Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Metode de Masurare Si Monitorizare A Par
Metode de Masurare Si Monitorizare A Par
Editura Cavallioti
Bucureşti
2010
2
3
Prefaţă
Pe de altă parte asistăm, sub presiunea factorilor socio – economici şi, mai ales
din afara domeniului care, prin influenţa pe care o au, contribuie la instalarea unor
percepţii la nivelul societăţii civile a unei false realităţi, ceea ce duce la un consum de
ştiinţifice adevărate.
mod sigur necesar de a fi ştiut de către cei care lucrează, sau se pregătesc să lucreze
parametrilor de mediu. Oricum va arăta tabloul final al relaţiei dintre specia umană şi
mediu. Oricum vor arăta procedurile de control şi diminuare a poluării mediului bazate
mediului. Modelul de calitate a mediului este prezentat aşa cum este descris de
directivele Uniunii Europene. Cea mai mare parte a cărţii este rezervată descrierii
Aşa cum arată acum, cartea se adresează în primul rând specialiştilor care
utiliza cartea dacă deţin cunoştinţe de fizică, chimie şi electronică la nivelul în care
Autorii
CUPRINS
Pagina
Capitolul 1 Mediul înconjurător: probleme şi soluţii 9
1.1. Crize de mediu înconjurător, crize de dezvoltare 9
1.2. Soluţii în cadrul ştiinţei 11
1.3. Cauzele insucceselor 14
1.4. O soluţie de timp real: regândirea ştiinţei 17
1.5. Sfârşitul copilăriei 19
Capitolul 2 Impactul activităţilor umane asupra mediului înconjurător 21
2.1. Planeta 21
2.1.1. Atmosfera 21
2.1.2. Globul terestru 24
2.1.3. Biosfera 28
2.1.4. Dinamica Terrei 30
2.2. Emisii poluante şi deşeuri 34
2.3. Poluare locală 37
2.4. Poluare regională 39
2.5. Poluare globală 40
Capitolul 3 Modelul de calitate a mediului înconjurător 47
3.1. Calitatea aerului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european) 47
3.2. Calitatea apei - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european) 50
3.3. Calitatea solului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european) 63
Capitolul 4 Principii şi metode de măsurare a parametrilor de mediu 71
4.1. Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei radiaţiei electromagnetice în substanţă 76
4.2. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia FTIR (Fourier Transform Infrared Radiation) 77
4.3. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de emisie 77
4.4. Măsurarea concentraţiilor folosind efectul de chemiluminescenţă 78
4.5. Măsurarea concentraţiilor cu spectroscopia de masă 79
4.6. Măsurarea concentraţiilor cu metoda absorbţiei atomice 80
4.7. Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei cu emisie optică datorată cuplajului
inductiv în plasmă 81
4.8. Măsurarea concentraţiilor pe baza spectrometriei de masă, utilizând cuplajul
inductiv în plasmă 82
6
Pagina
4.9 Măsurarea concentraţiilor cu metoda măsurării conductivităţii electrice 82
4.10. Metoda de măsurare a concentraţiilor folosind cromatografia din fază gazoasă 84
4.11. Cromatografia lichidă de înaltă performanţă 85
4.12. Detectori cu fotoionizare 87
4.13. Măsurarea concentraţiilor prin analiza gravimetrică 87
4.14. Măsurători de pH 87
4.15. Măsurarea turbidităţii 89
4.16. Măsurarea conductivităţii termice 89
4.17. Măsurarea oxigenului dizolvat 90
Capitolul 5 Aparate şi echipamente de măsurare a parametrilor de mediu 91
5.1. Aparate de măsură pentru măsurarea calităţii aerului 91
5.1.1. Spectrometre 92
5.1.2. Aparate fixe de măsură a unui singur gaz 94
5.1.3. Gaz cromatografe 96
5.1.4. Aparate portabile 97
5.1.5. Senzori independenţi 98
5.2. Aparate pentru măsurarea calităţii apei 99
5.2.1. Conductivimetre 99
5.2.2. Aparate de măsurare a substanţelor dizolvate în apă 100
5.2.3. Turbidimetre 107
5.2.4. pH-metre 107
5.2.5. Laboratoare portabile 108
5.3. Aparate pentru măsurarea calităţii solului 109
Capitolul 6 Sisteme de măsurare şi monitorizare de tip remote sensing 111
Capitolul 7 Achiziţia şi prelucrarea datelor de mediu 119
Capitolul 8 Configurarea unei aplicaţii de monitorizare a calităţii mediului 127
8.1 Inventarul emisiilor pe toate tipurile de activităţi 127
8.2. Descrierea impactelor 128
8.3. Delimitarea zonei de impact asupra mediului 129
8.4. Localizarea surselor de emisie pe tipuri de poluanţi 130
8.5. Stabilirea poluanţilor care vor fi monitorizaţi şi a obiectivelor procesului de monitorizare 130
8.6. Descrierea domeniilor şi a frecvenţelor de măsurare 131
8.7. Măsurarea şi monitorizarea 131
7
Pagina
Capitolul 9 Monitorizarea emisiei gazelor cu efect de seră 133
9.1. Politica de mediu a Autorităţii Naţionale de Energie 133
9.2. Baza legală şi cerinţele de monitorizare 133
9.3 Standardele aplicabile în cadrul activităţii de monitorizare a emisiilor
provenite de la instalaţiile mari de ardere (IMA) 134
9.4. Monitorizarea discontinuă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi 135
9.4.1 Cerinţe generale privind monitorizarea discontinuă a instalaţiilor mari de ardere 135
9.4.2. Planificarea măsurărilor 137
9.5. Efectuarea măsurărilor 138
9.5.1. Amplasarea punctelor de măsurare 138
9.5.2 Măsurări în grilă 139
9.5.3. Prelevare izocinetică 141
9.5.4. Prelevarea extractivă a probelor pentru determinările de poluanţi gazoşi 142
9.5.5. Parametrii auxiliari 142
9.6. Monitorizarea continuă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi 143
9.6.1. Cerinţe generale privind monitorizarea continuă a instalaţiilor mari de ardere 143
9.6.2. Atribuţiile operatorilor 143
9.6.3. Mărimi care se monitorizează continuu 144
9.7. Condiţii de amplasare a punctelor de prelevare şi a aparaturii 144
9.8. Metode de măsurare 146
9.8.1 Metoda extractivă 146
9.8.2. Metoda in – situ 146
Bibliografie 147
8
9
CAPITOLUL 1 _______________________________________________
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR: PROBLEME ŞI SOLUŢII (Bulz, N., 2007)
care ar putea genera, în maximum 100 de ani, efecte dramatice pentru civilizaţia actuală. Până
atunci, iată o listă scurtă a dezastrelor naturale din ultimii ani.
- valul de căldură din 2003 a făcut peste 50000 de victime în Franţa, Italia şi alte ţări europene
scoţând în evidenţă ineficienţa sistemului medical;
- cutremurul din Iran din 27 decembrie 2003 a făcut peste 26000 de victime;
- cutremurul din 26 decembrie 2004 din Oceanul Indian a generat un val tsunami care a făcut
310000 de victime în Indonezia, Sri Lanka, India şi Tailanda;
- uraganele din august şi septembrie 2004 care au lovit Florida şi ţările caraibiene au făcut peste
3200 de victime, din care 3000 au fost provocate de inundaţiile din Haiti, iar pagubele materiale
s-au ridicat la peste 50 de miliarde de dolari numai în SUA;
- uraganul Katrina a provocat vânturi cu viteze de peste 200 km/h inundând New Orleans, Missisipi,
Tenesse şi Alabama şi a cauzat pierderi de peste 75 de miliarde de dolari;
- cutremurul din 8 octombrie 2004 din Caşmir a făcut 87350 victime în India şi Pakistan;
- cutremurul din februarie 2010 din Haiti cu aproape 250.000 de victime.
Dimensiunea pierderilor de vieţi şi a pagubelor materiale provocate de hazardele naturale
sunt uriaşe. Când ele au loc în ţările lumii a treia, încetinesc sau stopează procesul de dezvoltare al
acestora, menţinând sau coborând pragul de sărăcie. Chiar în ţările dezvoltate efectele sunt mari
pentru că banii destinaţi programelor sociale, de exemplu, trebuie să fie folosiţi pentru reconstrucţia
zonelor calamitate. Mai mult, ţări bogate şi cu experienţă mare în domeniul infrastructurii (SUA şi
Franţa) nu au putut interveni în timp real pentru minimizarea pagubelor nici în tările lor. În cele mai
multe locuri, sistemele de predicţie dezvoltate deja în ţări precum Japonia sau SUA, lipsesc cu
desăvârşire (cel de tsunami şi uragane) sau nu sunt luate în seamă.
Problematica mediului încojurător se lărgeşte la începutul anilor ´70, mai ales din cauza
corelaţiei fireşti cu criza energetică şi cu crizele de dezvoltare care debutează în forţă în 1973, după
războiul de şase zile dintre Israel şi Egipt. Lumea începe să înţeleagă că, mai mult decât
contabilizarea degradărilor mediului înconjurător şi impunerea unor măsuri cu caracter restrictiv
asupra proceselor de dezvoltare, este necesară elaborarea unor modele globale ale dezvoltării
economice şi sociale care să furnizeze predicţii asupra stărilor ce se pot realiza, precum şi soluţii de
control a acestor procese. Au apărut atunci organisme mondiale cu caracter non-guvernamental
(PNUD, FAO) şi fundaţii ştiinţifice care au suportat şi susţinut elaborarea unor astfel de modele.
Primele scenarii şi prognoze asupra procesului de dezvoltare, formulate în anii ´70, din
perspectiva ştiinţelor socio-umane de Clubul de la Roma au formulat predicţii pe termen scurt
asupra evoluţiei proceselor de dezvoltare, infirmate deja în anii ´80. Motivul principal al acestui
eşec a fost acela că relaţiile cauză-efect introduse în aceste scenarii nu au fost explicite, ci s-a lucrat
11
cu corelaţii statistice input-output, în care nu întotdeauna sensul cauzal a fost cel corect. Aceste
modele au fost elaborate într-o perspectivă mai degrabă tehnologică, decât ştiinţifică, astfel încât
predicţiile lor pe termen scurt şi mediu au fost deja infirmate. Nici unul din aceste modele nu a
prevăzut, de exemplu căderea blocului comunist ex-sovietic şi trecerea acestor ţări la economia de
piaţă. Ele au insă marele merit de a fi construit primele baze de date credibile şi de a fi atras un
număr foarte mare de cercetători, din diverse domenii ştiinţifice în studiul acestor probleme, creând
astfel premisele apariţiei primelor şcoli.
Primele studii asupra problemelor globale ale mediului încojurător au formulat concluzii
care au avut, mai degrabă, darul de a descuraja orice cercetare ştiinţifică. Cartea reputatului Barry
Commoner, "Cercul care se închide", realizează un studiu vast ce prezintă mediul înconjurător ca pe
o multitudine de relaţii în două dimensiuni, fără nici o ordonare ierarhică, şi se încheie cu concluzia
că "toate sunt legate de toate", interzicând astfel, apriori, orice modelare parametrică. În acei ani (ca
de altfel şi astăzi, în anumite medii ştiinţifice), orice încercare de modelare parametrică a
ecosistemelor naturale şi antropizate era respinsă din start cu motivaţia că omul şi natura sunt atât
de complexe că nu pot fi puse în vreo ecuaţie.
Apariţia primelor accidente ecologice majore în anii ´80 (accidentul de la Bophal, India şi
cel de la Cernobâl) a determinat implicarea puternică a societăţii civile în problemele mediului
înconjurător, la toate nivelele de acţiune şi decizie. Astăzi, în toate ţârile civilizate există partide
ecologiste, dintre care multe au putere de decizie la nivel parlamentar şi guvernamental, există
agenţii naţionale şi regionale care încearcă să monitorizeze evoluţia mediului înconjurător.
Consecinţele posibile ale poluării globale au determinat reuniuni mondiale la cel mai înalt nivel
(Montreal 1989, Rio de Janeiro 1992, Bangkok 1993, New York 1997, Kyoto 1997 şi 2002,
Copenhaga 2009) care au încercat să impună restricţii severe pentru diminuarea a ceea ce s-a crezut
că sunt cauzele acestor fenomene. Mai mult, la nivelul politic de decizie, a apărut un concept nou
asupra dezvoltării care işi are originea în problematica mediului înconjurător, "sustainable
development" (United Nations, 1987).
În planul acţiunii această implicare a societaţii civile a însemnat o creştere importantă a
suportului financiar şi logistic pentru studiul problemelor poluării, în special, şi a problemelor
mediului înconjurător, în general. Acest fapt a atras în cadrul problematicii din ce în ce mai mulţi
specialişti, fapt care a făcut ca nivelul cunoştiintelor asupra poluării să crească atât de mult încât să
permită apariţia tehnologiilor curate şi a celor de reconstrucţie ecologică.
Dezvoltarea industrială pe scara largă, materializată în mari platforme industriale,
practicarea pe scară largă a agriculturii intensive din anii ´50, precum şi transferul masiv de
tehnologii industriale şi agricole din anii ´60, în spaţii socio-economice insuficient pregătite pentru
12
asimilarea acestora, au pus în evidenţă, prin intermediul efectelor poluării generate de industrie şi
agricultură, rolul esenţial al activităţilor umane în perturbarea echilibrului dintre biotop şi
biocenoză, pe de o parte, şi în interiorul fiecăruia dintre acestea, pe de altă parte.
Evenimentele care au succedat războiului din Orientul Mijlociu de la începutul anilor ´70, au
pus în evidenţă una din cele mai importante caracteristici ale biotopului, şi anume, limitarea
resurselor de materii prime şi energie. Aceasta situaţie, împreună cu cea care se referă la rolul
esenţial al activităţii omului în menţinerea echilibrului în interiorul ecosistemelor, au deplasat
obiectul de studiu al ecologiei din cadrul general al biosferei, către studiul evoluţiei speciei umane
în mediul său înconjurător.
Datorită dezvoltării metodelor şi a aparaturii de măsurare a parametrilor de poluare (tehnici
de măsurare de pe satelit, laboratoare portabile, etc.), sunt descoperite efecte la scară planetară ale
nocivităţii activitaţii umane (efectul de seră, reducerea grosimii stratului de ozon, defolierea
pădurilor ca urmare a ploilor acide, etc.). Includerea omului şi a amenajărilor sale în ecosisteme este
un fapt câştigat, dar aceasta complică mult problema descrierii ecosistemelor, care devine o
problemă de timp real, mai ales datorită faptului că aceste situaţii au generat mişcări politice,
începând cu existenţa partidelor ecologiste (care în Europa ocupă locuri în parlamente), trecând prin
"terorismul ecologic" (organizaţia "Green Peace") şi culminând cu conceptul dezvoltării durabile,
care a devenit de notorietate mondială. Acest concept reclamă un control sever al procesului de
dezvoltare, după criteriul beneficiului simultan al generaţiilor prezente şi viitoare şi după criteriul
prezervării condiţiilor de existenţă al biotopului.
Această schimbare de obiect a formulat probleme noi, de o importanţă şi o dificultate
deosebită. Astfel, dacă până acum evoluţia unei comunităţi din biosferă putea fi considerată ca
desfăşurându-se într-un zonă de spaţiu şi timp ce putea fi configurată, evoluţia populaţiilor umane
se desfăşoară în zone spaţio-temporale care nu pot fi delimitate cu uşurinţă. Accidentul de la
Cernobâl, de exemplu, deşi a avut drept cauză disfuncţia unei activităţi desfăşurate de o populaţie
restrânsă, într-o zonă geografică localizată clar şi la un moment de timp ce a putut fi stabilit cu
precizie, a avut efecte asupra unor populaţii cu ordine de mărime mai mari, situate în zone spaţiale
de arie mare (practic până în Europa Centrală şi de Nord) şi imposibil de localizat cu precizie în
viitorul apropiat.
timp real, cu toate consecinţele ce decurg de aici în privinţa responsabilităţii oamenilor de ştiinţă
asupra utilizării rezultatelor cercetării.
Deşi deţine singurul instrument ştiinţific capabil de realizarea predicţiei asupra sistemelor cu
mai multe nivele de complexitate, termodinamica proceselor ireversibile, fizica nu s-a implicat până
acum în studiul problemelor mediului înconjurător decât prin elaborarea de metode de măsură, din
ce în ce mai precise, a parametrilor biotopului. Chiar şi geofizica şi-a desfaşurat cercetările ţintind
aplicaţii în meteorologie, climatologie şi geologie sau în propriul sistem de operare. Abordarea
studiului ecosistemelor în cadrul termodinamicii proceselor ireversibile s-a făcut numai la nivel de
exerciţiu metodologic pentru perfecţionarea modelelor termodinamice în vederea abordării
ulterioare a problemelor de cosmologie şi genetică moleculară.
Unde ne aflăm acum, după aproape 50 de ani de studii şi cercetări, mai mult sau mai puţin
elaborate şi după acţiuni, mai degrabă precipitate decât fundamentate? Un succes cert este acela al
dezvoltării la limita cunoaşterii a tehnologiilor şi metodelor de măsurare a parametrilor biotopului,
de monitorizare a nivelului de poluare, precum şi monitorizarea evoluţiei planetei, măcar pentru
alerta la inundaţii şi uragane. Un alt succes poate fi considerat preocuparea continuă, la nivelul
oamenilor de ştiinţă, pentru elaborarea conceptelor şi strategiilor de dezvoltare care include relaţia
cu mediul înconjurător. Din păcate, insuccesele par să fie mai multe. Lipsa unor modele ale
mediului înconjurător care să permită atât predicţia tuturor situaţiilor de risc de mediu, cât şi
fundamentarea acţiunilor de reducere a poluării, precum şi insuficienta fundamentare conceptuală a
metodelor de elaborare a planurilor de dezvoltare economică şi socială, sunt numai cele mai
importante insuccese.
alternative ale aceloraşi evenimente generând confuzie la nivelul utilizatorilor finali. Confuzia este
accentuată de faptul că aceleaşi evenimente sunt descrise folosind denumiri diferite pentru aceeaşi
termeni, în funcţie de specialitatea celui care spune povestea. La nivelul echipei principala
problemă este criza de autoritate. Cum nu există nimeni care să se priceapă la toate disciplinele
implicate în studiu, liderul real lipseşte şi, ca urmare şi unitatea lucrării. Aceste aspecte se întâlnesc
şi azi în bilanţurile de mediu al căror format interdisciplinar este impus de legislaţia de mediu din
România şi nu numai. Rezultatul este un volum imens de date brute, lipsa unei interpretări unitare
şi, deci, a unor soluţii realiste în domeniul acţiunii practice.
Metoda de lucru interdisciplinară este una de tip descriptiv, nefiind, deci, o metodă de timp
real, aşa că, chiar dacă există soluţii corecte, ele nu mai pot fi aplicate pentru că, între timp starea
mediului s-a schimbat.
Rolul minor al fizicii
O metodă de lucru de timp real ar trebui să folosească modele de tip predictiv. Nici
economia, nici sociologia şi nici geografia nu construiesc asemenea modele, iar biologia lucrează,
cel mult, cu similitudini. Fizica nu s-a implicat aproape deloc în problemele biocenozei, probleme
care au fost lăsate în grija biologiei, sociologiei, economiei şi medicinii. Rezultatul concret este că,
în vreme ce biotopul este studiat la limita cunoaşterii, studiul biocenozei este, încă, într-un stadiu
incipient.
Accesul la resurse
În ţările dezvoltate societatea civilă a devenit foarte repede conştientă de importanţa
rezolvării problemelor mediului înconjurător, aşa că, pe toate căile accesibile, de la partide
ecologiste până la organizaţii teroriste de tip “Green Peace”, a deteminat guvernele să aloce în acest
domeniu, resurse importante din fonduri publice. Cu toate acestea, într-o serie de probleme
considerate importante de către specialiştii din domeniu, nu s-au înregistrat deloc progrese, deşi
programele au fost formulate, iar resursele au fost alocate. Exemplul programelor Uniunii Europene
de tip INCO – COPERNICUS sau programele cadru FP5, FP6 şi FP7 este edificator în acest sens.
De exemplu, în cadrul programului FP5, secţiunea “Global change of the climate”, subsecţiunea
“Ozone layer depletion” mai avea call-uri cu câteva luni înainte de expirarea termenului pentru
derularea programului, ceea ce înseamnă că o mare parte din resursele alocate nu au putut fi
folosite. Cauza principală pentru care s-a întâmplat aşa este birocraţia care s-a instalat în domeniu
începând cu programul cadru FP5.
Pentru că este vorba de fonduri comunitare criteriul ştiinţific ajunge să fie cel mai puţin
important în procesul de eligibilitate al proiectelor. Criteriile esenţiale sunt cele legate de
managementul proiectului, criteriul autorităţii ştiinţifice fiind cel mai important. Dacă nu faci parte
16
previziunile unor modele fizice avansate. Pe de altă parte, pentru că multinaţionala producătoare de
freoni îşi realizase obiectivul. Patentul asupra freonilor deţinut de această companie expira în 1991,
moment din care oricine putea produce această substanţă. Aşa că, eforturile făcute vreme de 20 de
ani în reducerea freonilor nu au fost decât o investiţie pe termen lung pentru eliminarea concurenţei.
