Tema 4.

Gestiunea resurselor bancare

1. Gestiunea resurselor proprii a băncii comerciale

2. Gestiunea resurselor atrase

1. Gestiunea resurselor proprii a băncii comerciale

Capitalul propriu al băncii reprezintă rezerve și fonduri special create, care sunt
preconizate pentru asigurarea stabilității stării financiare și perfectării permanente a
activității în condițiile schimbărilor concurențiale pe piață.

Gestiunea capitalului presupune prognoza mărimii valorii lui, ținând cont de creșterea
volumului tranzacțiilor bilanțiere și extrabilanțiere, de volumul riscurilor acceptabile
de bancă, respectarea proporțiilor stabilite prin actele normative între diverse
elemente de capital. Pentru a atinge parametrii stabiliți de bancă.

Conceptul de capital al unei bănci este interpretat în țara noastră mai restrâns decât în
străinătate. El include doar fondurile proprii ale băncii, drept urmare cerințele pentru
băncile noastre sunt mai stricte. Capitalul băncii nu este capital propriu și nu este
împrumutat; este o categorie complet nouă, care ia în considerare specificul
activităților bancare atunci când evaluează solvabilitatea băncilor.

Conform Tratatului de la Basel, capitalul social este doar una dintre cele două
componente ale capitalului unei bănci. prima parte este capitalul clasei A, numit și
capital de bază, care este cel mai apropiat de conceptul de capital din băncile noastre.
cu toate acestea, există o a doua parte - capitalul clasei B, uneori numit capital
suplimentar. Include provizioane pentru posibile pierderi din împrumuturi și acțiuni
preferențiale. dar componenta sa principală face parte din fondurile împrumutate, așa-
numita datorie subordonată. fondurile împrumutate pot fi incluse în capitalul băncii
dacă creanțele creditorilor asupra acestora sunt satisfăcute în al doilea rând, după
decontări cu deponenți și

Putem deosebi următoarele obiective de gestiune:

- Mărimea abosolută a capotalului propriu

- Raportul între capitalul de nivelul I și II
- Structura elementelor în interiorul fiecărui nivel
- Cheltuielile pentru formarea și rentabilitatea capitalului
Putem evidenția un șir de factori care influențează asupra necesității
suplimentare în capitalul propriu, acestea sunt:

1
 - Inflația, instabilitatea economică, nivelul riscurilor, costurile resurselor atrase
de la clienți.
Unul dintre cei mai importanți factori este inflația, care concomitent mărește
volumul activelor și pasivelor și micșorează capitalul propriu.

Alt factor important este instabilitatea economică care duce la majorarea

riscurilor bancare și micșorarea stabilității în obținerea veniturilor. În ultimii ani,
investitorii pieței de capital consider că activitatea băncilor devine tot mai riscantă în
urma reducerii reglării din partea băncilor centrale. Acești investitori cer de la bănci
majorarea nivelului de capitalizare și cu anevoie cumpără valori mobiliare sau
deschid depozite în băncile cu capitalul redus.

Aceste circumstanțe a condus la ceea că autoritățile reglementare din diferite

țări a început să pretindă de la bănci a atenție mai ridicată la volumul capitalului
propriu în cazuri de promovare a produselor și serviciilor noi, în cazuri constituirii
sucursalelor și filialelor noi sau firmelor fiici.

Principalele motive pentru reglementarea capitalului bancar sunt:

- limitarea riscului de faliment bancar;

- menținerea încrederii publicului în ele;

- limitarea pierderilor guvernamentale asociate cu asigurările bancare.

Piața nu este capabilă să rezolve simultan aceste trei probleme, deoarece nu poate
evalua impactul falimentului asupra stabilității sistemului bancar și costurile fondului
de asigurări asociate falimentelor.

Adecvarea capitalului are două aspecte: instituțională (statistică) și dinamică. Cel

instituțional trebuie să respecte standardele minime pentru dimensiunea absolută a
capitalului, iar cel dinamic este să respecte standardele pentru adecvarea acestuia.
Reglementarea capitalului se realizează în primul rând prin stabilirea standardelor [9,
p. 39]. Comunitatea bancară și autoritățile de supraveghere utilizează în principal
două grupuri de coeficienți ca indicatori pentru evaluarea adecvării capitalului [14, p.
1]: - primul grup este construit pe baza raportului dintre capitalurile proprii (în
diferite compoziții) și suma totală a depozitelor (contribuții); - al doilea grup se
bazează pe raportul dintre capital (în toate modificările posibile) și active (de diferite
compoziții), ponderat în funcție de risc. Raportul dintre capitalul propriu și depozite
se bazează pe considerarea capitalului ca mijloc de protejare a creditorilor. Valorile
cantitative ale acestui grup de coeficienți au următoarele caracteristici: - optimitatea
nu este discretă, ci de natură de interval; - valorile punctuale sunt determinate de
stadiul dezvoltării socio-economice, faza ciclului economic; volumul ofertei de bani,

2
rata inflației; nivelul economiilor populației și gradul de concurență (concentrarea
instituțiilor bancare).

