Lupașcu D., Mareș M.

Infracţiunea de spălare a banilor în legislaţia românească şi în cea a

Republicii Moldova. În: Revista română de drept penal al afacerilor, 2019, nr. 1, p. 36-65.

I. Scurte precizări prealabile

Combaterea fenomenului de spălarea banilor a constituit o preocupare constantă a statelor lumii

în ultimele decenii, atenția organizațiilor/organismelor internaționale și europene fiind
concentrată atât pe adoptarea unor standarde de reglementare obligatorii sau cu caracter de
recomandare în materie, cât și pe elaborarea și implementarea unor sisteme naționale eficiente de
prevenire și combatere a fenomenului.

Deopotrivă, preocuparea la nivel internațional și european a vizat identificarea unor mecanisme

de îmbunătățire a capacității statelor de a coopera transfrontalier, în vederea reprimării
fenomenului de spălarea banilor.

Spălarea banilor vizează în esență legalizarea veniturilor obținute pe căi ilegale. Conceptual,
însă, sintagma „spălarea banilor” a devenit un jargon folosit atât în limbajul uzual, cât și în cel
juridic, care, am putea spune, a făcut carieră la nivel intern și internațional, acest termen fiind
utilizat mai des în legislații decât expresia „legalizarea veniturilor obținute pe căi ilegale”[1].

Spălarea banilor este partea financiară de facto a tuturor infracțiunilor prin care se obține profit,
este procesul prin care infractorii încearcă să ascundă originea și posesia reală a veniturilor
provenind din activitățile lor criminale. Sau, altfel spus, spălarea banilor este un proces prin care
se dă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de către infractori, care, fără a fi
compromiși, beneficiază ulterior de sumele obținute[2].

Preocupări pentru prevenirea și combaterea fenomenului de spălarea banilor au existat, desigur,

și în România, și în Republica Moldova[3], cele două state transpunând în ordinea lor internă
cele mai importante instrumente internaționale și europene adoptate în domeniu, după cum vom
arăta sintetic în cele ce urmează.

De asemenea, din analiza comparativă a legislațiilor din România și Republica Moldova reiese
că spălarea banilor beneficiază de o modalitate similară de incriminare, cu unele diferențe
punctuale de reglementare, specifice probabil opțiunii de politică penală din fiecare dintre cele
două state.
II. Prezentare succintă a cadrului legislativ internațional și european în materia
incriminării spălării banilor

De la început, precizăm că peisajul juridic internațional evidențiază soluții normative diferite în

privința reprimării acestui fenomen, în sensul că, în vreme ce în zonele off-shore (așa-zisele
paradisuri fiscale) nu sunt sancționate astfel de fapte, în statele în care aceste fapte sunt
incriminate ca infracțiuni, condițiile de incriminare variază.

Astfel, spre exemplu, în SUA, este sancționată spălarea banilor indiferent dacă fapta din care
provin este sau nu infracțiune, Franța incriminează doar spălarea banilor proveniți din infracțiuni
și delicte, iar Germania doar în cazul anumitor infracțiuni. De asemenea, alte state, cum este
cazul Rusiei, utilizează un criteriu cantitativ la incriminarea și sanctionarea faptelor de spălare a
banilor, considerând că fapta constituie infracțiune doar dacă în realitatea obiectivă s-au produs
anumite consecințe[4].

1. Cadrul legislativ internațional

La nivel internațional, cele mai importante acțiuni legislative în prevenirea și combaterea spălării
banilor s-au concretizat la nivelul ONU.

Punctul de pornire al procesului de reglementare a prevenirii și combaterii spălării banilor l-a

reprezentat Convenția ONU privind traficul ilicit de droguri și de substanțe psihotrope adoptată
la Viena în data de 20 decembrie 1988 (Convenția de la Viena).

Convenția de la Viena este considerată primul instrument internațional care oferă o definiție a
spălării banilor și care va constitui baza evoluției reglementărilor ulterioare, deși sfera de
aplicare a Convenției vizează doar profiturile provenite din traficul de droguri și alte substanțe
psihotrope.

România a aderat la Convenția de la Viena prin Legea nr. 118/1992[5], în vigoare din data de
30.12.1992, iar Republica Moldova a ratificat această Convenție prin Hotărârea Parlamentului
moldovean nr. 252-XIII din data de 03.11.1994, aceasta intrând în vigoare pentru Republica
Moldova începând cu data de 16.05.1995.

Convenția de la Viena prevede, în articolul 3, par. 1 literele b) și c) și par. 3, următoarele:

„1. Fiecare parte adoptă măsurile necesare pentru a conferi caracterul de infracțiuni penale, în
conformitate cu dreptul său intern, atunci când actul a fost comis intenționat: (…)
b) I. Conversiei sau transferului de bunuri despre care cel care se ocupa știe că provin dintr-una
dintre infracțiunile stabilite conform alin. a)[6] din prezentul paragraf sau din participarea la
comiterea acesteia, în scopul de a disimula sau deghiza originea ilicită a bunurilor menționate
sau ajuta orice persoană care este implicată în comiterea uneia dintre aceste infracțiuni să
scape de consecințele juridice ale actelor sale. II. Disimulării sau ascunderii naturii, originii,
dispunerii mișcării sau proprietăților reale ale bunurilor sau drepturilor aferente despre care
autorul știe că provin dintr-una dintre infracțiunile stabilite conform alin. a) al prezentului
paragraf sau participării la una dintre aceste infracțiuni.

c) sub rezerva principiilor constituționale și conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic:
I. Achiziției, deținerii sau utilizării de bunuri, despre care cel care le dobândește, deține și
utilizează, știe în momentul în care le primește că provin dintr-una dintre infracțiunile stabilite
conform alin. a) al prezentului paragraf sau în urma participării la una dintre aceste infracțiuni.
(…)

3. Cunoașterea, intenția sau motivația necesară cunoscută ca element al uneia dintre

infracțiunile vizate la paragraful 1 al prezentului articol poate fi dedusă din circumstanțele
practice obiective.”

Următoarea Convenție adoptată sub egida ONU a fost Convenția Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate adoptată la New York în data de 15 noiembrie 2000 și
deschisă spre semnare statelor la Palermo (Convenția de la Palermo).

Convenția de la Palermo extinde sfera de incidența a incriminării spălării banilor și la bunurile

produse prin alte infracțiuni[7], spre deosebire de Convenția de la Viena, care viza doar spălarea
profiturilor provenite din infracțiunile de trafic de droguri și alte substanțe psihotrope.

România a ratificat Convenția de la Palermo prin Legea nr. 565/2002[8], în vigoare din data de
08.11.2002, iar Republica Moldova a ratificat această Convenție prin Legea nr. 15-XV din
17.02.2005[9], aceasta intrând în vigoare pentru Republica Moldova începând cu data de
16.09.2005.

Convenția de la Palermo reglementează incriminarea spălării produsului infracțiunii în articolul

6, în care prevede următoarele:
„1. Fiecare stat parte adoptă, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern,
măsurile legislative şi alte măsuri necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, când actul
a fost săvârşit cu intenţie:

a) (i) schimbării sau transferului de bunuri despre care cel care le desfăşoară ştie că sunt
produsul infracţiunii, în scopul de a ascunde ori de a deghiza originea ilicită a bunurilor
respective sau de a ajuta orice persoană care este implicată în săvârşirea infracţiunii principale
să se sustragă consecinţelor juridice ale actelor sale; (ii) disimulării sau deghizării naturii
veritabile, a originii, a amplasării, a dispunerii, a schimbării ori a proprietăţii de bunuri sau a
altor drepturi referitoare la acestea al căror autor ştie că sunt produsul infracţiunii;

b) şi, sub rezerva conceptelor fundamentale ale sistemului său juridic: (i) achiziţiei, deţinerii sau
utilizării de bunuri despre care cel care le achiziţionează, le deţine ori le utilizează ştie, în
momentul în care le primeşte, că sunt produsul infracţiunii; (ii) participării la una dintre
infracţiunile prevăzute conform prezentului articol sau la orice altă asociere, înţelegere,
tentativă ori complicitate prin furnizarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea săvârşirii ei.

2. În scopurile aplicării paragrafului 1 al prezentului articol:

a) fiecare stat parte se străduieşte să aplice paragraful 1 al prezentului articol celei mai largi
sfere de infracţiuni principale;

b) fiecare stat parte include în infracţiunile principale toate infracţiunile grave, cum sunt cele
prevăzute la art. 2 al prezentei convenţii şi infracţiunile prevăzute la art. 5, 8 şi 23. Fiind vorba
de statele părţi a căror legislaţie conţine o listă de infracţiuni principale specifice, ele includ în
această listă minimum o categorie completă de infracţiuni legate de grupurile infracţionale
organizate;

c) în scopurile lit. b), infracţiunile principale includ infracţiunile săvârşite în interiorul şi în

exteriorul teritoriului ce ţine de competenţa statului parte în cauză. Totuşi, o infracţiune
săvârşită în exteriorul teritoriului ce ţine de competenţa unui stat parte nu constituie o
infracţiune principală decât atunci când actul corespondent este o infracţiune în baza dreptului
intern al statului în care el a fost săvârşit şi ar constitui o infracţiune în baza dreptului intern al
statului parte care aplică prezentul articol, dacă el a fost săvârşit pe teritoriul său;
d) fiecare stat parte remite secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite o copie a
legilor sale care dau efect prezentului articol, precum şi o copie a oricărei modificări ulterioare
aduse acestor legi sau o descriere a acestor legi şi a modificărilor ulterioare;

e) în cazul în care principiile fundamentale ale dreptului intern al unui stat parte o cer, se poate
dispune ca infracţiunile enumerate la paragraful 1 al prezentului articol să nu se aplice
persoanelor care au săvârşit infracţiunea principală;

f) cunoaşterea, intenţia sau motivarea, ca elemente constitutive ale unei infracţiuni prevăzute la
paragraful 1 al prezentului articol, pot fi deduse din circumstanţele de fapte obiective.”

În fine, cadrul internațional de combatere a fenomenului spălării banilor este caracterizat în

special de Recomandările Grupului de Acțiune Financiară (Groupe d’action financière –
GAFI sau Financial Action Task Force – FATF), organism interguvernamental înființat în anul
1989 la Paris în cadrul G7, care cuprinde astăzi 37 de membri (35 de jurisdicții și 2 organizații
regionale)[10].

Cele 40 de recomandări ale GAFI, publicate în 1990 și actualizate în mai multe rânduri (ultima
dată în februarie 2012)[11], a căror aplicare a fost extinsă la combaterea finanțării terorismului și
a proliferării armelor de distrugere în masă prin cele nouă recomandări speciale adoptate în 2001
și 2004, nu sunt obligatorii. Totuși, acestea reprezintă probabil cea mai reușită tentativă de a
oferi o reacție coordonată și eficientă față de anumite fenomene infracționale. În afară de
Comisia Europeană, au aderat la GAFI Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Regatul Unit, Spania, Suedia. De asemenea,
Banca Centrală Europeană, Europol și Eurojust au statut de observator. Consiliul Europei,
reprezentat de MONEYVAL, este membru asociat[12].

Cu privire la Recomandările GAFI, reține atenția faptul că, în ceea ce privește combaterea
spălării banilor, acestea au ca punct de plecare prevederile Convențiilor ONU, respectiv
Convenția de la Viena și Convenția de la Palermo, GAFI considerând că fiecare stat ar trebui să
ia toate măsurile necesare, care să permită incriminarea spălării banilor pe baza celor două
convenții.

2. Cadrul legislativ european

2.1. La nivelul Consiliului Europei

Pe plan european, un prim pas important l-a constituit Convenția europeană privind spălarea,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii adoptată la Strasbourg în data
de 08 noiembrie 1990 (Convenția de la Strasbourg).

Convenția de la Strasbourg a extins definiția spălării banilor prevăzută inițial în Convenția de la

Viena, incluzând mai multe infracțiuni principale, pregătind, astfel, terenul pentru Convenția de
la Palermo[13], adoptată ulterior Convenției de la Strasbourg.

România a ratificat Convenția de la Strasbourg prin Legea nr. 263/2002[14], în vigoare din data
de 08.05.2002, iar Republica Moldova a ratificat această Convenție prin Legea nr. 914-XV din
15.03.2002[15], aceasta intrând în vigoare pentru Republica Moldova începând cu data de
01.09.2002.

De remarcat că, în articolul 6 din Convenția de la Strasbourg, denumit marginal Infracțiuni de

spălare a banilor, se prevăd următoarele:

„1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi măsurile care se dovedesc necesare pentru a
conferi caracterul de infracţiune, conform dreptului său intern, următoarelor fapte, atunci când
sunt comise cu intenţie:

a) transformarea sau transferul bunurilor de către o persoană care cunoaşte că aceste bunuri
constituie produse, în scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de
a ajuta orice persoană care este implicată în comiterea infracţiunii principale să se sustragă de
la consecinţele juridice ale faptelor sale;

b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, mişcării ori a

proprietăţii reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul ştie că
aceste bunuri constituie produse; şi, sub rezerva principiilor sale constituţionale şi a conceptelor
fundamentale ale sistemului său juridic:

c) achiziţionarea, deţinerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziţionează, le
deţine sau le foloseşte ştie, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse;

d) participarea la una dintre infracţiunile stabilite conform prezentului articol sau la orice
formă de asociere, înţelegere, orice tentativă ori complicitate prin oferirea unei asistenţe, unui
ajutor sau sfaturi în vederea comiterii sale.

2. În scopul punerii în practică sau aplicării alin. 1 al prezentului articol:

a) faptul că infracţiunea principală este sau nu de competenţa jurisdicţiei penale a statului parte
nu are relevanţă;

b) se poate prevedea că infracţiunile enunţate în acest alineat nu se aplică autorilor infracţiunii

principale;

c) cunoaşterea, intenţia sau motivaţia necesară ca element al uneia dintre infracţiunile

prevăzute în acest alineat se poate deduce din circumstanţele obiective ale faptei.

3. Fiecare parte poate să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru a conferi, în
baza dreptului său intern, caracterul de infracţiune tuturor sau unei părţi din faptele prevăzute
la alin. 1 în unul sau în toate cazurile următoare, când autorul:

a) trebuia să prezume că bunul constituie un produs al infracţiunii;

b) a acţionat în scop lucrativ (profitabil);

c) a acţionat pentru a facilita continuarea unei activităţi infracţionale.”

Semnificativ este și faptul că, potrivit textului Convenției de la Strasbourg, în momentul

depunerii instrumentelor de ratificare/aderare, fiecare stat poate să declare că alin. (1) se aplică
numai infracțiunilor principale sau categoriilor de infracțiuni principale precizate în respectiva
declarație.

Ulterior, la data de 16 mai 2005, la Varșovia, a fost adoptată Convenția privind spălarea banilor,
descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea
terorismului (Convenția de la Varșovia).