În ceea ce priveşte agenţia spaţială care a raportat găurile imense din stratul de ozon, cine ar putea
să-i verifice rezultatele? Ar avea nevoie de aceleaşi mijloace de care dispune ea…
Din păcate, exemple de acest gen mai sunt. De pildă, majoritatea cercetărilor din domeniul
surselor neconvenţionale de energie sunt finanţate de marile companii care au interese în domeniul
petrolului şi în industria automobilelor şi sunt direcţionate conform acestor interese, multe din
realizările importante din acest domeniu fiind lăsate în conservare (fuziunea la rece), iar altele care
nu reprezintă soluţii eficiente (energia obţinută pe cale fotovoltaică şi cea eoliană) fiind susţinute
într-o manieră exagerată. Este de notorietate că cea mai curată tehnologie de obţinere a energiei
electrice, cea nucleară, este permanent discreditată cu ajutorul mass-media şi al organizaţiilor
ecologiste ale căror acţiuni au o tentă teroristă (Green Peace).
Şi mai grav este modul în care sunt gestionate problemele legate de încălzirea globală şi
efectul de seră. În absenţa unor studii ştiinţifice fundamentate, singura soluţie rămâne cea a
interzicerii poluării, adică diminuarea producţiei, cu repercusiuni sociale de multe ori mai grave
decât cele generate de poluare. Ca urmare a protocolului de la Kyoto, au fost introduse în multe ţări
limite în emisiile de CO2. Pentru a mai diminua impactele sociale legate de desfiinţarea locurilor de
muncă, a fost permisă tranzacţionarea drepturilor de poluare, ceea ce a devenit repede o afacere
profitabilă pentru ţările mai puţin dezvoltate. O astfel de ţară, de exemplu, ar trebui să se situeze cu
emisiile de CO2 sub limitele impuse de protocolul de la Kyoto şi ar putea, deci, să vândă drepturi de
poluare unui stat dezvoltat industrial ale cărui emisii de CO2 sunt peste limită. Rezultatul este că, la
nivelul planetei, cantitatea de CO2 ar putea să scadă. În realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Ţara
săracă nu se situează sub limite din cauza tehnologiilor învechite de producere a energiei electrice şi
a menţinerii în trafic a unor vehicule vechi care folosesc benzină de calitate scăzută. Ca să nu rateze
afacerea, agenţiile de mediu raportează date false de emisie a CO2, bineînţeles cu “ajutorul”
oamenilor de ştiinţă din domeniu şi al companiilor internaţionale producătoare de aparate de
măsurare a CO2. Din păcate nu este o teorie a conspiraţiei, ci sunt fapte de notorietate publică.
anii ′50, fie un bolnav pe care trebuia să-l salvăm în anii ′80, fie un partener cu care trebuie să
colaborăm în anii noştri. Tot timpul ceva diferit de noi.
De ce nu am văzut până acum că natura este ceva mult mai simplu şi concret, că este casa
noastră? O casă despre care nu ştim cum este construită, cum trebuie întreţinută, cât timp ne putem
permite să locuim în ea, dacă nu suntem prea mulţi înăuntru. Vreme de câteva mii de ani am
dezvoltat ştiinţa şi tehnologia pentru a putea trăi cu toţii cât mai bine, dar nu am inclus şi
necesităţile planetei în socotelile noastre.
Avem nevoie de o schimbare de atitudine la nivelul oamenilor de ştiinţă care trebuie să-şi
asume responsabilitatea acţiunilor de timp real. Fizicienii trebuie să se implice rapid în înţelegerea
fundamentală a structurii şi evoluţiei Terrei pe de o parte şi a structurii şi evoluţiei relaţiilor dintre
oameni, pe de altă parte. Economiştii, sociologii şi, în general, cei care se ocupă de ştiinţele umane,
trebuie să renunţe la orgoliile de castă din cauza cărora, vreme de 20 de ani, am avut de rezolvat
false probleme risipind în mod inutil inteligenţă şi resurse, timp în care casa a cam început să cadă
pe noi. Trebuie să învăţăm să procedăm, la nivelul speciei, la fel ca în propriile familii, adică să
putem construi planuri de dezvoltatare pe termen scurt, mediu şi lung în care dimensiunile
economică, socială şi de mediu să poată fi luate în considerare simultan cu ponderile corecte.
Ştiinţa mediului înconjurător trebuie să demostreze dacă schimbările climatice globale sunt
datorate activităţii antropice sau sunt un moment în evoluţia planetei pentru ca ingineria mediului să
poată desfăşura acţiunile corecte. Trebuie să ajungem să ştim câţi oameni poate suporta planeta şi
care este calea de dezvoltare care ne permite să locuim cât mai mult în această casă (planetă) şi cu
ce nivel de calitate a vieţii.
Se pare că, pentru oamenii de ştiinţă, copilăria este pe cale să se sfârşească. Asumarea
responsabilităţii şi creşterea pragmatismului nu înseamnă altceva decât trecerea la maturitate.
21
CAPITOLUL 2 _______________________________________________
IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR UMANE ASUPRA MEDIULUI
2.1. Planeta
Terra are o structură complexă configurată pe câteva subsisteme cu structuri stratificate şi
individualizate din punctul de vedere al compoziţiei fizico – chimice şi al funcţionalităţii. Vom
prezenta această structură începând de la nivelul mării în sus, înspre spaţiul cosmic, respectiv în jos,
spre interiorul planetei (Fig. 2.1).
2.1.1. Atmosfera
Troposfera (Levine, J., 1985, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Limita inferioară este suprafaţa reliefului şi a oceanelor, iar limita superioară este de 8 - 9
km la poli şi 16 - 18 km la ecuator. Este compusă din azot (72,084%), oxigen (20,46%), argon
22
(0,934%), bioxid de carbon (0,033%), neon, heliu, kripton, xenon, hidrogen, gaz metan, oxizi de
azot, particule submicronice în suspensie şi, mai ales, din vapori de apă. Aproape toată cantitatea de
vapori de apă se află în troposferă. Temperatura scade uniform cu înălţimea (6,4 oC/km).
Compoziţia ei este distribuită după variaţia gravitaţiei terestre, presiunea atmosferică variind între
1013 mb la nivelul mării şi 55 mb la înălţimea de 18 km, şi după variaţia nivelului radiaţiei solare
cu latitudinea.
Diferenţele de densitate, temperatură şi presiune generate de aceste distribuţii (la care mai
contribuie şi mişcarea de rotaţie a Terrei), determină, în troposferă, mişcări ale aerului la scară
planetară sau locală, mişcări periodice (musonii, alizeele) sau accidentale (uragane). Energia
transferată de curenţii de aer către relieful geografic şi către biosferă (pedosferă) face ca troposfera
să fie un agent de eroziune al acestora, condiţionându-le, într-un anumit fel, autostructurarea.
Troposfera este sursă de apă dulce pentru bazinele hidrografice de uscat şi pentru biosferă.
Difuzia verticală sau laterală a vaporilor de apă, condiţionată de încărcarea electrostatică a
troposferei, determină formarea norilor de diferite tipuri care, în condiţii de temperatură şi presiune
favorabile, dau naştere ploilor.
Pentru biosferă, troposfera este sursă de oxigen pentru respiraţia speciilor din zoosferă, sursă
de bioxid de carbon pentru respiraţia speciilor din fitosferă şi sursă de azot pentru procesele care se
petrec în pedosferă.
Variaţiile locale de temperatură şi umiditate ale troposferei în zona de contact cu relieful
geografic, datorate atât gravitaţiei şi tranziţiilor de fază, cât şi reacţiilor negative ale circulaţiei
aerului, fac ca troposfera să fie unul dintre agenţii modelatori ai climei terestre. Datorită densităţii
reduse, troposfera este un mediu cu inerţie termică şi barică mică.
Stratosfera (Levine, J., 1985, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Limita inferioară a stratosferei este de 8 - 9 km la poli şi 16 - 18 km la ecuator, iar limita
superioară este situată în jurul valorii de 50 km.
Compoziţia chimică cuprinde un amestec de gaze (azot, oxigen, bioxid de carbon, hidrogen,
ozon, vapori de apă, heliu, neon, argon, kripton) şi particule în suspensie. Densitatea acestui
amestec scade cu altitudinea datorită variaţiei gravitaţiei cu altitudinea.
La limita inferioară a stratosferei, temperatura creşte lent (faţă de scăderea uniformă de
6,4oC/km din atmosferă joasă) ajungând la 0 oC la altitudinea de 50 km.
Principala funcţiune a stratosferei este cea de filtru pentru radiaţii. Radiaţiile UV, care sunt
afectate în mică măsură de ionosferă, sunt absorbite de ozon (care, în urma acestui proces se
transformă în oxigen atomic) situat în două straturi la altitudinile de 40 - 55 km, respectiv 25 km.
23
Procesul de absorbţie are loc cu degajarea unei mari cantităţi de energie termică care face ca
stratosfera să aibă şi funcţia de izolator energetic faţă de troposferă.
Mezosfera, termosfera şi exosfera (Levine, J., 1985, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Mezosfera este localizată între 50 km (limita superioară a stratosferei) şi 80 km.
Compoziţia chimică este relativ constantă şi cuprinde un amestec de gaze (azot, oxigen, bioxid de
carbon, hidrogen, ozon, vapori de apă, heliu, neon, argon, kripton). Densitatea acestui amestec
scade cu altitudinea datorită variaţiei gravitaţiei cu altitudinea. În mezosferă temperatura scade de la
valoarea de 0oC de la limita superioară a stratosferei până la –70 oC … -80 oC, unde începe un
proces de creştere bruscă.
Între 90 km - 200 km substanţa predominantă este azotul molecular, între 200 km - 1100 km
predomină oxigenul atomic, între 1100 km - 3500 km heliul şi între 3500 km - 10000 km,
hidrogenul atomic. În acest ultim strat se atinge densitatea din spaţiul interplanetar. Din cauza
temperaturii ridicate (aprox. 2000oC) şi, în special, a câmpului magnetic planetar dimensiunile
exosferei şi termosferei au variaţii diurne şi anuale generate de intensitatea radiaţiei solare.
În zona de impact cu spaţiul interplanetar, atmosfera înaltă este poarta prin care au loc
intrările şi ieşirile în, şi din geosistem.
Intrările în atmosferă sunt de următoarele tipuri:
(1) Radiaţii
- Radiaţii electromagnetice emise în mod continuu de Soare:
- radiaţii penetrante (UV, X, Gamma) care reprezintă 7 % din total;
- radiaţii nepenetrante (radio, IR, VIS) care reprezintă 93 % din total.
- Radiaţii electromagnetice nepermanente emise de Soare în timpul erupţiilor cromosferice,
care sunt radiaţii de foarte înaltă frecvenţă.
- Radiaţii electromagnetice emise de galaxii.
(2) Fluxuri de particule
- fluxuri de particule penetrante emise de Soare în mod continuu (viteză între 300 km/s-700 km/s):
- particule elementare (electroni, neutroni, protoni, neutrini)-fluxul de protoni este de 50 cm-2 s-1,
3
iar energia este de 10 eV;
- nuclee rezultate din procesul de fuziune (deuteriu, tritiu, heliu);
- atomi (heliu, litiu).
- Fluxuri de particule nepermanente emise de Soare în timpul erupţiilor cromosferice, de acelaşi
6
tip cu cele de mai sus, dar cu viteze şi energii mult mai mari (2000 km/s, respectiv 10 km/s pentru
fluxurile de protoni).
24
8
- Fluxuri de particule de provenienţă galactică, în special protoni de energii foarte mari (10 -
10
10 eV) şi neutrini. Fluxurile de protoni de provenienţă galactică sunt destul de reduse deoarece
aceste particule sunt deviate de vântul solar.
(3) Aglomerări de masă
Este vorba de praf cosmic şi meteoriţi în a căror compoziţie predomină fierul, cobaltul,
nichelul şi, în mai mică măsură, siliciul, aluminiul, carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul.
4 4
Cantitatea acumulată pe Terra, este în jur de 2x10 - 3x10 tone/zi. Ieşirile din geosistem sunt
reprezentate în special de radiaţii IR şi de fluxuri de particule încărcate electric.
Fluxurile de particule care scapă de vântul solar, sunt deviate de câmpul magnetic terestru în
spaţiul interplanetar, iar cele de energie foarte mare sunt dirijate spre centurile Van Allen şi spre
4 4
polii geomagnetici. Există trei asemenea centuri: prima, la înălţimea de 6.10 – 5.10 km poate
4 4 8
capta electroni cu energia de 200 eV, a doua la 2.10 –12.10 km care poate capta protoni de 10 eV
5 8
şi electroni de 5.10 eV şi a treia la 5600 - 3400 km care poate capta protoni sub 10 eV şi electroni
5
sub 5.10 eV.
Radiaţiile electromagnetice sunt absorbite treptat, datorită procesului de ionizare, iar
radiaţiile penetrante sunt absorbite total în straturile joase ale termosferei. Ca urmare a acestui
proces se formează straturi ionizate care reflectă radiaţia electromagnetică radio.
Particulele cu energii suficient de mari pentru a putea trece de termosferă sunt absorbite la
altitudinea de aprox. 50 km, în special de azot şi oxigen. Radiaţiile din spectrul vizibil suferă un
proces de difuzie mai accentuat pentru lungimile de undă scurte (de aici rezultă culoarea albastră a
cerului). La altitudinea de 70 - 80 km ultimul strat ionizat absoarbe radiaţiile X şi γ.
Asteroizii şi meteoriţii sunt frânaţi în exosferă şi termosferă, proces în care, datorită
vitezelor mari, corpurile ard sau chiar explodează. Cea mai mare parte din asteroizi şi meteoriţi
explodează înainte de a parcurge exosfera şi termosfera.
În concluzie, se poate afirma că, prin compoziţia chimică şi relaţiile structurale, exosfera,
termosfera şi mezosfera, determină, parţial, compoziţia spectrală a radiaţiei solare optimă pentru
biosferă, singurele porţi deschise fiind cele pentru spectrul AM0 al radiaţiei solare şi pentru radiaţia
IR degajată de planetă în spaţiul cosmic.
Datorită faptului că apa are o inerţie termică mare, hidrosfera este unul dintre rezervoarele
de energie termică ale planetei. Energia mecanică transportată de curenţii şi/sau valurile oceanelor
şi mărilor, cea transportată de fluvii şi râuri, precum şi cea dezvoltată de curgerea gheţarilor, face ca
hidrosfera să fie principalul agent de eroziune a reliefului geografic.
Hidrosfera reprezintă sursa cea mai importantă a umidităţii pentru troposferă (prin procesul
de evaporare).
Pentru relieful geografic hidrosfera reprezintă sursa cea mai importantă a depunerilor de
sedimente (prin procesul de eroziune).
Pentru biosferă hidrosfera este, în acelaşi timp, sursa unui element esenţial, apa, şi mediu de
transport pentru multe din substanţele care sunt necesare pentru menţinerea vieţii: oxigen, bioxid de
carbon, săruri şi oligoelemente pentru biosfera acvatică, săruri şi oligoelemente pentru pedosferă.
Inerţia termică mare şi curenţii oceanici, precum şi calotele glaciare, fac ca hidrosfera să fie
un important agent climatic care reglează parametrii climatici la nivel planetar. Astfel, curenţii calzi
din cele două mari oceane ale planetei, determină, pentru zonele din emisfera nordică, condiţii de
temperatură mult mai blânde decât cele pe care le-ar putea avea după latitudinea la care sunt situate.
Hidrosfera preia cea mai mare parte a efectului generat de atracţia gravitaţională a Lunii,
generând fenomenul periodic al mareelor (Roşu A., 1987).
Mantaua (Bott, M.H.P., 1971, Gubbins, D., 1990, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Mantaua este situată între nivelul bazaltic al litosferei şi zona exterioară a nucleului şi
cuprinde:
(1) Discontinuitatea Mohorovic
Este situată între nivelul bazaltic al litosferei şi astenosferă, caracterizată prin saltul brusc al
unor mărimi fizice asociate zonelor pe care le desparte. Astfel, densitatea are un salt de la 2.8 -3.0
3 3
g/cm la 3.3 - 3.5 g/cm şi viteza undelor seismice P are un salt de la 6.6 - 7 km/s la 2.0 - 2.2 km/s.
(2) Mantaua superioară
Este un înveliş alcătuit dintr-un amestec de materie topită şi solidă, cu consistenţă vâscoasă,
situat între 33 km şi 400 km. În mantaua superioară sunt fixate rădăcinile litosferice.
(3) Zona de tranziţie
Este situată între 400 km şi 1000 km şi este caracterizată de creşterea rapidă a vitezei de
propagare a undelor seismice.
(4) Mantaua inferioară
Este o zonă în care substanţa se află în stare topită (fapt probat de dispariţia undelor seismice
S şi scăderea vitezei undelor seismice P) situată între 1000 km şi 2900 km (mantaua inferioară).
28
Tipurile de substanţă prezente în mantaua inferioară sunt: oxizi de siliciu, magneziu şi fier (90%) şi
acizi de aluminiu, calciu şi sodiu (5-8 %).
(5) Discontinuitatea Gutenberg
Reprezintă tranziţia între manta şi nucleu în care au loc salturi de presiune şi temperatură.
Mantaua este sursa de energie gravitaţională şi termică pentru planetă, sursa potenţialelor de
generare şi distrugere a litosferei şi, de asemenea, mediul de relaxare a stress-ului gravitaţional al
litosferei.
Nucleul (Bott, M.H.P., 1971, Gubbins, D., 1990, Roşu, A., 1987, Goudie, A., 1989)
Nucleul este format din trei straturi: nucleul exterior, între 2900 km şi 4980 km, o zonă de
tranziţie între 4980 km şi 5120 km şi nucleul interior între 5120 km şi 6370 km. Este compus din
nichel şi fier şi se află, în zona sa exterioară, în stare solidă atomică (undele seismice P se propagă
şi generează unde secundare din categoria P). Unele cercetări relativ recente (anii ‘80) sugerează
existenţa unui "relief" pe suprafaţa nucleului. Nucleul interior este compus, probabil, din nuclee şi
particule elementare.
Nucleul este sursa de energie gravitaţională şi termică pentru geosistem şi sursa câmpului
magnetic terestru.
Constantele de timp ale evoluţiei structurilor acestor subsisteme, pe toate cele trei direcţii
fenomenologice (gravitaţional, magnetic şi termic) sunt cu ordine de mărime mai mari (perioada de
precesie a axei de rotaţie a Terrei este de 26.000 ani) decât cele ale biocenozei, astfel încât
parametrii de structură pot fi luaţi în considerare în studiul evoluţiei biotopului ca nişte constante.
(1) Fitosfera
Este compusă din totalitatea speciilor de plante, organisme biologice a căror principală
caracteristică este conversia fotochimică a energiei solare din zona maximului spectral. În urma
acestui proces este sintetizată glucoza şi este eliberat oxigenul molecular.
Pentru zoosferă fitosfera este principala sursă de oxigen şi de hrană, pentru pedosferă
reprezintă una din sursele de substanţă, prin procesul de descompunere care urmează morţii sau
schimbărilor de structură sezonale, iar pentru specia umană este sursă de oxigen, hrană şi materii
prime industriale.
Fitosfera se prezintă sub formă de păduri, vegetaţie ierboasă şi vegetaţie acvatică (în special
alge verzi şi roşii care intră în compoziţia planctonului oceanic).
(2) Zoosfera
Este formată din totalitatea speciilor de animale, de la bacterii până la mamifere. Au o mare
răspândire pe uscat şi în apă.
Pentru fitosferă este o sursă de dioxid de carbon, pentru pedosferă este o sursă de substanţe
organice, ca urmare a proceselor de descompunere, iar pentru specia umană este o sursă de hrana şi
de materii prime pentru activitatea de tip industrial.
Programul lor de adaptare include posibilităţi mai complexe decât la plante, cum ar fi, de
exemplu, deplasarea în spaţiu şi posibilitatea, pentru unele specii, de a-şi construi adăposturi simple
pentru a se feri de efecte climatice sau pentru a-şi proteja şi creşte puii. Se reproduc prin diviziune
(cele mai simple), prin ouă (insectele, peştii, batracienii, insectele, reptilele, păsările) sau nasc pui
vii (mamiferele). Trăiesc izolate sau în grup (roiuri, turme sau haite).
(3) Pedosfera
Este formată din sedimente litosferice produse în procesele de eroziune, apă, substanţe
organice provenite din descompunerea plantelor şi animalelor ca urmare a morţii acestora, din gaze
(în special azot, oxigen şi hidrogen sulfurat) şi din microorganisme, în special din cele care fixează
azotul.
Reconstrucţia pedosferei este un proces permanent, datorită continuităţii proceselor de
descompunere organică a elementelor celorlalte subsisteme vii, datorită continuităţii proceselor de
eroziune şi datorită continuităţii din dinamica hidrosferei.
Pedosfera reprezintă suportul esenţial pentru fitosferă, iar pentru specia umană este suportul
tehnologiilor agricole.
(4) Specia umană şi amenajările umane
Este formată din descendenţi ai lui Homo Sapiens Sapiens, răspândiţi in toate zonele de
uscat ale reliefului. Ceea ce deosebeşte specia umană de celelalte fiinţe vii este modul în care
30
aceasta se adaptează la condiţiile de mediu. Dacă plantele şi animalele nu pot trăi decât în anumite
condiţii de mediu datorită programelor de adaptare pe care le poseda, specia umană, în procesul de
adaptare, transformă mediul, fiind capabilă să elaboreze programe de adaptare noi care fac posibilă
supravieţuirea, practic, în orice condiţii.
