenimentelor asigurate, ceea ce duce la plata de
reasigurare a unor despăgubiri mari sau foarte mari; dezechilibrul
portofoliului se poate crea şi ca urmare a distribuţiei afacerilor după
dimensiunea tot mai mare a riscurilor.
Faţă de alte forme contractuale de reasuigurare, cantitatea de muncă şi
costurile pentru administrarea şi gestionarea contractului „excedent de
32
sumă” sunt mai mari, forţa de muncă trebuie să fie foarte bine
pregătită şi comisionul perceput de compania cedentă este mai mare.
În vederea reducerii cheltuielilor şi a costurilor cantităţii de muncă
administrativă se obişnuieşte să se folosească înregistrarea poliţelor pe
borderouri în care apar sistematizate toate datele contractuale ale
acestora. Introducerea pe scară largă a sistemelor informatice de calcul
şi evidenţă contribuie substanţial la economia de timp şi de bani.
Companiile nou înfiinţate ce nu pot oferi un portofoliu echilibrat de
afaceri în vederea obţinerii unui contract „excedent de sumă” pentru
riscuri mari se practică reasigurării combinate „cotă-parte” şi
„excedent de sumă” deoarece includerea unor reasigurări facultative
pentru fiecare risc mare este dificilă şi costisitoare.
4.2. Forma şi conţinutul contractului de reasigurare proporţională
În practica internaţională a reasigurărilor, datorită diferenţelor

dintre formule de reasigurare, nevoile specifice ale societăţilor
cedante, datorită unor reglemăntări legale locale, nu există contracte
standard. Marile companii de reasigurare au elaborat contracte tip
pentru diverse forme de reasigurare incluzând şi forme alternative în
E Forma şi
conţinutul
contractului
de
reasigurare
funcţie de împrejurările şi condiţiile concrete. În situaţia în care proporţională
protecţia este propusă şi aranjată de un asigurator direct sau de un
broker acesta propune de cele mai multe ori şi forme contractuală.
Indiferent de tipul de contract există anumite clauze obligatorii:
- denumirea părţilor contractuale;
- data începerii contractului;
E
Clauze
- definirea formei de reasigurare, tipul de risc protejat, zona geografică Obligatorii
pe care o acoperă riscul, limitele răspunderii contractuale;
- excluderile ;
- nivelul global al primei sau modul de calcul al acesteia stabilind baza
de calcul inclusiv taxele sau alte cheltuieli ce vor fi recuperate de
cedentă de la reasigurator ;
- comisionul şi ce participare la profit se deduce şi comisionul de
reasigurare reţinut din partea de primă cuvenită reasiguratorului,
proporţional cu cota de participare ;
- despăgubirile specificând şi condiţiile şi termenul privind avizarea
daunelor către reasigurator şi plata acestora;
- decontarea ;
33
- arbitrajul, procedura ce va urma în eventualitatea apariţiei unor

litigii ;
- încheierea, nota de reziliere a contractului şi modul de derulare a
răspunderii.
În cazurile în care un contract cuprinde afaceri subscrise în două sau
mai multe valute este obligatorie înscrierea clauzei valutare
specificându-se moneda de plată a primelor şi a daunelor, precum şi
cursurile de schimb folosite pentru achitare.
În unele situaţii dacă este nevoie se mai pot include şi alte clauze,
cum ar fi furnizarea borderourilor de daune la contractul „excedent de
sumă”, reţinerea depozitele de prime şi daune, etc. Pentru economie
de timp şi muncă se întâlnesc frecvent contracte formulate prescurtat
ca o listă în care se întâlnesc contracte formulate prescurtat ca o listă
în care se specifică detaliile fiecărui contract individual (obligatorii
sunt: numele şi adresa părţilor contractante, domeniul contractului,
limitele răspunderii şi data începerii contractului.
F Iniţierea unei afaceri de reasigurare proporţională
Iniţierea unei
afaceri de La încheierea unui nou acord de reasigurare personală pentru
reasigurare evitarea oricăror suprapuneri cu contractul pe care îl înlocuieşte,
proporţională trebuie stabilită cu precizie data începerii răspunderii asumate de
reasigurător şi data terminării contractului.
La terminarea unui contract de reasigurare proporţională
răspunderea pentru portofoliul cedat poate dura până la data reânnoirii
anuale sau până la data expirării poliţei de asigurare directă, eventual
în condiţiile unei limite de 12 luni de la data terminării. În acest caz
deşi noul contract va intra în vigoare de la o anumită data trebuie
prevăzut modul de aplicare asupra poliţelor individuale încheiate de
asigurătorul direct prin intermediul clauzei de începere în care să se
menţioneze că acest contract va acţiona în legătură cu toate asigurările
ce privesc riscurile emise sau reânnoite sau după data specificată în
contract.
Majoritatea contractelor stabilesc răspunderea reasiguratorului
pentru riscurile cedate numai la data emiterii sau reânnoirii poliţelor
de asigurare directă. Această metodă este folosită în contractele
maritime şi de aviaţie care se încheie pe un an de subscriere. La alte
tipurii de contracte cum ar fi cele de incendiu uneori cele de accidente,
la terminarea lor părţile obişnuiesc să încheie întreruperea răspunderii
prin plata în întregime sau parţială a daunelor.
34
Această practică conduce la apariţia a două feluri de răspundere în

legătură cu noul contract astfel:
1. noul reasigurător poate accepta să preia răspunderea
pentru daunele produse în timpul perioadei neexpirate ale cesiunilor
aflate încă în vigoare la data terminării vechiului contract. Clausa de
începere a vechiului contract va trebui să specifice acest aspect astfel
“acest contract va funcţiona în legătură cu toate daunele întâmplate
sau după data de… la poliţele în vigoare, emise sau reânnoite”
Termeni folosiţi trebuie adaptaţi în funcţie de tipul de asigurare în
cauză “ex.: daunele întâmplate” poate fi înlocuit cu daunele
descoperite.
Metoda “daunele întamplate” este deosebit de simplă. În cazul
încheierii unui nou contract nu se pune problema ca vechiul
E
Metoda
reasigurător rămas încă “in risc” să-şi continue răspunderea privind „Daunele
poliţele în vigoare la data terminării contractului. Astfel se evită orice Întâmplate”
complicaţii administrative datorate unui portofoliu direct de asigurare
protejat la un moment dat, parţial de un contract vechi şi parţial de cel
nou care îl înlocuieşte. Noul reasigurător poate primi un portofoliu
suplimentar echivalent cu rezerva pentru riscul încă nexpirat care în
mod normal este egal cu portofoliul de primă retras vechiului
reasigurător.
2. La data expirării contractului poartă răspunderea pentru
un număr de daune în suspensie ce vor fi plătite. În contract se poate
stabili ca noul reasigurător să-şi asume răspunderea pentru cota
reasigurată a daunelor finale pe care le va suporta în schimbul unui
portofoliu suplimentar de daune bazat pe costul volumului de daune în
suspensie
Clauza operativă
E
Prin clauza operativă se stabilesc obligaţiile părţilor Clauza
contractante referitoare la cedarea / acceptarea părţii de risc, ea se va operativă
exprima prin următoarea menţiune: “reasiguratul va ceda iar
reasigurătorul va accepta prin reasigurare proporţia specificată în
document (numită de acum în colo cota reasigurătorului) a acelor
asigurări specificate în document”.
Această clauza delimitează net metoda facultativă de cea
contractuală de plasare a riscurilor în reasigurare. Desigur că pentru
fiecare tip de contract se specifică în termenii cei mai clari riscurile
reasigurate.
De exemplu la contractul cotă-parte riscurile reasigurate
constau în toate afacerile încheiate de cedenta iar la contractul
35
“excedent de sumă riscurile reasigurate se menţionează exact adică

excedentul fiecărei asigurări încheiată peste nivelul propriei reţineri în
limita contractului.
În cazuri destul de frecvente atunci când trebuie asigurată
protecţia unui contract de potenţialul destabilizator al unuii risc foarte
mare, reasigurătorul poate accepta încheierea unor reasigurări
individuale facultative asupra contractului. În alte situatii cedenta
poate obţine protecţie numai pentru riscul daunelor catostrofale prin
încheierea de contracte “excedent de daună”.
Contractul de reasigurare trebuie să mai specifice în această
F a)
clauză operativă sau într-o anexă următoarele aspecte:
categoria de afaceri de asigurare la care se aplică contractul ;
Aspecte ale
cauzei b) zona geografică din care provin afacerile ;
operative c) natura şi limita răspunderii reasigurătorului;
a) Categoriile de asigurare
În general, contractele acoperă mai multe grupe de riscuri care
se pot produce deodată sau care pot fi antrenate unele de altele. Cel
mai frecvent sunt asociate riscurile de incendiu cu cele de accidente;
riscurile maritime şi cele de aviaţie sunt asociate mai rar cu alte
categorii.
Dezavantajul combinării mai multor clase de asigurare în
acelaşi contract este dat de faptul că rezultatele lor nu sunt identice.
Este foarte important să nu existe dubii şi posibilităţi multiple
de interpretare privind proporţile contractului.
Este periculoasă folosirea unor termeni cu un inţeles mai larg
decât adevărata intenţie a parţilor de aceea termenii contractului
trebuie să exprime precis acest lucru.
b) Zona geografică din care provin afacerile

Stipularea acestui aspect nu incunbă dificultăţi atunci când
compania cedentă acţionează într-o singură ţară şi nu încheie afaceri
externe.
Pentru grupele de asigurări în care poliţa originală de asigurare
oferă protecţie pentru daunele întâmplate oriunde în lume, contractul
de reasigurare îi urmează calea.
Societăţile de reasigurări aleg diferenţiat pe categorii de
asigurare dacă acceptă contracte pentru “întreaga lume” sau încheiate
separat pentru teritorii diferite.
În practica internaţională uzaţele diferă ex: asigurătorii britanici
încheie contractele de incendiu şi cele de accidente pe baza “întreaga
lume” sau combină afacerile interne cu externe în acelaşi contract.
Această combinare de afaceri interne şi externe oferă avantajul
stabilităţii relative pe termen lung şi rezultatelor reasigurărilor
36
deoarece probabilitatea că în mai multe ţări să se înregistreze simultan

daune este mai mică decât pentru o singură ţară sau un număr mic de
ţări iar rezultatele proaste dintr-un an ale unei ţări sunt compensate de
profitul din altă ţară.
Aceasta practică nu este lipsită de inconveniente. Cel mai mult
este invoncat faptul că reasigurătorii sunt obligaţi să accepte afaceri
care, plasate individual ar fi neacceptabile, existentă posibilităţii ca
propietarii poliţelor dintr-o ţară să fie finanţaţi mai mulţi ani de cei din
alte părţi este un dezavantaj.
c) natura şi dimensiunea răspunderii reasigurătorului
Aceste elemente trebuie să fie diferite şi delimitate concis şi clar
deoarece sunt importante pentru ambele părţi contractante. Posibilele
neclarităţi sau confuzii în formularea acestei clauze pot duce la litigii
cu consecinţe dintre cele mai grave.
Răspunderea asumată de reasigurător se specifică în conţinutul
contractului sau în anexa acestuia.
Formularea acestei clauze diferă în funcţie de tipul contractului.
În contractul cotă-parte se întâlneşte sub următoarea formă: compania
cedentă se angajază să cedeze iar reasigurătorul să accepte o anumită
cotă din fiecare reasigurare încheiată de societate, ce intra sub
incidenţa termenilor şi condiţilor contractuale în funcţie de limita
monetară pentru fiecare risc.
În contractul “excedent de sumă care presupune un grad mai
mare de complexitate trebuie să se specifice: cota reasigurătorului
pentru fiecare surplus cedat de reasigurat pentru fiecare risc ce cade
sub incidenţa contractului, limita sumei pe care o va accepta
reasigurătorul pentru fiecare risc– exprimată ca o cotă din suma
reţinută de cedentă pe cont propriu şi modul de stabilire a reţinerii netă
a cedenţei pentru fiecare risc.
Modificări ale atitudinii companiei cedente E

Modificări
ale atitudinii
În practica reasigurărilor există situaţii în care în perioada de companiei
valabilitate a contractului compania cedentă îşi modifică politica de cedente
subscriere, tipul de afaceri acceptate şi reţinerea proprie pentru diferite
tipuri de riscuri.
Acest ultim aspect are o importanţă deosebită în special în cazul
contractului excedent de sumă datorită legăturii existente între suma
asigurată iniţial, reţinerea cedenţei şi cota de participare a
reasigurătorului”.
Orice schimbare a condiţilor contractuale venite din partea
companiei cedente trebuie avizată reasigurătorului, acest lucru se
menţionează în contract printr-o clauză specială care se întâlneşte într-
37
o formulare de genul “reasiguratul se angajează să nu introducă fără

aprobare reasigurătorului nici o schimbare în legătură cu acceptare
deja stabilită si politica de subscriere la afacerile la care se referă
contractul”.
Este posibilă dorinţa cedentei de a modifica unele condiţii ale
contractului de reasigurare începând cu data reânnoirii acestuia. În
acest caz în contract se specifică faptul că orice schimbare a limitei
răspunderii trebuie pusă în discuţie pentru a se ajunge la un acord în
acest sens, iar în condiţiile contrare, contractul va opera de la data
efectivă a schimbării ca şi cum aceasta nu ar fi avut loc sau până la
rezilierea lui, răspunderea reasigurătorului nu se va extinde decât dacă
el agrează noi termeni contractuali propuşi de compania cedentă.
Borderouri
Borderourile sunt documente ce se întocmesc pentru o evidenţă

F centralizată a riscurilor cedate.
Săptămânal compania cedentă pe baza intrărilor din registrul de
Definiţia
Borderourilor reasigurări întocmeşte un borderou preliminar care cuprinde informaţii
succinte privind fiecare cesiune de riscuri.
El reprezintă un tabel în care sunt incluse următoarele rubrici:
numărul cesiuni, numărul poliţei, numele asiguratorului original,
descrierea riscului, suma asigurată sau dauna maximă posibilă,
reţinerea proprie a cedentei, suma reasigurată.
La sfârşitul lunii pe baza acestor borderouri preliminare se
întocmesc borderouri definitive care cuprind detalii finale. Orice
modificare a cesiunilor riscurilor a primei de reasigurare sau rezilierea
unei cesiuni preliminare va fi inclusă într-un borderou modificat al
cărui scop este ca reasigurătorul să poată identifica în documentele
sale prima suplimentară sau prima returnată ce va fi inclusă în
următorul decont trimestrial.
Elaborarea tuturor acestor borderouri implică o mare cantitate
de muncă şi un nivel ridicat de cheltuiei ca urmare a creşterii
dimensiunii şi complexităţii riscurilor. Pentru eliminarea acestui
dezavantaj şi pentru simplificarea lucrărilor borderourile preliminare
au dispărut din practica reasigurărilor folosindu-se numai
cele definitive (lunare) în următoarele cazuri:
- când reasiguratul compania cedentă este o societate nouă
sau se angajează într-un nou tip de asigurare ;
- Când se obţin protectii “top” ex: pentru contractul
excedent de sumă de gradul doi şi trei şi pentru contractul de
reasigurare facultativ-obligatorie ;
38
- Când un reasigurător solicită detalii în legătură cu cesiuni

care depăşesc un anumit nivel pentru aşi putea căuta o protecţie
proprie de obicei pentru un risc individual.
Cu toate acestea dimensiunea şi complexitatea riscurilor de
incendiu şi a celor maritime obligă la o schimbare de atitudine a
reasigurătorilor, care
cer reintroducerea unor borderouri pentru riscurile foarte mari
deoarece în multe cazuri asigurarea originală este coasigurată iar
acestora li se poate cere să răspundă pentru acelaşi risc în baza
cesiunilor diferiţilor asigurători direcţi. Uzanţele în materie nu prevăd
nici un fel de condiţionări referitoare la frecvenţa furnizării
borderourilor.
Practica borderourilor s-a extins şi în domeniul daunelor. Prin
borderourile de daune, a căror existenţă este expres prevăzută în
contract, compania cedentă oferă reasigurătorului toate informaţiile
necesare privind daunele individuale la solicitarea daunelor de casă.
Deşi în practica internaţională a reasigurărilor ce stă la baza
relaţiilor contractuale este buna credinţă, partenerii acţionând orbeşte
deseori în contract se prevede printr-o clauză specială autorizarea de
inspectare a documentelor cedentei la cererea reasigurătorului.
Erorile şi omisiunile ce pot să apară în administrarea unui
contract privind înregistrarea cesiunilor, calcularea reţinerilor proprii
determină răspunderi ireversibile pentru reasigurător. Contractele
conţin o clauză de rectificare a erorilor chiar după producerea daunei.
Prin conţinutul clauzei, aceste greşeli nu trebuie să afecteze termenii
fundamentali ai contractului sau obligaţia de bună credinţă. Pentru
evitarea unor situaţii de ambiguitate şi neclaritate privind natura
erorilor sau a omisiunilor, se obişnuieşte să se specifice natura
acestora (se referă la înregistrarea cesiunilor, pregătirea şi furnizarea
deconturilor).
Calcularea primei şi a comisionului de reasigurare