Convenția de la Varșovia a actualizat și extins Convenția de la Strasbourg pentru a combate nu

doar finanțarea terorismului prin spălarea banilor, ci și prin activități legale. Conform
Convenției, accesul la informațiile privind resursele financiare ale organizațiilor infracționale,
inclusiv ale grupurilor teroriste, este un mijloc fundamental pentru combaterea acestora[16].

România a ratificat Convenția de la Varșovia prin Legea nr. 420/2006[17], în vigoare din data
de 07.12.2006, iar Republica Moldova a ratificat această Convenție prin Legea nr. 165-XVI din
13.07.2007[18], aceasta intrând în vigoare pentru Republica Moldova începând cu data de
01.05.2008.
Convenția de la Varșovia reglementează Infracțiunile de spălare a banilor în articolul 9 cu
aceeași denumire marginală, în care se prevăd următoarele:

„1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a
conferi caracterul de infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când sunt comise cu
intenţie, următoarelor fapte:

a) transformarea sau transferul bunurilor, cunoscând că aceste bunuri constituie produse, în

scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de a ajuta orice
persoană implicată în comiterea unei infracţiuni predicat să se sustragă de la consecinţele
juridice ale faptelor sale;

b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, circulaţiei ori a

proprietăţii reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul ştie că
acestea constituie produse;

şi, sub rezerva principiilor sale constituţionale şi a conceptelor fundamentale ale sistemului său
juridic;

c) achiziţionarea, deţinerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziţionează, le
deţine sau le foloseşte ştie, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse;

d) participarea, asocierea, conspirarea pentru a comite una dintre infracţiunile prevăzute în

prezentul articol, precum şi tentativa, complicitatea, instigarea, facilitarea şi consilierea privind
comiterea oricăreia dintre infracţiunile specificate în prezentul articol.

2. În scopul punerii în practică sau al aplicării paragrafului 1:

a) nu are relevanţă faptul că infracţiunea predicat ţine sau nu ţine de jurisdicţia penală a părţii;

b) se poate prevedea că infracţiunile enunţate în acest paragraf nu se aplică persoanelor care au

săvârşit infracţiunea predicat;

c) cunoaşterea, intenţia sau scopul, ca element al uneia dintre infracţiunile prevăzute în acest
paragraf, se poate deduce din circumstanţele obiective ale faptei.

3. Fiecare parte poate adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare
pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracţiune tuturor sau unora dintre
faptele prevăzute la paragraful 1, în unul sau în ambele cazuri prezentate mai jos, când
infractorul: a) a suspectat faptul că bunurile reprezentau produse; b) trebuia să presupună că
bunurile constituiau produse.

4. Cu condiţia ca paragraful 1 să se aplice în cazul infracţiunilor predicat prevăzute în anexa la

prezenta convenţie[19], fiecare parte din Comunitatea Europeană poate, în momentul semnării
sau al depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, printr-o
declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să declare că paragraful 1 se
aplică:

a) doar în măsura în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea predicat este mai
mare de un an sau pentru acele state care au un minim general pentru infracţiuni în sistemul
juridic propriu, în măsura în care infracţiunea este sancţionată cu privarea de libertate sau cu
un ordin de reţinere pentru un minim mai mare de 6 luni; şi/sau

b) doar în cazul unor infracţiuni predicat precizate; şi/sau

c) în cazul unei categorii de infracţiuni grave conform legislaţiei naţionale a părţii la prezenta
convenţie.

5. Fiecare parte se va asigura că o condamnare anterioară sau simultană pentru o infracţiune

predicat nu este o condiţie pentru o condamnare pentru spălare de bani.

6. Fiecare parte se va asigura că este posibilă condamnarea pentru spălare de bani, conform
prezentului articol, acolo unde se dovedeşte faptul că bunurile ce fac obiectul paragrafului 1
subparagraful a) sau b) provin dintr-o infracţiune predicat fără a fi necesar să se stabilească
exact care infracţiune.

7. Fiecare parte se va asigura că infracţiunile predicat de spălare de bani acoperă şi activităţi

desfăşurate într-un alt stat şi care constituie o infracţiune în statul respectiv şi ar fi constituit o
infracţiune predicat dacă ar fi avut loc pe teritoriul statului respectiv. Fiecare parte poate stabili
că singura condiţie este ca fapta să fi constituit o infracţiune predicat dacă ar fi avut loc pe
teritoriul propriului stat.”

Subliniem că, potrivit articolului 49 par. 6 din Convenție, odată cu intrarea în vigoare a
Convenției de la Varșovia, părţile acestei Convenții, care sunt în acelaşi timp şi părţi la
Convenţia de la Strasbourg, vor aplica prevederile Convenției de la Varșovia în relaţiile
reciproce, urmând ca prevederile Convenţiei de la Strasbourg să le aplice în relaţiile cu alte părţi
la această din urmă convenţie, dar care nu sunt părți și la Convenția de la Varșovia.
În fine, remarcăm că, potrivit articolului 13 par. 1 din Convenția de la Varșovia, se instituie în
sarcina statelor părți obligația de a adopta măsurile legislative și alte măsuri necesare pentru
instituirea unui regim intern complex de reglementări și de supraveghere sau monitorizare pentru
a împiedica spălarea banilor și de a lua în considerare standardele internaționale în domeniu, în
special recomandările adoptate de Forțele de acțiune în domeniul financiar privind spălarea
banilor (FATF).

Concluzii desprinse din interpretarea corelată a prevederilor Convențiilor Consiliului

Europei

Din cele ce precedă, în virtutea prevederilor celor două Convenții se constată, cu precădere, că
statele părți:

1) Sunt obligate să stabilească necondiționat în legislația internă că au caracter infracțional

următoarele fapte: a) transformarea sau transferul bunurilor, cunoscând că aceste bunuri
constituie produse, în scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de a
ajuta orice persoană implicată în comiterea unei infracţiuni predicat să se sustragă de la
consecinţele juridice ale faptelor sale; b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării,
dispunerii, circulaţiei ori a proprietăţii reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea,
despre care autorul ştie că acestea constituie produse;

2) Sunt obligate să stabilească în legislația lor internă, în măsura compatibilității cu principiile

constituţionale şi conceptele fundamentale ale sistemului juridic, că au caracter infracțional
următoarele fapte: c) achiziţionarea, deţinerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le
achiziţionează, le deţine sau le foloseşte ştie, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie
produse; d) participarea, asocierea, conspirarea pentru a comite una dintre infracţiunile de
spălarea banilor, precum şi tentativa, complicitatea, instigarea, facilitarea şi consilierea privind
comiterea oricăreia dintre infracţiunile specificate în prezentul articol.

3) Pot să prevadă că infracțiunile de mai sus nu se aplică persoanelor care au săvârșit

infracțiunea predicat, însă nu pot condiționa incriminarea de împrejurarea că infracţiunea
predicat nu ţine de jurisdicţia lor penală;

4) Indiferent dacă au prevăzut sau nu acest lucru în legislația lor internă, cunoaşterea, intenţia sau
scopul, ca element al oricăreia dintre infracţiunile de spălare a banilor, se poate deduce din
circumstanţele obiective ale faptei;
5) Pot adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi, în
baza dreptului intern, caracterul de infracţiune tuturor sau unora dintre faptele prevăzute la
paragraful 1), în unul sau în ambele cazuri prezentate mai jos, când infractorul: a) a suspectat
faptul că bunurile reprezentau produse; b) trebuia să presupună că bunurile constituiau produse.

6) Au libertatea de a incrimina și sancționa potrivit dreptului intern faptele intenționate de

spălare a banilor: a) doar în măsura în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
predicat este mai mare de un an sau pentru acele state care au un minim general pentru
infracţiuni în sistemul juridic propriu, în măsura în care infracţiunea este sancţionată cu privarea
de libertate sau cu un ordin de reţinere pentru un minim mai mare de 6 luni; şi/sau b) doar în
cazul unor infracţiuni predicat precizate; şi/sau c) în cazul unei categorii de infracţiuni grave
conform legislaţiei naţionale a părţii la prezenta convenţie.

Această marjă de apreciere a statelor nu se aplică, însă, în cazul următoarelor infracţiuni predicat,
în privința cărora statele au obligația de a incrimina faptele de spălare a produselor rezultate din
acestea: participarea la un grup criminal organizat, terorismul, inclusiv finanţarea terorismului,
traficul de persoane şi migraţia ilegală, exploatarea sexuală, inclusiv exploatarea sexuală a
minorilor traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope, traficul ilicit cu arme, traficul ilicit cu
bunuri furate şi alte bunuri, corupţia şi darea de mită, înşelăciunea. contrafacerea de monedă,
contrafacerea de produse, infracţiuni împotriva mediului înconjurător, omorul, vătămarea
corporală gravă, răpirea, reţinerea ilegală şi luarea de ostatici, tâlhăria sau furtul,
contrabanda, şantajul, falsificarea, piraterie, restricţionarea comerţului şi manipularea pieţei.

7) Trebuie să prevadă că o condamnare anterioară sau simultană pentru o infracţiune predicat nu

este o condiţie pentru o condamnare pentru spălare de bani;

8) Trebuie să prevadă că este posibilă condamnarea pentru spălare de bani, conform celor de mai
sus, acolo unde se dovedeşte faptul că bunurile, ce fac obiectul spălării de bani prin
transformare/transfer/disimulare/ascundere, provin dintr-o infracţiune predicat, fără a fi necesar
să se stabilească exact care este această infracţiune;

9) Trebuie să prevadă că infracţiunile predicat de spălare de bani acoperă şi activităţi desfăşurate

într-un alt stat şi care constituie o infracţiune în statul respectiv şi ar fi constituit o infracţiune
predicat dacă ar fi avut loc pe teritoriul statului respectiv. Ele pot, însă, stabili că singura condiţie
este ca fapta să fi constituit o infracţiune predicat dacă ar fi avut loc pe teritoriul propriului stat.
În fine, remarcăm faptul că, deși în privința anumitor aspecte reglementate de cele două
Convenții, statele părți dispun de o oarecare marjă de apreciere, totuși, se impune în sarcina
acestora obligația evidentă de a institui măsuri de ordin penal pentru reprimarea fenomenului
infracțional al spălării banilor.

2.2. La nivelul Uniunii Europene/Comunităților Europene

Reamintim cu acest prilej că, la nivel comunitar, s-au succedat o serie de acte normative de
interes direct sau indirect în materia combaterii fenomenului de spălarea banilor, respectiv:

– Directiva 91/308/CEE a Consiliului, din 10 iunie 1991, privind folosirea sistemului financiar
în scopul spălării banilor[20];

– Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 26

octombrie 2005 privind controalele numerarului la intrarea sau ieșirea din comunitate[21];

– Decizia 2000/642/JAI a Consiliului din 17 octombrie 2000 privind modalitățile de cooperare

între unitățile de informații financiare ale statelor membre în privința schimbului de informații;

– Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor,

identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor
infracțiunii[22];

– Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind prevenirea utilizării

sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului[23];

– Directiva 2006/70/CE a Comisiei din 1 august 2006 de stabilire a măsurilor de aplicare a

Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește definiția
persoanelor expuse politic și criteriile tehnice de aplicare a procedurilor simplificate de precauție
privind clientela, precum și de exonerare pe motivul unei activități financiare desfășurate în mod
ocazional sau la scară foarte limitată[24];

– Regulamentul (CE) nr. 1781/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15

noiembrie 2006 privind informațiile referitoare la ordonatorii ce însoțesc transferurile de
fonduri[25];
– Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind
înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii săvârșite în Uniunea
Europeană[26];

– Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind
prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de
modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de
abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei
2006/70/CE a Comisiei (Directiva a IV-a)[27].

Rațiunea adoptării Directivei a IV-a reiese din chiar preambulul acesteia, în care se arată, printre
altele, că aceasta este cea de-a patra directivă care abordează amenințarea reprezentată de
spălarea banilor. Directiva a IV-a atrage atenția asupra faptului că spălarea banilor și finanțarea
terorismului se produc deseori în context internațional.

În acest sens, se arată că măsurile adoptate numai la nivel național sau chiar la nivelul Uniunii,
fără coordonarea și cooperarea internațională, ar avea efecte foarte limitate. Prin urmare,
măsurile adoptate de Uniune în domeniul respectiv ar trebui să fie compatibile cu alte acțiuni
întreprinse în forurile internaționale și cel puțin la fel de stricte ca acestea. Acțiunea Uniunii ar
trebui să țină seama în continuare în mod special de recomandările GAFI și de instrumentele
altor organisme internaționale active în lupta împotriva spălării banilor și finanțării terorismului.

În fine, se precizează în cuprinsul Directivei a IV-a că, pentru a consolida eficacitatea luptei
împotriva spălării banilor și finanțării terorismului, actele legislative relevante ale Uniunii ar
trebui, după caz, să fie aliniate cu standardele internaționale în materie de combatere a spălării de
bani și a finanțării terorismului și proliferării adoptate de GAFI în februarie 2012[28].

Directiva a IV-a definește spălarea banilor în Articolul 1, după cum urmează:

„(3) În sensul prezentei directive, următoarele fapte, atunci când sunt comise cu intenție, sunt
considerate spălare a banilor:

(a) schimbul sau transferul de bunuri, cunoscând că bunurile provin dintr-o activitate
infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate, în scopul ascunderii sau
disimulării originii ilicite a bunurilor sau al sprijinirii oricărei persoane implicate în comiterea
activității respective pentru a se sustrage consecințelor legale ale acțiunii persoanei respective;
(b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi, a sursei, a localizării, a amplasării, a
circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestor bunuri, cunoscând că
bunurile provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de
activitate;

(c) dobândirea, deținerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea
provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate;

(d) participarea la oricare dintre acțiunile menționate la literele (a), (b) și (c), asocierea în
vederea comiterii acestora, tentativa de comitere și asistența, instigarea, facilitarea și
consilierea în vederea comiterii acțiunilor menționate.

(4) Se consideră spălare a banilor inclusiv situația în care activitățile care au generat bunurile
care urmează a fi spălate au fost derulate pe teritoriul unui alt stat membru sau al unei țări terțe.
(…)

(6) Cunoașterea, intenția sau scopul, necesare ca elemente ale activităților menționate la
alineatele (3) și (5), pot fi deduse din împrejurări de fapt obiective.”

Din compararea acestei prevederi cu prevederile redate mai sus din celelalte reglementări
internaționale sau europene, observăm că faptele circumscrise spălării banilor în accepțiunea
Directivei a IV-a sunt similare cu cele definite în aceste reglementări. De altfel, dacă ne uităm cu
atenție, Directiva a IV-a pare că a preluat, mai mult sau mai puțin, definiția din prima Directivă
în materia spălării banilor – Directiva 91/308/CEE[29].