Băncile cu nivelul de capitalizare mai înalt au acces liber la diferite domenii de

business și au posibilitatea extinderii influenței sale. Băncile cu nivelul de
capitalizare scăzut sunt sub supraveghere mai aspră și sunt limitate în desfășurarea
activității sale, până la îmbunătățirea și majorarea capitalului.

În urma acordului Basel III, documentului, în care sunt prezentate metode

moderne de evaluare a tuturor riscurilor bancare (de credit, de piață, operațional etc.)
sunt propuse abordări avansate ale formării capitalului, supravegherii eficiente și
disciplinei de piață. Combinația acestor trei elemente contribuie la dezvoltarea unei
paradigme noi în reglementarea bancară, care răspândește asupra funcționalității
sistemului financiar

O inovație principală a acordului Basel III constă în schimbarea standardelor de

capital și de lichiditatea, de schimbarea structurii și cerințelor de capital.

În baza cerințelor acordului Basel III BNM a elaborat și a aprobat Regulament cu

privire la fondurile proprii ale băncilor și cerințele de capital, aprobat prin HCE al
BNM nr.109 din 24.05.2018

Regulamentul impune băncilor să dispună de rezerve de capital suficiente pentru

a acoperi pierderile neașteptate și pentru a-și menține solvabilitatea în perioade de
criză. Ca principiu primar, cuantumul de capital necesar depinde de riscul asociat
activelor deținute de o anumită bancă.

În regulamentul privind cerințele de capital, aceasta se numește „cerința de fonduri

proprii” și este exprimată ca procent din activele ponderate în funcție de risc.
Conceptul activelor ponderate în funcție de risc înseamnă, în esență, că activelor mai
sigure li se atribuie o alocare de capital mai scăzută, în timp ce activele cu grad de
risc mai ridicat primesc o pondere mai mare în funcție de risc. Altfel spus, cu cât
activele au un grad de risc mai ridicat, cu atât banca trebuie să păstreze mai mult
capital în rezervă.

Capitalului i se atribuie anumite niveluri în funcție de calitate și de risc.

Capitalul de nivel 1 este considerat a fi capitalul necesar pentru asigurarea

continuității activității. Acest capital permite unei bănci să își continue activitățile și
să își mențină solvabilitatea. Tipul de capital de nivel 1 considerat a avea cel mai
înalt nivel de calitate este reprezentat de așa-numitele fonduri proprii de nivel 1
de bază.

3
Capitalul de nivel 2 este considerat a fi capitalul necesar în cazul necontinuității
activității. Acest tip de capital permite unei instituții să ramburseze sumele datorate
deponenților și cele datorate creditorilor preferențiali în caz de insolvență bancară.

Conform regulamentului Băncile îndeplinesc în orice moment următoarele

cerinţe de fonduri proprii:
1) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de bază de 5,5%;
2) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de 7,5%;
3) o rată a fondurilor proprii totale de 10,0%.
Băncile îşi calculează ratele capitalului după cum urmează:
1) rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază reprezintă fondurile proprii de
nivel 1 de bază ale băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii
la risc;
2) rata fondurilor proprii de nivel 1 reprezintă fondurile proprii de nivel 1 ale
băncii exprimate ca procent din cuantumul total al expunerii la risc;
3) rata fondurilor proprii totale reprezintă fondurile proprii ale băncii exprimate
ca procent din cuantumul total al expunerii la risc.