E
Calcularea
Metoda de calcul privind prima de reasigurare şi comisionul
primei şi a
este una din reglementările cele mai importante ale contractului de comisionului
reasigurare proporţională. Prin clauza respectivă, reasigurătorul este de reasigurare
autorizat să primească pentru fiecare reasigurare cedată o proporţie din
prima brută originală egală cu proporţia sumei cedate din suma
asigurată. Din prima brută se scad anumite cheltuieli: taxe locale,
cheltuieli de expertiză, ancheta şi procedura, comisioanele şi
supracomisioanele şi scăzămintele de brokeri, rezultatul reprezentând
prima netă de reasigurare pe care o primeşte reasigurătorul. În contract
trebuie menţionat modul în care se folosesc aceste scăzăminte al căror
nivel se va stabili în funcţie de cotaţiile în vigoare la data negocierii
39
contractelor astfel încât reasigurătorul să fie protejat împotriva

atribuţiilor arbitrare ale guvernului privind creşterea sau impunerea
taxelor.
Comisionul se poate determina prin două metode: prin metoda
cotaţiei fixe şi prin metoda variabilă.
Nivelul comisionului fix depinde de mai mulţi factori: domeniul
asigurat, tipul contractului (cotă parte sau excedent de sumă), rangul
excedentului, zona geografică. Practic, el reprezintă o cotă
procentuală ce se aplică asupra primei brute de reasigurare.
Ex.: Într-un contract de reasigurare proporţională, prima e
reasigurare este de 10.000 USD iar comisionul cedat companii de
asigurări directe este de 30%.
În aceste condiţii, comisionul este 30/100 x 10000 = 3000 iar
prima netă de reasigurare este diferenţa dintre prima brută şi comision,
deci 7000 USD.
În stabilirea Comisionului prin metoda în scală se are în vedere
rata daunelor şi nivelul absolut al daunelor (comisionul este în relaţie
invers proporţională cu aceşti factori), reasigurătorul cedează
companiei directe un comision mare, în ani, bani, în care nu se
înregistrează daune şi un comision mic în anii în care se produc
evenimentele asigurate.
În cazuri frecvente, când nu se produc nici un fel e daune în
perioada contractuală (de obicei un an) se percepe şi o cotă de
participare la beneficiu (comision asupra pr. din afaceri – „profit
comission”).
Se consideră că existenţa profitului are la bază dibăcia şi grija
exercitată de compania cedentă în conducerea afacerii şi apare ca
normală pretenţia ei de a câştiga un profit din tranzacţia pe care a
cedat-o reasigurătorului.
Veniturile societăţii rezultă din:

1) primele din anul curent;
2) daunele în suspensie din anul anterior;
3) rezervele din prime neîncasate în avans din anul anterior.
Cheltuielile societăţii sunt alcătuite din:
1) comisioane plătite în anul în curs;
2) daunele plătite în anul în curs;
3) rezervele de prime neîncasate din anul în curs;
4) daune în suspensie la sfârşitul anului în curs;
5) cheltuielile reasigurătorului (cota procentuală din primele
nete pentru anul curent);
6) deficitele financiare rămase din anii anteriori;
7) alte cheltuieli.
40
Veniturile şi cheltuielile preluate din anii anteriori nu apar în

primul an de activitate al societăţii. Profitul anual rezultat din
diferenţa dintre venituri şi cheltuieli asupra cărora se aplică cota
procentuală corespunzătoare comisionului pe profit, care variază în
limite largi, de la 2,5% până la 50% . Frecvent nivelul său se situează
în jurul valorilor de 15 – 20%.
I. Avizarea daunelor şi cooperarea părţilor contractuale în domeniul

daunelor
Conform principiului universal acceptat, responsabilitatea în

administrarea daunelor este de competenţa companiei cedente. Acesta
are obligaţia de a aviza prompt societatea de reasigurări care ar putea-
o implica într-o răspundere substanţială şi privind toate noutăţile ce
pot să apară referitoare la natura daunelor, costul prezumat.
Necesitatea unor informaţii cât mai complete este generată de faptul
că reasigurătorul trebuie, la rândul său, să-şi notifice proprii
retrocesionari în legătură cu daunele mari.
De multe ori se scurge un interval de timp considerabil înainte
ca asigurătorii originali să fie avizaţi asupra evenimentelor ce pot duce
la apariţia unei daune, iar mărimea daunei poate fi doar estimată.
Compania cedentă are nevoie de o marjă de timp pentru avizarea
daunelor către reasigurător, aspect menţionat în contract sub forma
„reasiguratul va aviza pe reasigurător privind producerea daunelor
într-un interval de timp rezonabil”. Uneori, clauza poate stipula chiar
avizarea imediată, dar în această situaţie dimensiunea daunei este
stabilită de părţi de comun acord.
În absenţa unor menţiuni contrare conducerea negocierilor
privind daunele revine companiei cedente atât cu asiguratul original
cât şi cu reasigurătorul, care va răspunde în limita cotei sale de
participare stabilită în contract. Pentru evitarea unor posibile litigii
privind răspunderea reasigurătorului, se obişnuieşte specificarea
expresă în contract a excluerilor cum ar fi: „indiferent de termenii şi
condiţiile poliţei societăţii cedente, reasigurătorul nu va fi răspunzător
pentru daunele decurgând din rea credinţă sau ultraj formulate
împotriva cedentei”.
În privinţa modului de conducere şi administrare a daunelor,
contractul conţine clauze speciale privind cooperarea în conducerea şi
plata daunelor, plăţi „ex gratia” şi cheltuieli cu litigiile.
Reasigurătorul îi cere companiei cedente să-l informeze
permanent în legătură cu toate modificările care ar putea afecta costul
daunelor avizate şi să coopereze în conducerea şi lichidarea acestora;
interesul de a acţiona în acelaşi mod este cu atât mai mare cu cât
compania cedentă are mai puţină experienţă. Plăţile „ex gratia”
41
(potrivit înţelegerii dintre părţi, pe cale amiabilă), se stabilesc, odată

cu cota de răspundere a reasigurătorului.
Dacă pe parcursul derulării contractului apar neînţelegeri între
părţi, ele pot fi soluţionate prin conciliere, pe cale amiabilă sau prin
apelarea la o terţă parte. În situaţia în care compania cedentă a decis
contestarea unei daune, ea va face cheltuieli mari în acest scop,
urmând ca acestea să fie recuperate de la reasigurător dacă se
dovedeşte că dreptatea este de partea sa.
Plata daunelor
F Modalitatea de plată a daunelor se constituie ca o clauză aparte
Plata
daunelor a contractului. De regulă, la reasigurarea proporţională există două
posibilităţi distincte de plată în funcţie de dimensiunea daunei sumele
pentru daunele mici se achită în cadrul deconturilor trimestriale iar
daunele mari se plătesc separat.
Plata sumelor mici se face la intervale mai mari pentru a evita o
aglomeraţie de cecuri şi pentru a economisi o cantitate apreciabilă de
muncă. Întârzierea cu trei luni a achitării sumelor corespunzătoare
unor daune mari poate produce dezechilibre financiare considerabile
companiei cedente.
Înţelesul termenilor de “daună mică” şi daună mare” se explică
în contract.
Pentru daunele mici, clauza contractuală va cuprinde
următoarea menţiune: “reasiguratul va tine evidenţa tuturor daunelor
iar ele vor fii avizate reasiguratorului pe un borderou împreună cu sau
înainte de decontarea trimestrială. Reasiguratul va avea dreptul să
ceară plata imediată de la reasigurător corespunzător proporţiei sale
din fiecare daună egală cu /sau care depăşeşte suma specificată în
contract.
Pentru orice despăgubire corespunzătoare unei daune mari
(peste o sumă cuvenită) reasigurătorul este obligat să plătească partea
ce-i revine în 15 zile de la solicitare sau imediat, la cererea cedentei. O
asemenea clauză poate fi formulata astfel: cota reasigurătorului pentru
fiecare daună va fi debitată prin decontare dar când o sumă totală de
recuperat de la reasigurătorii săi pentru fiecare daună va depăşi suma
de plată (moneda de plată) pentru cota sa se va face pe termen de 15
zile de la comunicare.
La interval de 3 luni de la încheierea fiecarui an, compania
cedentă are obligaţia de a furniza reasigurătorului o listă cu toate
daunele în suspensie şi cu sumele corespunzătoare nivelului
răspunderii sale.
42
Rezerva de prime şi rezerva de daune în suspensie
Pentru multe categorii de afaceri se obişnuieşte ca reasiguratul

să reţina o anumita proporţie din prima plătibilă reasigurătorului
constituind rezerva de primă sau depozit de prime. Scopul său este de
a se asigura ca reasigurătorul îşi va îndeplini obligaţiile contractuale.
Reasigurătorii se opun unor asemenea practici fiind
E
Rezerva de
dezavantajaţi, deoarece sunt lipsiţi de o parte din volumul de prime ce prime şi
li se cuvin şi nu dispun de venituri la timp pentru investiţii. rezerva de
Ei solicită companiei cedente o dobândă pentru fondurile daune în
reţinute, nivelul acesteia fiind negociabil. suspensie
Volumul rezervelor de primă se stabileşte prin aplicare unei
cote procentuale fixe, aplicată asupra primei brute. Nivelul cotei se
situează între 35-40%. Acest depozit se restituie în anul următor.
Uneori la rezilierea unui contract reasigurătorul permite
companiei cedente să folosească rezervele de prime pentru a acoperii
daunele ce se vor plăti după expirarea contractului până la expirarea
naturală a poliţelor.
Clauza în care se precizează toate aspectele privind depozitul de
rezerve de prime poate fi formulată astfel:
a) reasiguratul va reţine de la reasigurător un depozit de
rezerve de prime calculat ca procent din prima cedată reasigurătorului
potrivit deconturilor. Acest depozit reţinut va fi eliberat
reasigurătorului în decontul corespunzător anului următor.
b) Reasigurătorul poate solicita oricând eliberarea rezervei
de primă reţinută în totalitate şi înlocuirea sa cu titluri de valoare după
cum convin parţile iar reasigurătorul va primi toate dividendele şi alte
drepturi ce i se cuvin. Când depozitul este constituit din titluri de
valoare reasiguratul va avea dreptul să îl debiteze pe reasigurator şi să
reţină în “cash” orice deficit între rezervele de prime necesare şi
valoarea bond-urilor reţinute. Depozitul astfel creat va fi reţinut de
reasigurat până la acoperirea cu titluri depuse de reasigurător.
c) Reasiguratul îl va credita pe reasigurător prin deconturi
cu dobândă calculată anual din suma de rezerve creată, oricând, în
perioada respectivă.
d) Se declară în mod expres, că toate sumele în titluri de
valoare reţinute de reasigurat potrivit acestei clauze rămân în
proprietatea reasiguratului şi sunt ţinute de acesta în calitate de girant
al reasigurătorului şi pot fi folosite de reasigurat numai în cazul şi în
limita sumei când reasigurătorul nu-şi mai onorează răspunderea
acestui acord.
Reasigurătorii pot fi obligaţi să depoziteze o rezervă de daună
pentru acoperirea cheltuielilor estimate ale daunelor în suspensie.
43
Rezerva de daune este fixată la 100% din valoarea estimată a

daunelor în suspensie, corectă printr-o clauză de ajustare anuală sau
trimestrială în funcţie de posibilităţile cedentei de a furniza informaţii.
În practică se întâlneşte cel mai frecvent ajustarea trimestrială care
este preferabilă din următoarele motive.
a) dacă nu s-a convenit ca daunele mari să se achite conform
clauzei de “cash- loss” din rezervele de daune, compania cedentă
câştigă prin primirea unor sume cash, în timp ce reţine şi rezervele de
daune pe o perioadă de 12 luni până la ajustare.
b) În acest mod este mai uşor de rezolvat problema
determinării cu acurateţe a daunelor în suspensie.
Clauza din contract referiotoare la constituirea rezervelor pentru
daune în suspensie are aceeaşi formă ca şi cea privind rezervele de
prime dar cu următoarele menţiuni.
a) depozitul se crează în bani (cash) sau în garanţii (securities);
b) plata dobânzii asupra depozitului de daune se va face la o cotaţie
agreată de compania cedentă;
c) daunele de casă (cash-losses) vor fi plătite de reasigurător din
rezervele de daună.
4.3 Rezilierea contractului de reasigurare

F Decizia de reziliere a contractului de reasigurare poate fi luată
Rezilierea
Contractului de oricare din părţi din mai multe motive ce pot fi grupate în două
de Asigurare categorii:
a) motive ce ţin de voinţa părţilor de a renunţa la reânoirea
contractului atunci când compania cedentă sau reasigurătorul pot dar
nu mai vor să continue relaţia contractuală. Acestea sunt motive de
ordin obiectiv iar rezilierea este un act voluntar întreprins de una din
parţi ex: rezilierea contractului poate fi determinată de nemulţumirea
reasigurătorului în privinţa rezultatelor afacerii şi inexistenţa speranţei
de obţinere a unui profit pentru perioada următoare găsirea de
reasigurat a unor reasigurători care acceptă termeni mai avantajoşi de
încheiere a contractului, schimbarea şi revizuirea contractului. În
oricare din aceste situaţii sau din alte situaţii similare, partea care
decide rezilierea contractului este obligată sa notifice celeilalte părţi
într-un termen rezonabil de obicei de trei luni.
b) Motive ce ţin de imposibilitatea continuării şi reânnoirii
contractului deşi părţile doresc prelungirea relaţiei contractuale.
Aceste motive sunt obiective nu ţin de voinţa părţilor, rezilierea este
un act involuntar, dar inevitabil. Se includ situaţiile de insolvabilitate a
uneia dintre părţi, impunerea unor noi reglementări privind controlul
schimburilor care împiedică soluţionarea conturilor şi îndeplinirea
44
obligaţiilor contractuale, precum şi diferite cazuri de forţă majoră ce

trebuie prezentate explicit.
În contractul de reasigurare este obligatorie menţionarea
dreptului ambelor părţi de a rezilia contractul perioada minimă de
preavizare (care a devenit tipică în practica actuală) şi categoriile de
motive ce pot fi acceptate pentru reziliere. Preavizarea în timp util a
rezilierii (care poate ajunge până la şase luni) este necesară părţilor (în
special pentru compania cedentă) pentru a-şi aranja noi contracte.
Insolvabilitatea uneia dintre părti o implică şi pe cealalaltă în
paguba, fiind astfel o problemă de maximă îngrijorare ce trebuie
tratată cu toată seriozitatea de către ambii parteneri. Pentru compania
cedentă este recomandabil să nu aştepte până la dovedirea
insolvabilităţii reasigurătorului ci să poată rezilia contractul şi să-şi
poată găsi protecţia în altă parte de îndată ce i se prezintă reclamaţia
de lichidare.
Un aspect important îl constituie riscurile neexpirate. Ca regulă
generală, reasiguratorul ramâne în risc până la expirarea sau
reânnoirea asigurării originale. Există situaţii în care pot să apară
schimbări fundamentale ale condiţiilor incluse în contract prin
menţiunea “Dudden death” (terminare bruscă) care obliga la
terminarea imediată a contractului. Este prudent din partea companiei
cedente să transfere cesiunile existente unui nou reasigurător. În alte
situaţii compania cedentă prefera să termine concomitent contractul şi
cesiunile existente pentru a evita dificultăţi administrative.
Raportarea şi stabilirea daunelor se face cu întârziere după
expirarea contractului deşi ele s-au produs în perioada în care acestă
era în vigoare. În asemenea situaţii daunele se suportă de reasigurător
conform condiţiilor contractuale perioada de plată putându-se extinde
de–a lungul mai multor ani.
Retragerea şi redistribuirea portofoliului E