Or, la rândul său, Directiva 91/308/CEE a avut la bază inclusiv prevederile Convenției ONU de
la Viena și prevederile Convenției Consiliului Europei de la Strasbourg, din care a preluat atât
definiția infracțiunii de spălare a banilor (faptele care pot constitui spălarea banilor), cât și
prevederea potrivit căreia cunoașterea, intenția sau scopul se poate deduce din circumstanțele
obiective ale faptelor.

Directiva a IV-a în materia spălării banilor a fost deja modificată de instituțiile europene prin
adoptarea Directivei a V-a, după cum vom arăta în continuare.

Stadiul transpunerii Directivei a IV-a în materia spălării banilor în România și în

Republica Moldova
Termenul de transpunere a Direcivei a IV-a în dreptul intern al statelor membre a fost stabilit
pentru data de 26 iunie 2017, cum, de altfel, este prevăzut în textul Directivei[30].

Sub acest aspect, remarcăm că, în vreme ce Republica Moldova a transpus prin lege Directiva a
IV-a, România nu și-a îndeplinit încă această obligație, termenul de transpunere fiind depășit, la
momentul actual, de mai bine de 1 an.

Este important de precizat faptul că, deși Republica Moldova nu este membră a Uniunii
Europene, agenda europeană a Republicii Moldova stabilită prin Acordul de Asociere încheiat
între această țară și Uniunea Europeană în data de 27.06.2014[31] a obligat expres Republica
Moldova să transpună în legislația națională prevederile fostei Directivei 2005/60/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005, dar și ale Directivei 2006/70/CE
a Comisiei din 01 august 2006 din materia spălării banilor.

În concret, Republica Moldova a transpus prevederile Directivei a IV-a prin Legea nr. 308/2017
cu privire la prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului. Legea nr.
308/2017 a intrat în vigoare la data de 23.02.2018[32] și a abrogat fosta Lege în domeniu nr.
190-XVI/2007.

În Raportul Serviciului de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor din Republica Moldova

(SPCSB) aferent anului 2017 se reține că, în procesul de elaborare a proiectului de lege, ce
ulterior a devenit Legea nr. 308/2017, au fost consultate experiența și cadrul normativ existent
pentru țările UE, care au obținut un scor și un rating bun în cadrul rundelor de evaluare efectuate
de Comitetul MONEYVAL. De asemenea, potrivit specialiștilor moldoveni, noua lege include
cerințele față de cele mai noi standarde internaționale în domeniul combaterii spălării banilor,
făcându-se expres referire la Directiva 2015/849 și la Recomandările GAFI, în forma revizuită în
anul 2012[33].

În România, proiectul de Lege pentru pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi

finanţării terorismului inițiat de ONPCSB, menit să transpună prevederile Directivei a IV-a și,
totodată, să înlocuiască actuala Lege nr. 656/2002 în materia spălării banilor, a fost lansat în
dezbatere publică abia în luna februarie 2018, deși ONPCSB publicase proiectul pe pagina
proprie de internet încă din luna mai 2017[34]. Din consultarea surselor publice de informații a
rezultat că legea vizată de acest proiect nu a fost adoptată nici până la acest moment, însă,
potrivit datelor publicate pe site-ul Senatului, proiectul de lege se află în lucru la comisiile
permanente, fiind stabilit un termen de adoptare tacită în Senat de 60 de zile, calculat din data de
25.06.2018[35].
Cum era de așteptat, având în vedere că România și-a încălcat obligația de a transpune în dreptul
intern prevederile Directivei a IV-a, în data de 19 iulie 2018, Comisia Europeană a sesizat Curtea
de Justiție a Uniunii Europene în vederea declanșării procedurii de infringement împotriva
României (și a altor state aflate în aceeași situație), conform unor comunicate de presă ale
Comisiei publicate în aceeași zi[36].

Îngrijorarea Comisiei Europene pe fondul netranspunerii Directivei a IV-a este accentuată de

împrejurarea că, între timp, la data de 30 mai 2018, a fost adoptată Directiva a V-a în materia
spălării banilor, respectiv Directiva (UE) 2018/843 a Parlamentului European și a Consiliului
de modificare a Directivei (UE) 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în
scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, precum și de modificare a Directivelor
2009/138/CE și 2013/36/UE[37], aceasta din urmă intrând deja în vigoare în data de 9 iulie 2018
și având ca termen de transpunere data de 10 ianuarie 2020.

Modificările aduse Directivei a IV-a prin mai recenta Directivă a V-a nu vizează, însă, definiția
spălării banilor, amintită mai sus, motiv pentru care nu vom dezvolta în cadrul prezentei lucrări
aspectele legate de conținutul acestei din urmă Directive.

III. Cadrul legislativ intern în materia spălării banilor din România și din Republica
Moldova

În ceea ce privește prevenirea și sancționarea spălării banilor, atât România, cât și Republica
Moldova au transpus în ordinea juridică internă o serie de instrumente internaționale, europene
sau comunitare în materie, desigur, în cazul României, cu excepția Directivei a IV-a, care, la
nivel formal, încă nu a beneficiat de transpunere.

În ambele țări există un act normativ special, care reglementează prevenirea și combaterea
spălării banilor și finanțării terorismului. Este vorba despre Legea nr. 656/2002[38] (care a
înlocuit Legea nr. 21/1999) – în cazul României – și Legea nr. 308/2017 (care a înlocuit Legea
nr. 190-XVI/2007) – în cazul Moldovei.

Spre deosebire de cadrul legislativ din România, configurat printr-o singură lege specială, în
Republica Moldova cadrul legislativ este configurat atât prin legea specială, cât și prin Codul
penal moldovenesc, unde este, de altfel, prevăzută și sancționată infracțiunea de spălarea
banilor.
În România, prima reglementare care a incriminat „spălarea banilor” a fost Legea nr. 21/1999,
lege abrogată după 3 ani de la intrarea sa în vigoare, prin Legea nr. 656/2002, așa cum am arătat.
Conținutul infracțiunii de spălare a banilor (reglementat inițial în art. 23 din Legea nr. 21/1999)
nu a suferit modificări substanțiale odată cu adoptarea Legii nr. 656/2002, dar nici ulterior, prin
celelalte modificări aduse de legiuitorul român acesteia din urmă.

Potrivit celor arătate în doctrina de drept penal din Republica Moldova[39], prima lege specială
din această țară în materia spălării banilor a fost Legea nr. 633-XV/2001 cu privire la prevenirea
și combaterea spălării banilor[40], însă, odată intrată în vigoare legea nominalizată nu şi-a putut
demonstra mecanismul practic de aplicare în absenţa unor sancţiuni de rigoare pentru faptele pe
care le prevedea în textul său[41]. Prin urmare, prin Legea nr. 1326-XV/2002, Republica
Moldova a introdus pentru prima dată în textul Codului penal moldovenesc din 1961 (s.n.: fostul
Cod penal al Republicii Moldova) art. 1649, care prevedea răspunderea penală pentru spălarea
banilor, a cărui dispoziţie cuprindea „săvârşirea operaţiilor legale cu mijloace băneşti sau cu
alte valori dobândite cu bună ştiinţă pe cale ilegală”[42].

Legea nr. 633-XV/2001 a fost ulterior abrogată prin Legea nr. 190-XVI/2007 care, la rândul său,
a fost abrogată prin Legea nr. 308/2017, menționată mai sus. Codul penal moldovenesc din 1961
a fost, de asemenea, abrogat prin actualul Cod penal nr. 985 din 18.04.2002, intrat în vigoare în
data de 12.06.2003[43], care a continuat să incrimineze spălarea banilor, de această dată în
cuprinsul art. 243, articol ce incriminează infracțiunea și de lege lata.

Referitor la această succesiune de reglementare, s-a mai arătat în doctrina relevantă[44] faptul că
Noul Cod penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002 a păstrat, în art. 243, aceeaşi
dispoziţie, respectiv „săvârşirea operaţiilor legale cu mijloace băneşti sau cu alte valori
dobândite cu bună ştiinţă pe cale ilegală”. Norma respectivă prevedea, însă, o formulă prea
generală, latura obiectivă a acestei componenţe nefiind prea explicită. Odată cu ratificarea
Convenţiei de la Strasbourg de către Republica Moldova, au intervenit şi modificările art. 243
prin Legea nr. 211-XV din 29 mai 2003.

S-a reținut că, de fapt, noua dispoziţie a art. 243 astfel modificată[45] prin Legea nr. 211-XV din
29 mai 2003 a preluat prevederile art. 3 alin. (1) al Legii nr. 633-XV/2001, care avea un conținut
mai larg și permitea identificarea cu ușurință a acțiunilor ce intrau în latura obiectivă a
infracțiunii.

În fine, ne rezumăm să amintim aici că până la actuala formă de reglementare a infracțiunii de

spălarea banilor, art. 243 din Codul penal moldovenesc a suferit și alte modificări de conținut,
unele dintre acestea operate, așa cum rezultă din consultarea surselor publice de informații[46],
prin Legea nr. 353-XV/2003[47], Legea nr. 243/2007[48] și prin Legea nr. LP60/2016[49].

IV. Sediul materiei infracțiunii de spălarea banilor în România și în Republica Moldova

Din această perspectivă, constatăm că, în țara noastră, infracțiunea de spălare a banilor formează
obiectul reglementării legii speciale, iar în Republica Moldova infracțiunea respectivă este
cuprinsă în Codul penal. Și într-un caz, și în celălalt, sunt „soluții importate” (dar nu
„transplant”), legiuitorii interni având minime contribuții, pe alocuri chiar în dezacord cu
reglementările internaționale.

Astfel, în România, art. 29 din Legea nr. 656/2002 (anterior primei republicări a legii,
infracțiunea era prevăzută în art. 23, pedepsită cu închisoare de la 3 la 12 ani) prevede
următoarele:

„(1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în
scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta
persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire,
judecată sau executarea pedepsei; b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a
provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor
asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;
c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de
infracţiuni.

(2) Tentativa se pedepseşte.

(3) Dacă fapta a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii, instanţa
aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 136 alin.
(3) lit. a)-c) din Codul penal.

(4) Cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din
circumstanţele faptice obiective.

(5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică indiferent dacă infracţiunea din care provine bunul a fost
comisă pe teritoriul României sau în străinătate.”

Pe cealaltă parte, art. 243 din Codul penal al Republicii Moldova prevede că:
„(1) Spălarea banilor săvîrşită prin: a) convertirea sau transferul bunurilor de către o
persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite, în scopul de a tăinui
sau de a deghiza originea ilicită a bunurilor sau de a ajuta orice persoană, implicată în
comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acţiuni;
b) tăinuirea sau deghizarea naturii, originii, amplasării, dispunerii, transmiterii, deplasării
proprietăţii reale a bunurilor ori a drepturilor aferente de către o persoană care ştie sau trebuia
să ştie că acestea constituie venituri ilicite; c) dobîndirea, deţinerea sau utilizarea bunurilor de
către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite; d) participarea
la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în
vederea comiterii acţiunilor prevăzute la lit. a)-c),

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1350 la 2350 unităţi convenţionale sau cu închisoare

de până la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, cu amendă, aplicată
persoanei juridice, de la 8000 la 11000 de unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.

(2) Aceleaşi acţiuni săvîrşite: a) – exclusă; b) de două sau mai multe persoane; c) cu folosirea
situaţiei de serviciu

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 2350 la 5350 unităţi convenţionale sau cu închisoare

de la 4 la 7 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 10000 la 13000 de
unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita anumite activități sau cu lichidarea
persoanei juridice.

(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvîrşite: a) de un grup criminal organizat sau de o
organizaţie criminală; b) în proporţii deosebit de mari,

se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime

de la 13000 la 16000 de unități convenționale sau cu lichidarea persoanei juridice.

(4) Acţiuni ilicite constituie şi faptele comise în afara teritoriului ţării dacă acestea conţin
elementele constitutive ale unei infracţiuni în statul în care au fost comise şi pot constitui
elementele constitutive ale unei infracţiuni comise pe teritoriul Republicii Moldova.”

V. Analiza reglementărilor privind infracțiunea de spălarea banilor, astfel cum aceasta este
incriminată în România și în Republica Moldova
Așa cum se poate observa din simpla lectură a normelor de incriminare din cele două state,
compararea celor două reglementări reliefează multiple puncte comune, dar și unele aspecte
diferențiale. În continuare, vom prezenta câteva dintre aceste puncte comune, dar și aspecte
diferențiale, pe care le apreciem de interes în raport de prezenta analiză.

1. Obiectul juridic special și obiectul material al infracțiunii

În cazul reglementărilor din ambele state, obiectul juridic special al infracțiunii de spălare a
banilor este desigur unul complex, vizând atât relațiile sociale referitoare la circuitul juridic al
bunurilor, cât și cele care privesc înfăptuirea justiției, în acest din urmă caz întrucât prin
comiterea faptei de spălare a banilor se creează dificultăți la descoperirea infracțiunii
primare[50].

Determinarea obiectului material al acestei infracțiuni presupune, pe de o parte, stabilirea

naturii acestuia, iar pe de parte, a originii sale, adică a provenienței sale ilicite. De asemenea,
pentru existența infracțiunii spălării banilor, trebuie întotdeauna să existe certitudinea că obiectul
material, adică venitul asupra căruia se operează, a fost obținut dintr-o infracțiune prealabilă[51].

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat judicios într-o decizie de speță
faptul că „(…) se poate vorbi despre existenţa produsului infracţiunii, în cazurile în care
infracţiunea permite un asemenea produs. Prin urmare, pentru ca o infracţiune să poate fi baza
infracţiunii de spălare de bani, aceasta trebuie să conducă la existenţa unui bun în
materialitatea lui. (…) Astfel, pentru ca un bun să fie transferat, dobândit, folosit, deţinut sau
altele, acesta în primul rând trebuie să existe, ca urmare a săvârşirii de infracţiuni. Aceste
aspecte conduc la argumentele expuse, respectiv că infracţiunea predicat trebuie să se fi
consumat.”[52].

Sfera „bunurilor” ce pot forma obiectul infracțiunii de spălare a banilor se determină, în ambele
sisteme de drept, prin raportare la cele două acte normative speciale în materie, care definesc
această noțiune, determinându-i implicit și sfera de aplicare.

Astfel, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 656/2002, „prin bunuri se înţelege bunurile corporale
sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice sau documentele care atestă un
titlu ori un drept cu privire la acestea”.

Formula de redactare din legislația moldovenească este, însă, mai amplă, prin art. 3 din Legea
nr. 308/2017 stipulându-se că prin bunuri se înțeleg „mijloace financiare, fonduri, venituri,
orice categorie de valori (active) corporale sau incorporale, mobile sau imobile, tangibile sau
intangibile, precum şi acte sau alte instrumente juridice în orice formă, inclusiv în formă
electronică ori digitală, care atestă un titlu ori un drept, inclusiv orice cotă (interes) cu privire
la aceste valori (active)”.