Cuantumul total al expunerii la risc este egal cu suma următoarelor elemente:

1) cuantumurile expunerilor ponderate la riscul de credit şi tranzacţiile
incomplete calculate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a
Moldovei aferente tratamentului riscului de credit pentru bănci potrivit
abordării standardizate şi cele aferente cerinţelor de fonduri proprii pentru
riscul de decontare/livrare, în ceea ce priveşte toate activităţile unei bănci,
excluzând cuantumurile ponderate la risc ale expunerilor din portofoliul de
tranzacţionare al băncii;
2) cerinţele de fonduri proprii, determinate în conformitate cu actele normative
ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente tratamentului riscului de piaţă
potrivit abordării standardizate sau cele aferente expunerilor mari, după caz,
aplicabile portofoliului de tranzacţionare al unei bănci, pentru riscul de poziţie
sau pentru expunerile mari care depăşesc limitele stabilite prin actele
normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente expunerilor mari, în
măsura în care o bancă poate să depăşească limitele respective în condiţiile
reglementărilor aferente expunerilor mari;
3) cerinţele de fonduri proprii pentru riscul valutar şi riscul de marfă,
determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a
Moldovei aferente tratamentului riscului de piaţă potrivit abordării
standardizate, precum şi cerinţele de fonduri proprii pentru riscul de decontare,
determinate în conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a
Moldovei aferente riscului de decontare/livrare pentru bănci;
4) cerinţele de fonduri proprii pentru riscul operaţional, determinate în
conformitate cu actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei aferente

4
 tratamentului riscului operaţional pentru bănci potrivit abordării de bază şi
abordării standardizate;

Pe lângă cerința privind cuantumul obligatoriu al fondurilor proprii de nivel 1 de

bază, prevăzută în Regulamentul respectiv, toate băncile trebuie să dețină un
amortizor de conservare a capitalului și un amortizor anticiclic de capital, pentru
a se asigura că acumulează suficiente fonduri proprii în perioade de prosperitate încât
să își permită să absoarbă pierderi în cazul survenirii unei crize.

Amortizorul de conservare a capitalului

Toate băncile trebuie să dețină un amortizor de conservare a capitalului din
capitalul lor de cea mai înaltă calitate (fonduri proprii de nivel 1 de bază), egal
cu 2,5% din expunerea totală la risc a băncii respective. Scopul amortizorului este
de a conserva fondurile băncii.

Dacă o bancă nu îndeplinește obligația de a deține acest amortizor, va trebui să

limiteze sau să oprească plățile de dividende sau prime.

Amortizorul anticiclic de capital

Amortizorul anticiclic de capital este un instrument prudențial introdus de Acordul
Basel III pentru a contracara efectele ciclului economic asupra activității de creditare
desfășurate de bănci.

Această cerință impune băncilor să dispună de un cuantum suplimentar de capital

(CET 1) în perioade economice faste, atunci când creșterea creditării este solidă,
astfel încât, în perioadele mai puțin faste ale ciclului economic, când activitatea
economică este încetinită sau se contractă, acest amortizor să poată fi utilizat pentru a
permite băncii să continue creditarea economiei reale.

Dacă o bancă încalcă această cerință, se aplică aceleași norme ca în cazul

amortizorului de conservare a capitalului.

Amortizorul de risc sistemic

Statele membre au dreptul de a impune băncilor să dețină un amortizor de risc
sistemic, constând în fonduri proprii de nivel 1 de bază. Cerința se poate aplica
întregului sector financiar sau unor părți separate ale acestuia.

Scopul este de a preveni și atenua riscurile sistemice sau macroprudențiale nonciclice

pe termen lung care pot avea consecințe negative grave pentru economia reală.

Creșterea presiunii asupra băncilor cu privire la creșterea capitalului creează

necesitatea planificării pe termen lung a volumului și surselor creșterii capitalului. În
practica bancară sunt cunoscute o mulțime de moduri de planificare a capitalului, dar
toate includ următoarele etape:

5
- Elaborarea unui plan financiar comun.
- Determinarea cuantumului de capital necesar băncii, ținând cont de obiectivele
sale, de serviciile oferite și planificate, de un grad acceptabil de expunere la
riscuri, condițiile reglementate de către autoritățile bancare.
- Determinarea cuantumului de capital, care poate fi atras din contul surselor
interne
- Evaluarea și alegerea surselor de capital care sunt mai convenabile
necesităților și obiectivelor băncii
Metode de gestiune a capitatalului sunt:

1. Acumularea profitului, sursele principale de acumulare profitului sunt

formarea diferitelor fonduri și profitul nedistribuit.
2. Politica de dividend. Volumul profitului rămas în dispoziția băncii după
distribuirea are o importanță primordială pentru gestiunea capitalului. Nivelul
de profit scăzut duce la creșterea surselor de capital lentă, majorînd risc de
insolvabilitate și a-și reține creșterea activelor și respectiv veniturilor. Nivelul
de profit înalt îndreptat la creșterea capitalului aduce la micșorarea sumei
dividendelor spre achitare. Dividende înalte contribuie la creșterea valorii de
piață a acțiunilor băncii, ce simplifică creșterea capitalului din contul surselor
externe. În acest caz dividende îndeplinesc o funcție dublă: contribuie la
creșterea dividendelor acționarilor și ușurează creșterea capitalului prin
emisiuni de acțiuni suplementare.
3. Reevaluarea mijloacelor fixe. Creșterea valorii patrimoniului din contul
reevaluării clădirilor proprii și echipamentului constituie o sursă esențială a
capitalului pentru bănci care au investițiile în bunuri imobile cu costuri în
creștere, totuși aceasta sursa nu este destul de sigură, pentru că valoarea
activelor materiale este afectată de fluctuațiile mai mult în condițiile economiei
instabile.
4. Emisia și vânzarea acțiunilor simple și priveligiate se referă la cele mai scumpe
metode din cauza cheltuielilor înalte pentru pregătirea emisiei noi și plasarea
acțiunilor.
5. Vânzarea activelor și arenda bunurilor imobile. Pentru susținerea activității
sale băncile din când în când vând clădirile după ce le iau în arendă. Asemenea
tranzacție asigură venituri suplimentare, și spor esențial la capitalul propriu, ce
întărește capitalizarea băncii.
6. În ultimii ani băncile folosesc așa numită emisiune de bonusuri. În caz de
creștere valorii de piață anumitor activelor (primordial clădirilor) comporativ
cu valoare bilanțierea băncii nu este covinabil se vinde aceste active. Pentru
acoperirea diferenței între valoarea bilanțierea și valoarea de piață se constituie
rezervele pentru reevaluarea proprietății, aceste rezerve se capitalizează în
6
 forma plasării gratuite a acțiunilor între acționarii băncii, ce și reprezintă
emisiune de bonusuri. Acțiunile noi majorează capitalul acționar, dar nu
dispersează proprietatea băncii și nu micșorează valoarea acțiunilor emise mai
devreme.

Datoria subordonată a unei bănci (o altă persoană juridică) este un împrumut negarantat acordat
unei organizații în condiții speciale. În orice caz, subordul va avea cea mai mică prioritate. Adică, în
caz de faliment al împrumutatului, datoria subordonată va fi plătită una dintre ultimele (dacă există
fonduri suficiente pentru aceasta). Doar creanțele acționarilor falși au o prioritate mai mică decât
subord.

Mai des, un împrumut subordonat este oferit de instituții de credit stabile, puternice din punct de
vedere economic. În unele cazuri, subordina poate fi obținută sub formă de încasări din vânzarea de
obligațiuni speciale. Oricine, inclusiv o persoană fizică, are dreptul să devină titular al unei garanții.
Banca Centrală a Federației Ruse acționează ca regulator al relației împrumutului subordonat. Deci,
fără un acord cu Banca Centrală, este imposibil să rambursezi subordonul anticipat.

Astfel, determinând care este datoria subordonată a unei bănci, putem concluziona că acesta este un
împrumut care a fost primit de o persoană juridică pentru o anumită perioadă fără a oferi garanție
pentru aceasta.
Vă rugăm să nu uitați să citați corect:
Borodin, A. Yu. Reglementarea capitalului social al unei bănci comerciale: istoria dezvoltării și
tendințele moderne / A. Yu. Borodin. - Text: direct // Tânăr om de știință. - 2010. - Nr. 6 (17). - S.
133-139. - URL: https://moluch.ru/archive/17/1743/ (data accesului: 15.09.2020).

7
 2. Gestiunea resurselor atrase

Resursele atrase pot fi grupate, în funcţie de caracteristica funcţională, în

două categorii:
a) Resurse atrase depozit – depozitele bancare sunt resurse atrase şi
existente funcţional în portofoliului băncii sub forma:
- conturilor de disponibilităţi, resursa cea mai ieftină, prin care se derulează toate
încasările şi plăţile clienţilor. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată, pentru
atragerea clienţilor, îndeosebi a celor mari, banca trebuind să reducă comisioanele şi
să crească calitatea serviciilor oferite;
- depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de lichiditate,
banca oferind dobânzi mici, aceste resurse având însă un grad mare de volatilitate,
adesea băncile restricţionând operaţiunile cu aceste conturi;
- depozitelor la termen, bonificate la dobânda pieţei, diferenţiat în funcţie de perioada
de maturitate. Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă certificatele de
depozit.
Depozitele pot fi delimitate şi în funcţie de subiecţii (clienţii) băncii în
două categorii:
- depozite cu amănuntul, cu persoane fizice, care îmbracă toate cele trei forme
prezentate mai sus;
- depozite cu ridicata, instituţionale, cu persoane juridice, care pot fi guvernul
sau administraţiile locale, agenţii economici industriali, comerciali, etc. şi
instituţiile financiare ( bancare şi nebancare);
b) resursele atrase „nedepozit” sunt procurate de bancă în situaţii dificile,
disfuncţionale şi pot căpăta următoarele forme:
- împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare), precum credite de
licitaţie, credite structurale, credite lombard (overdraft) etc.;
- împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul unei
crize acute de lichidităţi;