Altfel spus, omul este, simultan, un element al biocenozei şi un factor transformator al
biotopului, adică, prin existenţa lui, omul modifică condiţiile care influenţează această existenţă.
Aceste modificări au transformat, în decursul evoluţiei speciei umane, practic toate
elementele reliefului, hidrosferei şi biosferei.
Astfel, relieful geografic a fost transformat prin exploatarea resurselor petrolifere,
carbonifere şi minerale, prin amenajarea aşezărilor umane şi a reţelelor de transport, prin
amenajările portuare.
Hidrosfera a suferit transformări majore, în special prin amenajarea reţelelor de irigaţii şi a
cursurilor de ape, prin amenajările hidroenergetice şi prin exploatarea intensiva a pânzelor de ape
freatice.
Biosfera a fost transformată drastic, în special prin defrişarea pădurilor în scopul procurării
de terenuri pentru agricultură care, prin exploatare intensivă au determinat degradarea solurilor şi,
suplimentar, a reţelelor de ape freatice. Ca urmare a activităţilor industriale şi agricole, multe specii
de plante şi animale au dispărut sau au fost diminuate numeric.
Procesele de adaptare şi menţinere a vieţii au determinat apariţia a ceea ce numim amenajări
umane. Acestea sunt structuri complexe construite cu suportul energetic şi de substanţă al reliefului
şi restului biosferei şi cu suportul "software" al speciei. Este nivelul biosferei cu gradul de
complexitate cel mai ridicat şi cuprinde:
- amenajările de locuit (urbane, rurale şi de turism);
- amenajările industriale (uzine, platforme industriale);
- amenajările agricole (terenuri cultivate, păşuni, ferme de animale, sisteme de irigaţii, etc.);
- amenajările izolate (staţii meteo, observatoare astronomice, platforme marine, staţii de relee, staţii
orbitale locuite);
- amenajări de transport (şosele, căi ferate, trasee navigabile, culoare de zbor pentru avioane şi
rachete).
şi a nivelului energetic al acestei radiaţii de 100 mW/cm2 la nivelul mării şi la 45o latitudine
nordică.
Fig. 2.3 - Spectrul radiaţiei solare. Partea mai închisă a spectrului corespunde compoziţiei spectrale AM0 la nivelul
extra-atmosferic (140 mW/cm2), iar partea mai deschisă corespunde compoziţiei spectrale AM1 la nivelul mării şi la 45o
latitudine nordică (100 mW/cm2)
centuri se comportă ca un scut electromagnetic care respinge orice particulă încărcată care se
apropie de Terra (Fig. 2.4).
Scutul chimic La nivelul stratului de ozon din stratosferă (16 – 50 km) are loc, în urma unor procese
fotochimice, absorbţia radiaţiei UV, ultima componentă a spectrului radiaţiei solare care este
dăunătoare viului (Fig. 2.5).
Pentru a menţine constant spectrul AM1 este esenţial ca parametrii cinematici şi dinamici ai
Terrei, prezentaţi în Tabelul 2.1, să rămână constanţi. Orice abatere de la valorile prezentate în acest
tabel determină variaţii ale parametrilor traiectoriei planetei în mişcarea în jurul Soarelui sau, de
33
cele mai multe ori, modificări ale valorilor parametrilor mişcării de rotaţie în jurul axei proprii. În
prima situaţie, apropierea sau îndepărtarea Terrei de Soare modifică intensitatea spectrului AM1, iar
în cea de-a doua se modifică durata zilei.
Forma Terrei s-ar putea modifica în special datorită căldurii degajate de nucleu şi acumulate în
masa planetei. Datorită fenomenului de dilatare determinat de acumularea căldurii diametrul Terrei
se măreşte şi viteza de rotaţie scade pentru că momentul cinetic total al Terrei se conservă. Pentru
ca acest fenomen să nu aibă loc litosfera este alcătuită din plăci, aşa cum este înfăţişat în Fig. 2.6.
Datorită acestei structuri întreaga scoarţă se mişcă în zona rifturilor din Atlantic şi Pacific,
masa în exces fiind îndepărtată de fenomenele seismice din zona cercului de foc din Pacific şi din
zona Caraibelor. O altă cale de eliminare a căldurii în exces este cea a erupţiilor vulcanice. Prin
urmare, seismele şi erupţiile vulcanice, catastrofale pentru indivizi şi comunităţi, sunt benefice
pentru specia umană pentru că menţin constantă forma planetei şi parametrii cinematici ai acestora.
34
Cea mai importantă concluzie care se desprinde din cele prezentate până acum este aceea că,
din punctul de vedere al fiinţelor vii, biotopul se reduce, în principal, la subsistemul format din
stratosferă, troposferă şi crusta litosferică care este suportul reliefului geografic, al hidrosferei şi al
biosferei. Celelalte două subsisteme ale planetei, atmosfera înaltă, mantaua şi nucleul, evoluează cu
constante de timp care sunt cu ordine de mărime mai mari decât cele din interiorul biocenozei,
astfel încât ele nu intervin în evoluţia acesteia decât ca nişte constante.
Dacă, în viitor, activitatea antropică va iniţia schimbări majore şi în structura acestor
subsisteme ale Terrei, ele vor trebui să fie, de asemenea, incluse în biotop. Aşadar,
Astfel, pentru realizarea amenajărilor umane, omul a transformat spaţiul geografic. Prima
transformare majoră a fost procesul de despădurire pentru a face loc aşezărilor umane şi pentru a
amenaja terenuri pentru agricultură, ceea ce a redus la o treime suprafaţa pădurilor (mai ales a celor
ecuatoriale). Nevoile de alimentare cu apă au determinat atât modificarea structurilor bazinelor
hidrografice (prin îndiguiri, asanări, modificări ale cursurilor de apă), cât şi un consum
neregenerabil al resurselor de apă dulce.
Activităţile industriale, bazate în întregime pe procesele de ardere a combustibililor fosili şi
9
a pădurilor au determinat extracţia anuală a peste 9.10 t de combustibil convenţional o dată cu
12 3
strămutarea a peste 1,6.10 m de roci şi cu un mare consum de oxigen. Bilanţul actual al
oxigenului, prezentat în Fig. 2.7, este semnificativ în acest sens. Astfel, în vreme ce ecosistemul
9
natural are un bilanţ pozitiv de 17,693.10 tone/an, activitatea antropică are un bilanţ negativ de
9
49,3.10 tone/an, ceea ce înseamnă că această activitate nu numai că utilizează tot ceea ce produce
9
ecosistemul natural într-un an, ci consumă şi din rezervele de oxigen (31,607.10 tone/an la nivelul
anului 1980).
În plus, în afară de faptul că în cadrul activităţii sale omul nu regenerează substanţele şi
energia folosite, substanţele şi energia rezultate în afara produselor (poluanţii şi deşeurile) perturbă,
din ce în ce mai puternic, funcţionarea cuplajelor la nivel planetar.
Astfel, emisia în aer a substanţelor poluante a determinat producerea unor fenomene care au
un caracter global, în sensul că se pot observa în oricare zonă geografică a planetei, indiferent de
gradul de dezvoltare al activităţii antropice:
(1) ploile acide, determinate de prezenţa în atmosferă a compuşilor de sulf, clor şi azot;
(2) efectul de seră, datorat creşterii concentraţiei de CO2 provenit din procesele de ardere;
(3) subţierea stratului de ozon datorită prezenţei în aer a clorofluorcarburilor, cu urmare imediată a
creşterii, la nivelul solului, a dozei de radiaţie ultravioletă;
Emisia în apă a substanţelor toxice a determinat:
(4) periclitarea condiţiilor de viaţă în apă ca urmare a scăderii concentraţiei de oxigen dizolvat;
(5) nitrificarea şi eroziunea solului;
Depozitarea pe sol a deşeurilor a determinat (Şerban, R., 1992):
(6) degradarea solului ca urmare a prezenţei metalelor grele şi a substanţelor care distrug bacteriile
care fixează azotul;
Practicarea agriculturii intensive a determinat:
(7) accentuarea eroziunii solului;
Amenajările hidroenergetice au determinat:
36
Fig. 2.7 - Bilanţul oxigenului în 1980 în miliarde tone (Roşu, A., 1987)
Schema generală a procesului prin care substanţele poluante rezultate din activitatea umană
ajung să cupleze cu subsistemele planetei este dată în fig. 2.8.
Cuplajele se produc atât în timpul transportului poluanţilor prin mediu (aer, apă, sol), cât şi
prin impactul direct asupra subsistemelor biosferei. Efectele acestor cuplaje sunt transformările
chimice care au loc la nivelul mediului datorită substanţelor poluante, transformări care se
constituie ca reacţii pozitive introduse în aceste subsisteme determinând astfel degradarea acestora
(scăderea nivelului de complexitate), spre deosebire de cuplajele din ecosistemul natural care sunt
reacţii negative, determinând menţinerea unui nivel ridicat al stabilităţii ecosistemelor.
În tabelul 2.2 este dată o clasificare generală a tipurilor de poluanţi rezultaţi din activitatea
speciei umane, indicându-se şi locul de rezidenţă din mediu.
- accidente care apar în exploatarea instalaţiilor industriale (explozia unui rezervor de gaze toxice
din oraşul Bophal, India, din 1985 care a afectat numai zona limitrofă acestei aşezări);
- deversările accidentale de petrol din tancurile marine (cazul Amocco Cadiz din zona golfului
Alaska din 1994);
radioizotopi din fuziunea apa caldă, HAP solubile din grele, praf de cărbune
nucleară cenuşă
Industria petrolului COV, H2S, NH3 HAP, fenoli, Cu, Cd, As, Gudroane (HC, fenoli, benzen, xilen,
CN, sulfaţi naftalen, HAP), CN, oxizi de Fe, Cd,
As, Pb, Cu, sulfaţi, sulfiţi
Minerit SOx, Pb, Cd, As, Hg, Ni, Tl, SO42-, CN, agenţi de flotare, Particule de minereu, depuneri fluviale
aerosoli din procesele de flotare, deşeuri de
ioni metalici, PbS, ZnS,
minereu, cianuri, aerosoli din topituri
CuFeS2
Industria metalurgică Aerosoli (As, Cd, Cr, Cu, Mn, Ioni metalici, deşeuri de acizi Deşeuri metalice, solvenţi şi reziduuri
Ni, Pb, Sb, Tl, Zn, COV, şi solvenţi (COV) de acizi, depuneri de aerosoli
picături de acid)
Industria chimică şi electronică COV, Hg, HAP Eliminarea deşeurilor, Deşeuri de ambalaj, componente
solvenţi electrice, HAP, metale
Surse urbane şi industriale COV, particule, aerosoli, Ape uzate, HAP, Pb, Zn, Pb, Zn, V, Cu, Cd, HAP, maşini uzate,
produse de combustie (COx, deşeuri de petrol, detergenţi HC, azbest
SO42-
Eliminarea deşeurilor Fum, aerosoli şi particule din NO3-, NH4+, Cd, materii NH4+, HAP, metale, deşeuri
incinerări (Cd, Hg, Pb, COx,
organice, HPO42-, industriale, depuneri din incinerarea
NOx, HAP), CH4, COV),
microorganisme deşeurilor, NO2-, Cd, microorganisme
deşeuri din ferme (CH4, NH3,
H2S)
Transport Emanaţii gazoase, aerosoli Petrol, HC, pesticide, deşeuri Combustibili, substanţe chimice
(COx, NOx, SOx, O3), fum în tranzit, combustibili, HAP,
SOx, NOx
Surse accidentale Pierderi din tancuri, depozite Baterii descărcate, muniţie, explozivi,
(petrol, solvenţi) produse de coroziune
- emisiile continue ale unităţilor industriale şi agricole ca şi ale amenajărilor urbane, rurale şi ale
reţelelor de transport.
Din punctul de vedere al efectelor pe care aceste fenomene le au asupra ecosistemelor naturale
şi antropizate, distingem trei categorii de efecte:
Efecte reversibile, în care efectele datorate poluării dispar la scurt timp după dispariţia poluantului
şi organismele biosferei sau elementele ecosistemelor antropizate revin la starea iniţială.
Efecte ireversibile, în care efectele datorate poluării nu dispar după dispariţia poluantului şi
organismele biosferei se îmbolnăvesc sau mor, iar elementele ecosistemului antropizat nu mai pot fi
folosite (cazul alunecărilor de teren, al incendiilor de pădure sau al accidentelor industriale)
Mutaţii, în care organismele biosferei îşi modifică structura genetică într-o manieră degenerativă,
până la dispariţia acestora, sau iau o altă cale evolutivă.
în Bulgaria şi din Rusia până în nordul Italiei. Acest lucru s-a întâmplat datorită potenţării negative
a emisiilor radioactive de către circulaţia atmosferică la nivel continental. Cantitatea imensă de praf
radioactiv a ajuns rapid în zonele înalte ale troposferei de unde circulaţia maselor de aer le-a
transportat în zone situate la mii de kilometri de locul accidentului, unde, prin intermediul ploilor, s-
au depus rapid pe sol. Pe lângă numărul mare de morţi (câteva mii) din zona accidentului, datorat
iradierii directe, milioane de oameni din ţări situate la mii de kilometri distanţă au avut de suferit pe
termen mediu şi lung. De asemenea, în zone întinse din Ucraina, milioane de oameni au avut de
suferit pe termen mediu şi lung, efectele poluării radioactive în aceste zone fiind ireversibile.
Ca şi fenomenele de poluare locală, fenomenele de poluare regională pot fi diminuate sau
chiar înlăturate, dacă se desfăşoară o activitate antropică corectă.
CO 2 + H 2 O ⇔ H 2 CO 3
H 2 CO 3 ⇔ HCO 3− + H −
HCO 3 ⇔ CO 32− + H +
pH – ul atmosferei fiind, în acest caz, de 5,6. În prezenţa poluanţilor au loc reacţiile chimice:
NO 2 + O 3 → NO 3 + O 2 SO 2 + hν → SO*2
NO 3 + NO 2 ⇔ N 2 O 5 SO *2 + O 2 → SO 3 + O
N 2 O 5 + H 2 O → 2HNO 3 SO 2 + O → SO 3
SO 3 + H 2 O → H 2SO 4
41
caz în care pH – ul atmosferei este mai mic de 4. Acizii astfel formaţi (acidul azotic şi cel sulfuric)
revin în biosferă prin intermediul ploilor (fig. 2.9). Efectele ploilor acide asupra organismelor din
fitosferă sunt prezentate în fig. 2.10.
Se observă că toate componentele organismului plantei sunt afectate şi că aceste efecte sunt
ireversibile.
B. Subţierea stratului de ozon
Rolul esenţial pe care îl are ozonul atmosferic în menţinerea vieţii, datorită absorbţiei radiaţiei
solare UV-B, a determinat studierea sistematică a fenomenelor care determină dinamica lui,
începând din anii ‘30 când au fost accesibile primele măsurători cu sonde stratosferice. Tot atunci a
fost creat, de către Chapman, primul model de creare şi distrugere a ozonului stratosferic.
(Căldăraru, F.,1999).
În procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului participă radiaţia solară din zona UV-B,
sistemul hidrogenului, al azotului şi al clorului, precum şi o serie de sisteme regulatoare, cu rol de
reacţie negativă, cum este cel al metanului (Biswas, A.K., 1979).
Teoria Chapman
J1
O 2 + hν → 2 O λ < 242 nm (2-1)
k2
O + O2 + M → O3 + M (2-2)
J3
O 3 + hν → O 2 + O * λ < 320 nm (2-3)
k4
O 3 + O* → 2 O 2 (2-4)
Sistemul hidrogenului
k5
H 2 O + O* → 2 HO (2-5)
k6
HO + O 3 → HO 2 + O 2 (2-6)
k7
HO 2 + O → OH + O 2 (2-7)
k8
CH 4 + O* → CH 3 + OH (2-8)
k9
OH + HO 2 → H 2 O + O 2 (2-9)
Sistemul azotului
k 10
N 2 O + O* → 2 NO (2-10)
J 11
NO 2 + hν → NO + O λ < 240nm (2-11)
k 12
NO + O 3 → NO 2 + O 2 (2-12)
43
k 13
NO 2 + O → NO + O 2 (2-13)
k 14
OH + NO 2 + M → HNO 3 + M (2-14)
Gruparea NO se poate forma şi în timpul unor evenimente deosebite care au loc în
stratosferă, cum este acela al existenţei, accidentale, al unui nivel crescut de radiaţii galactice,
fluxuri de protoni, trecerea unor meteoriţi, etc., în general, orice eveniment energetic care poate da
naştere în stratosferă la temperaturi mai mari de 2000oC. La aceste temperaturi au loc reacţiile
k 15
O2 + M → 2O + M (2-15)
k 16
O + N 2 → N + NO (2-16)
Sistemul clorului
k 17
Cl + O 3 → ClO + O 2 (2-17)
k 18
ClO + O → Cl + O 2 (2-18)
k 19
ClO + NO → NO 2 + Cl (2-19)
J 11
NO 2 + hν → NO + O λ < 240nm (2-20)
sau
k 21
ClO + NO → ClNO 2 (2-21)
k 22
ClO + NO 2 → ClNO 3 (2-22)
Procesul regulator din sistemul clorului se desfăşoară prin intermediul reacţiilor
k 23
CH 4 + Cl → HCl + CH 3 (2-23)
k 24
HO 2 + Cl → HCl + O 2 (2-24)
k 25
HCl + OH → H 2 O + Cl (2-25)
Toate procesele de creaţie şi de distrugere a ozonului, prezentate mai sus, au loc datorită
unor cauze naturale care au fost menţionate. Ponderea acestor procese în procesul de distrugere a
ozonului (60 % în sistemul azotului, 20 % recombinarea ozonului, 10 % în sistemul hidrogenului şi
restul în sistemul clorului şi al altor elemente), este stabilită de rapoartele relative în care se află
constantele de viteză k şi J ale reacţiilor chimice (Biswas, A.K., 1979). Starea staţionară determinată
de această balanţă între creare şi distrugere are drept consecinţă imediată menţinerea, la nivelul
44
suprafeţei terestre, a acelui nivel de radiaţii UV-B care permite menţinerea şi dezvoltarea
componentelor biosferei.
Activitatea antropică intervine în procesul de distrugere al acestuia exact pe aceleaşi căi ca şi
sistemele naturale.
(I) Intervenţia în sistemul hidrogenului
Se realizează prin introducerea în stratosferă a unor cantităţi suplimentare de metan,
provenite din metabolismul animalelor crescute în fermele zootehnice şi din exploatarea
zăcămintelor de petrol şi gaze naturale.
(II) Intervenţia în sistemul azotului
Se realizează pe una din următoarele căi:
(a) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită emisiilor de gaze în transportul aerian supersonic;
(b) menţinerea unei temperaturi ridicate în stratosferă datorită avioanelor supersonice, ceea ce
favorizează producerea reacţiilor (2-15) şi (2-16);
(c) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită folosirii pe scară largă a îngrăşămintelor chimice
cu azot, favorizând producerea reacţiilor (2-10) şi (2-11);
(d) prezenţa oxizilor de azot în stratosferă datorită defrişării pădurilor care accelerează procesul de
denitrificare a solului, favorizând producerea reacţiilor (2-10) şi (2-11).
(III) Intervenţia în sistemul clorului (Levine, J., 1985)
Se realizează prin prezenţa freonului 11 (CFCl3) şi a freonului 12 (CF2Cl2) în stratosferă
datorită folosirii acestora în instalaţiile frigorifice şi în industria cosmeticelor.
J 26
CF2 Cl 2 + hν → CF2 Cl + Cl (2-26)
J 27
CFCl 3 + hν → CFCl 2 + Cl (2-27)
Datorită faptului că intervenţia antropică în procesele de distrugere a ozonului are loc pe
aceleaşi canale ca şi în cazul ecosistemului natural, ponderile acestor canale rămân nemodificate.
Ceea ce este probabil să se schimbe este viteza de distrugere a ozonului.
C. Efectul de seră
Dintre tipurile de poluare globală, efectul de seră este efectul care ar putea avea, pe termen
mediu şi lung, consecinţe extrem de grave pentru ecosistemul antropizat şi pentru biosferă, în
general.
Efectul de seră (green house effect) constă în încălzirea globală a atmosferei joase
(troposferă) ca urmare a creşterii emisiilor de CO2 şi CH4. Sursele antropice ale acestui tip de
poluare globală sunt procesele de ardere a combustibililor fosili, pentru CO2 şi emisiile provenite de
45
III. Activarea majorităţii zonelor seismice ale planetei, ca urmare a declanşării unor fenomene
izostatice. Ca urmare a topirii calotei glaciare şi a creşterii nivelului mărilor şi oceanelor, distribuţia
46
masică la nivelul mantalei superioare se modifică, ceea ce va determina mişcări pe verticală ale
crustei litosferice care vor activa aproape toate zonele seismice ale planetei.