Semnalăm că, în Proiectul de lege al ONPCSB din România, menit să transpună prevederile
Directivei a IV-a în condițiile anterior arătate, noțiunea de „bunuri” capătă o accepție mai largă,
intrând în această categorie, „activele de orice fel, corporale sau necorporale, mobile ori
imobile, tangibile sau intangibile, precum și actele juridice sau documentele sub orice formă,
inclusiv electronică sau digitală, care atestă un titlu ori un drept sau interese cu privire la
acestea”.

După cum rezultă clar din dispozițiile de mai sus, în ambele legislații, inclusiv bunurile
incorporale (necorporale) pot forma obiectul infracțiunii de spălarea banilor, cum sunt, de
pildă, titlurile de valoare, adică acele înscrisuri care încorporează, în materialitatea lor, drepturile
patrimoniale pe care le constată, astfel încât persoana care posedă în mod legitim înscrisul este şi
titulara dreptului menţionat în înscris. De asemenea, noțiunea de act juridic este avută în vedere
atât ca negotium iuris, cât și ca instrumentum probationis.[53]

Totodată, cum niciuna dintre cele două legi nu distinge, aceste bunuri se pot afla sau nu în
circuitul civil. Așa fiind, pot constitui obiectul material al infracțiunii de spălare de bani, spre
exemplu, bunuri care fac parte din patrimoniul cultural național, care nu se află în circuitul civil.

În privința originii, ambele legislații impun cerința ca aceste bunuri să provină din săvârșirea
de infracțiuni, fără să restrângă această cerință doar la anumite categorii de infracțiuni.

Referitor la „originea” bunurilor, este de menționat că, spre deosebire de legea română, Legea
nr. 308/2017 din Republica Moldova conține în art. 3 o definiție a noțiunii de „bunuri ilicite”,
prin acestea înțelegându-se „bunuri destinate, folosite sau rezultate, direct sau indirect, din
săvîrșirea unei infracțiuni, orice beneficiu obținut din aceste bunuri, precum și bunuri convertite
sau transformate, parțial sau integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvîrșirea
unei infracțiuni și beneficiul obținut din aceste bunuri”.

2. Subiectul activ al infracțiunii

Subiectul activ nu este calificat nici în legislația din România, nici în cea a Republicii Moldova,
putând să aibă această calitate orice persoană fizică, în măsura în care îndeplinește condițiile
generale pentru atragerea responsabilității penale (vârsta minimă, aptitudinea de a înțelege
semnificația faptelor, libertatea de voință și acțiune).

În privința vârstei, remarcăm faptul că, spre deosebire de legislația noastră – unde minorul cu
discernământ răspunde penal pentru orice infracțiune de la 14 ani (art. 114 Cod penal), în
Republica Moldova, persoanele fizice care au vârsta între 14 și 16 ani sunt pasibile de
răspundere penală numai pentru anumite infracțiuni, printre care nu se află și spălarea de bani (a
se vedea, în acest sens, art. 21 alin. (1) și (2) Cod penal Republica Moldova). Prin urmare, în
Republica Moldova, minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani nu va putea fi tras la
răspundere penală pentru spălarea banilor, în nicio situație.

De asemenea, sub aspectul subiecților activi, în doctrina relevantă[54] s-a apreciat că varianta de
incriminare a spălării banilor prevăzută de art. 243 alin. (1) lit. d) din Codul penal moldovenesc,
constând în „complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii
acţiunilor prevăzute la lit.a)-c)”, poate atrage calitatea de subiect activ și a avocaților, notarilor,
funcționarilor bancari etc., cu condiția ca aceștia să acționeze cu intenția directă de a-și ajuta
clientul să-și legalizeze veniturile. Evident, o atare interpretare se va deduce de la caz la caz,
fiind necesar să se stabilească o limită între secretul profesional de care este ținut profesionistul
și momentul la care acest secret încetează.

O problemă controversată în practica judiciară și în literatura de specialitate din România a

fost aceea dacă autorul sau ceilalți participanți la infracțiunea principală pot fi subiecți activi la
infracțiunea subsecventă (spălarea banilor)[55].

În doctrina din Republica Moldova s-a susținut că subiectul spălării banilor trebuie să fie unul
special, esența infracțiunii prevăzute de art. 243 din Codul penal fiind pedepsirea celor care i-au
ajutat pe dobânditorii ilegali de bunuri să-și legalizeze veniturile, în caz contrar, pedepsirea
dobânditorului însuși pentru fapte proprii de spălare a banilor ar reprezenta încălcarea
principiului non bis in idem, adică al unicității răspunderii penale[56].

Chestiunea dacă autorul infracțiunii principale poate fi și spălătorul banilor a fost tranșată în
dreptul nostru intern, inițial, prin Decizia nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept[57], iar mai recent prin Decizia
Curții Constituționale a României nr. 418/2018 pronunțată în data de 19 iunie 2018 referitoare
la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr.656/2002
pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de
Casație și Justiție nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la infracţiunea de spălare a banilor[58].

Astfel, inițial, prin Decizia nr. 16/2016 pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta
Curte de Casație și Justiție stabilise la punctul 2 din dispozitiv că subiectul activ al infracţiunii
de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, fără a
distinge între modalitățile alternative ale infracțiunii de spălarea banilor prevăzute la art. 29 alin.
(1) din Legea nr. 656/2002.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei, instanța supremă a reținut judicios faptul că

„infracţiunea de spălare de bani nu trebuie reţinută automat în sarcina autorului infracţiunii
din care provin bunurile, pentru simplul fapt că în activitatea sa infracţională s-a realizat şi una
dintre acţiunile proprii elementului material al infracţiunii de spălare de bani, pentru că aceasta
ar lipsi infracţiunea de spălare de bani de individualitate. Revine organelor judiciare sarcina
de a decide în situaţii concrete dacă infracţiunea de spălare de bani este suficient de bine
individualizată în raport cu infracţiunea din care provin bunurile şi dacă este cazul să se
reţină un concurs de infracţiuni sau o unică infracţiune”.

Prin Decizia nr. 418/2018, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 656/2002 sunt neconstituționale în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de
Casație și Justiție nr. 16/2016 în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut, cum era de așteptat, că „reținerea, ca infracțiune

distinctă, a oricăreia dintre faptele de dobândire, deținere și respectiv folosirea de bunuri care
provin din săvârșirea unei infracțiuni, în sarcina subiectului activ al infracțiunii din care provin
bunurile, implică tragerea acestuia la răspundere penală, de două ori, pentru aceleași fapte”.

A mai arătat Curtea Constituțională, cu acest prilej, faptul că incriminarea de la art. 29 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 656/2002 „vizează o tăinuire, iar tăinuirea poate fi comisă doar de o
persoană diferită de autorul infracțiunii din care provin bunurile tăinuite”, dar și faptul că, prin
natura lor, dobândirea sau deținerea, „sunt în realitate situații de fapt rezultate, în mod inevitabil,
din comiterea infracțiunii din care provin bunurile dobândite sau deținute”, iar „activitatea de
folosire a unor bunuri de către o persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, în
scopul obținerii acestor bunuri, este o activitate mai degrabă firească, care nu presupune, în
sine, existența unei noi rezoluții infracționale”.
Considerăm juste atât soluția, cât și interpretarea Curții Constituționale a României, însă atragem
atenția asupra faptului că acestea vizează exclusiv varianta alternativă de săvârșire a
infracțiunii prevăzută de lit. c) a art. 29 alin. (1) din legea specială, nu și celelalte variante ale
infracțiunii.

În privința celorlalte două variante alternative ale spălării banilor, cele reglementate de literele
a) și b) ale articolului menționat, apreciem că rămân pe deplin valabile cele statuate de Înalta
Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 16/2016, potrivit cărora subiectul activ al infracțiunii
principale poate fi și subiect activ al infracțiunii de spălare de bani.

Facem, în acest sens, trimitere la considerentele Înaltei Curți din decizia menționată, potrivit
cărora „Din punct de vedere teoretic, o asemenea posibilitate nu este interzisă de
lege. Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, adoptată la Varşovia la 16 mai 2005,
ratificată de România prin Legea nr. 420/2006, stipulează în art. 9 paragraful 2 lit. a) că, în
scopul punerii în practică sau al aplicării măsurilor ce se dovedesc necesare pentru
sancţionarea în dreptul intern a faptelor ce constituie spălare de bani, “se poate prevedea că
infracţiunile enunţate în acest paragraf nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiunea
predicat.” La momentul aderării la Convenţia de la Varşovia, statul român nu a exprimat însă
nicio rezervă. Cum nici în Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, nu există
vreo dispoziţie care să împiedice reţinerea în sarcina subiectului activ al infracţiunii din care
provin bunurile şi a infracţiunii de spălare de bani, rezultă că, din punct de vedere teoretic, un
asemenea concurs de infracţiuni este posibil. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea
Constituţională în Decizia nr. 73/2011. Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, susţinându-
se că ar încălca principiul non bis in idem, deoarece persoana considerată vinovată de
săvârşirea infracţiunii din care provin bunurile ce constituie obiect material al infracţiunii de
spălare de bani este cercetată şi urmărită încă o dată pentru însuşirea aceloraşi bunuri, Curtea
a arătat că dispoziţiile legale criticate sub aspectul lipsei de previzibilitate sunt constituţionale,
deoarece acestea stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor
săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dint-o anumită infracţiune. Pentru ca
principiul non bis in idem să-şi găsească aplicarea, persoana în cauză trebuie să fi suferit o
condamnare, să fi fost achitată sau să se fi dispus încetarea urmăririi penale pentru fapta cu
privire la care este din nou urmărită sau judecată. În situaţia concursului de infracţiuni însă,
infractorului i se aplică o pedeapsă principală, fără ca prin aceasta să fie încălcate în vreun fel
dispoziţiile art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie”.
Faptul că decizia Curții Constituționale vizează exclusiv lit. c) a art. 29 alin. (1) din Legea nr.
656/2002 este, de altfel, asumat în mod expres de Curte în cuprinsul considerentelor Deciziei nr.
418/2018, aceasta statuând fără echivoc: „(…) analiza acelorași modalități normative conduce
la concluzia că faptele de schimbare sau transfer de bunuri și cele de ascundere sau disimulare,
sunt fapte care, prin natura lor, sunt comise ulterior infracțiunilor din care provin bunurile ce
constituie obiectul material al infracțiunii de spălare a banilor, fiind prin urmare, întotdeauna,
acțiuni distincte de cele care formează elementul material al infracțiunii predicat. Aceste acțiuni
pot fi săvârșite de același subiect activ sau de un subiect activ diferit de cel al infracțiunii
predicat”.

Considerăm că, pentru identitate de rațiune, interpretarea de mai sus este valabilă și în cazul
infracțiunii de spălarea banilor din Republica Moldova, deși, așa cum am arătat, unii autori susțin
contrariul.

În fine, în ambele legislații, subiect activ al spălării banilor poate fi și persoana juridică, dacă
sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea penală a acesteia.

Astfel, conform Codului penal român (art. 115), exceptând statul și autoritățile publice,
celelalte persoane juridice răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului lor
de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, fără ca această răspundere să
excludă răspunderea persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte. Din
interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 135 alin. (2) din același cod, rezultă că răspund
penal și instituțiile publice în măsura în care desfășoară activități ce pot face obiectul domeniului
privat.

În Republica Moldova, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Codul penal moldovenesc, o
persoană juridică, cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală dacă nu a
îndeplinit sau a îndeplinit necorespunzător dispoziții ale legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicții
pentru efectuarea unei anumite activități și se constată cel puțin una din următoarele
circumstanțe: a) fapta a fost săvârșită în interesul persoanei juridice de către o persoană fizică
împuternicită cu funcții de conducere, care a acționat independent sau ca parte a unui organ al
persoanei juridice; b) fapta a fost admisă sau autorizată, sau aprobată, sau utilizată de către
persoana împuternicită cu funcții de conducere; c) fapta a fost săvârșită datorită lipsei de
supraveghere și control din partea persoanei împuternicite cu funcții de conducere.

Mai este de reținut că, tot în Codul penal moldovenesc, răspunderea penală a persoanei juridice
este condiționată de prevederea în Partea specială a Codului penal a unei sancțiuni pentru
infracțiunea respectivă și, de asemenea, că răspunderea persoanei juridice nu exclude
răspunderea persoanei fizice pentru infracțiunea săvârșită.

Pluralitatea de infractori este posibilă în toate formele în ambele legislații, îmbrăcând, de

regulă, forma pluralității constituite și, mai rar, cea a pluralității ocazionale.

În sistemul nostru de drept, dacă sunt realizate atât condițiile de existență ale grupului
infracțional organizat, cât și cele ale infracțiunii de spălare a banilor, devin incidente
regulile concursului de infracțiuni.

În Republica Moldova, dacă acțiunile incriminate ca fiind spălare de bani au fost săvârșite de
două sau mai multe persoane ori, după caz, de un grup criminal organizat sau de o organizație
criminală, faptele îmbracă o formă mai gravă, fiind sancționate ca atare [a se vedea în acest
sens art. 243 alin. (2) lit. b) și alin. (3) lit. a) Cod penal moldovenesc].

Prin grup criminal organizat, în accepțiunea din Codul penal moldovenesc, se înțelege „o
reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe
infracțiuni” (art. 46), iar prin organizație (asociație) criminală se înțelege „o reuniune de grupuri
criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între
membrii organizației și structurile ei, a funcțiilor de administrare, asigurare și executare a
intențiilor criminale ale organizației în scopul de a influența activitatea economică și de altă
natură a persoanelor fizice și juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obținerii de
avantaje și realizării de interese economice, financiare sau politice” (art. 47).

3. Situația premisă a infracțiunii

În ambele legislații, situația premisă decurge cu claritate din norma de incriminare și constă
în existenţa unui bun care provine din săvârşirea unei infracţiuni anterioare (cunoscută în
limbajul juridic sub diverse denumiri: infracțiunea predicat, infracțiunea principală, infracțiunea
primară). Fără această situaţie premisă, infracţiunea de spălare a banilor nu poate fi concepută,
fiindcă ar fi lipsită de obiectul ei material[59], cum, de altfel, am punctat și în cele de mai sus.

Formată pe structura unei infracţiuni preexistente, la care se adaugă unele condiţii speciale,
infracţiunea nou-creată generându-se prin absorbţia primeia, complinită cu anumite calităţi ale
subiecţilor activi sau pasivi ori ale obiectului juridic”, spălarea banilor a fost calificată drept o
infracțiune complexă atipică în doctrina juridică moldovenească[60].
De altfel, prin Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 109 din 7 noiembrie 2017
prin care s-a declarat inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate a textului „trebuia să
știe” din art. 243 al Codului penal, pe care o vom aminti și mai jos, instanța moldoveană de
contencios constituțional a notat că: „fiind o infracțiune subsecventă (delictum subsequens),
spălarea banilor are ca obiect material sau imaterial bunurile ce derivă din comiterea unei
infracțiuni principale/predicat, față de care se aplică modalitățile normative ale faptei
prejudiciabile prevăzute la articolul 243 din Codul penal. Altfel spus, deși are un caracter
autonom, spălarea banilor are ca situație-premisă săvârșirea unei alte infracțiuni generatoare
de venituri ilicite”.