8
- vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligaţiunilor guvernamentale sau a
altor hârtii de valoare din portofoliul băncii.
Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse, care pot constitui
fonduri pentru bancă, impune luarea în considerare a influenţei fiecărei categorii de
resurse asupra riscurilor bancare de lichiditate, de rată a dobânzii, de creditare, de
insolvabilitate.
Din punct de vedere conceptual, depozitele bancare pot fi privite în dublu
sens:
- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;
- ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.
Atragerea de resurse, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, presupune
asigurarea unor elemente de interes pentru clienţii potenţiali, din rândul cărora vom
enumera:
- încrederea, bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare;
- nivelul de remunerare;
- gradul de risc în recuperarea fondurilor.
Ultimele două coordonate sunt cele care diferenţiază şi formele de
existenţă ale depozitelor bancare, respectiv:
- depozite la vedere;
- depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt realizate, de regulă, prin intermediul contului
curent şi pot fi retrase oricând de către titularii lor, fără preaviz. Singurele restricţii
privesc nivelul de numerar, peste un anumit nivel, care se preavizează din alte raţiuni.
Sumele disponibile pot fi utilizate atât pentru efectuarea de plăţi prin
virament, cât şi pentru retrageri de numerar. Remunerarea acestor depozite este
minimală, iar în numeroase cazuri ele sunt neremunerate. Soldul zilnic al depozitelor
la vedere este impredictibil, fiind legat nu numai de activitatea curentă a
deponentului, ci şi de practicile şi comportamentul partenerilor săi de afaceri.
Depozitele la termen sunt convenite pe baza unui contract de depozit, în
care se precizează termenul de maturitate a acestora, nivelul remunerării, eventualele

9
penalizări pentru „spargerea” depozitului înainte de termen sau posibilitatea
capitalizării dobânzii.
Avantajele unor asemenea produse sunt de ambele părţi, deponenţii
beneficiind de o remunerare superioară, iar băncile având o siguranţă mai mare
asupra termenului de utilizare a disponibilităţilor atrase pe această cale.
O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de
economii, dedicate persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a depunerilor
(cotă fixă sau variabilă, lunar sau trimestrial), retragerile fiind realizate în regim de
preavizare (5-10 zile anterior datei de efectuare a operaţiunii).
Pornind de la faptul că raportul remunerare-disponibilitate în materia
depozitelor bancare este invers proporţional, încercarea de optimizare a acestuia a
condus la apariţia a noi forme de depozite.
Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare sunt
efectuate atât în compartimentele dedicate relaţiilor cu clientela (front office) cât şi în
cele de evidenţă operativă sau contabilă care constituie back office-ul băncii.
Vom deosebi, în acest sens:
- operaţiunile privind iniţierea înfiinţării depozitelor, constând în negocierea
contractelor de depozit sau, după caz, în prezentarea contractelor şi condiţiilor
standard şi agreerea lor de către clienţi;
- operaţiuni curente cu clienţii, constând în identificarea clientului, preluarea
documentelor, consemnarea operaţiunilor de prelungire a scadenţei, privind
regimul dobânzilor, lichidarea înainte de termen ş.a.
- operaţiuni de evidenţă legate de calculul şi verificarea soldurilor, de calculul,
reţinerea şi virarea impozitelor aferente dobânzilor;
- operaţiuni de control, care îmbracă şi ele mai multe forme: controlul operativ
la ghişeu, control intern, audit extern.
În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind
secretul profesional. Astfel, legea stabileşte obligaţia oricărei bănci de a păstra
confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la
activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la
dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile
10
personale sau de afaceri ale clienţilor, ori informaţii referitoare la conturile clienţilor,
solduri, rulaje, operaţiuni derulate, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu
clienţii.
Informaţiile de natura secretului profesional pot fi furnizate numai în
măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate,
în următoarele situaţii:
1. la solicitarea titularilor sau a moştenitorilor acestora, reprezentanţilor legali;
2. în cazurile în care banca justifică un interes legitim;
3. la solicitarea scrisă altor autorităţi sau instituţii, ori din oficiu, dacă prin lege
specială sunt prevăzute autorităţile sau instituţiile care sunt împuternicite să solicite
şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi
furnizate de către bancă;
4. în cauzele penale, la solicitarea scrisă a procurorului sau instanţei judecătoreşti ori,
după caz, a organelor de cercetare penală.
Respectarea secretului profesional impune, la nivelul entităţilor bancare, o
serie de măsuri tehnico+organizatorice legate de sistemul de acces la baza de date,
persoanele autorizate să opereze în sistemele de prelucrare a informaţiilor şi
gestiunea solicitărilor de informaţii bancare.
Desigur că, problematica depozitelor bancare este mult mai largă. Ea
include sistemul rezervelor minime obligatorii, sistemul de garantare a depozitelor,
cerinţele de cunoaştere a clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari, dar şi o
serie de aspecte privind gestiunea internă, cum ar fi:
- separarea conturilor active de cele inactive;
- separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii;
- data efectuării operaţiunilor (value date).