Una din modalităţile de diminuare a acestor efecte din surse antropice ar putea fi un control
sever al creşterii populaţiei şi, deci, diminuarea emisiilor de bioxid de carbon şi metan ca urmare a
scăderii cantităţilor de energie şi hrană produse, precum şi creşterea suprafeţelor împădurite care ar
determina o creştere a consumului de bioxid de carbon. Controlul sever al creşterii populaţiei s-a
dovedit, însă, cel puţin până în prezent, o acţiune utopică (vezi cazul Indiei, Chinei şi al Indoneziei),
iar împăduririle masive sunt acţiuni de durată (20 – 50 de ani) şi greu de desfăşurat în lumea a treia,
unde se află majoritatea pădurilor planetei. Oricum, această problemă a căpătat o amploare
deosebită începând din 1992, când a avut loc la Kyoto prima conferinţă mondială pe tema emisiilor
gazelor cu efect de seră, conferinţă care s-a terminat cu elaborarea “Protocolului de la Kyoto”, şi
până în decembrie 2009 la conferinţa de la Copenhaga, când problema a căpătat dimensiuni
economice şi sociale care par mai degrabă generatoare de confuzie decât de soluţii durabile. Ceea ce
trebuie oricum reţinut este că:
CAPITOLUL 3 _______________________________________________
MODELUL DE CALITATE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
3.1. Calitatea aerului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european)
Pentru că metodele standardizate de măsurare exactă şi criteriile comune de amplasare ale
staţiilor de măsurare reprezintă un element important pentru evaluarea calităţii aerului înconjurător
în scopul obţinerii unor informaţii comparabile în întreaga Comunitate Europeană şi întrucât
informaţiile la zi despre concentraţiile de poluanţi în aerul înconjurător trebuie puse la dispoziţia
publicului cu promptitudine, s-au elaborat mai multe directive care se referă la:
Poluanţi orice substanţă introdusă direct sau indirect de om în aerul înconjurător şi
care poate avea efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau mediului
ca întreg;
Nivelele poluanţilor concentraţia momentană a unui poluant în aerul înconjurător sau
depunerea acestuia pe suprafeţe într-o anumită perioadă de timp;
Evaluarea poluanţilor orice metodă utilizată pentru a măsura, calcula, prognoza sau estima
nivelul unui poluant în aerul înconjurător;
Valoarea limită un nivel fixat pe baza cunoaşterii ştiinţifice, în scopul evitării, prevenirii
sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau mediului
ca întreg, şi care nu trebuie depăşită odată ce a fost atinsă;
Pragul de alertă un nivel a cărui depăşire prezintă un risc pentru sănătatea umană în urma
unei expuneri de scurtă durată şi la atingerea căruia trebuie luate de îndată
măsuri de către statele membre, după cum prevede Directiva 96/62/CE;
48
Marja de toleranţă procentul din valoarea-limită cu care această valoare poate fi depăşită în
condiţiile stabilite de directiva 96/62/CE;
Pragul superior un nivel sub care se poate utiliza o combinare de măsurări şi tehnici de
de evaluare modelare pentru evaluarea calităţii aerului înconjurător;
Pragul inferior un nivel sub care se pot folosi doar tehnicile de modelare sau estimare
de evaluare obiectivă pentru a evalua calitatea aerului înconjurător.
Au fost emise următoarele norme ce reglementează valorile mărimilor de mai sus pentru
poluanţii atmosferici (Reţeaua Naţională de monitorizare a Calităţii Aerului, Ordine emise de către
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Directive CE):
- Directiva de monitorizare a aerului din aprilie 1989, cu modificările aduse de directiva AMD 2006
(Directiva de monitorizarea a aerului);
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.243/28.11.2000 privind protecţia atmosferei;
- Ordinul nr. 592 din 25 iunie 2002 pentru aprobarea Normativului privind stabilirea valorilor
limită, a valorilor de prag şi a criteriilor şi metodelor de evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de
azot şi oxizilor de azot, pulberilor în suspensie (PM10 şi PM2,5), plumbului, benzenului,
monoxidului de carbon şi ozonului in aerul înconjurător;
- Hotărârea Guvernului nr.543/07.04.2004 privind elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor şi
programelor de gestionare a calităţii aerului;
- Hotărârea Guvernului nr.586/15.04.2004 privind înfiinţarea şi organizarea Sistemului naţional de
evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului;
- Ordinul Nr. 462 din 1 iulie 1993 pentru aprobarea Condiţiilor tehnice privind protecţia atmosferei
şi Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanţi atmosferici produşi de surse
staţionare;
- Directiva Consiliului nr. 85/337/EEC privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi
private asupra mediului, modificată prin Directiva Consiliului nr. 97/11/EC şi respectiv prin
Directiva 2003/35/EC;
- Directiva Consiliului nr.96/62/CE privind evaluarea si gestionarea calităţii aerului înconjurător
(Directiva-cadru);
- Directiva Consiliului nr.1999/30/EC privind valorile limită pentru dioxidul de sulf, dioxidul de
azot si oxizii de azot, pulberile în suspensie si plumbul din aerul înconjurător (Directiva fiică 1);
- Directiva 2000/69/EC privind valorile limită pentru benzen şi monoxidul de carbon din aerul
înconjurător (Directiva fiică 2);
- Directiva 2002/3/EC privind ozonul din aerul înconjurător (Directiva fiică 3);
- Directiva 2004/107/EC privind arsenul, cadmiul, mercurul, nichelul si hidrocarburile aromatice
policiclice în aerul înconjurător (Directiva fiică 4);
49
1. „valoare-ţintă” înseamnă un nivel fixat cu scopul de a evita, preveni sau reduce efectele
dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau asupra mediului ca întreg, care se doreşte a fi atins, în
cazul în care este posibil, într-o perioadă dată;
2. „prag de alertă” înseamnă un nivel dincolo de care există un risc pentru sănătatea populaţiei în
3. „prag superior de evaluare” înseamnă un nivel sub care, pentru a evalua calitatea aerului
înconjurător, poate fi folosită o combinaţie de măsurători în puncte fixe si tehnici de modelare şi/sau
măsurători indicative;
4. „prag inferior de evaluare” înseamnă un nivel sub care, pentru a evalua calitatea aerului
înconjurător, este suficient să se folosească numai tehnicile de modelare sau de estimare obiectivă.
„PM10” respectiv „PM2.5” înseamnă pulberile în suspensie care trec printr-un orificiu de selectare
cum este definit de metoda de referinţă pentru prelevare şi măsurarea PM10, EN 12341, cu un
În Tabelul 3.2 sunt date pragurile de alertă şi valorile limită ale poluanţilor celor mai toxici,
cuprinse în aceste norme (directive, ordine guvernamentale). De asemenea sunt date câteva efecte
asupra oamenilor şi mediului. Pentru pulberile PM 2.5 nu există încă o valoare limită. Se consideră
că la ora actuală concentraţia lor depăşeşte 22 μg/m3, şi se are în vedere o scădere sub 18 μg/m3 .
3.2. Calitatea apei - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european)
Apele în cadrul Comunităţii Europene se află sub o presiune tot mai mare, având în vedere
creşterea continuă a cererii de apă de bună calitate în cantităţi suficiente pentru toate tipurile de
utilizări. Se impune elaborarea de definiţii comune pentru starea apei din punct de vedere al calităţii
şi, dacă este relevant pentru protecţia mediului, din punct de vedere al cantităţii. Obiectivele
ecologice trebuie stabilite astfel încât să se asigure obţinerea unei stări bune a apelor de suprafaţă şi
a apelor subterane în întreaga Comunitate Europeană şi să se evite deteriorarea stării apelor la nivel
comunitar. Trebuie urmărit obiectivul realizării unei stări bune a apelor pentru fiecare bazin
hidrografic, astfel încât măsurile luate cu privire la apele de suprafaţă şi la apele subterane care
aparţin aceluiaşi sistem ecologic, hidrologic şi hidrogeologic să fie coordonate.
În acest sens a fost dată Directiva Cadru a Apei, nr. 60, adoptată în Septembrie 2000
(Directive CE). Se solicită un management integrat la nivel de bazin hidrografic în toate Statele
membre ale Uniunii Europene cu scopul de a reface şi menţine calitatea apelor de suprafaţă la scara
Comunităţii. Pentru implementarea directivelor CE şi aducerea la un numitor comun a legilor
tuturor statelor membre, Legea Apelor nr. 107/1996 a fost completată şi modificată cu Legea
310/2004 şi cu Legea 112/2006, Legea 161/2007 care aprobă OG 12/2007, legi care au transpus în
legislaţia română obligaţiile asumate de România pentru implementarea Directivei 60/2000. În acest
sens s-au reglementat activităţile de monitoring în domeniul apelor, pentru evaluarea coerentă şi
51
cuprinzătoare a stării corpurilor de apă, a zonelor protejate, a evaluării calităţii apelor şi stabilirii
programelor de măsuri pentru realizarea stării bune a apelor.
Tabel 3.2 - Pragurile de alertă, valorile limită ale poluanţilor şi efectele lor asupra omului şi mediului
Poluant Prag superior de evaluare Prag inferior de evaluare Efecte asupra Efecte
omului asupra
Protecţia Protecţia Protecţia Protecţia mediului
sănătăţii umane vegetaţiei sănătăţii umane vegetaţiei
Dioxidul de 60 % din valoarea- 60 % din 40 % din 40 % din Dificultăţi Efecte
sulf - SO2 limită pentru 24 de nivelul critic valoarea-limită nivelul respiratorii toxice
ore (75 μg/m3, a nu pentru pentru 24 de ore critic pentru asupra
perioada de (50 μg/m3, a nu perioada de vegetaţiei
se depăşi de mai
iarnă (12 iarnă (8 şi solului
mult de 3 ori într- se depăşi de mai
un an μg/m3) mult de 3 ori într- μg/m3) (b)
calendaristic) (b) un an
calendaristic) (b)
Oxizi de azot 70 % din valoarea- 80 % din 50 % din 65 % din Emfizem Ploi acide
- NOx limită (140 μg/m ,3 nivelul critic valoarea-limită nivelul pulmonar
(24 μg/m3)(c) (100 μg/m3, a nu critic (19,5
a nu se depăşi mai
mult de 18 ori într- se depăşi mai μg/m3) (c)
un an mult de 18 ori
calendaristic)(a) într-un an
calendaristic)(a)
Ozon - O3 240 μg/m3 (b)
6000 μg/m3 (b)
120 μg/m3 (b) Reducerea Daune
funcţiei produse
respiratorii vegetaţiei
Monoxid de 40 % din valoarea- 50 % din Afectează Nu are
carbon CO limită (2 μg/m3)(d) valoarea-limită (5 sistemul
μg/m3) (d) respirator şi
cardiovascular
Benzen C6H6 70 % din valoarea- 40 % din
limită (3,5 valoarea-limită (2
μg/m3)(c) μg/m3) (c)
Plumb – Pb 70 % din valoarea- 50 % din Efecte toxice
limită (0,35 μg/m )
3 valoarea-limită
(c) (0,25 μg/m3)(c)
Arsen - As 60 % din valoarea 40 % din Efecte toxice
ţintă valoarea ţintă
(3,6 ng/m3) (2,4 ng/m3)
Cadmiu - Cd 60 % din valoarea 40 % din Efecte toxice
ţintă valoarea ţintă
(3 ng/m3) (2,4 ng/m3)
Nichel - Ni 70 % din valoarea 40 % din Efecte toxice
ţintă valoarea ţintă
(14 ng/m3) (2 ng/m3)
Hidrocarburi 60 % din valoarea 50 % din
aromatice ţintă (0,6 ng/m3) valoarea ţintă
policiclice (0,5 ng/m3)
(a) valoarea limită orară (b) valoarea limită zilnică (c) valoarea limită anuală (d) media pe 8 h
Prin Ordinul 31/2006, s-a aprobat Manualul pentru modernizarea şi dezvoltarea Sistemului
de Monitoring Integrat al Apelor din România (SMIAR) care are ca obiectiv cunoaşterea stării
corpurilor de apă şi a evoluţiei acesteia în timp. Potrivit acestui manual, sistemul de monitorizare,
prevăzut de Directiva Cadru şi de celelalte Directive Europene este reprezentat de 6 subsisteme, şi
anume: râuri, lacuri, ape tranzitorii, ape costiere, ape subterane şi ape reziduale.
52
b. parametrii chimici (concentraţiile unor substanţe ce pot fi nutrienţi ai mediului biotic, poluanţi
specifici)
c. parametrii biologici (compoziţia, abundenţa şi biomasa fitoplanctonului, compoziţia şi abundenţa
florei acvatice - alta decât fitoplanctonul - compoziţia şi abundenţa faunei bentonice nevertebrate,
compoziţia, abundenţa şi structura pe vârste a faunei piscicole)
d. parametrii hidromorfologici care susţin parametrii biologici (variază în funcţie de tipul de apă:
variaţii în adâncime, debit (dacă este cazul), legături cu corpurile de apă subterană (dacă este cazul),
cantitatea şi structura patului de coastă, maree (dacă este cazul), expunerea la valuri (dacă este
cazul, gradul de eutrofizare - proces natural sau artificial de îmbogăţire cu materii organice şi cu
substanţe nutritive (nitraţi, fosfaţi etc.) a apelor lacurilor şi a bălţilor; prin acţiunea sa pe termen
lung, acest fenomen face ca apele să fie din ce în ce mai sărace în oxigen, distrugând în final fauna
acvatică). Măsurarea acestor parametrii defineşte starea apelor din punct de vedere ecologic. Au
fost definite 5 clase de calitate în funcţie de scorul ecologic („foarte bună”, „bună”, „medie”,
„slabă” şi „foarte slabă”).
Pentru caracterizarea apelor de suprafaţă (respectiv a râurilor şi lacurilor) s-au delimitat
următoarele ecoregiuni: (1) Regiunea iberico-macaroneziană; (2) Munţii Pirinei; (3) Italia, Corsica
şi Malta; (4) Munţii Alpi; (5) Balcanii vestici dinarici; (6) Balcanii vestici eleni; (7) Balcanii estici;
(8) Podişurile vestice; (9) Podişurile centrale; (10) Munţii Carpaţi; (11) Pusta ungară; (12) Regiunea
pontică; (13) Câmpiile vestice; (14) Câmpiile centrale; (15) Regiunea baltică; (16) Câmpiile estice;
(17) Irlanda şi Irlanda de Nord; (18) Regatul Unit; (19) Islanda; (20) Regiunile înalte boreale; (21)
Tundra; (22) Scutul fino-scandinav; (23) Taigaua; (24) Munţii Caucaz; (25) Depresiunea Caspică.
S-au elaborat următoarele normative pentru definirea calităţii apei, în funcţie de categoria de
apă, aşa cum s-a arătat mai sus (Directive CE, Ministerul mediului, calitatea apei):
- Directiva 2008/105/CE a parlamentului european şi a consiliului din 16 decembrie 2008 privind
standardele de calitate a mediului în domeniul apei;
- Directiva 2006/11/CE a parlamentului european şi a consiliului din 15 februarie 2006 privind
poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase deversate în mediul acvatic al comunităţii;
53
- Directiva Consiliului European 78/659 referitoare la calitatea apelor dulci care au nevoie de
protecţie sau îmbunătăţire pentru a proteja viaţa piscicolă
- Directiva Consiliului European 75/440- calitatea cerută pentru apele de suprafaţă intenţionate
pentru captări de apă de băut.
Selectarea punctelor de control de monitorizare a apelor de suprafaţă (în concordanţă cu directiva
2000/60/CE a parlamentului european din 23 octombrie 2000)
Pentru a oferi o evaluare a stării generale a apelor de suprafaţă din fiecare zonă de captare sau sub-
zonă de captare din bazinul hidrografic respectiv, se monitorizează un număr suficient de corpuri de
apă de suprafaţă. La selectarea acestor corpuri, statele membre se asigură că, după caz,
monitorizarea se efectuează în puncte unde:
- rata debitului este reprezentativă pentru districtul hidrografic în ansamblu, inclusiv punctele de pe
râurile mari în care zona de captare depăşeşte 2 500 km2;
- volumul de apă prezent este reprezentativ pentru districtul hidrografic, inclusiv în cazul lacurilor
sau al rezervoarelor întinse;
- corpuri de apă semnificative depăşesc graniţa statului membru;
- sunt identificate situri în conformitate cu Decizia 77/795/CEE privind schimbul de informaţii şi în
alte situri necesare pentru a estima cantitatea de poluanţi transferată peste graniţele statului membru
şi care pătrunde în mediul maritim.
- controlul de monitorizare este efectuat pentru fiecare sit de monitorizare pe o perioadă de un an,
pe parcursul perioadei acoperite de planul de gestionare a districtului hidrografic pentru:
- parametrii indicatori pentru toate elementele calitative biologice;
- parametrii indicatori pentru toate elementele calitative hidromorfologice;
- parametrii indicatori pentru toate elementele calitative fizico-chimice;
- poluanţii incluşi pe lista de substanţe prioritare care sunt evacuaţi în bazinul hidrografic
- alţi poluanţi evacuaţi în cantităţi semnificative în bazinul, cu excepţia cazului în care exerciţiul
anterior de control de monitorizare a demonstrat că respectivul corp de apă era într-o stare bună şi
că studierea impactului activităţii umane nu indică în nici un fel modificarea impacturilor asupra
corpului de apă. În aceste cazuri, controlul de supraveghere este efectuat o dată la fiecare trei
planuri de gestionare a districtului hidrografic.
Principalul normativ - încă parţial în vigoare - pentru apele de suprafaţă este STAS 4706 / 88.
Acesta este normativ-cadru; pentru anumite folosinţe au apărut între timp reglementări
sectoriale mai noi. Categoriile şi condiţiile tehnice de calitate pentru apele de suprafaţă
prevăzute de STAS 4706 / 1988 sunt:
55
- Categoria I sunt ape care pot fi folosite pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă şi a
unităţilor zootehnice, industria alimentară, anumite irigaţii, piscicultură, piscine etc.
- Categoria a II-a de ape pot fi utilizate în industrie, pentru piscicultură (exceptând
salmonidele), pentru agrement şi nevoi urbanistice etc.
- Categoria a III-a de ape pot fi utilizate pentru irigaţii, alimentarea hidrocentralelor, răcirea
agregatelor, alimentarea staţiilor de spălare etc.
În Tabelul 3.3 sunt date principalele valori ale indicatorilor pentru cele trei categorii de ape de
suprafaţă.
coerentă şi cuprinzătoare a stării chimice a apelor subterane în cadrul fiecărui bazin hidrografic şi să
detecteze prezenţa tendinţelor de creştere, pe termen lung, a concentraţiilor poluanţilor din cauza
activităţilor antropogene. Setul următor de parametri-cheie trebuie să fie urmăriţi în toate corpurile
de apă subterană selectate: a) conţinut de oxigen; b) valoare pH; c) conductivitate; d) nitraţi; e)
amoniu.
Monitoringul zonelor protejate
Registrul Zonelor Protejate trebuie să includă următoarele tipuri de zone protejate:
(i) zonele desemnate pentru captarea apelor pentru utilizare în scop potabil;
(ii) zonele desemnate pentru protecţia speciilor importante din punct de vedere economic;
(iii) corpurile de apă desemnate ca ape cu scop recreaţional;
(iv) zonele sensibile la nutrienţi, inclusiv ariile desemnate ca zone vulnerabile;
(v) zonele destinate protecţiei habitatelor sau speciilor unde întreţinerea sau îmbunătăţirea
stării apelor este un factor important pentru protecţia acestora.
Principalii poluanţi ai apelor sunt:
1. Compuşi organohalogenaţi şi substanţe care pot forma compuşi de acest tip în mediul acvatic.
2. Compuşi organofosforici.
3. Compuşi organostanici.
4. Substanţe şi preparate sau compuşii de descompunere ai acestora, pentru care s-a demonstrat
caracterul cancerigen sau mutagen sau proprietăţile care pot afecta funcţiile steroidogene, tiroidiene,
de reproducere sau alte funcţii de tip endocrin în sau prin intermediul mediului acvatic.
5. Hidrocarburi persistente şi substanţe organice toxice persistente şi bioacumulabile.
6. Cianuri.
7. Metale şi compuşii acestora.
8. Arsenul şi compuşii acestuia.
9. Biocide şi produse fitofarmaceutice.
10. Materii în suspensie.
11. Substanţe care contribuie la eutrofizare (în special nitraţii şi fosfaţii).
12. Substanţe care au o influenţă negativă asupra condiţiilor de oxigenare.
Apele freatice sunt considerate a fi în concordanţă cu cerinţele UE dacă au:
- nivele ale concentraţiilor de nitraţi sub 50 mg/L, iar pesticidele active, sau produsele acestora din
reacţii nu depăşesc 0,1 µg/L (un total de 0,5 µg/L pentru toate pesticidele măsurate):
- nivelele substanţelor de risc sunt sub cele impuse de statele membre; acestea trebuie să stipuleze
cel puţin concentraţiile de amoniac, arsenic, cadmiu, cloruri, plumb, mercur, sulfaţi, tricloretilenă şi
tetracloretilenă;
57
- ceilalţi poluanţi sunt daţi în normele din anexa V a directivei cadru 60/2000. În general limitele de
concentraţii ale poluanţilor sunt date pin norme interne, care trebuie să ţină cont de influenţa apelor
freatice asupra sistemului ecologic, utilizarea apelor freatice la apele potabile, corelarea cu
parametrii din alte state membre.