Remarcăm că, din perspectiva standardului de probă a infracțiunii predicat, atât în norma de
incriminare din România, cât și în norma de incriminare din Republica Moldova, au fost
respectate implicit prevederile art. 9 par. 5 din Convenția de la Varșovia în sensul că, în niciunul
dintre cele două state, condamnarea pentru infracțiunea predicat nu constituie o
condiție pentru incidența infracțiunii de spălare a banilor. Însă, niciunul dintre cele două state nu
a inclus în reglementarea internă o prevedere expresă în acest sens, această împrejurare fiind
conturată de practica judiciară de-a lungul timpului.

În acest sens, prin Decizia nr. 16/2016 amintită anterior, Înalta Curte a statuat și ea, în acord cu
orientarea practicii judiciare din România, că infracțiunea de spălare a banilor are caracter
autonom, existenţa acesteia nefiind condiţionată de pronunţarea unei soluţii de condamnare
pentru infracţiunea din care provin bunurile, reținând, deopotrivă, că „în situaţia în care nu
există o condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile instanţa învestită cu
soluţionarea cauzei privind infracţiunea de spălare de bani nu trebuie doar să suspecteze că
bunurile provin din activitate infracţională, ci şi să aibă certitudini în acest sens”.

Sub acest aspect, în practica judiciară a instanței supreme s-a apreciat, cu titlu de exemplu,
că: „pentru a se dispune condamnarea cu privire la infracţiunea de spălare de bani, trebuie să
existe un act subsecvent, executat după consumarea infracţiunii predicat, care să permită
dobândirea bunului sau disimularea provenienţei acestuia. De asemenea, pentru a se putea
reţine săvârşirea infracţiunii de spălare de bani este necesar şi totodată suficient să se constate,
de către organele judiciare, că elementele constitutive ale infracţiunii predicat sunt întrunite
în totalitate. Astfel, concluzia ce se desprinde de aici este că infracţiunea de spălare de bani
poate să existe doar după ce infracţiunea predicat s-a consumat, neputând ca aceste două
infracţiuni să fie concomitente. Cu atât mai mult, nu se poate pune problema unei eventuale
infracţiuni de spălare de bani anterioare infracţiunii predicat”[61].
Într-o altă speță, instanța supremă a arătat că: „infracţiunea de spălare a banilor poate subzista
în condiţiile în care nu a intervenit condamnarea prealabilă a autorilor infracţiunii primare,
instanţa învestită cu judecarea infracţiunii de spălare a banilor fiind obligată, în virtutea rolului
activ, să verifice în baza probatoriului administrat în cauză existenţa condiţiilor de vinovăţie
cu privire la săvârşirea infracţiunilor care au produs sumele de bani supuse ulterior
spălării” [62].

De asemenea, într-o altă speță a instanței supreme, s-a reținut că: „este îndeplinită condiţia
„cunoscând că provin din săvârşirea de infracțiuni” prevăzută pentru existenţa infracţiunii de
spălare a banilor, cu atât mai mult cu cât doctrina şi jurisprudenţa susţin argumentat teza
autonomiei spălării banilor, în sensul că nu este necesar ca autorul infracţiunii de spălare să fi
cunoscut natura exactă, circumstanţele temporale, locul, şi nici măcar identitatea persoanei, a
victimei sau a autorului infracţiunii principale, nefiind necesar ca făptuitorul (când nu este el
însuşi autorul faptei principale) să cunoască cu exactitate infracţiunea principală din care
provin fondurile supuse spălării şi cine este autorul acesteia sau dacă acesta răspunde penal sau
nu pentru infracţiunea săvârşită, fiind suficient ca în momentul operaţiunii de spălare a banilor
să aibă reprezentarea că bunul provine din săvârşirea unei infracţiuni”[63].

În opinia noastră, chiar dacă, din varii motive (de exemplu, prescripția răspunderii penale,
decesul inculpatului etc.) nu se pronunță o hotărâre de condamnare, pentru a se reține situația
premisă, esențial este ca fapta respectivă să fie o infracțiune (adică o faptă prevăzută de legea
penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o).

Așa fiind, nu împărtășim opinia potrivit căreia, pentru infracțiunea predicat trebuie să existe cel
puțin indicii temeinice (suspiciune rezonabilă) pentru a se pune reține săvârșirea infracțiunii de
spălare a banilor[64].

În context, semnalăm că, potrivit art. 14 din Codul penal al Republicii Moldova: „(1)
Infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, săvârșită cu vinovăție și pasibilă
de pedeapsă penală. (2) Nu constituie infracțiune acțiunea sau inacțiunea care, deși, formal,
conține semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanță, nu
prezintă gradul prejudiciabil al unei infracțiuni.” Dacă fapta a fost dezincriminată, nu mai
suntem în prezența unei infracțiuni, astfel că nu mai este posibilă tragerea la răspundere penală
pentru spălare de bani.

Pentru identitate de rațiune, raționamentele de practică judiciară prezentate mai sus sunt
valabile mutatis mutandis și pentru infracțiunea de spălare a banilor, astfel cum aceasta este
reglementată în Republica Moldova, apreciindu-se deja, în doctrina de referință, că spălarea
banilor este o infracțiune de consecință care necesită dovada prealabilă a infracțiunii originare,
simpla presupunere că subiectul ar fi știut de caracterul infracțional al veniturilor cu care a operat
nu este o dovadă[65].

Nu în ultimul rând, este de precizat că nici Legea nr. 656/2002, nici Codul penal moldovenesc
ori Legea nr. 308/2017 din Republica Moldova, nu restrâng sfera infracțiunilor predicat, în
această categorie putând intra orice infracțiune care produce un bun susceptibil să facă obiectul
spălării. Comparativ cu legea română, însă, Legea nr. 308/2017 conține o definiție a noțiunii de
„infracțiune asociată spălării banilor”, prin aceasta înțelegându-se „infracțiunile prevăzute de
Codul penal, inclusiv finanțarea terorismului, în urma comiterii cărora sunt obținute în mod
ilicit bunuri, inclusiv venituri, fonduri și alte foloase care constituie obiect al spălării banilor”.

4. Latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii

Spre deosebire de legea specială română, care reține doar trei variante (modalități) alternative
simple de comitere a infracțiunii, Codul penal moldovenesc prevede patru variante (modalități)
alternative simple, reglementate în alin. (1) al art. 243 și două variante agravate de comitere a
infracțiunii, reglementate în alin. (2) și (3) din același articol.

4.1. Precizări succinte referitoare la latura obiectivă a infracțiunii

Fără a intra în detalii cu privire la chestiunile deja consacrate în practica și doctrina de referință
din cele două țări, subliniem faptul că, sub aspectul elementului material al infracțiunii de
spălare a banilor, în oricare, dintre variantele de incriminare, cele două legislații sunt similare.

Astfel, variantele normative simple din art. 29 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 656/2002
sunt similare cu variantele normative simple cuprinse în art. 243 alin. (1) lit. a), b) și c) din
Codul penal moldovenesc, în consecință, semnificația termenilor este, în esență, aceeași.

Cea de-a patra variantă normativă simplă reglementată de art. 243 alin. (1) lit. d) din Codul penal
moldovenesc (participarea la orice asociere, înțelegere, complicitate prin acordarea de
asistență, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii celorlalte trei variante de incriminare simple)
nu își gășeste corespondent ca atare în legea specială română, însă se referă, în fond, la o
incriminare de sine stătăoare și circumstanțiată (spălarea banilor prin acordarea de asistență,
ajutor, sfaturi) a formelor de participație penală, recunoscute atât în reglementarea Codului penal
român, cât și în cea a Codului penal moldovenesc.
Sintetic, reamintim că acțiunea de schimbare (convertire) presupune înlocuirea unui bun
provenit din săvârșirea unei infracțiuni cu un bun de proveniență licită. De exemplu, autorul
cumpără o casă cu banii obținuți din trafic de droguri sau schimbă banii respectivi (lei) în Euro.

Transferul presupune transmiterea unui drept referitor la un bun dobândit prin săvârșirea unei
infracțiuni, cum ar fi, de pildă, deplasarea capitalului obținut ilicit dintr-o țară în alta, cu aparența
folosirii în vederea încheierii unei tranzacții licite.

În practica instanței supreme, în mod just s-a decis că, dacă inculpatul doar și-a însușit produsul
infracțiunii de evaziune fiscală, fără să întreprindă vreo acțiune de schimbare sau transfer a
acestuia, nu a săvârșit infracțiunea de spălare de bani, astfel cum este descrisă în prima variantă
normativă. De asemenea, nu poate fi reținută nici dobândirea, în sensul celei de-a treia variante
normative, întrucât s-ar încălca principiul non bis in idem, în condițiile în care dobândirea
banilor nu a fost urmată de un act subsecvent în scopul disimulării originii ilicite a acestora[66].

În ceea ce privește acțiunea de ascundere (tăinuire în Republica Moldova) sau

de disimulare (deghizare în Republica Moldova), acestea vizează atât ascunderea simplă, cât
și ascunderea deghizată a originii ilicite a bunurilor.

Ascunderea (tăinuirea) este acțiunea prin care făptuitorul ascunde natura, originea, amplasarea,
dispunerea, transmiterea, deplasarea proprietății reale a bunurilor ori a drepturilor aferente care
constituie venituri ilicite, iar disimularea (deghizarea) constituie activitatea prin care făptuitorul
prezintă sub o formă legală bunurile sau drepturile provenite din săvârșirea infracțiunilor[67].

Sub acest aspect, observăm că legiuitorul român, în momentul importării reglementării, a uitat
să pună o virgulă, astfel încât cele două ipoteze (1. ascunderea adevăratei naturi; 2.
ascunderea provenienței) au fost transformate într-una singură, respectiv adevărata natură
a provenienței (!), chestiune remediată, însă, prin proiectul noului act normativ ONPCSB în
forma sa inițială[68].

În esență, acțiunile ce constituie element material al infracțiunii în această variantă se realizează

prin operațiuni juridice, economice, financiare etc., care se raportează la natura, originea,
situarea, circulația, dispoziția sau oricare drepturi asupra bunurilor, cunoscând (sau trebuind să
cunoască, în Republica Moldova) că aceste bunuri provin din săvârșirea de infracțiuni.

Spre exemplu, se disimulează natura unui bun care face parte din patrimoniul cultural național
obținut ilicit, fiind prezentat organelor vamale drept un bun care poate fi exportat.
Cu titlu de exemplu, în cazuistica instanței supreme, cu privire la fapta inculpatului de a retrage
sume în numerar cu mențiuni necorespunzătoare adevărului în sensul de a menționa că
retragerile în numerar reprezentau acte de recuperare în dosarele de executare silită, deși, în
realitate, acestea reprezentau sume obținute în mod abuziv cu titlu de cheltuieli de executare
silită de la debitorii executați, s-a reținut că „ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a
provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății banilor obținuți prin
săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 și art. 248
alin. (1) C. pen. anterior, de către subiectul activ al acestei infracțiuni care a încercat prin
tranzacții bancare să ascundă sursa banilor, creând aparența unei operațiuni licite, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002
(…). Intenția apelantului inculpat A. de a ascunde adevărata proveniență a sumelor de bani
rezultă, în principal, din înscrisurile bancare, iar susținerea inculpatului este neîntemeiată și nu
înlătură forma de vinovăție cu care a acționat acesta pentru a se pierde urma provenienței ilicite
a banilor, prin ceea ce a specificat, în documentele bancare, câ ar reprezenta sumele
respective”[69].

Acțiunea de dobândire semnifică intrarea bunului în patrimoniul spălătorului de bani cu titlu de

proprietate, inclusiv nuda proprietate. Legea nu distinge în privința modurilor de dobândire în
niciuna dintre cele două legislații.

Cum dobândirea constituie și element material al infracțiunii de tăinuire incriminată de art. 270
Cod penal român, se impune diferențierea celor două infracțiuni, demers deloc ușor. De subliniat
că, în cazul spălării de bani, legea vorbește despre infracțiune, pe când la tăinuire este utilizată
noțiunea de faptă prevăzută de legea penală. În cazul dobândirii cu titlu oneros, se consideră că
la tăinuire se folosesc “bani curați“, în vreme ce la spălare de bani, prin ipoteză banii sunt “
murdari“.

Același demers dificil apare și în aplicarea Codului penal din Republica Moldova, unde, la art.
199, este incriminată infracțiunea intitulată „Dobândirea sau comercializarea bunurilor despre
care se știe că au fost obținute pe cale criminală”, care, într-o anumită măsură, are un conținut
similar tăinuirii din legislația noastră.

Incriminând simpla deținere a bunului provenit din săvârșirea unei infracțiuni, care înseamnă
stăpânirea acestuia cu titlu de detentor precar, implicit este avută în vedere și posesia, care
presupune ambele elemente, animus și corpus. Prin urmare, simplul contact cu bunul, fără o
anumită durată, nu poate fi considerată deținere, în sensul de mai sus.
Acțiunea de folosire include orice activitate de pe urma căreia se obțin avantaje materiale sau de
altă natură ca urmare a utilizării bunului obținut ilicit.

În fine, variantele normative agravate se regăsesc doar în Codul penal moldovenesc și constau
în comiterea oricăreia dintre acțiunile enumerate în variantele normative simple ale infracțiunii,
după caz: de două sau mai multe persoane; cu folosirea situației de serviciu; de un grup
criminal organizat sau de o organizație criminală; în proporții deosebit de mari.

Referitor la varianta agravată de săvârșire a infracțiunii în proporții deosebit de mari, arătăm că,
potrivit art. 126 alin. 11 din Cod penal moldovenesc, prin această sintagmă se înțelege o valoare
„care depășește 40 de salarii medii lunare pe economie prognozate, stabilite prin hotărâre de
Guvern în vigoare la momentul săvârșirii faptei”. Potrivit surselor de informații publice, pentru
anul 2018, salariul mediu lunar prognozat în Republica Moldova este de 6.150 lei/lunar. Așadar,
spălarea de bani este comisă în proporții deosebit de mari atunci când „proporția” depășeste mai
mult de 246.000 lei moldovenești, adică 57.980 RON.

Indiferent de varianta sau modalitatea normativă a infracțiunii din cele două legislații, în toate
cazurile, urmarea imediată a infracțiunii de spălare a banilor constă într-o stare de pericol
privind activitatea de înfăptuire a justiției și o alterare al circuitului juridic licit al
bunurilor, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

4.2. Observații particulare referitoare la latura subiectivă a infracțiunii

O serie de observații pot fi făcute cu privire la modalitatea în care legiuitorul moldovean a înțeles
să reglementeze elementul subiectiv al spălării banilor, comparativ cu modalitatea de
reglementare a acestui element din legea română.