Retragerea şi
redistribuirea
Clauza de terminare a contractului dă dreptul ambelor părti de a portofoliului
retrage cesiunile existente.
Dacă reasigurătorul poate cere retragerea, compania cedentă se
poate afla în imposibilitatea de a-şi reasigura riscurile şi devine astfel
expusă unor potenţiale daune mult mai mari decât le-ar putea suporta
conform propriei sale reţineri.
În cazul retragerii portofoliului, compania cedentă are dreptul
de a primi primele neexpirate corespunzătoare existente iî portofoliul
reasigurătorului, transferându-le unui nou reasigurător care îşi va
asuma răspunderea pentru preţurile ce pot să apară în perioda sa. Cota
de primă ce va fi returnată de vechiul reasigurător pentru perioada
neexpirată pentru fiecare risc cedat, se calculează după formula:
45
PR =
åU i
´ Pi
Ti
Ui - perioda neexpirată de asigurare

Ti - perioada totală de asigurare
Pi - prima netă de reasigurare (prima brută minus comisionul de
reasigurare)
i - riscul cedat (se calculează pentru fiecare risc în parte)
Când un portofoliu de riscuri neexpirate urmează să fie preluat
de alţi reasigurători compania cedentă le va plati prime egale
corespunzătoare valorii returnate de ceilalţi reasigurători. Noii
reasigurători cer sume mai mari; ex: dacă primul reasigurător şi-a
executat dreptul de a termina contractul datorită unui istoric al
daunelor nefavorabil din acelaşi motiv, noul reasigurător va cere o
sumă mai mare decât cea propusă de asigurătorul direct (procent din
răspunderea totală) în schimbul asumării răspunderii pentru riscurile
neexpirate. Compania cedentă în asemenea situaţii, optează pentru a
menţine acelaşi reasigurător pentru ca altfel va trebui să suporte
cheltuieli mai mari.
Daunele în suspensie
F Daunele ce au fost avizate provizoriu de compania cedentă dar
Daunele în
suspensie
sunt în plin proces iar mărimea lor nu a fost încă stabilită, poartă
denumirea de daună în suspensie. După determinarea lor ele vor fi
suportate de reasigurător în proporţia cuvenită prin contract.
Perioada în care se va efectua plata daunelor de către
reasigurător poate fi de ordinul lunilor şi mai frecvent al anilor.
Compania cedentă are dreptul de a-şi păstra rezervele tehnice
până la achitarea integrală a sumei corespunzătoare daunelor şi are
obligaţia de a credita reasigurătorul cu o rată scăzută a dobânzii.
Reasigurătorul plăteşte numai dacă daunele în fiecare întâmplare
depăşeşte o reţinere predeterminată.
Pentru înţelegerea contractului „excedent de daună” vom da un
exemplu.
Să presupunem că într-un contract X/L de incendiu compania
cedentă îşi fixează fransiza de 100.000$ pe care o poate suporta
singură în cazul producerii daunelor care se pot ridica la o sumă de
700.000$. Este greu de găsit un reasigurător care să accepte preluarea
riscului pentru zona de răspundere cuprinsă între 100.000$ şi
700.000$. În contract se stabileşte şi o limită superioară deasupra
căreia reasigurătorul (R1) nu va mai fi răspunzător intrând într-o zonă
46
care se va ceda printr-un alt contract X/L unui alt reasigurător R2 care,
la rândul său va răspunde între limitele respective.
Să presupunem că reasigurătorul R1 va răspunde pentru daunele
cuprinse între 100.000$ şi 500.000$. R2 va răspunde pentru cele
cuprinse între 500.000$ şi 700.000$, iar R3 pe cele ce depăşesc
700.000$.
Dacă se produc evenimentele reasigurate şi se înregistrează o
daună de 80.000$, ea va fi suportată în întregime de asigurător, dacă
dauna este de 250.000$, reasigurătorul va despăgubi compania
cedentă cu suma de 150.000$, dacă dauna este 600.000$ compania
cedentă suportă 100.000$, R1 despagubeşte suma corespunzătoare
întragului său excedent de daună de 400.000$. Pentru o pagubă de
1.000.000$ atunci asigurătorul va plăti 100.000$, R1 va suporta
400.000$, R2 va despăgubi în limita sumei de 200.000$, iar R3
diferenţa până la valoarea daunei 300.000$.
Zonele de răspundere pot fi egale sau inegale ca în exemplul
nostru.
In contract ele se vor scrie astfel : pentru R1 400.000$/100.000$
sau 400.000$ XL 100.000$, pentru R2 200.000$/500.000$ sau
200.000$ XL 500.000$ adică răspunderea peste totalul fransizei şi al
prejudiciului layer (zonă de răspundere).
Se poate afirma că reasigurătorii îşi limitează răspunderea la
fracţiuni de daune. În ultimele două cazuri se observă că reasigurătorii
R1 şi R2 vor plăti toată suma pentru care au subscris.
Acest lucru este cunoscut în limbajul de specialitate sub
denumirea de „burned layer”, adică plătit complet. Dacă compania
cedentă doreşte ca reasigurătorul să-şi prelungească protecţia asupra
ei, aceasta trebuie să plătească o nouă primă suplimentară de
reasigurare egală cu prima iniţială, acţiune denumită „reinstalare” ce
se poate regăsi în contract ca o clauză distinctă.
În contract se poate face una din menţiunile: LOD, dacă
perioada pentru care se reasigură riscurile este egală cu un an
calendaristic sau RAB dacă perioada corespunde unui an de la data
intrării în risc.
În funcţie de mărimea priorităţii contractele X/L sunt de două
tipuri:
a) contracte cu limită pentru prioritate „redusă” prin care atât
compania cedentă cât şi reasigurătorul acceptă riscuri şi daune
obişnuite ca mărime, a căror apariţie este relativ regulată şi protecţia
se extinde asupra expunerii zilnice a afacerii acoperite. Compania
cedentă îşi va fixa prioritatea la un nivel scăzut, astfel încât chiar şi
pentru daunele mici, pentru fiecare poliţă şi pentru fiecare risc vor fi
răspunzători şi reasigurătorii.
47
b) contracte „cu limită pentru prioritate ridicată” sau pentru

„acoperiri catastrofă care oferă protecţie companiei cedente pentru
riscul acumulării daunelor generate de o catastrofă, aflate în afara
controlului normal al subscriitorilor ex. un cutremur care distruge un
oraş. În încheierea unor asemenea contracte, experienţa
reasigurătorului este foarte importantă. Prima stabilită este fixă şi
neajustabilă.
Contractul „excedent de daună” este destinat reducerii
răspunderii nete a companiei cedente pentru riscurile riscurile
individuale sau pentru întâmplările individuale. Variantele
contractului X/L sunt:
- pe bază de risc
- pe bază de întâmplare
a) Contractul „excedent de daună pe bază de risc”
Prin protecţia „excedent de daună” per risc reasigurătorul va suporta
toate daunele care rezultă dintr-un eveniment calculate „risc cu risc” şi
cu daunele ce rezultă dintr-un incident mare care provoacă o
acumulare de daune sau dintr-un număr de daune ce pot să survină
într-un an financiar.
În contract se va face menţiunea „per risc” sau „any-one risk”, iar
forma de reasigurare va purta denumirea de „risk excess of loss”
Ex. În contractul încheiat cu primul reasigurător răspunderea
acestuia era de 400.000$/100.000$ per risc. Incendiul produs a cauzat
avarii la 3 clădiri învecinate, ale căror reparaţii s-au ridicat la 20.000$
pentru prima, 50.000$ pentru a doua şi 40.000$ pentru a treia. Se ia în
considerare dauna per risc ce rezultă din producerea evenimentului şi
deoarece nici una din clădiri nu a suferit o avarie individuală de cel
puţin 100.000$, reasigurătorul nu va avea nimic de plătit.
b) contractul „excedent de daună pe bază de întâmplare”Conform
acestui contract, reasigurătorul plăteşte toate daunele ce rezultă dintr-
un singur eveniment indiferent de numărul de riscuri ce au creat
daune. Protecţia oferită prin „excedent de daună” per întâmplare este
mai cuprinzătoare decât cea per risc şi include acumulările de daune
datorate unui singur incident, daune ce se extind şi asupra unor bunuri
neacoperite prin contract. Răspunderea reasigurătorului este legată de
reţinerea netă totală a cedentei ca rezultat al unei singure întâmplări şi
nu are nici o legătură cu despăgubirile pentru pagubele individuale
suferite. În contract se va completa cu menţiunea „per occurrence” sau
„any-one event”.
Reasigurarea prin acest contract este indicată în cazul în care un
portofoliu de riscuri este expus unei catastrofe ce poate să afecteze un
număr mare de bunuri.
În exemplul prezentat anterior evenimentul care a determinat
avaria este acelaşi pentru toate cele trei clădiri şi dauna totală este de
48
110.000$. Această sumă va fi repartizată în felul următor: 100.000$

vor fi plătiţi de compania cedentă, iar 10.000$ vor reprezenta
despăgubirile suportate de reasigurător.
În afară de cele două tipuri de contracte (anyone event şi
anyone risk) se mai practică contractul de reasigurare neproporţională
„anyone program”
Faţă de reasigurarea proporţională, protecţia obţinută prin
contractul excedent de daună conferă avantaje pentru ambele părţi
contractante, dintre care mai reprezentative sunt următoarele:
1) Compania cedentă obţine acoperirea numai pentru
daunele mari ce i-ar putea crea probleme financiare, astfel încât ea, îşi
reduce răspunderea la limita monetară pe care o consideră optimă.
2) Reasigurătorul nu răspunde pentru mici care sunt şi mai
frecvente, aflate sub limita stabilită şi compania cedentă îşi reţine o
parte mare din prima de asigurare încasată.
3) Gestionarea contractelor este extrem de simplă, deoarece
este vorba de daune mari şi se folosesc puţine conturi; în acelaşi timp,
cheltuielile administrative sunt mult mai mici pentru ambele părţi
decât în cazul reasigurării proporţionale. Compania cedentă nu mai
trebuie să clasifice riscurile la care a subscris pentru a-şi determina
reţinerea proprie şi pentru a-şi aranja conturile, aporturile de prime,
daune. Contractul este de lungă durată şi conferă protecţie automată.
Nici acest contract nu este perfect fiind marcat de unele limite şi
inconvenienţe. Mai importante sunt:
a) dificultatea stabilirii nivelului primei de reasigurare prin natura
specifică a acestui tip de acoperire deoarece nu există o bază de la care
să se pornească în calculul primei. În această privinţă relaţia dintre
compania cedentă şi reasigurător apare ca o relaţie de piaţă între
cumpărător şi vânzător, determinarea volumului primei, realizându-se
prin înţelegerea dintre părţi, pe baza experienţei lor în acest tip de
afaceri şi cu un grad de subiectivism mare. Faţă de reasigurarea
proporţională volumul de prime încasat de reasigurător este foarte
ridicat în raport cu mărimea despăgubirilor în cazul producerii
evenimentelor;
b) protecţia oferită prin contractul X/L se extinde numai asupra
pagubelor mari care apar de obicei mai rar şi daunelor mai mici şi mai
frecvente sub limita reţinerii cedentei vor fi suportate în întregime de
ea, afectându-i capacitatea sa financiară.
c) asistenţa financiară pe care reasigurătorul o acordă companiei
cedente în scopul creşterii portofoliului său de afaceri este limitată sau
practic inexistentă.
d) creşterea costurilor administrative şi de gestionare a
contractului pentru reasigurător şi compania cedentă în cazul în care
compania cedentă îşi stabileşte o limită redusă a reţinerii fiind nevoită
49
să-şi creeze mai multe angajamente într-un număr mai mare de layere
cu mai mulţi reasigurători.
F Contractul „excedent de rată a daunei” sau „oprire de daună”

Contractul
„Excedent Contractul „excedent de rată a daunei” presupune limitarea
de rată a
răspunderii reasiguratului la un anumit nivel al ratei daunei cedând în
daunei”
reasigurare ceea ce depăşeşte un anumit nivel procentual determinat
din volumul de prime. Prin acoperirile de acest gen, reasigurătorul
suportă daunele numai dacă pierderea totală a companiei cedente
pentru un an depăşeşte o sumă prestabilită şi procentul veniturilor din
primă
Limita reţinerii companiei cedente se stabileşte ca un procent din
volumul primelor nete încasate din compania cedentă (de obicei 10%),
iar diferenţa va fi suportată de reasigurător. Prin contract compania
cedentă se protejează împotriva daunelor totale nete anuale într-un an
financiar. Răspunderea reasigurătorului nu mai este legată de riscurile
individuale sau de o acumulare de daune datorită unei singure
întâmplări, ci se extinde la acumularea de daune datorită dimensiunii
şi frecvenţei apariţiei lor. El nu va răspunde pentru daunele a căror
valoare este mai mică decât rata daunei pentru anul anterior, ci numai
pentru daunele aflate până la limita răspunderii contractului.
Aceste acoperiri se plasează numai societăţilor de primă clasă,
deoarece reasigurătorul se bazează şi mai mult pe buna credinţă a
cedentei; într-un astfel de contract, reasigurătorul poate profita uşor de
reasigurător prin extinderea subscrierii ştiind că acesta din urmă va
plăti.
Este o formă de reprezentare tot mai mult utilizată în practica
internaţională şi este specifică acoperirilor pentru riscul de grindină
deoarece oferă protecţia optimă.
F Specificul acestui contract rezultă din următoarele trăsături:
1) reasiguratul îşi limitează răspunderea la un anumit
Trăsături
procent din primele încasate în legătură cu riscurile respective.
2) reasigurătorul nu este răspunzător pentru daunele
întâmplate până când nu se atinge nivelul procentual de daunalitate
limită prestabilit, nivel de la care începe răspunderea sa.
3) contractul „excedent de rată a daunei” funcţionează şi se
administrează la fel ca un contract „excedent de daună”.
O astfel de protecţie conferă companiei cedente o garanţie
absolută impotriva riscului ruinarii ei dac dupa plat primei de
reasigurare I-au ramas suficiente rezerve pentru a suporta toate
daunele pana la limita de oprire a daunei.
50
Baza de referinţă pentru determinarea fransizei este rezultatul

anual al ratei daunei respectiv raportul procentual dintre volumul
daunelor şi volumul primelor de reasigurare.
Ex: un reasigurător protejează 50% din prime, după o prioritate
de 100% a primelor adică dacă rata daunelor este mai mică sau egală
cu 100% reasigurătorul nu intervine.
Până la o concurenţă de 150% reasigurătorul rambursează 150%
din prime.
Protecţia “stop loss” (oprire de daună) este tipică în reasigurarea
pentru riscul de grindină şi pentru catastrofe naturale şi începe în
general de la o rată a daunei de 70- 80%.
Avantajele contractului sunt semnificative pentru ambii
parteneri şi anume:
1. oferă o protecţie foarte bună pentru compania cedentă pentru
rezultatele anuale;
2. gestionarea afacerii este foarte simplă şi nu implică
cheltuieli mari şi nici o cantitate mare de muncă.
Limitele sale se rezumă la dificultatea de a fixa prima de
asigurare şi la faptul ca ea nu poate garanta nici un profit companiei
cedente.
S-a încercat sintetizarea trăsăturilor celor trei tipuri de contracte
de reasigurare neproprţională.
Tipul de O singură daună Acumularea de Daunele nete

reasigurare peste nivelul daune rezultate totale reţinute
reţinerii dintr-o singură într-un an ce
companiei întâmplare ce depăşesc o
cedente depăşeşte reţinerea anumită sumă sau
totală o rată a daunei
1.Excedent -protejează -nu oferă protecţie -nu oferă
de daună -improbabil să - protejază protecţie
-per risc fie protejat -nu ofera
per protecţie
întâmplare
2.Oprire de nerelevant nerelevant protejată
daună
O altă variantă a contractului de reasigurare neproporţională

este contractul “ Aggregate Excess, Loss” care funcţionează pe
aceleaşi principii cu deosebire ca daunele ce depăşesc zona de
răspundere a reasigurătorului vor fi suportate tot de compania cedentă.
Ex: dacă într-un aranjament de acest tip, reţinerea cedentei este
de 1.000.000$ iar răspunderea reasigurătorului este de 500.000 per
1.000.000$ iar pentru o daună de 2.100.000$ societatea de asigurări va
51
suporta 1.000.000$ reasigurătorul 500.000$ iar diferenţa de 600.000$

va fi din nou în sarcina cedentei.