Protecţia apelor de suprafaţă (ape interioare de suprafaţă, mări teritoriale, ape costiere interne) –
(Directiva 11/2006/CE) impune ţărilor membre să adopte limite pentru concentraţiile următoarele
substanţe: compuşi organohalogenaţi şi substanţe care pot forma asemenea compuşi în mediul
acvatic; compuşi organofosforici; compuşi organostanici; substanţe care s-au dovedit a avea
proprietăţi cancerigene în sau prin intermediul mediului acvatic; mercurul şi compuşii săi. cadmiul
şi compuşii săi; uleiuri minerale persistente şi hidrocarburi petroliere; substanţe sintetice persistente
care pot interfera cu orice utilizare a apelor.
Directiva 2008/105/EC (Directiva 2008/105/CE) impune următoarele limite maxime de
concentraţie (MAC - maximum allowable concentration) şi medii anuale (AA - annual average)
pentru poluanţii din apele interioare şi respectiv alte ape de suprafaţă (Tabel 3.4)
Tabel 3.4 - Limite maxim admisibile şi medii anuale ale concentraţiilor poluanţilor apelor de suprafaţă
Substanţa AA (ape interioare AA (alte ape de MAC (ape MAC (alte ape de
de suprafaţă) [µg/l] suprafaţă) [µg/l] interioare de suprafaţă) [µg/l]
suprafaţă) [µg/l]
Alachlor 0,3 0,3 0,7 0,7
Antracen 0,1 0,1 0,4 0,4
Atrazină 0,6 0,6 2 2
Benzen 10 8 50 50
Cadmiu şi compuşii 0,08 – 0,25 (în 0,2 0,45 – 1,5 (în 0,45 – 1,5 (în
săi funcţie de clasă) funcţie de clasă) funcţie de clasă)
Tetraclorură de 12 12 - -
carbon
Clorpirifos 0,03 0,03 0,1 0,1
Pesticide total 0,01 0,005 - -
DDT total 0,025 0,025 - -
Diclormetan 10 10 - -
Diuron 0,2 0,2 1,8 1,8
Endosulfan 0,005 0,005 0,05 0,05
Fluoranten 0,1 0,1 1 1
Hexaclor – benzen 0,01 0,01 0,05 0,05
Hexaclor – 0,1 0,1 0,6 0,6
butadienă
Fierul şi compuşii 7,2 7,2 - -
săi
Mercur şi compuşii 0.05 0,05 0,07 0,07
săi
Nichel şi compuşii 20 20 - -
săi
Pentacloro-benzen 0,007 0,0007 - -
Pentacloro-fenol 0,4 0,4 1 1
Hidrocarburi - - - -
poliaromatice
Bezo(a)piren 0,05 0,05 0,1 0,1
Simazin 1 1 4 4
Tetracloro-etilenă 10 10 - -
Triclor-etilenă 10 10 - -
Compuşi 0,0002 0,0002 0,0015 0,0015
tributilinici
58
În funcţie de industria care produce apele reziduale pot exista în aceasta substanţele prezentate în
Tabelul 3.6.
Acizi Fabricarea substanţelor chimice, mine, fabricarea DDT, berii, textilelor, fabricarea de baterii, soluţii de
fier şi cupru
Alcalii Curăţirea lânii, mercerizarea bumbacului, spălătorii de rufe şi îmbrăcăminte, fierberea bumbacului şi a
paielor
Crom Acoperiri metalice, tăbăcirea pieilor cu crom, eloxarea aluminiului
Plumb Fabricarea bateriilor, fabricarea culorilor, fabricarea benzinei, mine de plumb
Acizi minerali Fabricarea substanţelor chimice, mine, soluţii de fier şi cupru, fabricarea DDT, fabricarea berii, textilelor,
bateriilor
Nichel Acoperi metalice
Nitroderivaţi Fabrici de produse chimice şi explozivi
Acizi organici Distilerii şi procese de fermentaţie
Argint Acoperiri metalice, fotografie
Acid tanic Tăbăcării, fabrici de cherestea
Acid tartanic Colorarea vinului, pieilor, fabricarea de substanţe chimice
Limitele admise pentru apele reziduale la deversare sunt date în Tabelul 3.7.
Tabel 3.7 - Limite admise la deversare
Limita admisă
0
Temperatura, C, max. 40
pH 6,5 - 9,0
-
Cianuri (CN ),mg/L, max 1,0
Clor liber (Cl) mg/L, max 1,0
Hidrogen sulfurat şi sulfuri, mg/L, max 1,0
Substanţe extractibile cu eter de petrol, mg/L 30
Valorile limită admisibile ale principalelor substanţe poluante sau ale indicatorilor de încărcare
pentru apele reziduale, în funcţie de gradul de diluare în receptor, înainte de evacuarea acestora în
cursurile de apă, conform Decretului 414/ 84, sunt date în Tabelul 3.8.
Tabel 3.8 - Valorile limită admisibile ale principalelor substanţe poluante înainte de evacuare
Substanţa poluantă sau indicatorul de UM Valorile limită admisibile în funcţie de gradul de diluţie care se
încărcare realizează
Gradul de diluţie
1 50 100
Materii în suspensie mg/L 25 100 200
Consumul biochimic de oxigen (CBO5) mg/L 15 60 100
2-
Hidrogen sulfurat (H2S) şi sulfuri (S ) mg/L 0,1 1 2
Cianuri (CN) mg/L 0,1 1 2
Fier total ionic mg/L 2 5 8
Mercur (Hg) mg/L 0,01 0,01 0,01
Cadmiu (Cd) mg/L 0,1 0,1 0,1
Plumb (Pb) mg/L 0,2 0,2 0,2
Zinc (Zn) mg/L 0,1 0,5 1
Detergenţi anionici biodegradabili mg/L 0,5 15 30
Fenoli antrenabili cu vapori de apă mg/L 0,02 0,3 0,6
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) - 6,5-8,5 6,5-8,5 6,5-8,5
Acrilamidă 0,1
Antimoniu 5
Arsen 10 Afectează pielea şi celelalte Este preluat de plante, se
tegumente, compoziţia sângelui acumulează în peşti
Benzen 1
Benzo(a)pirină 0,01
Bor 1
Bromuri 10
Cadmiu 5 Iritarea sitemului gastro-
60
Parametrii fizici şi substanţe mai puţin toxice sunt date în Tabelul 3.10 (Parametrii indicatori).
Tabel 3.10 - Valorile limită ale parametrilor indicatori:
Parametru Valoare
Aluminiu 200 µg/L
Amoniac 0,5 µg/L
Cloruri 250 mg/L
Clostridium perfringens (conţine spori) 0
Culoare Să nu aibă o schimbare anormală
Conductivitate 2500 µS/cm la 20 oC
pH 6,5...9,5
Fier 200 µg/L
Mangan 50 µg/L
Miros Să nu aibă o schimbare anormală
Oxidabilitate 5 mg/L O2
Sulfaţi 250 mg/L
Sodiu 200 mg/L
Gust Să nu aibă o schimbare anormală
Carbon organic total (COT) Să nu aibă o schimbare anormală
Turbiditate Să nu aibă o schimbare anormală
61
Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 conţine parametri de calitate ai apei potabile (microbiologici, chimici
şi indicatori), şi cerinţele pentru monitorizarea de control şi de audit. Monitorizarea de control
furnizează periodic informaţii despre calitatea organoleptică şi microbiologică a apei potabile,
despre eficienţa tehnologiilor de tratare, pentru a stabili dacă apa potabilă corespunde sau nu din
punct de vedere al valorilor parametrilor de calitate stabiliţi prin lege. Monitorizarea de audit
furnizează informaţiile necesare pentru a stabili dacă valorile sunt sau nu conforme pentru toţi
parametri de calitate stabiliţi prin lege. Metoda de analiză folosită trebuie să fie capabilă să măsoare
cel puţin o concentraţie egală cu valoarea parametrului (CMA). Pentru următorii parametri
caracteristicile de performanţă specificate sunt: acurateţea, precizia şi limita de detecţie (Tabel 3.11)
Apele de coastă se caracterizează în funcţie de: - salinitatea medie anuală în: < 0,5 ‰ apă dulce; 0,5
- < 5 ‰ oligosalină; 5 - < 18 ‰ mezosalină; 18 - < 30 ‰ polisalină; 30 - < 40 ‰ eusalină
- în funcţie de adâncimea medie: ape puţin adânci <30 m; intermediară (30-200 m); adâncă >200 m.
Măsurarea parametrilor apei se efectuează în conformitate cu următoarele norme/directive
prezentate în CEN/TC 230 N 585 revised "Water analysis":
ISO 6468:1996: Calitatea apei – Determinarea insecticidelor organocline, policlorinat bifenil (PCB)
şi clorobenzen în apele potabile, apele freatice, apele de suprafaţă şi ape reziduale. Metoda se aplică
eşantioanelor ce conţin substanţe solide în concentraţie de cel mult 0,05 g/L. Metoda se bazează pe
determinarea gaz cromatografică, după extragerea lichid – lichid.
ISO 10301:1997: Calitatea apei – Determinarea hidrocarburilor halogenate volatile – metoda gaz
cromatografică, în apele potabile, apele freatice şi apele de suprafaţă; limitele tipice sunt în
domeniul 0,01 ... 50 µg/L, depinzând de substanţa de analizat.
ISO 10695:2000: Calitatea apei – Determinarea compuşilor organici azotaţi sau nitraţi în ape,
folosind metoda gaz cromatografică, după extragerea lichid – lichid sau lichid – solid. Metoda se
aplică determinării substanţelor în apele potabile, apele freatice şi apele de suprafaţă cu concentraţii
mai mari de 0,05 µg/L.
ISO 11369:1997: Calitatea apei – Determinarea anumitor agenţi de tratare din industrie, folosind
cromatografia cu detectare în UV în faza lichidă, după extragerea solid – lichid.
ISO 11423-1:1997: Calitatea apei – Determinarea benzenului şi a unor derivaţi – toluen, xilen pe
baza gaz cromatografiei, în concentraţii de peste 2 µg/L.
ISO 11885:2007: Calitatea apei – Determinarea anumitor elemente prin spectrometria cu emisie
optică cuplată inductiv în plasmă (ICP-OES). Se utilizează la determinarea elementelor dizolvate,
elemente legate de particule şi conţinutul total al diferitelor elemente (aluminiu, antimoniu, arsen,
beriliu, bismut, bor, cadmiu, calciu, crom, cobalt, cupru, galiu, indiu, fier, litiu, magneziu,
molibden, nichel, fosfor, potasiu, seleniu, siliciu, argint, sodiu, stronţiu, sulfuri, titan, tungsten,
vanadiu, zinc, zirconiu) în ape freatice, de suprafaţă, potabile şi ape reziduale. metoda se aplică
pentru concentraţii de sub 2 g/L.
EN ISO 17852:2007 Calitatea apei – Determinarea mercurului prin metoda spectrometriei atomice
cu fluorescenţă, în apele potabile, de suprafaţă, freatice şi apa de ploaie. Se poate aplica la ape
reziduale după o tratare de digestie. Se aplică la concentraţii de 1 ng/L ... 10 µg/L.
ISO 15680:2003: Calitatea apei – Determinarea gaz cromatografică a hidrocarburilor aromatice
monociclice, naftalen şi compuşi clorinaţi după o etapă de purjare şi desorbţie termică. Se utilizează
cu precădere spectrometria de masă. Se detectează concentraţii de 10 ng/L ... 100 µg/L. Se aplică
apei potabile, apelor freatice, de suprafaţă, apelor de coastă şi apelor reziduale diluate.
63
ISO 15586:2003: Calitatea apei – Determinarea unor elemente reziduale (Ag, Al, As, Cd, Co, Cr,
Cu, Fe, Mn, Mo, Ni, Pb, Sb, Se, Tl, V, şi Zn) folosind spectrometria de absorbţie cu atomizare în
furnal de grafit. Se aplică apelor de suprafaţă, freatice, ape reziduale şi sedimentelor, cu elementele
în concentraţie scăzută.
ISO 17294-2:2003: Calitatea apei determinarea poluanţilor utilizând spectrometria cu cuplaj
inductiv în plasmă pentru 62 de elemente (aluminiu, antimoniu, arsen, bariu, beriliu, fier, cadmiu,
nichel, etc.) în apele potabile, ap de suprafaţă, ape freatice şi reziduale; se poate utiliza şi la ape
sedimente. Domeniul de concentraţii: 0,1...1 µg/L.
ISO 17993:2002: Calitatea apei – Determinarea a 15 hidrocarburilor aromatice policiclice (PAH)
prin detecţie cu cromatografie lichidă cu fluorescenţă după extragerea lichid – lichid.
ISO 18857-1:2005: Calitatea apei – Determinarea alchilfenolilor cu extragere lichid – lichid ,
urmată de cromatografie gazoasă cu detectarea selectivă de masă, în ape potabile, freatice şi de
suprafaţă. Domeniul de concentraţie 0,005 ... 0,2 µg/L.
3.3. Calitatea solului - definiţie, cerinţe, obiective (cadrul legislativ naţional şi european)
Cadrul legislativ pentru măsurarea poluanţilor solului este mult mai puţin reglementat,
deoarece măsurarea parametrilor de poluare a solului sunt greu de efectuat, variază foarte mult de la
un amplasament la altul şi sunt strâns corelaţi de parametrii aerului, respectiv apei, cu care vin în
contact (deci pot fi estimaţi pe baza calităţii aerului, respectiv apei). În cadrul european o directivă
cadru este încă în faza de proiect, iar legile locale, respectiv caracterizarea solurilor se efectuează pe
baza strategiei de protecţie a solului furnizată de comisia europeană a consiliului european în data
de 22.9.2006 şi standarde internaţionale ISO (International Organization for Standardization).
Reglementările privind solul au în vedere: prevenirea poluării, eroziunii, deşertificării,
degradarea solului, contaminarea, compactizarea, salinizarea, alunecări de teren, scăderea
compoziţiei de materii organice, riscuri hidrologice. Măsurătorile trebuie să ţină cont de
specificitatea zonelor în care se efectuează măsurătoarea (regiuni montane, regiuni joase, umede sau
aride). Normele pe baza cărora se poate monitoriza solul sunt (Directive CE, Health and
environmental effects of pollutants in uww and ss, Impact assessment of the thematic strategy on
soil Protection, Directiva 11/2006, Ministerul mediului, calitatea solurilor, HG188/2002):
- Directiva Parlamentului European şi Consiliului 91/676/CEE privind protecţia apelor împotriva
poluării cauzate de nitraţii proveniţi din surse agricole amendată de: Regulamentul (CE) nr.
1882/2003
- Directiva 86/278/CCE privind protecţia mediului şi în special a solurilor, când se utilizează
nămoluri de la staţiile de epurare, care fost transpusă prin OM 49/2004 pentru aprobarea Normelor
64
Tehnice privind protecţia mediului şi în special a solurilor când se utilizează nămoluri de epurare în
agricultură
- Decizia nr. 2006/799/EC (care înlocuieşte Decizia nr. 2001/688/EC) referitoare la stabilirea
criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru amelioratori pentru sol
- Directiva 91/689/EEC din 12 decembrie 1991 privind deşeurile periculoase
- Ordinul comun al MMGA nr. 242/26.03.2005 şi MAPDR nr. 197/07.04.2005 (M.Of. nr.
471/03.06.2005) pentru aprobarea organizării Sistemului naţional de monitoring integrat al solului,
de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse
agricole şi de management al reziduurilor organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile şi
potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi şi pentru aprobarea programului de organizare a
sistemului naţional de monitoring integrat al solului, de supraveghere, control şi decizii pentru
reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole şi de management al reziduurilor
organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi
- Legea nr. 444/08.07.2002 (M.Of. nr. 531/22.07.2002) pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 38/21.03.2002 (M.Of. nr. 223/03.04.2002) privind întocmirea şi finanţarea studiilor
pedologice şi agrochimice şi finanţarea sistemului naţional de monitorizare sol-teren pentru
agricultură, precum şi sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură
- Hotărârea de Guvern nr. 1003/22.08.2003 (M.Of. nr. 631/03.09.2003) pentru aprobarea
Programului naţional de monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură
- Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 244/12.06.2002 pentru aprobarea
Metodologiei de monitorizare sol-vegetaţie forestieră pentru silvicultură
- Legea nr. 84/02.04.2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006
privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi
din afara acestora
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor. Text actualizat la data
de 08.05.2007. Actul include modificările la următoarele acte: Legea nr. 426/2001; O.U.G. nr.
61/2006 ; Legea nr. 27/2007; Legea nr. 101/2006. De asemenea în conformitate cu acest act sunt
legiferaţi următorii constituenţi ai deşeurilor care fac ca aceste deşeuri să fie periculoase: beriliu;
compuşi ai beriliului; compuşi ai vanadiului; compuşi ai cromului hexavalent; compuşi ai
cobaltului; compuşi ai nichelului; compuşi ai cuprului; compuşi ai zincului; arsen; compuşi ai
arsenului; seleniu; compuşi ai seleniului; compuşi ai argintului; cadmiu; compuşi ai cadmiului;
compuşi ai staniului; antimoniu; compuşi ai antimoniului; telur; compuşi ai telurului; compuşi ai
bariului, cu excepţia sulfatului de bariu; mercur; compuşi ai mercurului; taliu; compuşi ai taliului;
plumb; compuşi ai plumbului; sulfuri anorganice; compuşi anorganici ai fluorului, cu excepţia
65
fluorurii de calciu; cianuri anorganice; următoarele metale alcaline sau alcalino-pământoase: litiu,
sodiu, potasiu, calciu, magneziu în formă necombinată; soluţii acide sau acizi în formă solidă;
soluţii bazice sau baze în formă solidă; azbest (praf şi fibre); fosfor; compuşi ai fosforului, cu
excepţia fosfaţilor minerali; carbonili ai metalelor; peroxizi; cloraţi; percloraţi; azide; PCB
(bifenilpolicloruraţi) şi/sau PCT (trifenilpolicloruraţi); compuşi farmaceutici sau veterinari; biocide
şi substanţe fitofarmaceutice; substanţe infecţioase; creozoturi; izocianaţi; tiocianaţi; cianuri
organice; fenoli; compuşi ai fenolului; solvenţi halogenaţi; solvenţi organici, cu excepţia solvenţilor
halogenaţi; compuşi organohalogenaţi, cu excepţia materialelor polimerizate inerte; compuşi
aromatici; compuşi organici policiclici şi heterociclici; amine alifatice; amine aromatice; eteri;
substanţe cu caracter exploziv; compuşi organici cu sulf; orice compus din familia dibenzofuranilor
policloruraţi; orice compus din familia dibenzo-para-dioxinelor policlorurate; hidrocarburi şi
compuşi ai acestora cu oxigen, azot sau sulf.
De asemenea sunt date caracteristicile care fac ca aceste substanţe să fie periculoase:
H1. explozive - substanţe şi preparate care pot exploda sub efectul unei scântei sau care sunt mai
sensibile la foc ori la frecare decât dinitrobenzenul;
H2. oxidante - substanţe şi preparate care produc reacţii puternic exoterme în contact cu alte
substanţe, mai ales cu cele inflamabile;
H3.A. foarte inflamabile: - substanţe lichide şi preparate care au punctul de aprindere sub 21 °C
(inclusiv lichide extrem de inflamabile);
- substanţe şi preparate care se pot încălzi şi apoi se pot aprinde în contact cu aerul la temperatura
mediului ambiant, fără adaos de energie suplimentară;
- substanţe solide şi preparate care iau foc cu uşurinţă la contactul cu o sursă de aprindere şi care
continuă să ardă sau să se consume şi după îndepărtarea sursei de aprindere;
- substanţe gazoase şi preparate care sunt inflamabile în aer la presiune normală;
- substanţe şi preparate care, în contact cu apa sau cu aerul umed, produc gaze uşor inflamabile în
cantităţi periculoase;
H3.B. inflamabile - substanţe şi preparate lichide care au punctul de aprindere egal sau mai mare de
21 °C şi mai mic sau egal cu 55 °C;
H4. iritante - substanţe şi preparate necorozive care, prin contact imediat, prelungit sau repetat cu
pielea sau cu mucoasele, pot cauza inflamaţii;
H5. nocive - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează pielea,
pot constitui riscuri limitate pentru sănătate;
H6. toxice - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau dacă penetrează pielea, pot provoca
vătămări serioase, acute sau cronice ale sănătăţii şi chiar moartea;
66
H7. cancerigene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează
pielea, pot induce cancer sau un risc crescut de incidenţă a acestuia;
H8. corozive - substanţe şi preparate care pot distruge ţesuturile vii la contactul cu acestea;
H9. infecţioase - substanţe cu conţinut de microorganisme viabile sau toxinele acestora, care sunt
cunoscute ca producând boli omului sau altor organisme vii;
H10. teratogene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează
pielea, pot induce malformaţii congenitale neereditare sau creşterea incidenţei acestora;
H11. mutagene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează
pielea, pot produce defecte genetice ereditare sau creşterea incidenţei acestora;
H12. substanţe şi preparate care, în contact cu apa, cu aerul sau cu un acid, produc gaze toxice sau
foarte toxice;
H13. substanţe şi preparate capabile ca, după depozitare, să producă pe diferite căi altă substanţă (de
exemplu, levigat), care posedă una dintre caracteristicile prezentate mai sus;
H14. ecotoxice - substanţe şi preparate care prezintă sau pot prezenta riscuri imediate sau întârziate
pentru unul sau mai multe sectoare ale mediului.