Astfel, este cert că, în sistemul nostru de drept, spălarea banilor se poate comite atât cu intenție
directă, cât și cu intenție indirectă, spălarea banilor din culpă nefiind incriminată[70].

În mod particular, spălarea banilor în modalitatea normativă de la art. 29 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 656/2002 se poate comite doar cu intenție directă calificată prin scopul ascunderii
sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit
infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea
pedepsei.

Scopul săvârșirii acestor acțiuni este alternativ, putând să se refere la: a) ascunderea (mascarea)
sau disimularea (care presupune camuflarea, mascarea sub o aparență înșelătoare) originii ilicite
a acestor bunuri; b) ajutarea oricărei persoane, implicate în săvârșirea infracțiunii principale să se
sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei. Acest scop alternativ se regăsește și în
Codul penal moldovenesc, cu singura diferență că acesta se referă lato sensu la sustragerea de la
„consecințele juridice” ale infracțiunii principale, deci nu doar de la urmărire, judecată sau
executarea pedepsei. Or, ajutorul dat pentru sustragerea de la confiscare, spre exemplu, nu este
acoperit de legea română.

Spălarea banilor în modalitatea normativă de la art. 29 alin. (1) lit. b) și c) se poate comite fie
cu intenție directă, fie cu intenție indirectă, în toate cazurile făptuitorul cunoscând că bunurile
provin din săvârșirea de infracțiuni.

Așadar, forma de vinovăție cu care poate fi comisă infracțiunea de spălare a banilor în sistemul
de drept român se deduce cu certitudine din sintagmele utilizate de legiuitorul român în textul de
incriminare: cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni (sintagmă utilizată în
toate cele trei modalități normative de incriminare) și în scopul ascunderii sau al disimulării
originii ilicite a bunurilor ori de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea principală să se
sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei (sintagmă utilizată de legiuitor doar
în cadrul primei modalități normative de incriminare pentru a califica modalitatea intenției ca
formă de vinovăție).

De asemenea, în acord cu reglementările internaționale și europene de referință la care România

este parte ori pe care le-a transpus în dreptul intern, art. 29 din Legea nr. 656/2002 cuprinde în
alineatul (4) prevederea potrivit căreia cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit
poate fi dedusă/dedus din circumstanţele faptice obiective. Această prevedere nu a fost preluată
ca atare și de Codul penal moldovenesc.

Particularitatea formei de vinovăție a spălării banilor incriminată de art. 243 din Codul penal al
Republicii Moldova este dată de utilizarea, de către legiuitorul moldovean, a sintagmei
alternative „care trebuia să știe că acestea constituie venituri ilicite”, pe care o regăsim în toate
cele trei variante normative simple de incriminare a spălării banilor.

Pentru început, menționăm că includerea acestei sintagme în textul de incriminare a spălării

banilor s-a realizat pentru prima dată prin Legea nr. 243-XVI/16.11.2007, intrată în vigoare în
Republica Moldova la data de 14.12.2007. Prin această lege, legiuitorul moldovean a reformulat
cuprinsul normei de incriminare din art. 243 care, la acel moment, avea forma preluată inițial din
definiția primei Legi speciale a spălării banilor nr. 633-XV/2001[71]. Legea nr. 243-
XVI/16.11.2007 a modificat considerabil conținutul infracțiunii, dând tonul reglementării de
astăzi a spălării banilor.

Astfel, infracțiunea inițială de spălarea banilor constând în „acţiunile orientate fie spre atribuirea
unui aspect legal sursei şi provenienţei mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor
obţinute ilicit în urma săvîrşirii infracţiunilor, fie spre tăinuirea, deghizarea sau denaturarea
informaţiei privind natura, originea, mişcarea, plasarea sau apartenenţa acestor mijloace
băneşti, bunuri sau venituri, despre care persoana ştie că provin din activitate infracţională;
dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvîrşirea unei
infracţiuni, participarea la orice asociere, înţelegere, complicitatea prin ajutor sau sfaturi în
vederea comiterii acţiunilor în cauză”, a fost transformată de Legea nr. 243-
XVI/16.11.2007 în infracțiunea de spălarea banilor realizată prin „a) convertirea sau transferul
bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite, în
scopul de a tăinui sau de a deghiza originea ilicită a bunurilor sau de a ajuta orice persoană,
implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale
acestor acţiuni; b) tăinuirea sau deghizarea naturii, originii, amplasării, dispunerii, transmiterii,
deplasării proprietăţii reale a bunurilor ori a drepturilor aferente de către o persoană care ştie
sau trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite; c) achiziţionarea, deţinerea sau
utilizarea bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie
venituri ilicite; d) participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de
asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor prevăzute la lit. a)-c)”.

Sintagma „trebuia să știe că acestea constituie venituri ilicite” se regăsește, așadar, și în forma
actuală a reglementării din art. 243, deși, așa cum am precizat anterior, aceasta a mai fost supusă
unor modificări și ulterior Legii 243-XVI/16.11.2007.

Se observă din textul de incriminare, că elementul subiectiv al spălării banilor este întregit de
două cerințe alternative pe care făptuitorul trebuie să le îndeplinească, respectiv „să știe” ori „să
fi trebuit să știe” că bunurile au proveniență ilicită.

În timp ce sintagma „care știe” nu ridică probleme de interpretare, fiind, în esență vorba, de
aceeași cerință de cunoaștere a caracterului ilicit al bunurilor, similar incriminării spălării banilor
din România, nu același lucru se poate spune despre sintagma „care trebuia să știe”.

La prima vedere, comparativ cu legea din România, care impune ca acțiunile de spălare de bani
să fie comise de către o persoană care a cunoscut că provin din săvârșirea de infracțiuni, în
Republica Moldova pare că este sancționat și cel care, prin ipoteză, nu a știut, dar trebuia să
știe despre proveniența ilicită a bunurilor.

Din punctul nostru de vedere, utilizarea acestei sintagme de către legiuitorul moldovean este
neclară și interpretabilă și are, deopotrivă, semnificația unei prezumții de vinovăție implicite
care, în plan procesual, are ca efect răsturnarea sarcinii probei, ridicând o eventuală problemă de
compatibilitate constituțională.

Problema de compatibilitate constituțională este generată, în primul rând, de faptul că, nu se

înțelege dacă, în cazul în care făptuitorul „trebuia să știe că bunurile constituie venituri ilicite”
legiuitorul moldovean a incriminat, de fapt, spălarea banilor săvârșită din culpă, și nu cu
intenție.

În dreptul penal moldovenesc, formele de vinovăție sunt similare cu cele din dreptul penal
român, culpa îmbrăcând forma imprudenței, conform art. 18 din Codul penal al Republicii
Moldova. Echivalentul culpei cu prevedere din sistemul nostru de drept îl constituie imprudența
cu prevedere din sistemul de drept moldovenesc, iar echivalentul culpei fără prevedere îl
constituie, în mod corelativ, imprudența fără prevedere.

Astfel, potrivit art. 18 din Codul penal moldovenesc, se consideră că infracţiunea a fost săvârşită
din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic
că ele vor putea fi evitate (imprudența cu prevedere) ori nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă (imprudența fără prevedere).

Raportând aceste definiții la conținutul sintagmei în discuție, am ajunge la concluzia că, din
moment ce făptuitorul „trebuia să știe”, înseamnă că el, în concret, nu a știut că bunurile au
origine ilicită, prin urmare, necunoscând caracterul ilicit al bunurilor, acesta nici nu a prevăzut
posibilitatea producerii urmărilor prejudiciabile și, deci, nici nu și-a dat seama de caracterul
prejudiciabil al acțiunii sale.

Problema constituționalității sintagmei menționate a fost, însă, elucidată de Curtea

Constituțională a Republicii Moldova relativ recent prin două decizii de inadmisibilitate a
sesizării cu excepția de neconstituționalitate a textului „trebuia să știe” din articolul 243,
respectiv Decizia de inadmisibilitate nr. 104 din 17 octombrie 2017 și Decizia de inadmisibilitate
nr. 109 din 7 noiembrie 2017[72].
În esență, argumentele autorilor sesizărilor de neconstituționalitate, ce au stat la baza pronunțării
celor două decizii, au constat în aceea că textul criticat nu asigură condițiile de calitate a legii
privind previzibilitatea și claritatea legii, fiind încălcate, astfel, dispozițiile din Constituția
Republicii Moldova referitoare la principiul legalității incriminării, prezumția de nevinovăție,
precum și dreptul la apărare deoarece este permisă tragerea la răspundere penală în lipsa
vinovăției persoanei. S-a mai arătat, deopotrivă, că sintagma menționată este neconstituțională,
întrucât, în realitate, nici nu ar întruni toate condițiile impuse de art. 18 Cod penal moldovenesc
pentru reținerea imprudenței, mai exact criteriul obiectiv „trebuia și putea să prevadă”, astfel că,
fapta ar apărea săvârșită fără vinovăție, ca trăsătură generală a infracțiunii.

Cu toate că, prin ambele decizii, este declarată inadmisibilitatea sesizării cu excepția de
neconstituționalitate, care ar fi oprit Curtea să analizeze excepția pe fond, totuși, prin Decizia nr.
109 din 7 noiembrie 2017, aceasta procedează la o analiză sumară a textului raportat la
dispozițiile constituționale.

Din perspectiva de interes a prezentei analize, atrag atenția următoarele considerente ale Curții:
„Curtea notează că textul contestat „trebuia să știe” se referă la latura subiectivă [care, de
altfel, se caracterizează prin intenție directă] a subiectului spălării banilor în raport cu
produsul infracțiunii principale/predicat, care urmează a fi stabilită în fiecare caz
concret. Curtea reține că intenția sau scopul infracțiunii poate fi dedus din împrejurări de fapt
obiective, luându-se în considerare cunoștințele sau statutul subiectului, mai ales, în cazul
neonorării unor obligații opozabile acestuia prin efectul legii. Sub acest aspect, Curtea
menționează că, potrivit principiilor de drept procesual, sarcina probațiunii revine acuzării, iar
situația de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo). (…) În contextul
celor elucidate, este necesar să se stabilească, pe baza probelor certe, că bunurile ce constituie
venituri ilicite provin din săvârșirea infracțiunilor, iar făptuitorul trebuia să știe aceasta, în
virtutea unor criterii obiective, inclusiv normative”.

De asemenea, pentru a ajunge la această concluzie, Curtea reține că elementele definitorii ale
infracțiunii de spălarea banilor au fost predeterminate de Convenția de la Strasbourg și de
Convenția de la Varșovia, mai exact de prevederile din cele două convenții, care permit statelor
părți să incrimineze spălarea banilor atunci când autorul trebuia să prezume, când a
suspectat ori, după caz, când trebuia să presupună că bunurile constituiau produse
infracționale. Astfel, „Curtea reține că textul criticat își are suportul normativ anume în
convențiile precitate”.
Din punctul nostru de vedere, raționamentul Curții Constituționale din Republica Moldova este
parțial corect și nu rezolvă în întregime problema de incompatibilitate constituțională a sintagmei
„trebuia să știe”.

În opinia noastră, sintagma criticată nu își are suportul în prevederile Convențiilor de la

Strasbourg și Varșovia, citate anume de Curte, ci, mai degrabă, această sintagmă
transpune, într-un mod defectuos, prevederea din reglementările internaționale și
europene potrivit căreia, în cazul spălării de bani, cunoașterea, intenția sau scopul se deduc
pe baza împrejurărilor de fapt obiective.

Sub un prim aspect, cum corect a reținut și Curtea Constituțională, în Republica Moldova,
doctrina este unanimă în a accepta că infracțiunea de spălarea banilor se poate comite numai
cu intenție directă[73], de esența infracțiunii fiind să se urmărească legalizarea veniturilor
ilicite.

Sub un al doilea aspect, prevederile citate de Curte din Convenția de la Strasbourg și Convenția
de la Varșovia, pe care Curtea din Republica Moldova își bazează, de fapt, întregul raționament,
se referă la marja de apreciere lăsată statelor părți de a incrimina spălarea banilor și din culpă.

Astfel, potrivit art. 6 par. 3 lit. a) din Convenția de la Strasbourg, statele părți pot incrimina
spălarea banilor atunci când „autorul trebuia să prezume că bunul constituie un produs al
infracțiunii”, iar potrivit art. 9 par. 3 din Convenția de la Varșovia, statele părți pot incrimina
spălarea banilor atunci când „infractorul: a) a suspectat faptul că bunurile reprezentau produse;
b) trebuia să presupună că bunurile constituiau produse”.

Toate reglementările internaționale și europene amintite la începutul prezentei analize impun

statelor părți obligația de principiu de a incrimina ca infracțiuni, conform dreptului intern, faptele
de spălare de bani, atunci când acestea sunt comise cu intenție, cerință expresă prevăzută în
reglementările respective. De fapt, doar cele două Convenții ale Consiliului Europei conțin
prevederi de genul celor citate, care lasă la aprecierea statelor incriminarea faptei atunci când
autorul doar trebuia să presupună caracterul ilicit al provenienței bunurilor.

Împrejurarea că prevederile citate se referă la incriminarea spălării banilor și din culpă este
asumată expres prin notele de fundamentare ale celor două Convenții, unde se menționează că
acestea „sugerează incriminarea spălării banilor din neglijență”[74].
În acest context, câtă vreme însăși Curtea Constituțională a Republicii Moldova admite că latura
subiectivă este caracterizată doar de intenție directă, este eronată aprecierea aceleiași Curți,
potrivit căreia sintagma „trebuia să știe” reprezintă o transpunere a prevederilor menționate din
cele două Convenții europene, acestea din urmă sugerând, în realitate, incriminarea din culpă
(neglijență) a spălării banilor.

În opinia noastră, pentru a putea deduce rațiunea legiuitorului moldovean atunci când acesta a
incriminat spălarea banilor și atunci când autorul „trebuia să știe” că bunurile constituie venituri
ilicite, este necesar să ne raportăm la însăși rațiunea adoptării Legii nr. 243-XVI/2007, prin care
a fost introdusă această sintagmă.

Pentru a putea trage o concluzie în acest sens, considerăm că sunt suficient de relevante
constatările experților MONEYVAL formulate în cadrul celei de-a patra runde de evaluare a
Republicii Moldova cu privire la măsurile adoptate pentru combaterea spălării banilor și a
finanțării terorismului (Raportul de evaluare MONEYVAL)[75].