F neproporţională
Forma şi
conţinutul
Nu există o formă standard nici pentru contractul
contractului neproporţional. Contractul este propus şi înaintat reasiguratorului în
de forma considerată optimă de compania cedentă în funcţie de
reasigurare programul de reasigurare şi de interesele acesteia din urmă mai mult
neproporţio decât la alte contracte (proporţionale) reasigurătorul în activitatea de
nală subscriere a riscurilor are în vedere integritatea experienţa şi judecata
companiei cedente.
Asigurătorul grupează mai multe poliţe de asigurare deşi care
doreşte să reasigure o parte din contractul neproporţional şi
reasigurătorul nu va fi interesat în riscurile individuale subscrise de
cedenta şi numai în profitabilitate întregului portofoliu reasigurat.
Între cei doi parteneri exista un grad de încredere şi dorinţă de
cooperare pe parcursul derulării afacerii incluzând notificarea promtă
a tuturor daunelor de compania cedentă reasigurătorului sau precum şi
colaborarea lor pentru stabilirea şi rezolvarea acestora. Înainte de
începerea aranjamentului reasigurătorul va solicita cât mai multe
informaţii privind natura afacerilor subscrise de viitorul reasigurat,
condiţiile de plasare a riscurilor ce vor influenţa viitorul istoric al
daunelor, politica de subscriere şi abilitatea personalului companiei.
În contract se menţionează că despăgubirile în suspensie
intră în obligaţia de plată a reasiguratorului (exemplu – a devenit tot
mai frecventă includerea în contractele proporţionale de incendiu a
unei prevederi conform căreia reasiguratorul nu mai răspunde pentru
daunele în suspensie la data terminării contractului, fie prin plata către
compania cedentă a unei sume globale corespunzătoare, fie prin
permisiunea de a reţine aceea parte din depozitul de prime echivalent
daunelor în suspensie cunoscute în acerl moment). De obicei
compania cedentă este cea care are dreptul de a obţine asupra
retragerii portofoliului de daune şi asupra răspunderii pentru ultimele
daune, deşi în mod normal răspunderea se va transfera noului
reasigurator. O metodă de terminare a contractului este cunoscută sub
denumirea de „clean-cut” prin care reasiguratorul plăteşte
despăgubirile pentru retragerea portofoliului riscurilor neexpirate şi
pentru portofoliul de daune.
Despăgubirile pentru portofoliul de daune se calculează că
un procent fix din valoarea totală estimată a daunelor în suspensie.
Mărimea acestei cote depinde de mai mulţi factori: veniturile
procentuale din investiţii, inflaţia.
52
Datorită incertitudinii ivite deseori în estimarea pretenţiilor

şi a despăgubiri-lor, ambele părţi îşi pot rezerva dreptul de a-şi revizui
poziţia sau de a cere celeilalte părţi revizuirea atitudinii din portofoliu
de daune în vederea schimbării condiţiilor.
Deseori, în locul asumării răspunderii de compania cedentă
pentru cota parte reasigurată din despăgubirile în suspensie acordul
poate să prevadă ca noul reasigurator să preia răspunderea în schimbul
despăgubirii portofoliului de daune plătite de reasigurator.
Despăgubirea portofoliului de daune va fi decontată în
acelaşi mod în care se realizează plata în cazul riscurilor neexpediate.
4.5. Reasigurarea neproporţională E

Reasigurarea
Denumirea de reasigurare neproporţională îşi are originea în Neproporţională
lipsa oricărei relaţii directe, între volumul primelor încasate de
asigurator şi cel cedat reasiguratorului şi între mărimea daunelor totale
suportate de cedentă şi mărimea despăgubirilor plătite de reasigurator.
Ea are la bază două principii care o deosebesc fundamental
de reasigurarea proporţională:
- în cazul producerii daunelor reasiguratorul nu va împărţi
soarta cu compania cedentă în funcţie de condiţiile concrete stabilite
în contract reasiguratorul pentru o daună mai mică poate să nu
participe deloc la despăgubiri sau contribuţia cu dimensiunea
pierderilor. Într-un studiu elaborat de un grup de specialişti ai
Institutului de Asigurări din Londra se face următoarea precizare: „în
reasigurare excedent de daună , interesele şi soarta reasiguratului şi a
reasigurătorului pot fi considerabil diferite iar principiul aplicabil
reasigurării proporţionale conform căruia reasiguratorul va urma
soarta reasiguratului, poate fi aplicat într-un sens limitativ.
- spre deosebire de reasigurarea proporţională care se bazează
pe împărţirea capitalurilor asigurate a primei şi a daunelor conform
proporţiei iniţiale, reasigurarea neproporţională se bazează pe
partejarea rezultatelor, foarte selective în cele mai multe cazuri.
Prin contractul de reasigurare neproporţională, reasiguratorul participă
numai la acoperirea acelor daune care depăşesc o anumită limită
monetară stabilită de compania cedentă, reţinută de aceasta din urmă
pe contul său.
Ca formă de reasigurare este relativ recentă dar în ultimii ani utilizarea
ei s-a extins.
Un avantaj deosebit al reasigurării nepropotţionale îl reprezintă
costurile foarte mici de administrare şi gestionare uşoară a
contractului.
53
Forma neproporţională se întâlneşte în reasigurarea de incendiu şi

daune adiacente, catastrofe naturale.
F a) Tipuri de contracte neproporţionale

Tipuri de Contractele de reasigurare neproporţională se clasifică în funcţie de
contracte
neproporţio modalitatea de exprimare a limbii monetare (ca o sumă absolută sau
nale ca o cotă procentuală din volumul daunei). După acest criteriu, ele pot
fi:
A. Contracte de reasigurare excedent de daună (XOL sau XIL) care se
subdivid în contracte de acoperire a daunei pe bază de risc şi pe bază
de întâmplare
B. Contracte de reasigurare excedent de rată a daunei sau oprire
a daunei
Fiecare din aceste tipuri diferă sub aspectul naturii protecţiei oferite de
reasigurator companiei cedente în mod special împotriva riscului de
acumulări de daune şi de catastrofe.
Contractul „excedent de daune”
F În reasigurări, daunele ce implică răspunderi mari sunt relativ

rare. Frecvent subscriitorii Lloyd.s preferă să participe numai la
Contractul
„excedent protecţia pentru daune mari şi foarte mari deoarece pentru acestea
de daune” cheltuielile administrative sunt mai mici şi evidenţa contractelor este
mai uşurată. Acest tip de reasigurare a apărut mult mai târziu decât
reasigurarea proporţională la sfârşitul secolului trecut ca o necesitate
determinată de faptul că oferă o protecţie împotriva unor daune foarte
mari ce implică cumulări de reţineri nete. Reasigurarea prin contractul
XOL se întâlneşte în cele mai multe dintre domeniile enunţate
(aviaţie, domeniul maritim, icendii, accidente, catastrofe naturale).
În contract compania cedentă stabileşte o limită monetară în
suma absolută prin care se creează o zonă de răspundere ce reprezintă
reţinerea sa proprie denumită „prioritate”. Reasigurarea se va face
numai pentru valoarea ce depăşeşte prioritatea pentru care în caz de
daune reasiguratorul va despăgubi compania cedentă. Zonele de
răspundere în care se împarte excedentul de daune se numesc
„prioritate”
54
Caracteristicile acestui contract sunt:

- asiguratorul direct şi reasiguratorul nu au legătură cu sumele
asigurate acceptate, ci cu mărimea daunelor suferite, răspunderea
E
Caracteristici
reasiguratorului survenind după atingerea limitei prestabilită la
încheierea contractului de reasigurare;
- din punct de vedere al rezultatelor înregistrate,reasiguratorul
nu urmează soarta reasiguratului;
- prin încheierea contractului XOL reasiguratul cedează un
volum relativ redus din primele subscrise, constituindu-şi o protecţie
substanţială;
- prin contractul XOL se asigură de fapt o protecţie pentru
reasigurat şi un mod de împărţire a riscurilor;
- în funcţie de dimensiunea priorităţii stabilite, contractele XOL
pot fi:
- o limită pentru prioritate redusă prin care reasiguratorul acceptă
riscul ce implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază a
companiei cedente este astfel stabilită încât la apariţia unor daune să
fie afectaţi şi reasigurătorii, scopul acestei acoperiri este de a reduce
sau de a înlocui, reasigurarea proporţională obişnuită, este o metodă
mult folosită de Llozd,s
- cu limită pentru prioritate ridică sau acoperiri, catastrofă prin
care compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate în
afara controlului normal al sucrierilor. Acoperirile catastrofă oferă
protecţie reasiguratorului împotriva unor daune catastrofale apărute pe
bază de întâmplare;
- costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse
pentru ambii parteneri
- contractul se structurează şi se plasează pe „prioritate”
protejând de regulă un cont de subscrieri şi mai rar, riscuri
administrative;
- fluxul monetar este redus şi efectul de finanţare este modest;
- contractul XOL se poate încheia:
- pe bază de risc (caz în care reasiguratorul suportă daunele
pentru un risc individual sau în excesul unei sume predeterminate
- pe bază de întâmplare.
55
&
Timp estimat
45 min.
1. Definiţi reasigurarea proporţională?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
2.Care sunt tipurile de contracte de reasigurare proporţională?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
3. Care sunt principalele caracteristici ale contractului de reasigurare „cotă-
parte”?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
4. Enunţaţi principalele trăsături ale contractul „excedent de sumă”?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
5. Clauze obligatorii în cazul contractului de reasigurare proporţională ?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
6. Explicaţi contractul de reasigurare „surplus” ?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………....
........................................................................................................................
7. Ce presupune metoda daunelor întâmplate ?.
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
56
8. Aspecte ale „cauzei operative”?

………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
9. Metoda de calcul a primei şi a comisionului de reasigurare ?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
10. Motive de reziliere a contractului de reasigurare?
…………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
…………………………
11. Principalele tipuri de contracte de reasigurare neproporţionale?

…………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………
12. Caracteristicile contractelor de reasigurare neproporţionale ?

…………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………
57
CAPITOLUL V
METODE DE REASIGURARE
5.1. Metode reasigurare
5.2. Pool-urile de asigurare
5.1. Metode reasigurare
F În reasigurarea internaţională există două metode de bază:

Metode de
Reasigurare metoda facultativă;
metoda contractuală.
Alături de acestea sau conturat şi alte metode care derivă din
cele de mai sus. Cele mai cunoscute şi mai frecvent întâlnite sunt:
- metoda „acoperire deschisă”;
- metoda „facultativă obligatorie”;
- „pool”-urile de reasigurare.
5.1.1. Metoda facultativă
F
Metoda Obiectul reasigurării facultative îl constituie localizarea
Facultativă
riscurilor individuale între companiile de asigurări directe.
Semnificaţia termenului „facultativ” se referă la faptul că
reasigurătorul nu este obligat să accepte şi să încheie tranzacţia în
condiţiile propuse de compania cedentă. Ea se practică pentru plasarea
unui risc, rest de risc sau clasă de riscuri specifice sau, când metoda
contractuală nu oferă partenerilor condiţiile pe care le doresc pentru
reasigurarea respectivă. Utilizarea sa a cunoscut un declin în cele mai
multe ţări deoarece implică un nivel ridicat al costurilor de
administraţie.
58
Prin această metodă fiecare risc propus spre reasigurare este

trata şi analizat separat, iar asigurătorul poate accepta sau refuza.
Reasigurarea facultativă se încheie prin contracte proporţionale dat în
ultima vreme s-a constatat tendinţa de a se încheia şi contracte
neproporţionale. Se foloseşte special pentru riscul de incendiu.
Definiţie, caracteristici
E
Definiţie,
Reasigurarea facultativă este cea mai veche metodă de Caracteristici
reasigurare în prezent folosindu-se pentru anumite riscuri individuale,
ex. incendiu, accidente, unele riscuri maritime. Ea reprezintă baza pe
care s-a constituit şi s-a dezvoltat reasigurarea contractuală.
Reasigurarea facultativă apare ca opţională sau implicând o
posibilitate de alegere „o facilitate sau putere de a acţiona conform
unei alegeri libere”. În reasigurarea facultativă compania cedentă şi
viitorul reasigurător sunt liberi să cedeze şi să accepte sau să respingă
oferta având astfel posibilitatea de decide liber încheierea tranzacţiei.
Ea respectă principiul „dublei selecţii” pe de o parte, selecţia pentru
compania cedentă care decide dacă reasigură sau nu un anumit risc, iar
pe de altă parte, selecţia pentru reasigurător care-şi rezervă dreptul de
a accepta sau de a refuza ce i se propune.
Se consideră că din aceste considerente reasigurarea facultativă
este coasigurare deghizată.
Reasigurarea facultativă se foloseşte în general pentru plasarea
unor riscuri individuale. Sunt şi alte circumstanţe în care este
preferată:
când reasigurarea solicitată nu este atrăgătoare pentru reasiguratori
printr-o reasigurare contractuală; când riscul cedat spre reasigurare
este în afara riscurilor incluse într-un contract pentru că riscul asigurat
este în afara limitelor geografice sau în afara clasei de riscuri şi pentru
59
a putea astfel beneficia de experienţa reasigurătorilor pentru riscurile

speciale; în cazurile în care suma asigurată depăşeşte limitele
contractuale sau riscul este de asemenea factură încât compania
cedentă nu vrea să-l cedeze prin contract datorită efectului său
potenţial de stabilizator; când compania cedentă doreşte să-şi crească
capacitatea brută de acceptare pentru a reţine sau dobândi conducerea
într-o afacere de asigurare coasigurată; pentru reasigurarea sumelor ce
depăşesc limitele unui control deja existente; pentru limitarea
răspunderii companiei cedente şi a reasigurătorilor contractuali în care
riscurile sunt enorme; pentru reducerea expuneri în domeniile în care
datorită acumulării riscurilor compania cedentă este deja prea mult
implicată;
Reasigurarea facultativă oferă companiei cedentă un grad mai
mare de flexibilitate prin convenţia de reasigurare deoarece aceasta
rămâne singura modalitate în care reasigurătorul îşi poate exercita
dreptul de subscriere la mai multe nivele riscuri individuale
beneficiind de dreptul de a accepta sau respinge orice risc oferit. Prin
reasigurarea facultativă se reasigură un singur risc sau mai multe
riscuri cunoscute, de o valoare relativ mare ce se plasează singure.
Tranzacţiile de reasigurare facultativă se întâlnesc cel mai
frecvent sub forma reasigurării proporţionale dar în ultimi ani s-a
extins şi forma de asigurare neproporţionale (în special prin „excedent
de daună”).
Specific reasigurării facultative este faptul că atât compania
cedentă cât şi reasigurătorii sunt interesaţi în bunul mers şi calitatea
tranzacţiei, în adoptarea unor măsuri de remediere în cazul producerii
unor rezultate adverse. Este o comunitate de interese, un spirit de
cooperare pe care nu îl întâlnim la reasigurarea contractuală.
Reasigurarea facultativă prezintă şi unele dezavantaje care au dus la
înlocuirea treptată a acesteia cu reasigurarea contractuală. Dintre
60
acestea menţionăm: cantitatea mare de muncă administrativă, numărul

mare de personal necesar şi costuri relativ ridicate implicate de
încheierea şi administraţia tranzacţiei pentru ambii parteneri. În
particular informaţiile detaliate ce trebuie puse la dispoziţia
reasigurătorului de către compania cedentă şi studiate şi analizate de
reasigurător pentru fiecare risc, atât la începutul reasigurării cât şi la
fiecare reînnoire, ridică costurile tranzacţiei. Compania cedentă
suportă şi unele pierderi din comisionul de reasigurare al cărui nivel
procentual este mai mic decât în cazul reasigurării contractuale. În
reasigurarea facultativă nu este permisă perceperea comisionului de pe
profit.
Deşi procedurile administrative au fost simplificate, sunt situaţii
în care apar întârzieri în plasarea reasigurării facultative; fiecare caz
în parte trebuie analizat separat şi negociat individual cu viitorul
reasigurător pentru a obţine acordul pentru acceptarea sau reînnoirea
tranzacţiei. De cele mai multe ori compania cedentă contractează mai
mulţi reasigurători, fiecare putând prelua o parte din întregul risc.
În multe situaţii compania cedentă în calitatea iniţială de
asigurător direct nu poate accepta imediat sau poate refuza solicitarea
asiguratului pentru un anumit risc sau un grup de riscuri ce depăşesc
propria capacitate de absorbţie.
Întârzierile ivite ca urmare a căutării unor reasigurători ce vor
accepta preluarea parţială a riscului sau refuzul reasigurătorului pot
duce chiar la pierderea afacerii iniţiale.
Folosirea reasigurării facultative este motivată în mare parte de
avansul tehnologiei moderne, de existenţa unor giganţi industriali, a
unor mijloace de transport şi a unor obiective economice
infrastructurale sau sociale cu o valoare ridicată expuse unor riscuri
mari. Inflaţia este un alt factor ce impune practicarea reasigurării
facultative.
61
Se estimează că cea mai mare parte a reasigurării facultative se

desfăşoară pe piaţa Londrei care posedă o experienţă deosebită şi
atrage afaceri din toată lumea, firmele de pe această piaţă oferind
asistenţă specializată companiilor interesate pentru încheierea unor
asemenea contracte, în special pentru reasigurarea maritimă şi aviaţie.
În ceea ce priveşte reasigurarea de accidente, metoda reasigurării
facultative este tot mai puţin folosită pentru că asigurătorii au elaborat
contracte standardizate adecvate pentru aproape toate tipurile de
tranzacţii de acest tip, în special sub forma reasigurării
neproporţionale. Reasigurarea facultativă apare numai pentru riscurile
excluse din aceste acorduri. În general, companiile de reasigurări evită
tranzacţiile de reasigurări de viaţă, iar atunci când acestea se încheie
sunt condiţionate de o afacere similară bazată pe reciprocitate
deoarece daunele suportate pot fi mari şi perioada de plată
îndelungată. Datorită specificităţii reasigurărilor de viaţă cei mai mulţi
reasigurători au înfiinţat un departament specializat pentru acest tip de
afaceri în care lucrează un personal cu înaltă calificare, talent. Primele
anuale de reasigurare sunt calculate actuarial ca sumă aplicabilă la
riscul de deces în anul respectiv. Caracteristic este faptul că nu există
o proporţie uniformă în stabilirea lor având valori mai mici pentru
tineri şi crescând gradat în anii următori.
Reasigurările facultative al aceloraşi cerinţe: sinceritate,
încredere, bună credinţă între părţile contractante.
Iniţierea, încheierea şi derularea unei asigurări facultative