Operaţiile de valorificare care sunt efectuate în practică (deşeurile trebuie să fie valorificate fără a
pune în pericol sănătatea umană şi fără a utiliza metode sau procedee susceptibile de a prejudicia
mediul):
R1 Utilizarea în principal drept combustibil sau alte mijloace de generare de energie
R2 Recuperarea sau regenerarea solvenţilor
R3 Reciclarea/recuperarea de substanţe organice care nu sunt utilizate ca solvenţi (incluzând
compostarea şi alte procese de transformare biologică)
R4 Reciclarea/recuperarea metalelor şi a compuşilor metalici
R5 Reciclarea/recuperarea altor materiale anorganice
R6 Regenerarea acizilor sau bazelor
R7 Valorificarea componentelor folosite pentru reducerea poluării
R8 Valorificarea componentelor din catalizatori
R9 Rerafinarea uleiurilor sau alte reutilizări ale acestora
R10 Tratarea solului cu rezultate benefice pentru agricultură sau reabilitări ecologice
R11 Utilizarea deşeurilor obţinute din oricare dintre operaţiile numerotate de la R1 la R10
R12 Schimb de deşeuri în vederea efectuării oricăreia dintre operaţiile numerotate de la R1 la R11
R13 Stocarea de deşeuri înaintea efectuării oricăreia dintre operaţiile numerotate de la R1 la R12,
excluzând stocarea temporară, până la colectare, la locul de producere.
Depozitarea şi tratarea deşeurilor (fără a afecta sănătatea umană sau mediul):
67
- Ordinul nr. 49 din 01/14/2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind protecţia mediului şi in
special a solurilor, când se utilizează nămoluri de epurare în agricultură stabileşte indicatorii de
caracterizare a nămolurilor şi modul de măsurare. În utilizarea nămolurilor trebuie să se ţină seama
de următoarele reguli: a) să fie avute in vedere necesităţile nutriţionale ale plantelor; b) să nu se
compromită calitatea solurilor şi a apelor de suprafaţă; c) valoarea pH-ului din solurile pe care
urmează a fi aplicate nămoluri de epurare trebuie să fie menţinută la valori peste 6,5.
- Ordin nr. 756 din 26 noiembrie 2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea
deşeurilor.
Standardele ISO care stabilesc metodele de măsurare a parametrilor din sol sunt:
- ISO 11262:2003 se aplică eşantioanelor de sol în forma în care au fost recoltate şi prezintă două
metode de determinare a cianurilor. Se aplică solurilor ce conţin concentraţii de cianuri între 0,5
mg/kg şi 50 mg/kg. Pentru concentraţii mai mari (până la 10000 mg/kg) se titrează solul cu un
indicator şi apoi se determină concentraţia de cianuri;
- ISO 10382:2002 prezintă o metodă pentru determinarea cantitativă a 7 substanţe difenil
policlorurat şi 17 pesticide de tip clor-organice; se utilizează metoda gaz cromatografică, cu
detectarea capturii de electron. Se pot determina concentraţii 0,1 µg/kg până la 4 µg/kg.
- ISO 10390:2005 prezintă o metodă instrumentală pentru determinarea pH-ului utilizând un
electrod de sticlă într-o suspensie de sol în apă, într-o fracţie volumetrică de 1:5, într-o soluţie de
KCl (clorură de potasiu) de 1 mol/L sau în soluţie 0,01 mol/L CaCl2 (clorură de calciu). Se aplică
tuturor tipurilor de sol, la unele fiind nevoie de pretratare în conformitate cu ISO 11464.
- ISO 10693:1995 prezintă o metodă de determinare a conţinutului de carbonaţi.
69
- ISO 14154:2005 Determinarea câtorva clorofenoli prin metoda gaz cromatografică cu captură de
electroni.
- ISO 14254:2001 Determinarea schimbării acidităţii în eşantioane tratate cu clorură de bariu.
- ISO 14255:1998 Determinarea azotului sub formă de nitraţi, nitriţi, amoniac şi azot solubil total în
solurile uscate în aer, utilizând soluţia de clorură de calciu ca extractor.
- SO/TS 14256-1:2003 şi 2:2005 Determinarea nitraţilor, nitriţilor şi amoniacului în soluri umede
prin extragere cu soluţie de clorură de potasiu
- ISO 14507:2003 Pretratarea eşantioanelor de sol pentru determinarea poluanţilor organici.
- ISO/CD 15009 Standard în fază de proiect. Determinare gaz cromatografică pentru determinarea
conţinutului de hidrocarburi aromatice volatile, metoda de purjare şi captare cu desorbţie termică.
- ISO 15178:2000 Determinarea conţinutului total de sulfuri, prin combustie uscată.
- ISO/DIS 15192 Standard în fază de proiect. Determinarea cromului(VI) în sol prin digestie
alcalină şi cromatografie pe bază de ioni cu detecţie spectrofotometrică.
- ISO 16703:2004 Determinarea conţinutului de hidrocarburi prin metoda cromatografiei gazoase.
- ISO 16720:2005 Pretratarea eşantioanelor prin uscare prin îngheţare.
- ISO 16772:2004 Determinarea mercurului în eşantioanele de sol în apă regală cu spectrometrie
atomică cu vapori răciţi sau spectrometrie cu fluorescenţă cu atomi răciţi.
- ISO 18287:2006 Determinarea hidrocarburilor aromatice policlice prin metoda gaz
cromatografiei cu detectare spectrometrică de masă (GC-MS).
- ISO 20279:2005 Extragerea taliului din sol şi determinarea sa prin metoda spectrometriei cu
absorbţie atomică
- ISO 20280:2007 Determinarea arsenului, antimoniului şi seleniului în eşantioanele de sol extrase
în apă regală prin metoda spectrometriei atomice de absorbţie electrotermică.
- ISO 22036:2008 Determinarea oligoelementelor din eşantioanele de sol prin spectrometria cu
emisie atomică datorată cuplajului inductiv în plasmă (ICP – AES).
- ISO 22892:2006 Ghid de identificare a compuşilor ţintă din sol prin metodele gaz cromatografice
şi spectrometriei de masă.
- ISO 23909:2008 Prepararea în laborator a eşantioanelor pentru determinarea parametrilor fizico –
chimici, poluanţilor moderat volatili şi nevolatili din eşantioane mai mari de sol.
71
CAPITOLUL 4 _______________________________________________
PRINCIPII ŞI METODE DE MĂSURARE A PARAMETRILOR DE MEDIU
din sticlă sau materiale plastice închise ermetic cu robinete sau dopuri de cauciuc.
presiunea aerului la locul recoltării PR. Pentru calcularea volumul de aer recoltat (V) se va folosi
formula:
V0 ∗ (PR − P0 )
V=
PR
Recoltarea prin aspiraţie
Se utilizează atunci când gazul urmărit a fi analizat are o concentraţie redusă. Are avantajul
realizării recoltării pe durata de timp îndelungată. Pentru recoltarea aerului prin aspiraţie se
utilizează un dispozitiv de măsurare a volumului de aer ăi un dispozitiv de reîinere a substanţelor
sau suspensiilor ce urmează a fi analizate. Cele mai importante dispozitive de aspiraţie sunt trompa
de apă şi aspiratoarele mecanice. Pentru măsurarea volumul de aer se folosesc reometre, rotametre
şi gazometre. Dispozitivele de reţinere trebuie să asigure absorbţia completă a substanţei analizate
din aerul recoltat. Dacă se utilizează adsorbante solide dispozitivul trebuie să fie construit astfel
încât aerul să străbată un drum cât mai lung prin stratul adosorbant pentru reţinerea completă a
substanţei urmărite. Dacă se folosesc adsorbanţi lichizi vasul de adsorbţie trebuie să asigure o
barbotare lentă, realizarea unor bule cu dimensiuni reduse pentru a se asigura un contact interfazic
maxim.
Metode de recoltare a probelor de lichide
În analiza apelor pentru obţinerea unor rezultate cât mai apropiate de realitate trebuiesc avute în
vedere următoarele aspecte:
- Probele recoltate trebuie să fie reprezentative. Datorită faptului că pe lungimea şi adâncimea unui
râu sau lac conţinutul apelor variază, probele recoltate sunt momentane, iar pentru obţinerea unui
rezultat cât mai real este necesar ca numărul probelor să fie cât mai mare.
- Modul de recoltare este dependent de elementul avut în vedere pentru analiză. Pentru determinarea
unor gaze dizolvate în apă, recoltarea se va face prin sifonare, evitându-se pe cât posibil contactul
cu aerul atmosferic.
- Trebuie avut în vedere degradarea unor elemente urmărite a fi analizate. În acest sens este
important a se realiza conservarea probelor. Conservarea probei este specifică elementului urmărit a
fi dozat din proba lichidă. Unele elemente nu pot fi conservate, din această cauză între momentul
- Conţinutul unor elemente din probele de apă depind de condiţiile atmosferice, din această cauză
este necesar ca acestea să se înregistraze la momentul recoltării.
- O atenţie deosebită trebuie acordată depozitării probelor recoltate. Este necesar utilizarea unor
recipiente curate pentru a evita impurificarea şi compromiterea probei. Trebuie avut în vedere şi
73
materialul din care este confecţionat recipientul în care se face recoltare (unele elemente pot
interacţiona cu acesta denaturând rezultatul (de ex. Cr, Cd, Ag, Na pot fi adsorbiţi pe pereţii sticlei).
Pregătirea recipientelor pentru recoltare
Recoltarea probelor de apă se face în recipiente din sticlă sau polietilenă prevăzute cu dopuri rodate
sau din cauciuc cu închidere ermetică. Curăţarea vaselor din sticlă se face cu un amestec
sulfocromic, iar pentru cele din polietilena se folosesc detergenţi. Apoi se clătesc cu apă uzuala, apă
distilată şi în final se usucă.
Recoltarea probelor de apă
La recoltare recipientul se clăteşte de 2 - 3 ori cu apa care urmează a fi recoltată, apoi se face
recoltarea propriu-zisă. Aceasta se face până la refuz astfel încât sub dop să nu rămână bule de aer.
Pentru obţinerea unor probe reprezentative trebuie avute în vedere:
- Din apele de suprafaţă recoltarea se face pe firul apei corespunzător adâncimii maxime şi în aval
de efluent. Pentru recoltarea apelor la adâncime se foloseşte batometrul care permite coborârea
recipientului la adâncimea dorită şi apoi se face deschiderea, colectarea probei de apă şi închiderea
dispozitivului de recoltare.
- Din reţeaua de distribuţie recoltarea se face după un timp de curgere de 5 minute. Din apele
reziduale recoltarea se face din efluentul general sau din efluenţii diferitelor secţii.
Probele sunt însoţite de o fişă de recoltare. Probele recoltate pot fi unice, medii sau medii
proporţionale. Probele medii se realizează prin amestecarea probelor unice recoltate la intervale
egale de timp, iar cele medii proporţionale amestecând probe recoltate la intervale egale cu volume
proporţionale cu debitele evacuate.
Conservarea probelor de apă
La recoltare se vor asigura condiţii în care să nu apară modificări în compoziţie între momentul
recoltării şi efectuării analizei. Funcţie de elementul urmărit a fi dozat se recomandă un anumit
adaos pentru conservare, o anumita temperatură de păstrare şi un timp mai lung sau mai scurt până
în momentul analizei. Pentru analiza gazelor dizolvate se recomandă ca determinările să se facă pe
cât posibil la locul de recoltare Schimbările de temperatură şi presiune afectează solubilitatea
gazelor în apa de analizat. Dacă nu este posibilă analizarea la locul de recoltare este necesar
utilizarea unor reactivi în scopul conservării. Pentru fixarea ionilor metalelor grele se realizează
acidifierea la pH de 3 - 3,5. Pentru conservarea balanţei amoniac/nitriţi/nitraţi se recomandă
adăugarea de 2 ml acid sulfuric 1:3 la un litru de probă.
Nu se conservă: aciditatea, alcalinitatea, duritatea, substanţele dizolvate, suspensiile, CBO
(consumul biologic de oxigen), clorul, oxigenul, calciul, sodiul, potasiul, magneziul.
74
O metodă foarte des utilizată ca precondiţionare pentru analiza poluanţilor solului este
metoda „digestiei”, fenomen ce implică descompunerea biochimică a materiei organice, prin
diferite procese fizice şi chimice, în urma cărora poluanţii organici sunt parţial gazificaţi, lichefiaţi
şi mineralizaţi.
unde
I refl = R (λ )I 0 (λ )
este intensitatea radiaţiei reflectate pe proba de substanţă, iar
este intensitatea radiaţiei absorbite în probă. R(λ) este coeficientul de reflexie, α(λ) este coeficientul
de absorbţie, w este grosimea probei de substanţă, V este volumul acesteia, iar C(λ) este
concentraţia substanţei care absoarbe radiaţia de lungime de undă λ. În toate relaţiile de mai sus
I0(λ) este intensitatea radiaţiei incidente. Înlocuind în prima relaţie obţinem
[
I trans (λ ) = I 0 (λ )1 − R (λ ) − e − α (λ )xC(λ )V ]
din care se poate obţine expresia concentraţiei:
1 I (λ )[1 − R (λ )] − I trans (λ )
C(λ ) = − ln 0
α(λ ) ⋅ w ⋅ V I 0 (λ )
Din această ultimă relaţie se poate trage concluzia că, pentru o substanţă care are absorbţie la
lungimea de undă λ, există o relaţie biunivocă între concentraţia acesteia şi raportul dintre
intensitatea radiaţiei transmise Itrans(λ) şi a celei incidente I0(λ). În Fig. 4.1 este prezentată
configuraţia unui spectrometru. Lumina albă emisă de un bec cu incandescenţă este trimisă, prin
intermediul unui sistem de oglinzi, pe o prismă triunghiulară care o descompune în radiaţii
monocromatice.
77
O fantă mobilă selectează radiaţia de lungime de undă dorită, care este trimisă pe probă, unde este
absorbită de proba a cărei concentraţie trebuie măsurată. Radiaţia transmisă este măsurată de un
fotodetector situat după probă şi este legată de concentraţia probei aşa cum arată ultima relaţie de
mai sus. O altă variantă a acestei metode este metoda colorimetrică în care prisma este înlocuită cu
un filtru de culoare, păstrându-se schema optică şi electrică.
(OES – optical emission) detectează radiaţia optică în domeniul UV - VIS - IR. Ele utilizează
detectoare sensibile în aceste domenii de lungimi de undă.
Spectrometrele cu emisie atomică şi cu emisie optică determină concentraţia unui poluant printr-o
măsurătoare cantitativă a emisiei radiaţiei de către atomii excitaţi. Atomii din analit sunt aspiraţi
într-o regiune de excitare, unde sunt dizolvaţi, evaporaţi şi atomizaţi în flacără, descărcare electrică
sau plasmă (se utilizează în mod special la substanţe care au un singur atom în moleculă, cum ar fi
metalele). Sursele de atomizare se găsesc la temperaturi ridicate, având suficientă energie pentru a
excita atomii la nivele mai înalte. Atomii revin pe nivelele inferioare cu emisie de lumină. Deoarece
tranziţiile au loc între nivele distincte de energie, peak - urile din spectru sunt înguste. Deoarece
peak - urile pot fi foarte apropiate, sunt necesare spectrometre de rezoluţie înaltă. Toţi atomii din
eşantion sunt excitaţi simultan, ei pot fi detectaţi simultan de către un policromator cu mai mulţi
detectori. Această caracteristică de a detecta simultan mai multe elemente reprezintă un avantaj
major al spectrometriei de emisie faţă de spectrometria de absorbţie.
10000 V, astfel încât toţi ionii pozitivi să fie respinşi prin trei fante metalice, din care ultima este la
o tensiune de 0 V; prin trecerea ionilor prin câmpul electric astfel creat (de mare intensitate) ionii
sunt acceleraţi; deflecţia depinde de masa ionilor şi sarcina lor. Aceasta înseamnă că deflecţia
depinde de raportul masă/sarcină (m/z); numai fluxul principal de ioni trece prin sistem, restul se
lovesc de peretele metalic al sistemului, se neutralizează şi sunt extraşi de pompa de vid; deflecţia
depinde de intensitatea câmpului magnetic, care poate fi variată din exterior; pentru un anumit câmp
magnetic numai ionii cu un anumit raport m/z este măsurat de detector. Acesta este calibrat în
funcţie de o masă m/z standard, care este cea a izotopului 12C (adică numai acest izotop măsoară pe
scala aceasta exact numărul 12, ceilalţi ioni primind numere proporţionale, în funcţie de raportul lor
12
m/z, raportat la acela al izotopului C;caracteristicile spectrale au pe abscisă raportul m/z şi pe
ordonată cantitatea de ioni corespunzător acestui raport (Fig.4.4).
80
Fig. 4.3 - Schema camerei de ionizare Fig.4.4 - Spectre obţinute la spectrometrul de masă
Astfel se poate detecta cu spectrometrul de masă tipul de substanţă cunoscând raportul m/z, care se
citeşte pe abscisă) şi cantitatea (concentraţia acelei substanţe) care se citeşte pe ordonată.
O lampă cu tub catodic emite o radiaţie care este absorbită în mod specific de elementul de măsurat.
Atomii neionizaţi absorb energie şi devin excitaţi prin trecerea la o stare energetică superioară. Un
detector măsoară cantitatea de energie absorbită de eşantionul de măsurat. Această energie este
proporţională cu numărul de atomi din eşantionul de măsură. Determinarea concentraţiei de poluant
81
se obţine pe baza unor curbe de calibrare, de obicei printr-un software specific. Metoda este foarte
precisă deoarece la o sursă de radiaţie monocromatică dată se excită un singur element.
un spectru de emisie cât mai larg (mai multe elemente, în acelaşi timp) se utilizează detectoare de
tip CCD. În Tabelul 4.1 sunt date unele din elementele ce pot fi detectate, lungimea de undă pe care
o emit şi rezoluţia cu care sunt măsurate cu un spectrometru ICP – OES. Rezultă că substanţele
detectate sunt substanţe care pot fi găsite în apă şi sol, mai puţin în aer. Este cunoscută şi cu numele
de ICP – AES (Inductively coupled plasma atomic emission spectroscopy)
82
Rs este rezistenţa senzorului în prezenţa gazului reducător, iar Ro este rezistenţa etalon a senzorului
într-un punct de concentraţie dată (C0).
Senzorii cu semiconductori au următoarele avantaje, datorită cărora pot fi utilizaţi în sisteme
cu măsurătoare continuă, în timp real şi cu cuplare la microntroler sau computer:
1. Pot fi microminiaturizaţi şi dispuşi în matrici de senzori;
2. Au dimensiuni de gabarit reduse, chiar dacă nu sunt microminiaturizaţi;
3. Suportă temperaturi ridicate;
4. Incluşi în module pot fi cuplaţi la computer sau microcontroller;
5. Pot detecta foarte multe tipuri de gaze;
6. Au timpi de răspuns mici;
7. Sunt ieftini.
Senzorii cu semiconductori prezintă însă şi dezavantaje ce trebuie compensate în sistem:
1. Au caracteristici neliniare (dar, după ce sunt calibraţi, această caracteristică se compensează soft);
2. Sunt sensibili la temperatură şi umiditate (se compensează prin includerea unui termistor în
schema de polarizare şi prin soft);
3. Anumiţi senzori sunt sensibili la mai multe gaze (se compensează cu matrici de senzori şi soft).
b. Senzori electrochimici
Senzorii electrochimici sunt cei mai larg folosiţi
senzori comerciali.
Un senzor electrochimic (Fig. 4.6) include o
celulă electrochimică, formată din doi electrozi şi
un electrolit. Gazul pătrunde în incintă printr-o
membrană, este absorbit în filmul de electrolit, Fig. 4.6 - Schema de principiu a senzorului electrochimic
pe suprafaţa electrodului de lucru, unde produce o reacţie redox. Electrodul de lucru poate fi anod
sau catod, după tipul reacţiei (de oxidare sau reducere). La electrodul de numărare se produce o
reacţie complementară, astfel încât rezultă un curent exterior I de forma:
I=nFaDC/δ ,
unde n - numărul de electroni pe mol de gaz
F - constanta Faraday
a - aria electrodului de lucru
D - coeficientul de difuzie al gazului
C - concentraţia gazului (mol)
δ - grosimea stratului de difuzie
84
Se observă că acest curent este proporţional cu concentraţia de gaz incident C, deci senzorul
electrochimic are o caracteristică liniară mărime de ieşire (curent electric) - concentraţie de măsură.