Astfel, la pagina 36 din Raportul de evaluare MONEYVAL se reține că Republica Moldova „a

realizat progrese considerabile în alinierea legislației în materia spălării banilor cu prevederile
Convențiilor de la Viena și de la Palermo”. De asemenea, rețin experții faptul că art. 243 din
Codul penal moldovenesc „a fost modificat substanțial prin Legea nr. 243-XVI/16.11.2007 (în
vigoare din 14 decembrie 2007) și, prin urmare, acesta este mai aproape de standardele
cuprinse în cele două convenții menționate”. Totodată, cu privire la progresul înregistrat de
Republica Moldova de la ultima rundă de evaluare, experții constată la pagina 33 din Raport
faptul că „un amendament important l-a constituit modificarea art. 243 din Codul penal –
infracțiunea de spălarea banilor, astfel încât să fie acoperite elementele obiective
și subiective stipulate de Convenția de la Palermo”.

În fine, analizând stadiul de implementare a Convenției de la Palermo, experții conchid că

prevederile din legislația internă a Republicii Moldova, care respectă cerințele Convenției de la
Palermo, sunt cele din art. 243 din Codul penal (a se vedea, în acest sens, pagina 307 din
Raportul de evaluare MONEYVAL).

Așadar, Legea nr. 243-XVI/16.11.2007, prin care a fost introdusă sintagma în discuție, a avut ca
scop implementarea prevederilor Convenției de la Palermo[76], și nu a Convenției de la
Strasbourg ori Varșovia, cum în mod greșit apreciem că a reținut Curtea Constituțională a
Republicii Moldova. Or, Convenția de la Palermo nu conține nicio prevedere în sensul
incriminării din culpă a spălării banilor, ci exclusiv prevederea potrivit căreia „cunoașterea,
intenția sau motivarea, ca elemente constitutive ale unei infracțiuni prevăzute la paragraful 1 al
prezentului articol, pot fi deduse din circumstanțe de fapt obiective”.

În egală măsură, este interesant de observat ce se constată la pagina 40 din Raportul de evaluare
MONEYVAL, și anume faptul că sintagma „trebuia să știe că bunurile constituie venituri
ilicite” ar reprezenta un standard de probă pentru dovedirea caracterului ilicit al provenienței
bunurilor, menit să pună capăt controverselor din practica judiciară în sensul de a stabili în ce
măsură trebuie dovedită infracțiunea predicat și dacă este necesară sau nu o condamnare
anterioară cu privire la infracțiunea predicat[77].

Sub un al treilea aspect, credem că sintagma „trebuia să știe” din art. 243 al Codului penal
moldovenesc exclude o eventuală implementare a celor două prevederi citate de Curtea
Constituțională din Convențiile europene prin simplul fapt că, cel puțin în cadrul primei
modalități normative a infracțiunii din art. 243 alin. (1) lit. a), o eventuală culpă este anihilată de
celălalt element subiectiv din norma de incriminare – scopul de a tăinui sau de a deghiza originea
ilicită a bunurilor sau de a ajuta orice persoană să se sustragă de la consecințele juridici ale
infracțiunii principale. Vorbim de două elemente subiective total diferite, care nu pot coexista,
din punctul nostru de vedere, în cadrul aceleiași norme de incriminare.

Sub un ultim aspect, arătăm că modalitatea de determinare a formei de vinovăție cu care se poate
comite o infracțiune din Codul penal român (art. 16 alin. 6 Cod penal) este distinctă de
modalitate de determinare a formei de vinovăție din Codul penal moldovenesc, unde nu sunt
reglementate la nivel general astfel de reguli. Astfel, determinarea formei de vinovăție a
infracțiunii în Republica Moldova se va face la cazul concret, plecând de la definiția formelor de
vinovăție, intenție sau imprudență și de la conținutul normativ al infracțiunii respective.

În Codul penal moldovenesc nu este reglementată regula potrivit căreia o infracțiune poate fi
comisă din culpă doar atunci când legea o prevede în mod expres. Cu toate acestea, se observă
că, atunci când legiuitorul moldovean a dorit să incrimineze faptele și din imprudență, a folosit
sintagme specifice acestei forme de vinovăție – imprudență ori neglijență – lucru pe care nu-l
întâlnim în cazul spălării banilor.

Prin urmare, deși, pe calea interpretării textului ori a rațiunii pentru care acesta a fost modificat,
se poate deduce care este forma de vinovăție cu care se poate comite spălarea banilor în
Republica Moldova, apreciem că acest lucru nu este la îndemâna oricărui observator obiectiv,
legea nefiind suficient de clară atunci când folosește sintagma „trebuia să știe”.
5. Formele infracțiunii

Potrivit Codului penal român, infracțiunea de spălarea banilor poate îmbrăca atât forma
tentativei, cât și cea a infracțiunii consumate ori a infracțiunii epuizate.

Tentativa presupune punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executarea fiind

însă întreruptă sau nu și-a produs efectul. Dat fiind specificul infracțiunii în forma tentativei,
cum rezultatul se produce instantaneu realizării elementului material, practic tentativa îmbracă
forma modalității imperfecte.

Infracțiunea se consumă în momentul în care a fost executat în întregime elementul material al

faptei. În modalitățile deținerii sau folosirii, spălarea banilor este susceptibilă de un moment
al epuizării, când încetează acțiunea specifică elementului material.

Actele de pregătire, deși sunt posibile, nu sunt sancționate de legea noastră penală, art. 29 din
Legea nr. 656/2002 prevăzând expres, însă, că tentativa se pedepsește.

În legislația din Republica Moldova se operează cu noțiunile de “infracțiune consumată“ – când

fapta întrunește toate semnele constitutive ale componenței de infracțiune, adică totalitatea
semnelor obiective și subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept
infracțiune concretă – și „infracțiunea neconsumată”, care include pregătirea de infracțiune și
tentativa de infracțiune.

Pregătirea de infracțiune reprezintă “înțelegerea prealabilă de a săvârși o infracțiune,

procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenționată,
pe altă cale, de condiții pentru săvârșirea ei dacă, din cauze independente de voința
făptuitorului, infracțiunea nu și-a produs efectul“ (art. 26 alin. 1 Cod penal moldovenesc).

Tentativa reprezintă „acțiunea sau inacțiunea intenționată îndreptată nemijlocit spre săvârșirea
unei infracțiuni dacă, din cauze independente de voința făptuitorului, aceasta nu și-a produs
efectul” (art. 27 Cod penal moldovenesc). Ambele forme sunt sancționate penal. Dacă inculpatul
nu este recidivist, pregătirea de infracțiune poate fi sancționată cu cel mult jumătate, iar tentativa
cu cel mult trei pătrimi din maximul pedepsei pentru infracțiunea respectivă.

În România, o altă problemă de drept ce a format obiectul examinării instanței supreme se referă
la situația săvârșirii a două sau mai multe acțiuni ce reprezintă elementul material al infracțiunii
de spălare de bani și posibilitatea de a reține un concurs de infracțiuni ori o infracțiune unică.
Prin Decizia nr. 16/2016, menționată mai sus, Înalta Curte a stabilit că spălarea de bani este o
infracţiune la care elementul material constă într-o acţiune ce se poate realiza în şapte modalităţi
alternative (schimbarea, transferul, ascunderea, disimularea, dobândirea, deţinerea sau
folosirea), iar realizarea oricăreia dintre acestea va conduce la consumarea infracţiunii. S-a mai
reținut că, după consumarea infracțiunii, realizarea altei modalităţi a elementului material în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale va fi lipsită de consecinţe juridice, însă, dacă infracţiunea de
spălare de bani s-a produs prin realizarea mai multor modalităţi ale elementului material,
aparţinând unor variante distincte, acest aspect va fi valorificat în încadrarea juridică, prin
reţinerea tuturor acestor variante.

În fine, aceeași este situația și cu privire la infracțiunea din Codul penal moldovenesc,
infracțiunea de spălarea banilor având o componență formală, se consideră consumată din
momentul săvârșirii oricăreia dintre acțiunile prin care se poate realiza latura obiectivă[78].

6. Regimul sancționator al infracțiunii

În privința regimului sancționator, observăm că infracțiunea de spălare a banilor

în România este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani (pentru persoana fizică) și amenda
(pentru persoana juridică).

În cazul persoanei juridice, se aplică sistemul zilelor-amendă. Mai exact, pentru această
infracțiune, limitele speciale sunt cuprinse între 180 și 300 de zile-amendă, o zi-amendă având o
valoare cuprinsă între 100 și 5.000 lei. De asemenea, dacă prin infracțiunea săvârșită, persoana
juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot
majora cu o treime, fără a depăși maximul general al amenzii, așa cum prevăd dispozițiile art.
137 alin. (5) din Codul penal român.

În concluzie, rezultă că, în România, o persoană juridică responsabilă de comiterea unei astfel de
infracțiuni, poate fi sancționată cu cel puțin 18.000 lei și cel mult 2.000.000 lei.

Revenind la persoana fizică, subliniem că, dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea
unui folos patrimonial, pe lângă închisoare se poate aplica și amenda, conform prevederilor art.
62 din Codul penal român.

În fine, observăm că, în proiectul noii legi în forma inițiată de ONPCSB, se revenise la limitele
anterioare de pedeapsă pentru persoana fizică, respectiv închisoarea de la 3 la 12 ani[79].
În Republica Moldova, pentru primele patru variante de incriminare pedeapsa este amenda în
mărime de 1.350 la 2.350 unități convenționale (adică de la 67.500 lei (respectiv 15.930 RON) la
117.500 lei (respectiv 27.731 RON) sau cu închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu
(sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe
un termen de la 2 la 5 ani – în cazul persoanei fizice.

De asemenea, în Republica Moldova, persoana juridică este sancționată pentru aceleași

variante infracționale cu amendă de la 8.000 la 11.000 de unități convenționale, adică de la
400.000 lei (respectiv 94.400 RON) la 550.000 lei (respectiv 129.810 RON) cu privarea de
dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.

Dacă oricare dintre acțiunile de mai sus au fost comise de două sau mai multe persoane sau
cu folosirea situației de serviciu, pedeapsa este amenda de la 2.350 la 5.350 unități
convenționale, adică de la 117.500 lei (27.731 RON) la 267.500 lei (63.133 RON)
sau închisoarea de la 4 la 7 ani (în cazul persoanei fizice) și amenda de la 10.000 la 13.000 de
unități convenționale, adică de la 500.000 lei (118.005 RON) la 650.000 lei (153.407 RON),
cu privarea de dreptul de a exercita anumite activități sau cu lichidarea persoanei juridice.

Nu în ultimul rând, în situația în care aceleași acțiuni au fost comise de un grup criminal
organizat, de o organizație criminală ori în proporții deosebit de mari, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 10 ani (pentru persoana fizică) și, respectiv, amenda de la 13.000 la
16.000 de unități convenționale, adică de la 650.000 lei (153.407 RON) la 800.000 lei (188.808
RON) sau cu lichidarea (în cazul persoanei juridice).

7. Concluzii

Neîndoielnic, infracțiunea de spălarea banilor este o infracțiune „vie”, atât din perspectiva
preocupărilor de prevenire și sancționare a acesteia concretizate în diverse reglementări adoptate
de-a lungul timpului la nivel internațional/european și, respectiv, în ordinea juridică internă a
statelor, cât și din perspectiva complexității din ce în ce mai sporite a mecanismelor utilizate
pentru „spălarea banilor”.

În ceea ce privește eficientizarea sistemului, politicilor și a măsurilor de prevenire și combatere a

fenomenului de spălarea banilor în cadrul Uniunii Europene, au fost adoptate Directiva a IV-a și
mai noua Directivă a V-a în materie, menite să aducă îmbunătățiri în acest sens. Spre deosebire
de legiuitorul român, însă, legiuitorul moldovean a fost mai diligent și a transpus în dreptul
intern Directiva a IV-a în materia spălării banilor.
Totodată, în ceea ce privește incriminarea ca atare a faptelor de spălarea banilor, rezultă din cele
mai sus faptul că România și Republica Moldova au îmbrățișat, mai mult sau mai puțin, aceeași
politică penală în materia reglementării infracțiunii de spălarea banilor. De altfel, analizând cele
două legislații, observăm că dreptul penal substanțial al celor două state este apropiat în conținut,
fiind caracterizat de o serie de norme cu un obiect similar de reglementare. Spre exemplu,
formele și modalitățile de vinovăție din dreptul penal român își găsesc corespondentul în cele din
dreptul penal moldovenesc.

De asemenea, referitor la elementele din conținutul legal al infracțiunii, precum situația premisă,
subiecții ori latura obiectivă a infracțiunii, putem afirma că lucrurile sunt aproape identice în
ambele legislații.

Referitor, însă, la elementul subiectiv aferent infracțiunii de spălarea banilor, este notabilă
opțiunea legiuitorului moldovean în sensul de a utiliza, în norma de incriminare din Codul penal,
sintagma alternativa „care trebuia să știe” că bunurile constituie venituri ilicite. Opinăm, în
acord cu cele arătate mai sus, că, din acest punct de vedere, sintagma „trebuia să știe” cuprinsă
în norma de incriminare a spălării banilor din Codul penal moldovenesc este neclară și lasă loc la
interpretare, deoarece, cel puțin la prima vedere, generează o dificultate în a stabili forma de
vinovăție cu care se poate comite infracțiunea.

Sub acest ultim aspect, apreciem că problema nu a fost tranșată definitiv de către Curtea
Constituțională din Republica Moldova prin cele două decizii, de inadmisibilitate ce-i drept,
pronunțate cu privire la sintagma în discuție. Chiar dacă, pe calea interpretării rațiunii textului de
incriminare, dar și în considerarea motivării Curții Constituționale moldovene, am ajunge la
concluzia că sintagma în discuție obligă organele judiciare să stabilească de la caz la caz latura
subiectivă a infracțiunii, totuși, din prima lectură a textului, se pune întrebarea cum poate
subiectul de drept să urmărească legalizarea unor venituri dacă el nu a știut (întrucât „trebuia să
știe”) că acele venituri au o proveniență ilicită.