F
Iniţierea,
închiderea Reasigurarea facultativă de iniţiază de o companie cedentă sau
şi derularea
unei de către brokerul său, care după ce se decide asupra riscului pe care-l
asugurări
facultative va reasigura, elaborează un document numit „slip” în care se vor
menţiona numele, adresa şi prezentarea sumară a reasiguratului
62
original, natura bunului asigurat (marfă transportată, mijloc de

transport sau orice alt bun mobil sau imobil), suma totală asigurată,
pericolele acoperite, prima de asigurare şi reţinerea proprie a
companiei cedente, comisionul şi suma cedată în reasigurare prin
contracte. Slipul se înaintează posibililor reasigurători cu care de
obicei are relaţii de afaceri şi care îl studiază şi decid dacă vor accepta
sau vor respinge oferta primită, moment în care între aceştia se
declanşează o corespondenţă. Ei pot prelua toată partea de risc
propusă de compania cedentă sau pot subscrie numai o cotă pentru
care se consideră apţi. Acceptarea se face prin semnarea slip-ului şi
remiterea sa către viitorul reasigurat moment în care contractul de
reasigurare facultativă se consideră încheiat.
Ex. – o particularitate a reasigurării facultative pentru incendiu
o reprezintă faptul că proprietatea alcătuită din mai multe bunuri ce
E
Exemplu
este asigurată ca un singur articol (total sum insured TSI sau total
insured value TIV) poate fi divizată în articole componente fiind
selectate doar unele dintre acestea de compania de reaigurare.
Răspunderea reasigurătorului începe la data semnării slipului în
care se va indica în mod obligatoriu proporţia de risc subscrisă. Toate
asigurările pentru un anumit risc se referă la aceeaşi perioadă iar
compania cedentă nu poate avea acoperirea completă a riscului decât
atunci când slipul a fost semnat de toţi reasigurătorii solicitaţi.
Acordurile de reasigurare facultativă trebuie făcute înainte ca
acoperirea să fie garantată la asiguratul iniţial. Slipul trebuie pregătit
cu toate detaliile privind riscul. Dacă în momentul înaintării slipului
compania nu posedă toate informaţiile cerute de reasigurător privind
riscul aceştia îl pot semna făcând menţiunea „cu condiţia verificării”
sau „cu condiţia evaluării” ceea ce reprezintă o acceptare provizorie
din partea lor. Acceptarea preluării riscului poate fi reconsiderată după
obţinerea informaţiilor şi reasigurarea anulată „ab imitio” dacă
63
detaliile respective sunt considerate nesatisfăcătoare sau contrare

intereselor asigurătorilor şi condiţiile dorite.
Reasigurătorii preferă să ofere protecţia începând cu o dată
anterioară considerând că nu au apărut daune până în momentul
semnării dovedind prin aceasta încrederea lor. În comparaţie cu
această situaţie în reasigurarea contractuală nu se practică acest
sistem. Decizia reasigurătorului de preluare fermă a riscului sau de
respingere a acestuia se bazează pe discernământul şi judecata
asigurătorului direct de a accepta termenii şi condiţiile de asigurare în
relaţia cu asiguratul original.
Cota de reţinere a companiei cedente diferă în funcţie de
capacitatea sa, de natura şi dimensiunile riscului şi da valoarea totală
asigurată.
După semnare, următorul pas îl face compania cedentă care
trimite fiecărui reasigurător o notă de cerere care reprezintă un
rezumat al detaliilor riscului ce este asigurat în care sunt incluse
informaţii privind data începerii şi terminării protecţiei, suma
reasigurată, numele asiguratului original, reţinerea asigurătorului
direct. Răspunsul la această notă va fi dat de reasigurător prin
trimiterea unui alt document „notă de acceptare formală” (take note”
prin care acesta confirmă încheierea contractului de reasigurare în
condiţiile propuse de reasigurat. Există şi situaţii în care reasigurătorul
are unele rezerve pe care le menţionează pe slip la semnarea acestuia.
Dacă ele nu au fost remediate conform solicitării reasigurătorului, el
va face aceeaşi menţiune pe nota de acceptare iar intrarea în risc
(acceptarea răspunderii) va fi revocabilă până în momentul în care
punctul cu rezerve va corespunde cerinţelor reasigurătorului. De cele
mai multe ori, compania cedentă combină cele două documente într-o
notă de ofertă şi acceptare realizată în două exemplare pe care
asigurătorul o acceptă prin semnare remiţând un exemplar emitentului.
64
Pentru a reduce cantitatea de muncă impusă de aceste formalităţi

compania cedentă scurtcircuitează procedura prin trimiterea prin poştă
a unei oferte şi a unei note de acceptare pentru fiecare reasigurare în
limitele stabilite. În general se consideră că asigurările sunt acceptate,
caracterul facultativ al acestei metode dă dreptul reasigurătorului de a
respinge oferta, refuz ce trebuie trasnmis în termen de 48 de ore de la
primirea acesteia.
Stadiul final al încheierii reasigurării facultative îl constituie
emiterea poliţei de reasigurare. Înaintea completării acesteia,
compania cedentă are obligaţia de atrimite reasigurătorului o copie a
poliţei iniţiale de asigurare sau o specificaţie care trebuie să conţine:
numele, adresa, ocupaţia asiguratului, o descriere a proprietăţii
asigurate, periada de valabilitate a poliţei, prima de asigurare,
reţinerea proprie a cedentei şi prima de asigurare, reţinerea proprie a
cedentei şi prima repartizată reasigurătorului. Specificaţia este parte
integrantă a poliţei de reasigurare şi reprezintă baza încheierii
contractului de asigurare facultativă.
Când între compania cedentă şi reasigurător are loc un flux
regulat de tranzacţii şi relaţiile lor sunt tradiţionale nu se mai
eliberează poliţe de reasigurare, iar dovada încheierii contractului de
reasigurare facultativă o constituie semnarea slip-ului de reasigurător.
Conform acordului părţilor, la intervale regulate de timp, compania
cedentă completează un borderou care cuprinde aceleaşi informaţii
detaliate privind toate reasigurările din perioada respectivă. Acesta
este trimis reasigurătorului în două exemplare care îl semnează şi îl
ştampilează confirmând acordul său şi remiţând o copie companiei
cedente, înlocuind astfel emiterea poliţei de reasiguare. Pe baza
acestor borderouri se ţine evidenţa reasigurărilor, a încasării primelor
şi plăţii despăgubirilor. În acest fel borderoul înlocuieşte poliţa de
reasigurare având avantajul să includă într-un singur document toate
65
reasigurările dintr-o anumită perioadă, economiseşte o cantitate

apreciabilă de timp şi de muncă şi duce la reducerea substanţială a
costurilor.
Deoarece obţinerea semnăturilor pe slip de la toţi reasigurătorii
presupune timp şi muncă, s-a încercat găsirea unei soluţii care să
contracareze acest dezavantaj. Sistemul adoptat constă în “acoperirea
în cursul expedierii”, sistem prin care compania cedentă emite “note
de cerere” concomitent pentru toţi reasigurătorii pe care le expediază
prin poştă. Dacă în termen de 48 de ore de la primire reasigurătorul nu
îşi exprimă refuzul el este angajat în contractul de reasigurare.
F Reînnoirea asigurării facultative
Reînnoirea
asigurării Datorită specificului riscurilor reasigurate, problematica
facultative
reînnoirii unei convenţii de reasigurare facultativă cere o abordare
individuală. Perioada de reasigurare coincide cu cea a asigurării
originale (în general, un an) iar reînnoirea acesteia din urmă duce la
reînoirea automată a reasigurării; reasigurătorul rămâne automat “în
risc”, începândcu data reînnoirii, dacă acesta este avizat de compania
cedentă. Scopul reînnorii automate este de a proteja compania
cedentă. Singura deosebire ce poate să apară se referă la data
reînceperii reasigurării care poate să fie ulterioară datei de începere a
asigurării originale.
Reasigurarea poate să fie reziliată de oricare dintre părţi la orice
dată de reînnorie a contractului; partea care doreşte întreruperea
tranzacţiei de reasigurare trebuie să-I notifice celeilalte părţi acest
lucru cu 30 de zile înaintea termenului de reînnoire, aspect stipulat în
mod expres în poliţa de reasigurare, ce excepţia poliţelor emise de
“Fire offices Comunittee” care sunt supuse regulilor proprii ale
acestuia. În absenţa unei astfel de notificări, reasigurarea facultativă
66
se continuă pe toată perioada de valabilitate a asigurării originale în

condiţiile contractuale stabilite.
Conform uzanţelor internaţionale corespondenţa între parteneri
are un aspect durabil, la intervale de timp de obicei de un trimestru,
sau mai rar de o lună, pe baza evidenţelor sale reasigurătorul
întocmeşte liste ce cuprind contractele de reasigurare ce expiră.
Acestea sunt trimise companiei cedente care marchează contractele
respective cu menţiunea “reînnoit” sau “reziliat” şi din care remit o
copie reasigurătorului scutind astfel timp şi muncă. Tot pe baza
acestor situaţii se echilibrează şi conturile între părţi facilitând
substanţial fluxul de lucrări pentru un număr însemnat de contracte de
reasigurare facultativă. La început, aceste calcule trimestriale sau
lunare se făceau de reasigurător şi se trimiteau spre confirmare
companiei cedente. Ele cuprindeau atât poliţele noi emise în această
perioadă cât şi cele reînnoite specificate în liste. Odată cu introducerea
borderourilor se obişnuieşte ca toate calculele să se facă de compania
cedentă deoarece aceasta este cea care cunoaşte asigurările originale
ce apar şi dispar în perioada respectivă şi să se trimită pentru
confirmare reasigurătorului.
În practica reasigurărilor maritime, de aviaţie, de incendii şi de
accidente, procedurile de reînnoire sunt dictate de cele ale pieţei
specifice din acel moment.
Primele brute de reasigurare ce rezultă din calcule sunt reduse
prin aplicarea unui comsion stabilit procentual şi care este însuşit de
compania cedentă. Scopul său este de a compensa cheltuielile acesteia
generate de administrareacontractului de reasigurare facultativă şi de a
recupera comisionul plătit agenţilor noi, fiind în general mai mic decât
la reasigurarea contractuală. El diferă în fucnţie de tipul de risc. Spre
exemplu, la reasigurarea de incendiu şi de accidente este cuprins între
20-25%iar în reasigurările externe poate ajunge până la 35%.
67
Reasigurarea facultativă nu implică comision pe profit.

Orice alte aspecte procedurale se pot stabili şi în alt mod
conform acordului părţilor.
F Motivarea reasigurării facultative şi plata daunelor

Motivarea
reasigurări
facultative Orice modificări intervenite în protecţia prevăzute la asigurarea
şi plata
daunelor originală referitoare la creştere sau scăderea sumei asigurate,
substituirea sau adăugarea de noi proprietăţi la proprietatea asigurată,
includerea sau excluderea unor riscuri sau în aspecte materiale, cum ar
fi schimbarea primei, a dobânzi afectează inerent şi contractul de
reasigurare facultativă. Compania cedentă are obligaţia
reasigurătorului toate aceste aspecte pentru a fi acceptate de acesta
din urmă. În lipsa notificării în timp util, reasigurătorul nu va fi
răspunzător pentru daunele produse ca urmare a acestor modificări.
Ele se avizează prin slip la care se anexează o listă a tuturor
schimbărilor intervenite. Consimţământul reasigurătorului se obţine
prin semnarea şi remiterea lor companiei cedente. Pe baza lor se
operează în evidenţe contabile ale societăţii de reasigurări.
Răspunderea pentru stabilirea daunelor în asigurarea iniţială
revine asigurătorului direct; el va înştiinţa reasigurătorul asupra
tuturor prevederilor ce se suportă indiferent de dimensiunea lor.
Raportul daunelor va cuprinde toate datele referitoare la asigurarea
iniţială, la reasigurare şi prevederile suferite cum ar fi: numărul poliţei
de asigurare, numele şi adresa asiguratului, numărul şi valoarea
daunelor, data producerii daunei, dauna brută estimată, estimată ca
sumă absolută şi ca procent din suma asigurată, valoare estimată a
pierderii plătibile de reasigurător.
68
Durata şi extinderea răspunderii reasigurătorului vor depinde de

condiţiile contractuale stabilite iniţial între părţi, acesta neavând nici o
obligaţie faţă de asiguratul iniţial ci numai faţă de reasiguratul său.
5.1.2. Metoda contractuală