Constanta de proporţionalitate (care dă sensibilitatea senzorului) depinde de parametrii interni ai
senzorului şi de tipul de gaz. Selectivitatea senzorilor se obţine prin schimbarea electrolitului, a
electrodului de lucru şi a catalizatorului introdus în electrolit. Senzorii cu celulă electrochimică sunt
destinaţi a sesiza multiple substanţe gazoase, printre care: oxigen, clor, hidrogen sulfurat, ozon,
brom, compuşi ai azotului, amoniac, oxid de carbon s.a. Senzorii electrochimici sunt foarte
selectivi, sunt liniari, sunt relativ ieftini, dar trebuie înlocuiţi periodic. Datorită preţului scăzut pot fi
utilizaţi mai mulţi senzori într-un sistem. Senzorii electrochimici pot fi de difuzie (gazul difuzează
printr-o membrană) sau cu aspiraţie, cu ajutorul unei pompe.
c. Măsurarea conductivităţii unei soluţii
Prezenţa substanţei poluante în soluţie determină realizarea unor reacţii chimice de tip redox
care determină, la rândul ei, crearea sau distrugerea de electroni liberi, realizându-se, deci, variaţia
conductivităţii electrice a probei. Pentru măsurarea conductivităţii unei soluţii se utilizează o
metodă spectrometrică şi patru electrozi. În majoritatea cazurilor electrozii sunt cilindrici şi aranjaţi
concentrici, din platină, pentru a obţine o sondă imersibilă fiabilă. Un curent alternativ se aplică
perechii exterioare de electrozi şi se măsoară potenţialul dintre electrozii centrali. Pentru calibrare
se măsoară electroliţi cu conductivitate cunoscută. Principală restricţie a metodei este legată de
cantitatea de substanţă a probei din cauza dimensiunii sondei.
diferite (eluţie). Acest fenomen se datorează adsorbţiei diferitelor componente ale probei, în mod
selectiv, într-o substanţă depusă pe pereţii coloanei sau în interiorul acesteia. Astfel componentele
probei ajung la capătul coloanei în momente de timp diferite, timpi de „retenţie” (funcţie de viteza
de deplasare prin coloană, care este dependentă de tipul componentei probei). Un detector este
utilizat pentru sesizarea momentului la care moleculele ajung la capătul coloanei, cât şi pentru
măsurarea cantităţii de substanţă care atinge capătul coloanei, pentru fiecare specie în parte.
Detectoarele utilizate în gaz cromatografe sunt cu ionizare în flacără, emisie atomică, captură de
electroni, fotoionizare, spectroscopie cu chemiluminescenţă, ş.a. Detectorul poate fi un detector cu
flacără (FID – flame ionization detector), obţinută prin arderea hidrogenului în aer, caz în care
moleculele de hidrocarburi sunt ionizate, iar măsurătoarea evidenţează curentul electric astfel
format. Se poate utiliza un detector al conductivităţii termice a gazului rezultant, raportat la gazul
purtător (detector TCD - thermal conductivity detector). Gaz cromatograful cu captură de electroni
utilizează un emiţător de radiaţie beta (electroni) pentru a ioniza moleculele. Un alt tip de
măsurătoare se bazează pe spectrometrul de masă. Detectorii cu emisie atomică determină simultan
emisiile atomice a mai multor elemente. Când fluxul de particule iese din coloană, este introdus
într-o cavitate unde plasma este indusă de un sistem de microunde. Componentele sunt separate, iar
atomii sunt excitaţi de energia plasmei. Particulele excitate emit radiaţii luminoase care sunt
detectate de o matrice de fotodiode (practic gaz cromatograful este cuplat la un spectrometru cu
emisie optică datorată cuplajului inductiv în plasmă). Gaz cromatograful se utilizează atât pentru
detectarea cantitativă, cât şi cantitativă a componentelor unui amestec (respectiv a aerului, apei sau
eşantioane de sol cu poluanţi). Trebuie precizat că temperatura coloanei este un parametru
important, deoarece viteza de deplasare a substanţelor depinde de temperatură. Temperaturi scăzute
asigură o selectivitate mărită, dar pot conduce la timpi foarte lungi de deplasare prin coloană. Se
poate monitoriza această temperatură, pentru a o varia în timpul măsurătorii.
cromatografului există o fază staţionară (straturile de adsorbţie) şi una mobilă (fluxul lichid). Primul
cromatograf cu lichid a fost cromatograful cu partiţie (cromatografia cu hârtie adsorbantă,
cromatografia pe straturi subţiri) pentru care Archer John Porter Martin şi Richard Laurence
Millington Synge au primit premiul Nobel în anul 1952. A fost folosită pentru separarea acizilor,
bazelor şi soluţiilor neutre simultan, pe baza diferenţelor polare. În fig. 4.8 este prezentată schema
de principiu a unui cromatograf cu fază lichidă, iar părţile componente sunt: 1. rezervorul
solventului, 2. zona de degazare, 3. valvă, 4. vas de amestecare pentru furnizarea fazei mobilă, 5.
pompă de presiune înaltă, 6. valvă de comutare în poziţia “inject”, 6’. valvă de comutare în poziţia
“încărcare”, 7. bucla de injectare a eşantionare, 8. coloana de gardă, 9. columnă analitică, 10.
detector, 11. sistem de achiziţie a datelor, 12. colector al reziduurilor
La ora actuală se utilizează tehnologii mult mai avansate, cromatografia cu adsorbţie (care se
bazează pe viteze diferite deoarece forţele de adsorbţie sunt mai puternice pentru analiţii polarizaţi)
care permite izolarea izomerilor structurali, cromatografia de deplasare (acest tip de cromatografie
este foarte diferită de celelalte, deoarece se obţin grupuri de particule şi nu maxime de tip Gauss, iar
viteza diferită a componentelor se bazează pe nelinearitatea solventului organic şi pe pompe cu
gradient de presiune). Ca detectori se utilizează detectori în UV, care măsoară abilitatea
eşantionului de a absorbi radiaţia de mai multe lungimi de undă; detectori cu împrăştierea luminii
utilizează detectarea picăturilor de diferite componente într-o celulă de împrăştiere a radiaţiei;
detectorii electrochimici măsoară diferenţa de potenţial rezultată datorată reacţiei de oxidare /
reducere a unui analit la un electrod corespunzător; detectorii radiochimici utilizează tritiul sau
carbon-14 pentru a detecta fluorescenţa asociată cu ionizarea cu particule beta; detectorii cu
spectrometre de masă ionizează eşantioanele rezultate din coloană şi apoi utilizează un analizor de
masă pentru detectarea fluxului; detectorii cu rezonanţă magnetică iradiază nucleele între polii unui
magnet puternic, iar fiecare atom produce un spectru specific compoziţiei sale; detectorii cu
refracţie măsoară variaţia indexului de refracţie a fluxului ce trece printr-o celulă de curgere: alţi
87
detectori măsoară fluorescenţa care rezultă prin excitarea compuşilor cu o radiaţie de energie
ridicată (lungimi de undă mai mici) şi emisia unei radiaţie de lungime specifică pentru componentul
respectiv, de energie mai scăzută (lungimi de undă mai mari).
4.14. Măsurători de pH
pH-ul este parametrul ce caracterizează o soluţie din punctul de vedere al acidităţii, respectiv
bazicităţii sale. pH-ul nu se poate măsura în cazul substanţelor pure. Într-o soluţie unul dintre
componenţi este în concentraţie mult mai mare decât celălalt. Cel mai des utilizat solvent este apa,
dar mai există mulţi alţi solvenţi, care sunt utilizaţi pentru a forma soluţii cu un număr finit de
substanţe (de ex. acidul acetic, utilizat ca solvent pentru baze, sau alcoolii utilizaţi ca solvenţi pentru
acizi). Apa reacţionează atât cu acizii cât şi cu bazele, deci se comportă ca un acid în prezenţa unei
baze şi ca o bază în prezenţa unui acid. Substanţele acide au tendinţa de a pierde un proton, iar
substanţele bazice au tendinţa de a lega un proton. În soluţie apoasă protonii se leagă de câte o
88
moleculă de apă, sub forma de ioni de hidroniu. Se numeşte grad de ionizare fracţiunea din numărul
total de molecule de acid sau de bază ionizate în soluţie. În soluţii diluate, acizii tari pot fi
consideraţi complet ionizaţi. Bazele reacţionează cu apa, dând ioni de hidroxil (HO-), apa
reacţionând ca un acid slab. Este practic să se exprime concentraţia ionilor de hidroniu dintr-o
soluţie apoasă în formă logaritmică. Se numeşte exponent al concentraţiilor ionilor de hidroniu sau
pH, logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidroniu din soluţie:
1
pH = − log c H + = log
cH +
O pilă electrică este o sursă care generează curent electric, respectiv tensiune electrică, printr-un
proces la care participă un electrolit (soluţie în care transportul electricităţii este efectuată prin
transportul ionilor). Într-o pilă electrică există 2 electrozi, formaţi dintr-un conductor metalic,
scufundaţi într-un electrolit. La suprafaţa de contact dintre fiecare dintre cei doi electrozi şi
electrolit se stabileşte o diferenţă de potenţial, numită potenţial de electrod. Tensiunea
electromotoare (Eel) a pilei este egală cu suma potenţialelor de electrod. Tensiunea electromotoare
este dată de ecuaţia lui Nernst (Neniţescu, C.D., 1972):
Eel = Eel0 + RT/nF x pH= Eel0 + C x pH
Semnificaţia mărimilor din relaţiile anterioare este:
Eel0 - tensiune electromotoare de referinţă
R - constanta gazelor perfecte
T - temperatura absolută
n - numărul de ioni
F - constanta lui Faraday
pH - caracteristic electrolitului din pilă
C= RT/nF - constanta caracteristică pilei
Rezultă că se poate utiliza o pilă electrică pentru măsurarea pH-ului. O astfel de pilă devine un
electrod de măsură. Pentru a elimina mărimile necunoscute din relaţia anterioară se înseriază o pilă
electrică a cărei parametrii sunt cunoscuţi (Eel , Eel0 şi pH) cu o pilă electrică utilizată pentru
măsurarea pH-ului necunoscut al unei soluţii date. Înserierea se efectuează astfel încât cele două
tensiuni electromotoare să se scadă. Cele două pile se introduc în aceeaşi sondă de măsură. Sondele
de măsură care conţin o singură pilă de măsură se numesc sonde cu o singură joncţiune, iar cele cu
două pile - sonde cu dublă joncţiune. Pila cu parametrii cunoscuţi se numeşte celulă de referinţă, iar
cea introdus în soluţia cu pH necunoscut - celulă de măsură. Sonda de măsură utilizată în lucrare
este una cu dublă joncţiune. Tensiunea la bornele celor două pile înseriate, EAB, va fi dată de relaţia:
89
soft dedicat, o măsură a purităţii apei. Există aparate care măsoară substanţele solide dizolvate în
apă. De multe ori se măsoară conductivitatea, temperatura şi substanţele dizolvate (TDS – Total
Dissolved Solids) cu acelaşi aparat. Majoritatea particulelor coloidale contribuie la măsurarea TDS-
ului. Parametrii unui conductivimetru al apei sunt: domeniul de conductivitate, acurateţea de măsură
şi domeniul de temperaturi de măsură.
Cu cât este mai mare luminescenţa, cu atât este mai puţin oxigen. Această metodă are o variantă de
mare acurateţe: în loc să se măsoare intensitatea luminii roşii emise se măsoară timpul dintre emisia
radiaţiei albastre şi emisia radiaţiei roşii. Cu cât este mai mult oxigen dizolvat în apă, cu atât acest
timp este mai scurt. Între două pulsuri de lumină albastră este emis (de alt LED) un impuls de
lumină roşie ce este utilizat ca referinţă. Senzorul trebuie calibrat înainte de utilizare, de exemplu cu
o titrare Winkler.
91
CAPITOLUL 5 _____________________________________________
APARATE ŞI ECHIPAMENTE DE MĂSURARE A PARAMETRILOR DE
MEDIU
- pentru prelevarea plumbului este aceeaşi cu metoda de prelevare pentru PM10. Metoda de
referinţă pentru analiza plumbului este cea prevăzută in ISO 9855/1993 „Aer înconjurător -
determinarea conţinutului de plumb din aerosolii colectaţi pe filtre”. Metoda - spectroscopie cu
absorbţie atomică (AAS);
- pentru măsurarea concentraţiilor de arsen, cadmiu şi nichel în aerul înconjurător are la bază
prelevarea manuală a PM10. Reţinerea pe filtru a probelor este urmată de mineralizare şi de analiza
prin spectrometrie cu absorbţie atomică (AAS) sau spectrometrie de emisie cu plasmă cuplata
inductiv si spectrometrie de masă (ICP-MS);
- pentru măsurarea concentraţiei de mercur gazos total în aerul înconjurător constă în analiza
automată a mercurului folosind spectrometria de absorbţie atomică sau spectrometrie de
fluorescenţă atomică.
Rezultă că trebuie să includem aceste tipuri de măsurători (măsurători de referinţă), plus
metode mai ieftine şi de timp real pentru măsurarea la sursă.
5.1.1 Spectrometre
Firma Shimadzu Scientific Instruments (Catalog Shimadzu Scientific Instruments) şi Perkin
Elmer (Catalog Perkin Elmer) produc o gamă largă de spectrometre şi aparate de măsură pe baza
absorbţiei radiaţiei: spectrometre FTIR, gaz cromatografe, spectrometre de masă,
spectrofluorofotometre, spectrometre atomice, instrumente pe baza analizei termice, spectrometre
UV- VIS, instrumente ce utilizează radiaţiile X (Fig. 5.1 şi Fig. 5.2). Produsele au acurateţe
corespunzătoare cerinţelor utilizatorului, de la produse pentru laboratoare de instruire, până la
produse pentru agenţii guvernamentale şi teste de mare sensibilitate, cu un raport semnal zgomot
Fig..5.1 - Structura spectrometrului FTIR fix SPECTRUM 400 FT Fig.5.2 - Spectrometrul FTIR portabil
produs de Perkin Elmer produs de D&P Instruments™.
93
deosebit, certificate ISO 9000 şi incluzând un software dedicat, astfel încât se pot înregistra date
prin eşantionare sau continue, eliminarea erorilor de măsură datorate existenţei în aer a altor
substanţe, cum ar fi CO2 sau H2O.
Firma Designs & Prototypes d.b.a. D&P Instruments™ (Catalog D&P Instruments™)
produce un sistem de monitorizare a aerului ce include un spectrometru FTIR (Fourier Transform
Infrared). Spectrele de absorbţie sunt analizate cu o bibliotecă de programe rezidentă în computer.
Un astfel de sistem poate fi transportat pe teren.
Firma Shimadzu Scientific Instruments (Catalog Shimadzu Scientific Instruments) produce o
gamă largă de spectrometre, Spectrofluorofotometrul RF-5301 are o sensibilitate deosebită, pe baza
sistemului optic ce include o reţea holografică, un fotomultiplicator şi o procesare digitală a
semnalului. Este un instrument special dedicat monitorizării mediului. Scanarea unui spectru atinge
valoarea de 5500 nm/min. Se pot introduce lungimi de undă presetate, deoarece monocromatorul nu
reduce această viteză (acesta baleiază spectrul în 20000 nm/min). Banda de lungimi de undă este
220 – 750 nm, putând fi extinsă la 900 nm. Lărgimea unui pic este de 1,5 nm. Raportul
semnal/zgomot este foarte bun datorită reacţiei negative din circuitul electronic.
Spectrometrul de masă LCMS –2020 se poate utiliza pentru detectarea aerosolilor din aer
(depuşi pe un filtru), datorită sensibilităţii ridicate şi timpului relativ scurt de măsură. Măsurătorile
cu spectrometrul de masă pot fi cumulate cu măsurătorile pe cromatografele LC (Liquid
chromatograph). Prin introducerea software-ului CLASS-Agent firma Shimadzu oferă beneficiarilor
o gamă largă de opţiuni. De asemenea aceasta livrează un sistem combinat LCMS–IT–TOF, care
este un spectrometru hibrid (spectrometru de masă LCMS, IT – ion trap, TOF – time of flight), ce
prezintă o rezoluţie şi acurateţe deosebite. Schema principială este dată în Fig. 5.3.
Din seria de spectrometre cu absorbţie atomică, spectrometrul AA-6300 poate fi utilizat pentru
detectarea metalelor grele. Se utilizează două fascicule şi corecţie de fond cu o lampă cu deuteriu
pentru a obţine o acurateţe de 0,1 ppm şi stabilitate şi fiabilitate deosebită. Sistemul optic utilizează
94
o lampă cu deuteriu cu domeniul de lungimi de undă de 185 – 900 nm. Se utilizează doi detectori:
un fotomultiplicator pentru lungimile de undă scurte şi o fotodiodă pe siliciu pentru lungimile de
undă mai mari. Are 6 surse de radiaţii, dar se utilizează doar două în acelaşi timp. Este un sistem
compact şi încorporează un computer, în care există un software Windows special dedicat. Din
cauza dimensiunilor şi greutăţii (70 kg) şi alimentării de la reţea este un sistem staţionar.
UV-1800 este cel mai compact spectrometru produs de firma Shimadzu. Este un
spectrometru UV – VIS, lucrând în domeniul lungimilor de undă 190 – 1100 nm.
Firma Varian, Inc. (Catalog Varian, Inc.) produce o serie întreagă de cromatografe şi
spectrometre (cu Absorbţie Atomică, cu Fluorescenţă, FT-IR, UV-VIS-NIR, de masă, ICP-OES).
Spectrometrul 300-MS este un spectrometru de masă, asigurând mai
multe opţiuni, în funcţie de cerinţele utilizatorului. Poate măsura
concentraţii de ordinul ppb (părţi pe miliard). Are un domeniu de
măsură de 0 - 800 m/z .Firma Varian produce spectrometrele ICP–
OES seria 720/730, cu detector CCD (Fig. 5.4). Acest tip de
Fig.5.4 - Spectrometru ICP-OES spectrometre asigură o precizie deosebită, măsurarea simultană a mai
720, produs de firma Varian multor elemente şi timpi scurţi de măsură. Firma furnizează accesorii
necesare pentru măsurarea seria mercurului, pentru compuşi organici, şi
pentru măsurători de mediu.
Spectrometrul 820-MS (Fig. 5.5) este un spectrometru ICP-MS
(spectrometru de masă cu cuplaj inductiv în plasmă). Are un sistem special
proiectat de eliminare a interferenţelor, asigurând măsurarea concentraţiilor
foarte scăzute ale elementelor prezente în probă, măsurare pe 9 decade de
sensibilitate. Se pot comanda software-uri dedicate. Poate fi utilizat pentru
determinarea concentraţiilor poluanţilor apei de ordinul 100 µg/mL.
Grupul de firme Horiba (Catalog Horiba Group), divizia pentru mediu, produce un set
complet de aparate pentru monitorizarea aerului, inclusiv software-ul corespunzător. Pentru
măsurarea în timp real şi continuu a poluării cu dioxid de sulf există sistemul APSA-370 ce
utilizează metoda fluorescenţei în ultraviolet, prin eşantionare uscată. Metoda asigură o acurateţe de
0,05 ppm, o influenţă minimă a umidităţii ambientale, o măsurătoare în timp real. Unitatea (Fig.
5.6) include un sistem de eliminare a hidrocarburilor printr-o membrană cu transmisie selectivă,
95
ceea ce reduce interferenţa cu alte substanţe din mediu. Caracteristicile metodei folosite în raport cu
celelalte metode de monitorizare a atmosferei poluate cu SO2 sunt selectivitatea, semnal de ieşire
liniar cu concentraţia de SO2, nu implică un flux suplimentar de gaz. Un sistem electronic asigură
compensarea variaţiilor de energie a surselor de radiaţie. Admisia gazului se efectuează printr-un
Fig. 5.6 - Aparat de măsură APSA-370 pentru Fig. 5.7 - Aparat de măsură APNA 370
monitorizarea concentraţiei de SO2 produs a oxizilor de azot produs de firma Horiba
de firma Horiba
filtru de teflon. Aparatul asigură mai multe scale de măsură selectabile manual sau automat: 0-
0.05/0.1/0.2/0.5 ppm. Pentru măsurarea oxizilor azotului (NOx, NO2, NO) există sistemul APNA-
370 (Fig. 5.7). Acesta utilizează o metodă de eşantionare uscată, iar metoda de măsurare este
chemiluminescenţa (în conformitate cu cerinţele agenţiei de mediu). Se utilizează o curgere
modulată încrucişat, ceea ce permite utilizarea unui singur senzor de radiaţie, dar asigură o
sensibilitate ridicată de 0,1 ppm. Senzorul optic este o fotodiodă pe siliciu, foarte rapidă şi fiabilă.
Sistemul include un generator de referinţă, o sursă de ozon obţinut prin uscarea aerului, un element
de descompunere a ozonului şi o pompă pentru eşantionarea gazului (aer+poluant). Nu necesită gaz
adiţional. Aparatul asigură mai multe scale de măsură 0 – 0,1 / 0,2 / 0,5 / 1 ppm selectabile manual
sau automat. Grupul de firme Horiba produce şi un monitor de ozon în atmosferă APOA-370.
Acesta utilizează o metodă de măsurare în UV prin absorbţie, non-dispersivă, combinată cu o
metodă de calcul comparativ. Se utilizează tot o curgere modulată încrucişat, pentru a obţine o
acurateţe maximă (0,1 ppm) şi o monitorizare continuă şi în timp real. Gazul de referinţă se obţine
prin descompunerea ozonului din gazul de măsură, ceea ce asigură eliminarea interferenţelor,
eliminarea influenţei umidităţii asupra măsurătorii. Parametrii tehnici sunt aceeaşi cu cei ai
aparatului APNA 370. Toate aparatele de mai sus permit extinderea gamei de măsură la 10 ppm, pot
fi operate de la distanţă, linearitatea şi reproductibilitatea sunt de 1 %. Pot fi supravegheate de
operator, având un ecran indicator pe care sunt afişate valoarea măsurată şi scala, alarmele de
eroare, sau pot fi supravegheate prin cuplare la computer, prin ieşiri de 0 – 1 V, 0 – 10 V, respectiv
4 – 20 mA. Rata de curgere a aerului este de aproximativ 0,8 L/min. Grupul de firme Horiba
produce şi un monitor de moxid de carbon în atmosferă APMA-370. Acesta utilizează o metodă de
măsurare în infraroşu, nedispersivă (NDIR). Se utilizează tot o curgere modulată încrucişat,
96
Are o acurateţe deosebită pentru multe gaze (H2, He, O2, N2, Ar, CO2, HCl, HBr, Cl2). Are o
coloană de ardere cu ventilaţie, putând încorpora atât coloane capilare cât şi coloane multiple.