În egală măsură, câtă vreme atât practica judiciară[80], cât și doctrina din Republica Moldova și,
după cum am arătat, inclusiv Curtea Constituțională, admit că infracțiunea se poate comite doar
cu intenție directă, apreciem că sintagma „trebuia să știe” instituie deopotrivă o prezumție de
vinovăție a potențialului făptuitor deoarece, chiar dacă din materialul cauzei nu ar rezulta cu
certitudine cunoașterea de către acesta a provenienței ilicite a bunurilor, totuși o atare cunoaștere
ar putea fi presupusă. Acest aspect ar putea lăsa loc unui eventual arbitrariu în aprecierea și
interpretarea probelor cauzei.
[1] M. Mutu-Strulea, Analiza juridico-penală a spălării banilor, Monografie, CEP USM,
Chișinău, 2006, p. 11-13.
[2] G. Lombardo, Proiect Phare RO99-IB/JH.02, Manual de instruire privind combaterea
spălării banilor, 2002, p. 8, disponibil online aici.
[3] Atât România, cât și Republica Moldova, în calitate de state membre ale Consiliului Europei,
sunt supuse evaluării permanente privind conformitatea sistemului național de prevenire și
combatere a spălării banilor și finanțării terorismului cu standardele internaționale relevante în
domeniu, de către experții din cadrul Comitetului de Experți MONEYVAL – mecanism
independent de monitorizare din cadrul Consiliului Europei constituit într-o structură permanentă
de analiză, care trebuie să se asigure că statele adoptă măsuri eficiente pentru a combate spălarea
de bani și finanțarea terorismului – a se vedea, în acest sens, informațiile disponibile online aici.
[4] M.A. Hotca, Spălarea banilor – subiectul activ la infracțiunii, 01.06.2016, disponibil
pe www.juridice.ro.
[5] Monitorul Oficial al României nr. 341 din 30 decembrie 1992.
[6] Litera a) se referă la incriminarea infracțiunilor de trafic de droguri și alte substanțe
psihotrope.
[7] Potrivit art. 2 litera h) din Convenția de la Palermo, în sensul Convenției, prin infracțiune
principală se înțelege orice infracţiune în urma căreia rezultă un produs susceptibil de a deveni
obiectul unei infracţiuni prevăzute de art. 6, deci orice infracțiune din care rezultă un produs
susceptibil să facă obiectul spălării banilor.
[8] Monitorul Oficial al României nr. 813 din 08 noiembrie 2002.
[9] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 36-38 din 04.03.2005.
[10] Parlamentul European, Comisia specială pentru crimă organizată, corupție și spălare de
bani, Document de lucru privind spălarea banilor din 01.02.2013, p. 7, disponibil online aici. A
se vedea, în același sens, informațiile disponibile online pe aici..
[11] Disponibile online aici.
[12] Parlamentul European, Comisia specială pentru crimă organizată, corupție și spălare de
bani, Document de lucru privind spălarea banilor din 01.02.2013, p. 7, disponibil online aici. A
se vedea, în același sens, informațiile disponibile online aici.
[13] Ibidem.
[14] Monitorul Oficial al României nr. 353 din 28 mai 2002.
[15] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 43-45 din 28.03.2002.
[16] Parlamentul European, Comisia specială pentru crimă organizată, corupție și spălare de
bani, Document de lucru privind spălarea banilor din 01.02.2013, p. 6, disponibil online aici.
[17] Monitorul Oficial al României nr. 968 din 4 decembrie 2006.
[18] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-126 din 10.08.2007.
[19] Este vorba despre următoarele infracțiuni: participarea la un grup criminal organizat,
terorismul, inclusiv finanţarea terorismului, traficul de persoane şi migraţia ilegală, exploatarea
sexuală, inclusiv exploatarea sexuală a minorilor, traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope,
traficul ilicit cu arme, traficul ilicit cu bunuri furate şi alte bunuri, corupţia şi darea de mită,
înşelăciunea, contrafacerea de monedă, contrafacerea de produse, infracţiuni împotriva mediului
înconjurător, omorul, vătămarea corporală gravă, răpirea, reţinerea ilegală şi luarea de ostatici,
tâlhăria sau furtul, contrabanda, şantajul, falsificarea, piraterie, restricţionarea comerţului şi
manipularea pieţei.
[20] Jurnalul Oficial nr. L 166/1991.
[21] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 309/9 din 25.11.2005.
[22] Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 182/1 din 05.07.2001.
[23] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 309/15 din 25.11.2005.
[24] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 214/29 din 04.08.2006.
[25] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 345/1 din 08.12.2006.
[26] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 127/39 din 29.04.2014.
[27] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 141/73 din 05.06.2015.
[28] A se vedea, în acest sens, considerentele (3) și (4) din preambulul Directivei a IV-a.
[29] Potrivit Articolului 1 din Directiva 91/308/CEE: „Spălarea banilor reprezintă activitățile
enumerate mai jos, comise cu intenție: convertirea sau transferul de bunuri despre care cel care
le efectuează știe că provin dintr-o activitate cu caracter infracțional sau dintr-o participare la o
astfel de activitate, în scopul de a disimula sau de a masca originea ilicită a numitelor bunuri
sau de a ajuta orice persoană implicată în această activitate să scape de consecințele juridice
ale actelor sale; disimularea sau mascarea naturii, a sursei, a amplasării, a dispoziției, a
mișcării sau a proprietății reale a bunurilor sau a drepturilor referitoare la acestea despre care
autorul știe că provin dintr-o activitate infracțională sau din participarea la o astfel de
activitate; achiziția, deținerea sau folosirea unor bunuri știind, în momentul primirii acestor
bunuri, că ele provin dintr-o activitate cu caracter criminal sau dintr-o participare la o astfel de
activitate; participarea la unul dintre actele vizate la cele trei puncte precedente, asocierea
pentru a comite actul respectiv, încercarea de a-l comite, faptul de a ajuta, de a incita sau de a
sfătui pe cineva să îl comită sau faptul de a-i facilita executarea. Cunoașterea, intenția sau
motivația, ce trebuie să fie un element al activităților menționate la prezenta liniuță, pot fi
stabilite pe baza unor stări de fapt obiective. Se consideră tot spălare a banilor și situația în
care activitățile aflate la originea bunurilor destinate spălării sunt localizate pe teritoriul unui
alt stat membru sau pe cel al unui stat terț.”
[30] Potrivit art. 67 alin. (1) din Directiva a IV-a: „Statele membre asigură intrarea în vigoare a
actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei
directive până la 26 iunie 2017 (…)”.
[31] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 260/4 din 30.08.2014.
[32] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 58-66 din 23.02.2018.
[33]Raportul anual al SPCSB pe 2017 poate fi consultat aici.
[34] A se vedea pentru mai multe detalii și: Transpunerea Directivei (UE) privind prevenirea
utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului I Proiect.
UPDATE: Proiectul, adoptat de Guvern.
[35] A se vedea, în acest sens, informațiile disponibile aici.
[36] Comunicatele Comisiei Europene pot fi accesate aici.
[37] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 156/43 din 19.06.2018.
[38] Republicare în Monitorul Oficial al României nr. 702 din 12 octombrie 2012.
[39] M. Mutu-Strulea, op. cit., p. 73-74.
[40] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. N 139-140 15 noiembrie 2001.
[41] Art. 3 din Legea nr. 633-XV/2001 prevedea doar că „În sensul prezentei legi se definesc
următoarele noțiuni: spălare a banilor – acțiuni premeditate, orientate fie spre atribuirea
unui aspect legal sursei și provenienței mijloacelor bănești, a bunurilor sau a veniturilor
obținute ilicit în urma savârșiri infracțiunilor, fie spre tăinuirea, dezghizare sau denaturarea
informației privind natura, originea, mișcarea, plasarea sau apartenența acestor mijloace
bănești, bunuri sau venituri, despre care persoana știe că constituie venituri provenite din
activitate infracțională; dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea
provin din săvârșirea unei infracțiuni, participare la orice asociere, înțelegere, complicitatea
prin ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acțiunilor în cauză”.
[42] Textul integral al articolului prevedea inițial că: „Săvîrşirea operaţiilor legale cu mijloace
băneşti sau cu alte valori dobîndite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală – se pedepseşte cu amendă în
mărime de la o mie la trei mii de salarii minime sau cu privaţiune de libertate pe un termen de
pînă la cinci ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la doi la cinci ani. Aceeaşi acţiune
săvîrşită: 1) repetat; 2) de două sau mai multe persoane; 3) cu folosirea situaţiei de serviciu –
se pedepseşte cu amendă în mărime de la trei mii la cinci mii de salarii minime sau cu privaţiune
de libertate pe un termen de la patru la şapte ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la doi
la cinci ani. Acţiunile prevăzute la alin. 1 sau 2 ale prezentului articol, săvîrşite: 1) de o
organizaţie criminală; 2) în proporţii mari, – se pedepsesc cu privaţiune de libertate de la cinci
la zece ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de cinci ani.”
[43] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13.09.2002.
[44] M. Mutu-Strulea, op. cit., p. 73-74.
[45] În forma modificată, art. 243 prevedea că: Săvîrşirea acţiunilor orientate fie spre atribuirea
unui aspect legal sursei şi provenienţei mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor
obţinute ilicit în urma săvîrşirii infracţiunilor, fie spre tăinuirea, deghizarea sau denaturarea
informaţiei privind natura, originea, mişcarea, plasarea sau apartenenţa acestor mijloace
băneşti, bunuri sau venituri, despre care persoana ştie că provin din activitate infracţională;
dobîndirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscînd că acestea provin din săvîrşirea unei
infracţiuni, participarea la orice asociere, înţelegere, complicitatea prin ajutor sau sfaturi în
vederea comiterii acţiunilor în cauză.
[46] Portalul legislativ al Republicii Moldova accesibil pe aici.
[47] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170 din 08.08.2003.
[48] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 194-197 din 14.12.2007.
[49] Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 123-127 din 06.05.2016.
[50] În același sens, a se vedea și M. Mutu-Strulea, op. cit., p. 81; R. Jurj-Tudoran, D. Drosu
Șaguna, Spălarea banilor, Elemente de teorie și practică judiciară, Editura C.H. Beck,
București, 2013, p. 32.
[51] M. Mutu-Strulea, Controversele spălării banilor în legea penală națională, Revista de
Științe penale, Anul III, 2007, Institutul de Reforme penale, Chișinău, p. 98.
[52] Î.C.C.J, Secția Penală, Decizia penală nr. 411/A/2017 pronunțată în 28.11.2017,
disponibilă aici.
[53] În același sens, a se vedea și C. Bogdan, Spălarea banilor. Aspecte teoretice și de practică
judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 177-179.
[54] M. Mutu-Strulea, Controversele spălării banilor în legea penală națională, Revista de
Științe penale, Anul III, 2007, Institutul de Reforme penale, Chișinău, p. 103-104.
[55] Pentru opinia în sensul că autorul sau participantul la infracțiunea principală nu poate fi
subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor, a se vedea, pe larg: M.A. Hotca, Spălarea
banilor – subiectul activ la infracțiunii, 01.06.2016, disponibil pe www.juridice.ro.
[56] Ibidem, p. 106.
[57] Monitorul Oficial al României nr. 654 din 25 august 2016.
[58] Monitorul Oficial al României nr. 625 din 19 iulie 2018.
[59] C. Bogdan, E. Hach, Ghid pentru combaterea spălării banilor destinat judecătorilor și
procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii, București, 2015, p. 38.
[60] M. Mutu-Strulea, Controversele spălării banilor în legea penală națională, Revista de
Științe penale, Anul III, 2007, Institutul de Reforme penale, Chișinău, p. 97.
[61] Î.C.C.J, Secția Penală, Decizia penală nr. 411/A/2017 pronunțată în 28.11.2017, disponibilă
pe .
[62] Î.C.C.J, Secția Penală, Decizia penală nr. 609 pronunțată în data de 19.02.2014,
disponibilă aici.
[63] Î.C.C.J, Secția Penală, Decizia penală nr. 454/2015 pronunțată în data de 10.12.2015,
disponibilă aici.
[64] M. C. Toader, Scurte considerații privind reținerea autonomă a infracțiunii de spălare a
banilor, 9 martie 2015, publicat pe www.juridice.ro.
[65] M. Mutu-Strulea, op. cit., p. 93-94.
[66] Î.C.C.J, Secția Penală, Sentința penală nr. 181 din 28.03.2017, definitivă, nepublicată.
[67] V. Cușnir, Note de curs – Particularitățile calificării infracțiunilor economice (Ciclul
II), Universitatea de Studii Europene din Moldova, Facultatea de Drept, Chișinău, 2013, p. 35.
[68] Facem această precizare întrucât, în forma proiectului de lege disponibil pe site-ul Senatului
României, art. 49, care reglementează infracțiunea de spălare a banilor, nu mai pune această
virgulă între „natura” și „proveniența” bunurilor – în acest sens, a se vedea acest link.
[69] Î.C.C.J., Secția penală, Decizia penală nr. 183/A/2016 pronunțată în data de 03.05.2016,
disponibilă pe aici.
[70] C. Bogdan, E. Hach, Ghid pentru combaterea spălării banilor destinat judecătorilor și
procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii, București, 2015, p. 43.
[71] A se vedea Secțiunea III din prezenta analiză.
[72] Atât cele două decizii, cât și sesizările de neconstituționalitate pot fi consultate
accesând site-ul Curții Constituționale din Republica Moldova.
[73] M. Mutu-Strulea, op. cit., p. 136; Prof. Univ. Dr. A. Airapatean și alții, Drept penal. Partea
Specială – Note de curs (Ciclul I), Universitatea de Studii Europene din Moldova – Facultatea de
Drept, Chișinău, 2013, p. 175; V. Cușnir, op. cit., p. 35.
[74] A se vedea, în acest sens: Explanatory Report to the Convention on Laundering, Search,
Seizure and Confiscation of the Proceeds from Crime, Strasbourg – p. 10 și Explanatory Report
to the Council of Europe Convention on Laundering, Search, Seizure and Confiscation of the
Proceeds of Crime and on the Financing of Terorism, Warsaw – p. 16, ambele disponibile aici.
[75] Report on Fourth Assessment Visit Anti-Money Laundering and Combating the Financing
of Terrorism, Republic of Moldova, MONEYVAL 2012(28), Strasbourg Plenary Session, 3-7
December 2012, accesibil aici.
[76] Acest aspect este confirmat și în Raportul Serviciului de Prevenire și Combaterea Spălării
Banilor privind Evaluarea Națională în domeniul Spălării Banilor și Finanțării Terorismului pe
anul 2017, Chișinău, 2017, p. 54 – disponibil aici.
[77] Textul în limba engleză este următorul: The evaluators of the previous round noted that the
main problem with the ML offence of that time was the overall uncertainty among practitioners
regarding the level of proof of the predicate offence as required to prove that the property had
actually been proceeds of crime, that is, whether the commission of a specific predicate offence
had to be proven and if yes, whether or not a prior conviction for the predicate crime was
necessary. The controversy about this issue appeared to be left behind in light of the statement
the Moldovan authorities made in the second Progress Report (2011) and the fourth round MEQ
according to which the recent jurisprudence no longer requires a prior conviction for the
predicate offence, but only proving the illicit origin of the assets i.e. that the perpetrator “knew
or should have known that the property was proceeds from crime”.
[78] V. Cușnir, op. cit., p. 35.
[79] Facem această precizare întrucât, în forma proiectului de lege disponibil pe site-ul Senatului
României, art. 49, care reglementează infracțiunea de spălare a banilor, păstrează, însă, limitele
actuale ale pedepsei de 3 până la 10 ani – în acest sens, a se vedea acest link.
[80] A se vedea, în acest sens: Curtea de Apel Bălți, Republica Moldova, Nota informativă cu
privire la generalizarea practicii judiciare privind cauzele de spălare a banilor și de finanțare a
terorismului pentru perioada anului 2015, disponibilă aici.