E
Metoda
Contractuală
Această metodă este cel mai mult utilizată în reasigurările
internaţionale şi a apărut din necesitate. Ea este mai comodă,
cheltuielile de administrare şi cantitatea de muncă sunt mai mici şi se
pretează la toate categoriile de afaceri.
Reasigurarea contractuală este forma obligatorie care are la bază

principiul nou selecţiei pentru cele două părţi.
Contractul este încheiat între cedentă şi reasigurător pentru
reasigurarea unui ansamblu de riscuri fără posibilitatea de a alege un
singur risc sau grupuri de riscuri. Acest ansamblu de riscuri cedate de
asigurător poartă denumirea de portofoliu. Reasigurarea facultativă
este ataşată de noţiunea de risc luată individual, în timp ce
reasigurarea obligatorie este ataşată de noţiunea de portofoliu luată în
totalitate ca o sumă de riscuri.
Denumirea de obligatoriu a reasigurării contractuale vine de la
faptul că asigurătorul direct se obligă să cedeze toate riscurile fără
discriminări iar reasigurătorul se obligă să le accepte în întregime.
Reasigurătorul poate primi prima de reasigurare pentru toate riscurile
şi va suporta daunele în condiţiile concrete ale fiecărui tip de contract.
Reasigurarea obligatorie este importantă; în ultimele decenii s-
au dezvoltat noi forme de reasigurare. Cea mai mare parte a
reasigurărilor se realizează prin diverse forme contractuale,
preponderent prin contractul “excedent de sumă”, urmat de contractul
”excedent de daună”.
69
Contractele diferă sub aspectuldetaliilor pe care le conţin, însă

principiile genralece stau la baza lor sunt aceleaşi indiferent de tipurile
lor.
Un acord de reasigurare este un acord, de obicei, în formă scrisă
încheiat între o companie cedentă (asigurător direct) şi unul sau mai
mulţi reasigurători prin care compania cedentă consimte să cedeze iar
reasigurătorul este de acord să preia în reasigurare toate riscurile
expuse de compania cedentă care intră în termenii acordului în
limitele stabilite.
Conform acestei metode, reasigurătorul nu mai examinează
separat fiecare risc individual şi nu are dreptul să refuze sau să
evalueze un singur risc dacă el nu este inclus în contract. El este
obligat să accepte atât riscurile bune cât şi pe cele rele.
Odată ce contractul a fost încheiat asigurătorul direct sau
reasigurătorul în cazul unui contract de retrocesiune poate obţine
automat reasigurarea pentru riscurile acceptate conform termenilor
acordului.
În principiu compania cedentă este obligată să acorde prioritate
contractului reasigurătorului şi numai dacă protecţia cerută depăşeşte
limitele contractului poate căuta plasarea surplusului în altă parte,
contractul rămânând în vigoare. Reasigurătorul este obligat să accepte
preluarea riscurilor oferite în reasigurare conform tratatului .
La începutul folosirii metodei contractuale se obişnuia ca
reasigurătorii să fie informaţi detaliat de compania cedentă asupra
unor aspecte precum: părţile din risc cedate, sumele reasigurate,
reţinerea proprie, rata primei. Aceste date erau incluse într-un
document numit borderou. Pentru că elaborarea şi trimiterea acestuia
la toţi reasigurătorii implică o cantitate sporită de muncă
administrativă, costuri suplimentare s-a renunţat la această practică la
scurt timp după apariţia metodei contractuale. Reasigurătorii trebuie
70
să lucreze “orb” şi denumirea de “contracte oarbe”, principiul “celei

mai bune credinţe”găsindu-şi aici o concretizare majoră.
Metoda contractuală îl avatajează atât pe reasigurător cât şi pe
reasigurat. Reasigurătorul are siguranţa obţinerii unui volum
substanţial de afaceri de la compania cedentă indiferent de forma
propusă (proporţională sau neproproţională). La tândul său
asigurătorul direct oferă spre reasigurare riscuri grupate în pachete în
forma şi în termenii contractuali cei mai potriviţi pentru interesul său.
Dezavantajul reasigurătorului este că acesta îşi pierde dreptul de
a-şi alege riscurile pentru reasigurare, drept pe care îl are la
reasigurarea facultativă fiind obligat să accepte global toate riscurile
pe care vrea să le cedeze compania de asigurări directe, atât riscuri
bune cât şi riscuri rele.
Metoda contractuală este principala modalitate folosită în
reasigurările internaţionale. Afacerile prin această metodă trebuie
privite şi considerate în legătură în strânsă dependenţă cu rezultatele
totale şi înainte de a accepta încheierea unei tranzacţii potenţialul
reasigurător va dori să obţină cât mai multe detalii privind portofoliul
reasiguratului, managementul său, activitatea de subscriere şi
despăgubirile pentru daunele produse elemente ce au o influenţă
hotărâtoare asupra deciziei privind derularea contractului.
E
Aranjamentele
Aranjamentele facultativ obligatorii-sau “open-covers” facultativ
obligatorii sau
„open-covers”
Metoda facultativ obligatorie sau “open covers” a apărut ca un
răspuns la creşterea continuă a dimensiunii riscurilor individuale care
afectează toate tipurile de asigurare. Concentrarea producţiei în unităţi
mari şi diversificarea metodelor de producţia au dus la apariţia unor
dificultăţi pentru companiile de asigurare în privinţa posibilităţii de
71
absorbţie totală a uno riscuri foarte mari peste capacitatea lor.

Aranjamente de acest tip au apărut şi s-au extins în perioada anilor
1960-1970.
Pe piaţa reasigurărilor contractele de tip facultativ-obligatorii
sunt definite ca “fiind acele contracte încheiate între o companie
cedentă şi un reasigurător sau mai frecvent, între un broker şi un
reasigurător în care acesta din urmă are obligaţia de a accepta
reasigurările voluntar cedate de cealaltă parte”.
Protecţia oferită şi relaţia dintre asigurat şi reasigurător se
situează între metoda facultativă şi cea obligatorie răspunzând unor
caracteristici ale fiecăreia.
Ea este facultativă pentru asigurătorul direct care cedează o
parte din riscuri unui reasigurător în condiţiile în care el însuşi le
decide şi este obligatorie pentru reasigurător să accepte oferta în
configuraţia propusă de compania cedentă.
Acest tip de reasigurare are la bază principiul selecţiei pentru
compania cedentă şi principiul nou selecţiei pentru reasigurător.
Un angajament facultativ-obligatoriu combină elemente ale
reasigurării facultative şi ale reasigurării contractuale. Pentru
compania cedentă, cesionarea este opţională şi la discreţia sa nefiind
obligată să cedeze anumite riscuri ci putând dispune de ele după voia
sa.
Asemănarea cu metoda contractuală este aceea că reasigurătorul
intră într-o afacere cu un asigurător (de obicei în cazul reasigurării
facultative) care acceptă reasigurările oferite conform acordului
propus. Diferenţa este aceea că societatea de asigurări directe
(brokerul) nu este obligată să ofere riscurile pentru asigurare în timpul
derulării acordului.
72
Contractele facultativ-obligatorii reprezintă o modalitate de

reasigurare imediată a oricărui surplus de risc, asemănându-se şi sub
acest aspect cu reasigurarea facultativă.
Forma de reasigurare utilizată este reasigurarea proporţională
“excedent de sumă deşi se întâlnesc şi alte tipuri care sunt definite clar
în acorduri.
Prin ţinerea separată a aranjamentelor facultativ-obligatorii ele
nu deranjează echilibrul contractual şi se întâlnesc ca un supliment al
acestuia.
Textul unei convenţii “open-cover” (facultativ-obligatorii) nu
E
este standardizat dar trebuie să specifice în mod obligatoriu: Textul unei
convenţii
- definirea exactă a tipurilor şi naturii riscurilor ce pot fi „open –
reasigurate; cover”
- aria teritoarială care derivă din activitatea comercială, după caz;

- partea de risc distribuită reasigurătorului şi reţinerea proprie
stabilită ca răspundere masivă – linie monetară sau sumă fixă şi,
dup caz, pe clase de riscuri şi detalierea tuturor riscurilor cedate
şi a celor exluse;
- calcularea primei şi a comisonului companiei cedente;
- durata protecţiei (de obicei, un an cu posibilitatea prelungiri
până la rezilierea printr-o notificare) cu data începerii şi
terminrăii ei;
- măsuri ce se impun în legătură cu daunele;
- proceduri de decontare;
- reglementarea disputelor dintre părţi.
Înainte de acceptarea tranzacţiei reasigurătorul trebuie să se
asigure de buna credinţă şi sinceritatea companiei cedente şi a
brokerului, să se informeze asupra reputaţiei acestora. De multe ori el
introduce în acorduri o restricţie prin limitarea competenţei şi
răspunderii sale (ex. – într-un contract de reasigurare de incendiu,
73
restricţii la afaceri din anumite teritorii) şi prin anumite excluderi (ex.

– unele tipuri de nave-tancuri, pescadoare sau unele riscuri acceptate
de compania cedentă printr-o reasigurare facultativă.
Metoda aranjamentelor facultativ-obligatorii este solicitată de
compania cedentă deoarece ea poate obţine o reasigurare imediată
folosind facilităţile oferite de metoda contractuală şi îşi poate mări
capacitatea de absorbţie prin unele riscuri speciale sau cu o frecvenţă
rară.
Reasigurarea facultativ-obligatorie dezavantajează într-o
oarecare măsură pe reasigurători, ceştia argumentând că sunt privaţi
de posibilitatea de a accepta sau respinge tranzacţii care astfel le-ar fi
oferite direct în sistemul coasigurării şi că nu exercită nici un control
asupra tranzacţiei primite. Ei se află într-o stare de incertitudine,
deoarece în cazul în care apare o nouă daună înainte ca societatea
cedentă să-şi completeze toate acordurile de reasigurare aceştia vor fi
răspunzători până la limita lor ca şi reasigurătorul în reasiguarea
contractuală chiar dacă în momentul producerii daunei nu li se cedase
în mod special nici o parte din risc.
Metoda aranjamentelor facultativ-obligatorii se foloseşte în
reasigurarea de incendii şi în reasigurările maritime pentru a oferi o
protecţie suplimentară pentru riscurile cu o apariţie foarte rară şi
neregulată sau pentru considerente exterioare tranzacţiei.
74
5.2. Pool-urile de asigurare
E
Această formă de reasigurare este caracteristică multor pieţe de
reasigurare. Ea se constituie prin participarea cu capital a mai multor
Pool-urile de
societăţi luând naştere o entitate de sine stătătoare care va avea ca asigurare
obiect de activitate reasigurarea unei anumite părţi a riscurilor

subscrise de aceste companii uneori în schimbul retrocedării către
companiile membre a părţii de risc iniţial acceptate.
Conducerea pool-ului este exercitată alternativ de una dintre
societăţile membre sau de o organizaţie stabilită având ca sarcină
principală împărţirea reasigurărilor cedate pool-ului între toţi membrii
în proporţiile agreate de aceştia sau proproţional cu volumul afacerilor
cedate (volumul de prime).
Un pool poate avea ca activitate reasigurarea unor anumite
riscuri specifice sau a unor anumite afaceri dintr-o categorie
determinată, ex. –incendiu, asigurări de viaţă, asigurări de aviaţie,
catastrofe naturale. În funcţie de convenţia dintre societăţile membre,
pool-ul poate păstra pe cont propriu o reţinere fixă din afacerile pe
care le primeşte devenind un reasigurător cu drepturi proprii.
Afacerile de tip „pool” pot fi administrate în moduri diferite în
funcţie de natura acestora. Conform principiului de organizare şi
funcţionare a pool-ului toţi membrii depun prima sau numai o parte a
ei pentru o categorie specială de tranzacţii într-un fond comun şi
împart daunele totale în aceeaşi proporţie sau intr-o proporţie
agregată. Profiturile şi cheltuielile se împart în acelaşi mod.
În cazul acceptări unor riscuri pentru asigurarea de o societate
membră aceste pot fi trecute în întregime pool-ului, o parte a lor pot fi
reţinute de societate şi se transferă pool-ului surplusul (ca plinuri sau
linie monetară) sau societatea reţine o cotă parte din acceptarea sa
cedând restul pool-ului. Afacerile astfel primite de pool sunt împărţite
75
şi retrocedate societăţilor particulare, fie fără reţinere din parte pool-

ului, fie după reţinere stabilită conform tabelului de limite întocmit de
pool sau pool-ul participă la afacerile primite pe bază de cotă – parte
împreună cu societăţile membre. Subscriitorul oricărei societăţi
particulare la un pool cunoaşte capacitatea şi caracterul subscriitorilor
celorlalte societăţi membre, mai ales când pool-ul acoperă un teritoriu
restrâns.
Pool-urile au fost create în unele ţări sau regiuni pentru a păstra
fluxul tranzacţiilor la ţara sau zona respectivă.
De cele mai multe ori, aranjamentele pool se bazează pe forma
reasigurării proporţionale dar se întâlnesc şi aranjamente de tip
excedent de daună (în special pentru riscurile catastrofă).
Utilizarea frecventă a aranjamentelor de tip pool are la bază
F anumite avantaje specifice:
Avantajele
utilizări 1. –societăţile membre ale pool-ului obţin o cotă-parte (uneori şi o
pool-urilor
cotă excedent) dintr-o gamă mai mare de afaceri realizându-se
astfel o dispersare mai bună şi un echilibru al portofoliului lor;
2. –uneori, un singur risc, constituit din blocuri mari de afaceri, poate
fi mai uşor absorbit în asigurarea existentă decât în cazul în care
fiecare afacere ar fi tratată separat;
3. –pe pieţele de asigurări mai puţin dezvoltate, unde se manifestă o
instabilitate semnificativă, pool-ul de reasigurare coordoneză
activitatea şi resursele de asigurare pentru a face faţă cererii
apărând ca un reasigurator serios şi prin activitatea sa ajută la
fixarea cotelor de primire la un nivel corespunzător riscului
respectiv. Această situaţie este posibilă deoarece pool-ul pune la
dispoziţie evidenţa şi evoluţia primelor şi statistica daunelor la o
gamă largă de faceri.
Aranjamentele de tip pool nu sunt perfecte ele au şi
dezavantaje în special de ordin economic:
76
a) nivelul cheltuielilor creşte cu cheltuielile suplimentare

implicate prin introducerea unei faze intermediare în
plus în procedura de reasigurare (evidenţele şi
personalul necesar);
b) pericolul potenţial de acumulare de riscuri de natură
apropiată:
c) resursele membrilor pot fi insuficiente pentru a face
faţă unei confruntări cu pierdere de acest tip.
Practica internaţională a reasigurărilor cunoaşte o diversitate de
forme şi metode de acoperiri pretabile oricăror tipuri de riscuri sau
numai pentru anumite riscuri specifice. Se poate afirma că fiecare
contract în parte reprezintă un caz deosebit ce trebuie analizat separat.
Aceasta este posibil datorită varietăţii de situaţii cu care se confruntă
societăţile de asigurări directe şi de reasigurări. Încercările de
uniformizare a clauzelor contractual pentru diferite tipuri de
reasigurare nu au reuşit să surprindă în totalitate această diversitate.
Pentru lucrătorii din domeniul reasigurărilor se impune o pregătire
profesională deosebită, competenţă, cunoaşterea tuturor tipurilor de
tranzacţii a riscurilor, a acoperirilor celor mai potrivite astfel încât
afacerile să fie benefice pentru ambii parteneri.
77
&
Timp estimat
30 min.
1. Definiţi metoda facultativă?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
2. Principalele caracteristici ale metodei facultative?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
3. Plata daunelor în cazul asigurărilor facultative?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
4. Definiţi metoda contractuală?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
5. Ce trebuie să conţină textul unei convenţii „Open-Covers” ?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
6. Definiţi pool-urile de asigurare?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………....
........................................................................................................................
7. Care sunt principalele avantaje ale folosiri pool-urilor de asigurare?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………........................................
....................................................................................
78
CAPITOLUL VI
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR ŞI
REASIGURĂRILOR
6.1. Caracterizare generală

6.2. Intermedierea în asigurări şi reasigurări
6.1. Caracterizare generală
Creşterea şi diversificarea activităţii economice, a schimburilor

internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe
active şi concurente de asigurări şi reasigurări.
Asigurările şi reasigurările sunt marcate de un grad ridicat de
eterogenitate determinat de existenţa unei diversităţi de tipuri şi
categorii de afaceri rezultând pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor
fiecare fiind individualizată prin preponderenţa unor anumite tipuri de
tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi de asigurări şi
reasigurări, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli.
Tranzacţiile internaţionale cu asigurări sunt marcate de
reglementările naţionale ale fiecărei ţări.
Dispersia internaţională a riscurilor mari prin intermediul E
Dispersia
asigurării poate fi realizată: internaţională
a riscurilor
a) prin asigurare directă posibilă prin participarea
prin asigurări
asigurătorilor străini în calitate de coasigurători alături
de societăţile naţionale;
b) prin transferarea unei părţi a riscurilor asumate de
asigurătorii naţională prin reasigurarea internaţională.
Asigurătorul / reasigurătorul străin poate opera printr-o
societate locală, poate împuternici un agent în străinătate delegat prin
79
contract să subscrie în numele său sau să înfiinţeze propriile filiale în

străinătate.
Asigurătorul / reasigurătorul poate exercita servicii de asigurare
în sensul că subscrie, de obicei la sediul său, asigurarea riscurilor
localizate în alte ţări. Astfel de servicii pot fi oferite naţionalilor (acasă
sau în străinătate) fie străinilor aflaţi în ţara sa . Această categorie de
afaceri poartă denumirea de „Business transfrontiere” termen mai mult
descriptiv dar mai puţin confuz decât „service business” folosit în
Uniunea Europeană.
Comerţul internaţional cu asigurări este redus în comparaţie cu
cheltuielile mondiale cu primele de asigurare şi cu tranzacţiile
internaţionale. Cota ce revine asigurătorilor străini diferă de la o ţară
la alta, dar a crescut mai ales datorită liberalizării comerţului în
diferite regiuni ale lumii şi fuzionărilor şi achiziţiilor în domeniul care
au marcat configuraţia şi evoluţia acestui sector. Eliminarea tuturor
restricţiilor ar putea duce la o creştere globală.
F Pieţele de reasigurări nu pot fi tratate separat ci în corelaţie cu
Pieţele de pieţele de asigurări pe care se bazează. De cele mai multe ori, atât
reasigurări
asigurările cât şi reasigurările se tranzacţionează pe aceleaşi pieţe. Cea
mai puternică creştere a activităţii de asigurare şi reasigurare a avut
loc în ultimii douăzeci de ani.
La baza acestei evoluţii rapide se află următorii factori:
1) creşterea economică fără precedent a ţărilor
F industrializate după al doilea Război Mondial, progresul tehnic şi
Factori ai dezvoltarea socio-umană sub toate aspectele. Asigurările şi
dezvoltări
rapide a reasigurările internaţionale au reprezentat singura cale ce a generat
asigurărilor şi
reasigurărilor capacitatea suficientă pentru a asigura satisfacerea acestor nevoi.
2) Schimburile intervenite în structura pieţelor de asigurări în
mai multe părţi ale lumii care au fost determinate de măsurile adoptate
în unele ţări în scopul limitării activităţii companiilor străine de
80
asigurări pe teritoriul lor instituind monopolul de stat în domeniul