Gestiunea depozitelor
Gestiunea depozitelor prezintă particularităţi, în funcţie de caracteristicile
subiecţilor deţinători de depozite bancare.
Gestionând depozitele persoanelor fizice, trebuie să aibă în vedere că
clientul se manifestă sensibil la oportunităţile de câştig, orientându-se spre depozitele
11
la termen, în funcţie de riscurile asumate, precum şi prin instrumente bancare
garantate sau asigurate, în acest sens crescând competiţia pe piaţa depozitelor şi
concurarea acestora de către alte instrumente financiare de acest fel.
Caracteristicile acestor depozite sunt, în mod diferenţiat, următoarele:
transferabilitatea la cerere; limitarea retragerilor; soldul minim; servicii de tranzacţii
obişnuite, adesea servicii pachet; preţul sub forma unei taxe lunare; taxă la tranzacţie,
adesea condiţionată de soldul minim; cheltuielile cu serviciile, incluzând toate
costurile asociate procesării şi realizării tranzacţiei.
Veniturile băncii din depozitele particulare sunt fie explicite, din serviciile
bancare plătibile sau din taxele de tranzacţionare, fie implicite, din câştigurile
obţinute prin investirea soldurilor ( acestea depinzând de media soldurilor şi de
rezervele minime obligatorii). Evident, plata serviciilor şi taxarea tranzacţiilor vor
influenţa comportamentul clienţilor şi, deci, veniturile viitoare ale băncilor.
Este necesar ca banca să ofere un minim de servicii de bază aferente
depozitelor, necesare încrederii şi confortului clientului, acest minim trebuind să
asigure trei nevoi fundamentale: un loc sigur si accesibil pentru a păstra banii; un
mod de a obţine numerar; o modalitate de a efectua plăţi.
Gestiunea eficientă a depozitelor implică segmentarea pieţei clienţilor,
adaptarea ofertei de depozite la nevoile acestora, precum şi adecvarea
comportamentului personalului bancar la cerinţele fiecărui segment de clientelă.
Identificarea tipurilor de clienţi, a nivelului şi calităţii serviciilor specifice oferite este
importantă în creşterea şi menţinerea profitabilităţii depozitelor persoanelor fizice.
Gestiunea depozitelor instituţionale (cu ridicata)
Depozitele agenţilor economici sunt însoţite de servicii de tranzacţionare,
de colectare şi distribuire, de transfer electronic, de investiţii sau schimb valutar.
Plata serviciilor se face prin compensarea soldului (ceea ce implică existenţa unui
sold minim), fie prin taxe explicite.
Controlul depozitelor se face în principal prin intermediul ratei dobânzii,
însă nivelul depozitelor trebuie corelat cu profitabilitatea plasamentelor, cu
oportunităţile de investiţii, cu conjunctura economică.

12
 Mărimea depozitelor este determinată semnificativ şi de garantarea
acestora, îndeosebi de procentul de garantare, sau de mărimea absolută garantată, şi
în acest sens plafonarea garanţiei depozitelor poate genera dispersarea depozitelor,
mărirea numărului de operaţiuni bancare şi diminuarea şanselor băncii de a demara şi
susţine afaceri mari.

13