asigurărilor.
Datorită dimensiunilor reduse ale acestor pieţe şi lipsei de
experienţă, noii asigurători interni care şi-au asumat răspunderea
pentru acoperirea riscurilor interne nu dispuneau de capacitate
suficientă fiind obligaţi să apeleze la facilităţile oferite de reasigurările
internaţionale.
Piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor a fost
dominată de companii de profil din Marea Britanie, Germania,
Elveţia, Franţa, SUA, Japonia.
În acelaşi timp cu creşterea cererii de asigurare şi reasigurare s-
a produs o explozie în ceea ce priveşte numărul companiilor de profil
şi în alte ţări apărând noi pieţe în special în zonele libere şi în ţări ce
oferă facilităţi fiscale. Au luat fiinţă şi companii preponderent de
reasigurare care îşi desfăşoară activitatea pe plan naţional şi regional.
3) Îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor directe,
care a împiedicat companiile internaţionale să-şi desfăşoare activitatea
ca asigurători direcţi pe pieţele internaţionale.
Companiile de reasigurare pentru a se menţine pe aceste pieţe
au fost obligate să încheie tranzacţii de reasigurare.
Creşterea relativ lentă şi chiar stagnarea nivelurilor veniturilor
obţinute din primele de asigurări directe în comparaţie cu cele din
reasigurări au dus la situaţia ca mulţi asigurători şi instituţii financiare
să investească în reasigurare din considerente economice.
4) Globalizarea serviciilor financiare şi a serviciilor de
asigurări au dus la o concentrare puternică a comerţului internaţional
cu aceste servicii.
Fuzionările care exprimă tendinţa de concentrare a ofertei
internaţionale vor determina o dominaţie şi mai puternică şi vor fi cele
care vor crea piaţa viitorului cu regulile sale.
81
Cele mai reprezentative pieţe de asigurări şi reasigurări sunt

concentrate în mari centre comerciale şi financiare ale lumii unde se
desfăşoară majoritatea acestor tranzacţii. Unele dintre acestea sunt
pieţe care serveau numai asigurătorilor direcţi locali şi care în urma
extinderii activităţii unor companii de asigurare şi-au deschis filiale
devenind internaţionale. Ex. – Londra, Japonia, SUA, Europa
continentală. Fiecare dintre acestea este o piaţă internaţională pentru
că o mare parte din afacerile încheiate provin de la societăţi de
asigurări şi reasigurări din alte ţări şi pentru că influenţează în mare
măsură uzanţele şi practicile altor pieţe. Ele diferă în ceea ce priveşte
dimensiunile, preponderenţa unor anumite categorii de afaceri, al
stilului, uzanţelor şi modalităţilor de încheiere a tranzacţiilor căpătând
unicitate. În cadrul acestor pieţe achiziţionează: societăţile de
asigurare, societăţile de reasigurare şi agenţiile de intermediere
(brokeri). Contractele de asigurare de valori mari dar şi cele de
reasigurare sunt încheiate direct; poziţia cea mai semnificativă o deţin
brokerii pentru stabilirea celor mai bune legături între părţile doritoare
să încheie contracte de asigurări şi reasigurări.
O caracteristică a acestor pieţe este aceea că deoarece sunt
prezente atât societăţi de asigurare cât şi societăţi de reasigurare, o
societate este simultan cumpărător şi vânzător de reasigurare.
Orice piaţă este alcătuită din cerere şi ofertă; pe pieţele de
asigurări şi reasigurări există clienţi şi ofertanţi.
În calitate de clienţi pot fi persoane fizice şi juridice care au
nevoie şi doresc protecţia pentru anumite riscuri la care sunt expuse.
Astfel, persoanele fizice solicită asigurări pentru locuinţe,
autovehicule, bunuri personale, asigurări de viaţă, accidente,
răspundere faţă de terţi. Deci, asigurările încheiate de persoanele fizice
reprezintă o parte importantă a pieţei. Cea mai mare parte a
82
asigurărilor sunt încheiate de persoane juridice ale căror poliţe au

valori mari sau foarte mari.
În calitate de ofertanţi ai acestor servicii apar societăţi
specializate. Natura acestora este deosebită şi este determinată de
activităţile specializate pe care le întâlnesc următoarele categorii de
firme:
1) purtători specializaţi ai riscului, adică asigurători şi
reasigurători care oferă protecţie clienţilor;
2) intermediari, cei mai importanţi sunt brokerii de asigurare
care acţionează ca reprezentanţi ai cumpărătorilor de asigurări sau
reasigurări în plasarea riscurilor şi obţinerea protecţiei; cea de a doua a
categorie o reprezintă agenţii de asigurare care oferă clienţilor poliţele
unui anumit asigurător;
3) firmele ce oferă servicii specializate asociate activităţii de
asigurare: constatatori, evaluatori, lichidatori de daune, consultanţi în
domeniul managementului de risc.
Asigurători şi reasigurători
E
Asigurători şi
reasigurători
Grupul vânzătorilor de asigurări şi reasigurări cuprinde

companiile de asigurare, reasigurare care primesc (acceptă) riscuri în
asigurare/reasigurare în schimbul primelor de asigurare/reasigurare
devenind asigurători/ reasigurători. Se constată că pe majoritatea
pieţelor naţionale şi internaţionale funcţionează un număr diferit de
companii autohtone sau străine. Este important pentru stabilirea pieţei,
pentru încrederea clienţilor şi pentru efectele pe care activitatea
societăţilor de asigurări şi reasigurări le generează pentru economia
respectivă ca ele să fie solvabile , să aibă o conduită adecvată şi să
ducă la creşterea sau menţinerea climatului de încredere al clienţilor în
ideea de protecţie prin asigurare şi în asigurătorii de pe piaţă.
83
Siguranţa şi securitatea financiară care din punct de vedere al

clientului se reflectă în capacitatea de a face faţă obligaţiilor de plată
asumate faţă de creditorii săi reprezintă punctul central al oricărei
aprecieri sau evaluări a acestora. În acest scop de folosesc o serie de
criterii, obiective şi subiective. O serie de indicatori economico-
financiari cu caracter general sau specific contribuie la crearea unei
imagini complete şi corecte. Acest lucru este realizat profesional de
„agenţii de rating” şi mai cunoscute fiind agenţiile americane Standard
and Poor’ s, Moody’a şi AM Best.
Rating-ul exprimă capacitatea debitorului (a companiei de
F asigurare – reasigurare) de a face faţă obligaţiilor de plată către
Rating-ul creditori. Companiile de rating folosesc o clasificare iar clasa în care o
societate este încadrată o poziţionează în funcţie de aceste criterii. Cu
cât societatea se încadrează într-o clasă mai bună cu atât este mai
solidă sub aspect financiar putând să facă faţă obligaţiilor
contractuale; în ceea ce priveşte clienţii, rating-ul exprimă abilitatea
de a plăti daunele. Indiferent de scara convenţională utilizată, cele
două categorii principale sunt: societăţi „sigure” şi societăţi
„vulnerabile” . ca urmare a evoluţiei pieţelor şi a activităţii
asigurătorilor, rating-ul are un caracter dinamic şi sunt multe situaţii în
care de la un an la altul rating-ul unei companii se schimbă. Evaluarea
se bazează pe analiza cantitativă şi calitativă a informaţiilor
disponibile şi necesare.
Principalii factori în evaluarea companiilor de asigurări ţin de
mediul economic şi de afaceri; există şi factori individuali specifici:
riscul domeniului (ameninţarea potenţială a unor noi concurenţi,
ameninţarea substituirii anumitor produse sau servicii,
competitivitatea sectorului, puterea şi posibilitatea de negociere pe
piaţă între clienţi li asigurători, mediul legislativ); poziţia în raport cu
concurenţa; punctele „tari” şi punctele „slabe” ale companiei; strategia
84
şi managementul firmei, categoriile de asigurări practicate, produsele

oferite şi canalele de distribuţie utilizate; rezultatele financiare din
activitatea de asigurare; capitalizarea, indicatorii de solvabilitate şi
lichiditate; flexibilitatea financiară (capital şi sursele capitalului);
politica de investiţii, rezultatele obţinute şi riscul investiţional;
profitabilitatea, modul de calcul şi nivelul rezervelor; calitatea
managementului; modul de organizare, comportamentul de piaţă,
relaţiile dintre companiile membre ale grupului, gradul de dependenţă
faţă de compania mamă şi companiile subsidiare, activitatea
internaţională.
În privinţa metodelor de rating utilizate, se constată diferenţe în
modul de abordare şi de calcul deşi procedura utilizată este uniformă
din punct de vedere al agenţiei de rating. Atunci când rating-ul se
efectuează din propria iniţiativă a agenţiei se utilizează informaţiile
publice disponobile din rapoartele anuale ale asigurătorilor, în timp ce
atunci când se efectuează la cerere, se presupune şi accesul la
informaţii interne alături de contactul şi discuţiile cu managementul
asigurătorului.
Clasele de rating pot avea un caracter general oferind o imagine E
Clasele de
globală asupra companiei de asigurare, atunci când analiza se bazează rating
pe indicatorii prezentaţi sau pot exprima anumite caracteristici atunci
când reflectă numai abilitatea de a plăti daunele sau solbilitatea
acesteia.
Rating-urile celor trei mari agenţii sunt diferite. Ex. – în cazul
AM Best nivelul “B+” indică o putere financiară foarte bună în timp
E
Exemplu
de la Standard and Poor’s “, B+” indică o companie vulnerabilă.
Moody’s este foarte prudentă şi rezervată în a da “notele” maxime.
Luând ca exemplu Standard and Poor’s rating-urile sunt
împărţite în două categorii: companii sigure, ale căror rating sunt cele
85
din grupa A şi BBB şi companii vulnerabile care include retul

calificativelor.
Semnificaţia rating-urilor folosite este următoarea:
Companii sigure:
AAA – indică securitate financiară “superioară” în mod
absolut şi relativ; capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă
de asiguraţi este foarte mare prin varietatea condiţiilor
economice şi de subscriere;
AA – securitate financiară “ excelentă” capacitatea de a
face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este puternică prin
varietatea mare a condiţiilor economice şi de subscriere;
A – securitate financiară “bună” capacitatea de a face faţă
obligaţiilor faţă de asiguraţi este sensibilă la condiţiile
economice şi de subscriere adverse;
BBB – securitate financiară adecvată dar capacitatea de a
face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este sensibilă în
condiţiile economice şi de subscriere adverse.
Companii vulnerabile:
BB – securitatea financiară poate fi adecvată dar
capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi, în
mod deosebit a celor pe termen lung, este vulnerabilă în
condiţiile economice şi de subscriere adverse;
B – securitatea financiară vulnerabilă, capacitatea de a
face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi fiind în mod special
vulnerabilă la condiţiile economice şi de subscriere
adverse.
CCC – securitatea financiară extrem de vulnerabilă,
capacitatea de a face faţă obligaţiilor faţă de asiguraţi este
pusă sub semnul întrebării, depinzând fundamental de
condiţiile economice şi de subscriere.
86
CC – incapacitatea de plată este iminentă pentru toate

obligaţiile de plată pe care le au, cu excepţia celor de
asiguraţi.
R – compania este deja sub supravegherea autorităţii de
supraveghere din ţara respectivă urmând adoptarea de
măsuri de reabilitare sau lichidare.
Upi - companii neclasificat, companii noi între 1-3 ani,
companii care sunt confruntate cu schimbări mari în
management sau activitatea curentă şi cele în încetare de
activitate.
Spi – rating-ul a fost suspendat datorită întârzieri în
primirea datelor de bază cărora se face rating-ul.
Rating-urile cuprinse între AA şi B se pot adăuga + sau – care
arată o poziţie relativă în categoriile respective şi nu exprimă tendinţa
către o categorie superioară sau inferioară.
Tipurile de companii pe care le întâlnim pe piaţă în calitate de
asigurători şi reasigurători sunt: companii de asigurări, companii
captive de asigurări şi reasigurări, asociaţii mutuale, companii de
reasigurări, sindicate Lloyd’s, pool – uri de subscriitori.
Companiile de asigurări (asigurători direcţi) sunt principalii
ofertanţi de asigurări şi cumpărători de reasigurări pe pieţele
internaţionale ale asigurărilor şi reasigurărilor.
Companiile de asigurări directe se consideră că desfăşoară un
volum de reasigurări mai mare decât companiile profesionale.
În această activitate nu există o practică uniformă: ele adoptă
atitudini şi tendinţe diverse în funcţie de dimensiunile lor, de tipurile
de riscuri, de formele de contractare a reasigurărilor, astfel încât nu se
poate face o generalizare a comportamentului lor în privinţa
reasigurărilor. Companiile mai prevăd în structura lor organizatorică
un departament specializat sau o sucursală ce se ocupă de primiri sau
87
cedări de reasigurări. Companiile de dimensiuni mai mici sau mojlocii

şi cele mari care doresc să preia riscuri prin sistemul reasigurării
folosesc metoda subcontractării acestei activităţi prin agenţiile de
subscriere sau apelează la brokeri.
Multe companii se limitează numai la o singură formulă
contractuală (ex. – se acceptă primirea riscurilor numai prin metoda
reasigurării faculative).
Pe unele pieţe o importanţă deosebită o au companiile de stat de
asigurări. Dimensiunile şi volumul afacerilor lor sunt reprezentative
mai ales în ţările în care asigurările sunt monopol de stat.
Prin activitatea de cedare de riscuri în reasigurare, companiile
de stat pot apare ca unicii cumpărători de reasigurări din ţările lor ce
achiziţioneză pe piaţa internaţională a reasigurărilor şi pot exercita o
influenţă mai mare decât cea a companiilor individual private.
Corporaţiile de stat de asigurări şi reasigurări au o activitate
specifică în fiecare ţară. Chiar dacă sistemul de asigurare sau
reasigurare nu este monopol de stat pot exista diferite reglementări
referitoare la anumite obligaţii ale companiilor privind asigurările şi
reasigurările. În unele ţări care se confruntă cu dificultăţi economice
apelarea la reasigurătorii internaţionali este exclusă pentru a păstra
rezervele valutare în ţară.
Reasigurătorii (societăţi specializate de reasigurare) apar în
calitate de vânzători, ofertanţi ai tranzacţiilor de reasigurare. Atunci
când efectuează afaceri de retrocedare a unei părţi din tranzacţia
iniţială de reasigurare ci apar în calitate de cumpărători de reasigurare
având la bază aceleaşi motive pe care le are şi asigurătorul direct când
solicită reasigurarea.
88
Retrocedarea se foloseşte în cazul unor riscuri mari ce pot duce

la pierderi catastrofale datorită unor pericole naturale. Reasigurătorul,
în calitate de cumpărător de reasigurare, caută protecţie sub forma E
Retrocedarea
reasigurării neproporţionale dar o practică fracvent întâlnită pe piaţa
reasigurărilor internaţionale este şi cea a reciprocităţii.
Companiile profesionale de reasigurări sunt societăţi
specializate de reasigurări şi reprezintă categoria pricipală de
reasigurători prezenţi pe piaţa internaţională.
S – au înfiinţat companii de reasigurare sub forma de societăţi
comune cu parteneri din ţări diferite: Marea Britanie, Elveţia, Japonia.
Companiile de stat de reasigurare apar în postura de
cumpărători de reasigurare în cazul retrocedării unei părţi din riscurile
preluate; activitatea lor urmează practicile de reasigurare şi
retrocesiune ale companiilor private se reasigurare, cu unele resticţii
impuse de legislaţia ţării de origine.
În unele ţări, în special din continentul latino – american,
reasigurările interne sunt monopol de stat 100%, în timp ce în altele
este obligatorie reasigurarea numai la o anumită companie străină.
Companiile captive de asigurări şi reasigurări constituie o
E
categorie aparte a asigurătorilor şi a reasigurătorilor cunoscând o Companiile
captive de
dezvoltare deosebită în perioada postbelică strâns legată de formarea asigurări
marilor companii industriale şi comerciale.
În literatura de specialitate se apreciază că adevăratul motor al
actualei dezvoltări a companiilor captive de asigurări l-a constituit
complexitatea crescândă a tehnicilor de management al riscului. Ele
reprezintă o metodă frecventă în cazul societăţilor care au un
management al riscului adecvat, istoricul daunelor s-a dovedit a fi bun
iar capacitatea financiară proprie a deţinătorului companiei captive
este ridicată. Termenul “captiv” a început să fie folosit de 40 de ani
odată cu creşterea numărului companiilor create în mod expres pentru
89
furnizarea serviciilor de gestiune , societăţilor captive implantate în

Insulele Bermude. Acestea permiteau economii, motiv pentru care
societăţi transnaţionale şi-au creat propriile lor companii captive
pentru a beneficia de reglementări şi concesiuni fiscale.
Se estimează că în prezent în lume funcţionează 2000 de astfel
de companii aparţinând firmelor din ţări dezvoltate a căror activitate
se desfăşoară în ţările ce atrag investitori străini.
În optica nord-americană, “raţiunea de a fi” a companiilor
captive este folosirea lor ca un canal de reasigurare . cea mai mare
parte a operaţiunilor se concentrează în ţările dezvoltate.
Recurgerea la companii de asigurare captive este mai frecvent
întâlnită în unele sectoare ca: petrochimia, siderurgie, energetică,
industrie, farmaceutică, materiale de construcţii, industria alimentară,
industria extractivă, transporturi şi mai puţin în domeniul bunurilor de
consum şi industriale, construcţii. Obiectul lor de activitate se rezumă
la asigurările şi reasigurările de bunuri.
Companiile captive au configuraţii şi dimensiuni diferite. Unele
sunt organizate sub forma asociaţiilor mutuale (reciproce) altele sub
forma societăţilor pe acţiuni. Cele mai multe companii captive au
toate caracteristicile unei companii clasice de asigurări, dar sunt
administrate independent de societatea mamă.
După sfera de cuprindere a activităţii pe care o desfăşoară,
F întâlnim pe piaţă două categorii de companii captive:

Categorii 1) companii captive private care asigură numai riscurile
de
companii proprietarului lor. Acestea pot fi:
captive a) exclusive, când asigură numai riscurile singurei societăţi de
care aparţine;
b) de interes comun în situaţia în care aparţin şi asigură sau
reasigură mai multe societăţi. Ele au fost create de asociaţii
comerciale sau profesionale pentru a răspunde necesităţilor
90
membrilor lor în materie de asigurări şi se aproprie de

sistemul asigurărilor mutuale.
2) companii captive mixte care alături de asigurarea riscurilor
proprietarului său efectuează asigurări şi pentru terţe părţi.
O altă calsificare a companiilor captive are la bază relaţia dintre
acestea şi societatea mamă şi locul de implantare a acestora în raport
cu naţionalitatea şi sediul societăţii de care aparţin. Distingem asfel
categoriile următoare:
1) Companiile “oushore” care sunt societăţi de drept din ţara gazdă
E
Companiile
ce îşi desfăşoară activitatea în acea ţară şi sunt supuse regimului fiscal „oushore”
local. Ele reprezintă circa 15% din totalul companiilor captive.

2) Companiile “offshore” care sunt societăţi de drept străin ce îşi E
desfăşoară activitatea în alte ţări în conformitate cu legislaţia din ţara Companiile
„Offshore”
gazdă. Ele constituie majoritatea companiilor captive 85% din total
fiind situate în ţările ce oferă facilităţi fiscale, impozite reduse sau
scutiri.
În adoptarea deciziei de a înfiinţa o companie „offshore”,
proprietarul companiei va căuta condiţii favorabile: stabilitate politică,
control minim al schimburilor, regim fiscal şi condiţii optime pentru
investiţii, absenţa unor reglementări rigide în materie de asigurări,
comunicaţii internaţionale adecvate, etc.
Poziţia acestor companii pe piaţa internaţională a asigurărilor şi

reasigurărilor este considerabilă, dar activitatea lor nu poate influenţa
decisiv tendinţele manifestate de la o perioadă la alta.
Pentru reasigurări agenţiile de subscriere sunt folosite ca o
legătură între companiile cedente şi reasigurători, în cazul în care una
dintre părţi nu este reprezentată de piaţă. Ele sunt solicitate de
companiile cedente iar pentru serviciile prestate sunt remunerate prin
două metode distincte sau prin combinarea lor, perceperea unui
91
comision asupra primelor sau prin împărţirea într-o proporţie

convenită a profitului rezultat din afacere.
Ele oferă în calitate de vânzări de reasigurare în măsura în care
sunt solicitate de companiile cedente pentru a li se găsi cei mai
potriviţi reasiguratori pentru riscurile pe care ele doresc să le cedeze.
Agenţiile de subscriere sunt specializate în anumite clase de afaceri iar
subscriitorii săi sunt recunoscuţi pe piaţă ca experţi. Ele nu mai au o
mare cătare pe piaţă internaţională deoarece prin statutul lor de
reprezentare a unor societăţi neagreate pe piaţă, au acţionat uneori
nelimitat, necontrolat în numele şi pe contul acestora.
Asociaţiile mutuale reprezintă o formă de asociere a mai multor
F persoane care contribuie la crearea fondului de asigurare din care vor
Asociaţile
Mutuale despăgubiţi cei care vor suporta pagube. Ele nu au capital şi aparţin
contractanţilor asigurărilor astfel încât orice nou contractant devine
coproprietar al asociaţiei. În cazul în care istoricul daunelor se
dovedeşte a fi bun în activitatea asociaţilor, contribuabilii nu vor primi
nici un fel de venituri suplimentare şi vor putea beneficia de rate de
primă mai redusă. La începutul activităţii lor dacă fondurile create nu
erau suficiente, asociaţiilor li se solicitau contribuţii suplimentare.
Fiecare asociaţie decide singură care este politica adecvată
(participarea la profit, aplicarea unor prime reduse, acordarea de
bonusuri). Datorită nevoi de capital se constată un puternic fenomen
de demitualizare a acestora şi de transformare a lor în societăţi
comerciale.
Sindicatele Lloyd’s au o mare importanţă pe pieţele
internaţionale, în special pe piaţa Londrei. Ele au ca membrii persoane
fizice şi juridice care răspund pentru riscurile asumate fiind implicate
atât în asigurări cât şi în reasigurări.
92
Pool-urile de subscriere marchează o varietate de aranjamente

organizatorice. Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru
reasigurări oferite de pieţele convenţionale de reasigurări prin
mobilizarea capacităţii locale sau prin încheierea de tranzacţii directe
de asigurare sau reasigurare.
După spaţiul geografic în care îşi desfăşoară activitatea pool- E
urile pot fi: Clasificarea
pool-urilor
- naţionale – se ocupă cu mobilizarea capacităţii de după spaţiul
geografic
asigurare directă a marilor riscuri. Unele dintre ele pot fi specializate.
Ele sunt implicate şi în activităţi internaţionale. Alte pool-uri interne
acţionează ca organizaţie de asigurare în care membrii individuali
cedează pool-ului o parte din asigurările directe la care au subscris şi
apoi împart riscurile respective în proporţiile convenite între toţi
membrii pool-ului prin retrocesiune.
- regionale – care au cunoscut o mare extindere în multe
părţi din lume. Activitatea pool-urilor este coordonată de o companie
care îşi asigură rolul de „leader”. Pool-urile de asigurare şi reasigurare
reprezintă o grupare de asigurători şi reasigurători ce constituie
organizaţie menită să desfăşoare o activitate de asigurare şi
reasigurare.
La vânzătorii de reasigurări pool-urile s-au constituit pe bază
locală şi regională sub forma unor asociaţii condusă de unul dintre
membrii sau ca o companie separată de reasigurare în care membrii
săi sunt acţionari.
Volumul afacerilor pe care acesta îl încheie este mic în raport
cu dimensiunile pieţei internaţionale ale asigurărilor. Ele nu pot fi
neglijate având în vedere rolul pe care îl au în asigurările şi
reasigurările acestor ţări . deşi aceste pool-uri au avantaje în domeniul
asigurărilor şi reasigurărilor prin modul lor de funcţionare le reduc
fluxul afacerilor internaţionale de reasigurări. Ele practică
93
reasigurările numai pentru protecţia împotriva unor catastrofe naturale

ce pot provoca pierderi pentru membrii săi.
6.2. Intermedierea în asigurări şi reasigurări
Asigurarea şi reasigurarea nu se încheie în mod direct între

părţile contractante ci prin intermediari.
În asigurări există două categorii de intermediari:
- agenţi de asigurare;
F - brokeri de asigurare.
Deosebiri Deosebirile dintre ei sunt sintetizate în tabelul de mai jos:
între
brookeri de Tabel
asigurare şi
Prezentarea agenţilor de asigurare şi a brokerilor de asigurări
agenţi de
asigurare Nr. Brokeri de asigurare
crt. Agenţi de asigurare
0 1 2
1 Reprezintă interesele Reprezintă interesele
asigurătorului asiguratului/reasiguratului
2 Vând poliţele de asigurare ale Cumpără asigurări /reasigurări
unuia sau mai multor pentru clientul său numit
asigurători principal
3 Persoane fizice care lucrează Persoane juridice
full-time sau part-time pentru independente, specializate în
asigurătorul pe care îl intermediere în asigurări
reprezintă pe baza unui
contract
4 Nu sunt profesionişti în Sunt experţi în asigurări
asigurări
5 Ca regulă, nu pot fi daţi în Pot fi daţi în judecată pentru
judecată pentru neglijenţă în neîndeplinirea sau îndeplinirea
exercitarea profesiei defectuoasă a sarcinilor lor
6 Remunerat de asigurător prin Remunerat de asigurător prin
salariu, comision sau o comision denumit brokeraj.
combinare a acestora Atribuţii privind găsirea
Uneori are atribuţii limitate protecţiei optime pentru
(numai completarea cereri de client,închirierea contractului
asigurare) fără dreptul de a de asigurare uneori şi
emite poliţa de asigurare administrarea daunei
94
Agenţii de asigurare reprezintă un canal de distribuţie utilizat

mult de societăţile de asigurare pentru vânzarea poliţelor lor. Aceştia E
Agenţii de
sunt utilizaţi pentru asigurările încheiate de persoanele fizice (în asigurare
special asigurări de viaţă, autovehicule, bunuri).
În unele companii ei sunt implicaţi şi în activităţile legate de
constatarea, evaluarea şi lichidarea daunelor.
Piaţa internaţională actuală a asigurărilor şi reasigurărilor este
de neconceput fără prezenţa activă a brokerilor. Existenţa lor apare
necesară datorită ritmului rapid al modificării condiţiilor economice,
sociale şi politice în lume, schimbări periodice a legislaţiei unor ţări
privind reglementarea activităţilor de asigurare şi reasigurare
referitoare la depozitele de fonduri, restricţiilor privind transferul
fondurilor în afara ţări. Ei mobilizează o mare parte din capacitatea
mondială de asigurare şi reasigurare şi conferă pieţei o mare
mobilitate şi flexibilitate.
E
Termenul de broker desemnează persoanele juridice care Definiţia
Brokerilor
acţionează în calitate de intermediari pentru obţinerea partenerilor şi
angajarea unor afaceri de asigurare sau reasigurare reprezentând
clientul, adică asiguratul, în cazul asigurări, reasiguratul în cazul
resigurării.
95
&
Timp estimat
30 min.
1. Cum se poate realiza dispersia internaţională a riscurilor?

………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
2. Ce este rating-ul?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
3. Enumeraţi clasele de rating?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
4. Ce se înţelege prin retrocedare ?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
5. Categorii de companii captive ?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
6. Definiţii companiile „offshore”?
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………....
........................................................................................................................
7. Principalele deosebiri între brokerii şi agenţi de asigurări?.
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………
96
BIBLIOGRAFIE
1. Alexa C., Ciurel V. – „Asigurări şi reasigurări în comerţul

internaţional”, Ed. ALL BACk, Bucureşti, 1992.
2. Constantinescu D. A., „Asigurări şi reasigurări”, Ed. Brend,
Bucureşti, 1998.
3. Constantinescu D. A., Dobrin M., - „Asigurarea şi
managementul riscului”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998.
4. Lamberge H., -„Economie et Finance de L’Assurance et de la
Reassurance”, Delloz, Paris, 1981.
5. Popovici D., -„Teoria şi tehnica asigurării, reasigurării de
persoane”, Ed. Orizonturi universitare, Timişoara, 1999.
6. Purcaru I.,- „Matematică şi asigurări”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1995.
7. Seuleanu V., Barna F., Herbei R., Mutascu M., Răileanu M., -
„Aigurări comerciale”, Ed. Mirton, Timişoara, 2001.
8. Văcărel I., Bercea F., - „Asigurări şi reasigurări”, Ed. Expert,
Bucureşti, 1998.
9. William A., Heins R., - „Risck, Management and Insurance”,
Me Gran Hill Book Company, 1989.
Zeatman, Rerome M., - „Manuel international de L’assurance”, Ed.
Economic, Paris, 1998.
97

Asigurari Si Reasigurari ID

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asigurari Si Reasigurari ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asigurări şi reasigurări – curs universitar ID

Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu

Conf. Univ. Drd. Văduva Maria

1.1.Necesitatea reasigurării, funcţionarea şi utilizarea…………………………..5

2.1. Definirea contractului de reasigurare……………………………………...15

4.1. Tipuri de contracte proporţionale………………………………………….28

5.1. Metode reasigurare…………………………………………………………58

1.1.Necesitatea reasigurării, funcţionarea şi utilizarea

1.1. Necesitatea reasigurării funcţionarea şi utilizarea

retrocesiune (retrocedare), compania cedentă fiind retrocedent iar

În afară de reasigurat şi reasigurător, reasigurarea mai cuprinde

c) Unităţi de expunere la risc interdependente

La rândul lor toţi sau o parte dintre reasigurătorii companiei A pot

Cumpărarea unei reasigurări implică plata unui preţ, prima de

mărimea fluctuaţilor costurilor ce trebuie plătite din resursele proprii.

c) Finanţare. Multe reasigurări sunt cumpărate din raţiuni

1.2. Funcţiile reasigurării

Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului

F reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asiguratorului de a

creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere

2.1. Definirea contractului de reasigurare

Relaţia stabilită între reasigurător şi reasigurat pe baza liberului

Din analiza definiţiilor de mai sus se desprind câteva elemente

F · Contractul de reasigurare este condiţionat de existenţa

2.2. Principiile care stau la baza contractului de asigurare

Principiul interesului asigurabil

Contractul de asigurare nu se poate încheia în afara interesului

Principiul maximei bunei credinţe

În timp ce în asigurări, asiguratul, necunoscător al principiilor şi

multe detalii referitoare la riscurile individuale cedate, suma asigurată

d) Principiul privind obiectul contractului de reasigurare

1. Definiţi contractul de reasigurare ?

2. Enunţaţi care sunt trăsăturile contractului de reasigurare ?

3. Care este interesul asigurătorului în cazul „principiului interesului asigurabil”?

4. Care este obligaţia asigurătorului în cazul „principiului maximei bunei

5. Principiul despăgubirii. Efecte?

6. Ce presupune utilizarea „principiului privind obiectul contractului de

Practica reasigurărilor obligă compania să furnizeze

Contul la reasigurarea facultativă

Sume datorate reasigurătorului Sume datorate de reasigurător

- prime brute de noi reasigurări - restituirea unor prime brute

- prime brute reânnoite - comisioane pe restituirea primelor

Similar, la contractul de reasigurare proporţională,

Sume datorate de compania cedată Sume datorate de reasigurator,

Unele companii preferă întocmirea unor „conturi tehnice” cu

Importantă pentru reasigurator este pierderea dobânzii

În privinţa reasigurării neproporţionale, formalităţile sunt

2. Ce reprezintă „conturile tehnice”?

3. Ce presupune utilizarea metodei „run-off”?

4. Ce presupune utilizarea metodei „Clean-Out” ?

4.1. Tipuri de contracte proporţionale

Alegerea metodei şi a formei de reasigurare reprezintă

F 4.1. Tipuri de contracte proporţionale

Reasigurarea proporţională este legată de noţiunile de capital

A. Contractul de reasigurare „cotă-parte”

Acest tip de contract reprezintă cea mai simplă formă de

Caracterizarea contractului „cotă-parte”

1. Contractul cotă-parte presupune o identitate de interese a

Rata daunei se exprimă ca un raport procentual între

Din asigurare directă compania cedentă a obţinut un volum

B. Contractul de reasigurare „excedent de sumă”

Contractul „excedent de sumă” este considerat a fi cea mai

la asigurările originale. ? al cedenţei , contractul excedent de sumă