Include detectori cu ionizare la flacără, conductivitate termică şi detectori cu descărcare în
impulsuri (PDD). Un software performant şi special destinat este de asemenea disponibil. Controlul
se face pe o legătură Ethernet RS-232. Datele sunt furnizate de la trei coloane simultan.
97
pentru pompă aspiraţia gazelor, alarmă optică şi acustică. 5 PID produs de BW Technologies
Fig 5.11 - Unitate de măsură PQ100 a particulelor Fig.5.12 -Unitate de colectare pe filtru a
PM10 produsă de firma BGI particulelor PM10 produsă de firma BGI
98
Acestea includ un microprocesor şi un element pentru controlul fluxului de masă, pe baza unui
senzor de presiune. Pot fi programate, au capacitate de stocare a datelor pentru 24 h. Permit
acţionarea la distanţă. Se alimentează de la o sursă proprie de tensiune, de 12 V DC. Permit
alimentarea de la un panou solar cu regulator de tensiune (Fig. 5.11). De asemenea, în concordanţă
cu cerinţele EPA BGI produce unităţi ieftine de eşantionare a probelor prin metoda depunerii pe
filtru, pentru a „satura” o anumită zonă cu foarte multe elemente de control (fig. 5.12). Acestea pot
fi amplasate şi în cazul unei creşteri necontrolate a poluării cu particule, sau cuplate într-un sistem
de monitorizare.
Edinburgh Sensors produce senzori pentru diferite gaze (CO2, CO, CH4) bazate tot pe absorbţia în
infraroşu (Catalog EDINBURGH INSTRUMENTS).
5.2.1. Conductivimetre
În Fig.5.13 este prezentat conductivimetrul sensION5, produs de firma Hach. Acesta include
o sondă cu patru electrozi pentru măsurarea conductivităţii
(rezistenţei) apei. Are timp de răspuns scurt, poate fi
calibrat la o valoare dată a conductivităţii. Poate fi
prevăzut cu un cablu de 3 m. Este alimentat la baterii.
Poate fi prevăzut cu un sistem suport şi conector la reţea.
Poate măsura şi/sau compensa temperatura ambiantă.
Fig.5.13 - Conductivimetrul sensION5 Poate fi conectat la computer, existând un soft dedicat.
Poate fi imersat în apă sau poate pluti. Domenii de măsură: 0,00 - 19,99 µS/cm; 20 - 199,9
100
µS/cm; 200 - 1999 µS/cm; 2 - 19,99 mS/cm; 20 - 199,9 mS/cm. Temperatura de funcţionare: -10
…105 oC. Hach produce o gamă largă de conductivimetre, din care unele măsoară şi pH-ul, oxigenul
dizolvat, etc.
Analizorul Orbisphere 3654 este un aparat portabil pentru măsurarea hidrogenului sau
azotului dizolvat în apă (Fig.5.15). Măsurătorile nu sunt afectate de existenţa altor gaze dizolvate în
apă. Senzorul este un detector de conductivitate termică (TC). Poate stoca 500 valori măsurate. Este
alimentat de la acumulatoare reîncărcabile. Asigură independenţă energetică timp de
15 h. Domeniul de măsură: 0 - 5 ppm.
Controlerul ORBISPHERE 3662EX (Fig. 5.16) măsoară oxigenul, ozonul sau
hidrogenul dizolvate în apă. Este în concordanţă cu norma europeană 94/9/EC.
Lucrează în medii corozive, fiind foarte durabil. Poate afişa la locul de măsură sau
Fig. 5.16 - Controlerul la distanţe de maxim 1000 m. Domeniul de măsură este 0 – 200 ppm.
ORBISPHERE 3662EX
Aparatul de măsură HQ40d (Fig. 5.17) detectează oxigenul dizolvat în apă utilizând
sonda LBOD101, realizată după un patent propriu. Senzorul este un senzor cu
luminescenţă. O capsulă ce conţine o substanţă colorată care este permeabilă pentru
oxigen este excitată cu o radiaţie emisă de un LED albastru. Substanţa emite radiaţie
Fig. 5.17–Aparatul HQ40d roşie, care este cu atât mai intensă
101
cu cât există mai puţin oxigen. Radiaţia este măsurată de o fotodiodă. Măsurătoarea se efectuează
în impulsuri din două motive: pentru a utiliza un filtru trece bandă pentru
frecvenţa impulsurilor şi pentru că fotodioda măsoară şi impulsurile de la
un LED roşu, radiaţie care e utilizată ca etalon, pulsuri emise între impulsurile
de radiaţie albastră. Senzorul măsoară oxigenul BOD. Metoda este patentată
EPA. Un senzor analog este furnizat şi de firma Hach, senzor ce funcţionează
Fig.5.18 - Spectrometrul pe baza măsurării timpului dintre emiterea radiaţiei albastre şi cea roşie. Cu
portabil DR 2800 cât este mai mult oxigen dizolvat, cu atât acest timp este mai scurt.
Spectrometrele sunt aparate de mare acurateţe, dar scumpe. Pentru multe substanţe dizolvate în apă,
sau pentru concentraţii mici ale acestora, sau dacă este necesar să se măsoare mai multe substanţe
dizolvate în apă, cu acurateţe deosebită, spectrometrul este aparatul ce trebuie utilizat. Firma Hach
produce o gamă largă de spectrometre, fixe sau portabile. În Fig. 5.18 este prezentat spectrometrul
portabil DR 2800. Se poate utiliza în detectarea a mai mult de 130 substanţe (cu precondiţionare).
Toate substanţele necesare precondiţionării sunt livrate de Hach. Spectrometrul DR 2800 are un soft
propriu, care poate fi “up-gradat”. Datele pot fi preluate de un computer, în format .csv (comma-
separated values), printr-o conexiune USB. Poate stoca 200 de valori. Lucrează în domeniul vizibil
(400 – 900 nm). Rezoluţia este de 1 nm. Se poate autocalibra. Domeniul de temperatură: 10 – 40 oC.
Se pot introduce mai multe tipuri de cuvete. Se alimentează de la reţea sau de la baterii. În tabelul
5.1 sunt date principalele substanţe ce pot fi detectate şi domeniile măsurate de spectrometrul DR
2800, pentru fiecare din substanţe.
PCB (Bifenili Policlorinaţi) Prag, ppm Fenoli 0.002 ... 0.200 mg/L
Fosfonaţi 0.02 ... 125.0 mg/L Fosfor, Hidrolizabil în acid 0.02 ... 100.0 mg/L
Fosfor, Reactiv 19 µg/L ... 100.0 mg/L (Ortofosfat)
Fosforus, total 0.02 ... 100.0 mg/L Potasiu 0.1 ... 7.0 mg/L
Compuşi Quaternari ai Ammoniului 0.2 ... 5.0 mg/L Seleniu 0.01 ... 1.00 mg/L
Dioxid deSiliciu 3 µg/L ... 100 mg/L Argint 0.005 ... 0.700 mg/L
Sulfaţi 2 ... 70 mg/L Sulfură 5 ... 800 µg/L
Surfactanţi, Anionici (Detergenţi) 0.002 ... 0.275 mg/L Solide suspendate 5 ... 750 mg/L
Tanin şi Lignină 0.1 ... 9.0 mg/L TOC (Carbon organic total) 0.3 ... 700 mg/L
Toliltriazol 1.0 ... 20.0 mg/L Toxicitate 0 ... 100% Inhibiţie
TTHM (Trihalometani, total) 10 ... 600 µg/L TF (.Total Petroleum Hydrocarbons – Hidrocarburi totale din
petrol) Prag, ppm
Acizi Volatili 27 ... 2800 mg/L Zinc 0.01 ... 3.00 mg/L
Cadmiu, LR
Nitrat, Acid 0 – 30 •
Cromotropic, HR, TNT
Nitrit, HR 0 - 150 •
Nitrit, LR (USEPA) 0 - 0.35 • • •
Nitrit, LR (AccuVac) 0 - 0.35 • • •
(USEPA) • • •
Azot, Amoniac, 0 - 0.50 • •
Salicilat
Azot, Amoniac, LR, 0 – 2.5 • •
TNT
Azot, Amoniac, HR, 0 – 50 • •
TNT
Azot, Amoniac liber şi 0 - 0.50 • •
monocloramină,
Salicilat
Azot, Amoniac liber şi 0 - 0.50 • •
monocloramină,
Salicilat (AccuVac)
Azot, TKN cu reactiv •
Nessler ** 0 – 150
Azot, Total, Digestie cu 0 – 25 •
Persulfat, TNT †
Azot, Total, HR, TNT † 0 – 150 •
Azot, Total Anorganic, 0 - 25 • •
TNT
Oxigen, Dizolvat, HR 0 – 15 • • •
(AccuVac)
Oxigen, Dizolvat, LR 0 - 1000 µg/L • •
(AccuVac)
Oxigen Necesar, 0 – 150 •
Chimic, LR (USEPA) †
Oxigen Necesar, 0 – 1500 • •
Chimic, HR
Oxigen Necesar, 0 – 15000 • •
Chimic, HR †
Oxigen Necesar, 20 – 1000 • • •
Chimic, Mangan III †
Ozon, LR (AccuVac) 0 - 0.25 • •
Ozon, MR (AccuVac) 0 - 0.75 • •
Ozon, HR (AccuVac) 0 - 1.5 • •
pH 6.5 - 8.5 pH • • •
Fosfonaţi 0 – 125 • •
Fosfor, Molibdovanadat 0 – 45 •
Fosfor, Molibdovanadat 0 - 45 •
(AccuVac)
Fosfor, PhosVer® 3 0 - 2.5 • •
(USEPA)
Fosfor , PhosVer 3 0 - 2.5 • •
(AccuVac) (USEPA)
Fosfor, PhosVer 3, 0 - 5.0 • •
TNT (USEPA)
Fosfor, Total, PhosVer 0 - 3.5 • •
3, TNT (USEPA) †
Fosfor, Acid 0 - 5.0 • •
Hidrolizabil, PhosVer
3, TNT
Fosfor, Amino Acid 0 – 30 • • •
Dioxid de siliciu, UHR 0 – 200 •
Dioxid de siliciu, HR 0 - 75.0 •
Dioxid de siliciu, LR 0 - 1.6 • •
Sulfat (USEPA) 0 – 70 • • •
Sulfat (AccuVac) 0 – 70 • • •
(USEPA)
Sulfură (USEPA) 0 - 0.7 • •
105
Acid cianuric
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
Turbidimetric, Metoda 8139 7 ... 55 mg/L 7 mg/L
Oxigen Dizolvat
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
HRDO, Metoda 8166 0 ... 15,0 mg/L O2 0,1 mg/L Substanţa de precondiţionare Oxigen
Dizolvat Set, Domeniu de concentraţii
larg, AccuVac® Ampule, pk/25
Duritate
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
Calciu şi Magneziu; Calmagit 0 ... 4,00 mg/L Ca şi 0,13 mg/L Duritate(Ca/Mg) Substanţa de
Colorimetric, Metoda 8030 Mg ca CaCO3 precondiţionare Set, 100/tests
Fier
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
1, 10-Fenantrolină, Metoda 8146 0 ... 3,00 mg/L 0,03 mg/L Substanţa de precondiţionare Fier Feros,
1,10 Fenantroline, AccuVac® Ampules,
pk/25 ,
Substanţa de precondiţionare, Fier Feros
25ml/Proba, pk/100 Powder Pillows
FerroVer®, Metoda 8008 0 ... 3.00 mg/L 0.03 mg/L USEPA Substanţa de precondiţionare, Fier (total)
FerroVer®, 10mL/Proba, PK/100 ,
Substanţa de precondiţionare, Fier (total)
FerroVer®, 10mL/Probas, PK/1000 ,
Substanţa de precondiţionare, Fier (total)
FerroVer®, AccuVac®, pk/25
Mangan
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
Oxidare cu Periodat, Metoda 0 ... 20.0 mg/L 0.1 mg/L USEPA Substanţa de precondiţionare Mangan
8034 Seturi, HR, 100/test
Nitrat
Domeniu de Comanda substanţelor de
Metoda EDL Proc. Aprobat
concentraţii precondiţionare
Reducerea Cadmiului, Metoda 0 ... 30.0 mg/L NO3--N 0.5 mg/L Substanţa de precondiţionare, Nitrat HR
8039 NitraVer® 5, 10 mL/Proba, pk/100 ,
Nitrate, AccuVac® Ampule, NitraVer®
5, pk/25
Reducerea Cadmiului, Metoda 0 ... 0.50 mg/L NO3--N 0.01 mg/L Substanţa de precondiţionare Azot-
8192 Nitrat Seturi (LR), 10mL/Proba, 100
teste
Nitriţi
Comanda substanţelor de
Metoda Domeniu de concentraţii EDL Proc. Aprobat
precondiţionare
Diazotizare, Metoda 8507 0 ... 0.350 mg/L NO2--N 0.005 mg/L USEPA Azot-Nitrit, Domeniu de concentraţii
scăzute, Substanţa de precondiţionare
Set 50/tests,
Substanţa de precondiţionare, Azot,
Nitrit, LR, NitriVer® 3 100/test ,
Azot, Nitrit, AccuVac® Ampule,
NitriVer® 3, pk/25
Cromatograful cu fază lichidă de înaltă performanţă este un aparat de mare rezoluţie şi precizie. Un
astfel de aparat este cel produs de firma Varian (Catalog Varian, Inc.), Varian 380-LC. Se bazează
107
5.2.3. Turbidimetre
Firma Hach produce o gamă largă de turbidimetre. Prezentăm doar turbidimetrul portabil,
2100P (Fig.5.20), unul dintre produsele cele mai noi. Asigură o
măsurătoare foarte exactă, datorită existenţei unui sistem optic cu două
căi, a calibrării şi prelucrării datelor care se poate efectua foarte uşor.
Calibrarea se efectuează oricând, pe baza interfeţei RapidCal™ şi a
microprocesorului intern. Transferul de date se efectuează fără un
Fig.5.20-Turbidimetrul Hach software suplimentar, printr-o legătură USB. Măsurătorile se efectuează
5.2.4. pH-metre
În Fig. 5.21 este prezentat pH-metrul sensION1, pH-metru portabil, produs de firma Hach. Include
un electrod de platină. Pentru calibrare se utilizează 1, 2 sau 3 puncte
de calibrare. Rezoluţia este de 0,1, 0,01 sau 0,001, în funcţie de cerinţe.
Are timp de răspuns foarte scurt. Domeniul de pH: 0 – 14. Cu acelaşi
instrument se măsoară şi
temperatura. Un soft dedicat permite corecţia cu temperatura.
concentraţiei unui număr de 120 de substanţe care au absorbţie în domeniul spectral al aparatului,
precum şi cu toate programele de interpolare corespunzătoare acestor calibrări, astfel încât
concentraţia probelor măsurate este afişată în timp real şi în unităţile corespunzătoare. În Europa
firma Hach distribuie sistemele de măsură prin firma Hach Lange. Există la ora actuală mai multe
firme care produc aparate de măsurare a calităţii apei, dintre care amintim Global Water
Instrumention, Inc. (Catalog Global Water Instrumentation, Inc.) şi Mettler Toledo (Catalog
Mettler Toledo), dar nici una nu oferă o varietate de măsură aşa de mare şi de calitate ca firma Hach
şi colaboratorii săi.
Această listă poate fi lărgită prin achiziţionarea de kit – uri suplimentare pentru operaţiunea
de precondiţionare chimică. Laboratorul portabil este dotat cu un manual complet de instrucţiuni de
măsurare care face ca oricare dintre teste să poată fi realizat de un nespecialist, prezenţa chimistului
specialist în măsurători de chimie analitică nemaifiind neapărat necesară.
Firma Analytical Spectral Devices, Inc., (Catalog Analytical Spectral Devices) produce o
gamă largă de spectrometre şi spectroradiometre portabile pentru măsurători in situ şi la distanţă.
Spectroradiometrul portabil FieldSpec Pro FR analizează radiaţia solară difuzată şi reflectată într-
unul din următoarele domenii de lungimi de undă: 0,35 – 2,5 µm, 30 – 1050 nm, 1000 – 2500 nm.
Rezoluţia este de 10 nm. Viteza de baleiere a spectrelor este 10 spectre pe secundă. Detecţia se
efectuează pe senzori CCD. Greutatea aparatelor este de numai 8 kg, ceea ce-l recomandă ca aparat
de teren. Are o interfaţă bidirecţională pe un port paralel pentru cuplarea la computer şi o legătură
Ethernet RS2. Măsoară spectre de reflecţie, radianţă şi iradianţă.
111
CAPITOLUL 6 ______________________________________________
SISTEME DE MĂSURARE ŞI MONITORIZARE DE TIP REMOTE
SENSING
Metodele de tip „remote sensing” sunt metode ce includ aparatura cea mai evoluată şi foarte
costisitoare care este instalată pe platforme ale unor sateliţi artificiali. Iniţial aceste programe aveau
ca scopuri principale urmărirea parametrilor climatici la nivelul planetei şi la nivel regional (sateliţii
din familia NOA) şi operaţiuni de cartografiere a planetei. Sistemele şi măsurătorile utilizate sunt
incluse în programe internaţionale, destinate supravegherii poluării zonale a Terrei şi evoluţiei
acesteia în spaţiu şi timp. Două programe internaţionale sunt cele mai cunoscute şi utilizate:
1. ESA (Earthnet Online) – European Space Agency (ESA) care include sateliţii:
• SMOS – detectează umiditatea solului şi salinitatea oceanelor (Soil Moisture and Ocean
Salinity)
• GOCE – supraveghează gradienţii gravităţii terestre
• Envisat este satelitul care supraveghează atmosfera, pe baza căruia se pot determina diferiţii
poluanţi ai acesteia.
• ERS cuprinde 2 sateliţi care au fost primii sateliţi care au adunat date ştiinţifice din
atmosferă: ERS1 a fost lansat în 1991 şi anulat în 1996, principalele direcţii de măsură fiind
observaţiile marine; ERS2 a fost lansat în 1995 şi include senzori pentru detectarea
semnalelor de pe oceane, gheţuri, temperaturii acestora, monitorizarea gazelor din
atmosferă;
• PROBA este un satelit mic, ce a fost lansat în 2001 pentru a demonstra posibilităţile
platformelor europene timp de 2 ani, dar s-a demonstrat utilitatea sa, aşa că este în
continuare utilizat pentru sincronizarea de date şi obţinerea de imagini de la camera
spectrometrică CHRIS şi detectorul monocromatic HRC. În 2009 se lansează şi PROBA 2.
• Meteosat a fost lansat în 1977, ca primă generaţie şi în 2002 ca a doua generaţie, şi
furnizează datele meteorologice;
• Landsat include mai mulţi sateliţi care au o orbită circulară, sincronizată după soare, la o
altitudine de 705 km. Senzorii MSS, TM (Thematic Mapper) şi ETM (Enhanced Thematic
Mapper) supraveghează Pământul pentru detectarea evenimentelor ca incendii, erupţii
vulcanice, inundaţii, etc. sau supravegherea unor site-uri arheologice. În curând vor fi lansaţi
cinci sateliţi „Santinelă” în programul GMES (Global Monitoring for Environment and
112
JASON (1,2) detectează circulaţia globală în oceane, a relaţiei dintre ocean şi atmosferă,
îmbunătăţirea predicţiei climatice globale şi monitorizarea evenimentelor de tipul El Nino şi cauzele
acestora;
Larets este proiectat pentru măsurători geodezice şi geodinamice.
La aceşti sateliţi trebuie adăugaţi sateliţii SPOT (SPOT satellite), lansaţi de Franţa, Belgia şi Suedia.
Principalul obiectiv al acestor sateliţi este monitorizarea vegetaţiei.
Din datele de mai sus rezultă că pentru analiza poluanţilor sunt utilizate datele de pe
sateliţii ERS (primul satelit european, ERS1), Envisat (dintre sateliţii europeni) şi Aura, Aqua şi
Terra (dintre sateliţii NASA) . Următoarele instrumente sunt cele folosite pe aceşti sateliţi:
ERS2 include următoarele sisteme de detecţie:
- RA (Radar Altimeter) este un senzor cu microunde, ce funcţionează în banda KU (13,8GHz) şi
este destinat să detecteze timpul în care se întorc semnalele reflectate pe oceane şi gheţuri;
- ATSR (Along Track Scanning Radiometer) constă dintr-un radiometru în infraroşu şi un receptor
de microunde; se utilizează la măsurarea temperaturilor mărilor şi a norilor şi include adiţional un
canal în vizibil pentru monitorizarea vegetaţiei;
- GOME (Global Ozone Monitoring Experiment) este un spectrometru ce baleiază nadirul în
ultraviolet şi vizibil pentru monitorizarea ozonului global, dioxidul de azot şi informaţii despre nori.
- MWR (microwave radiometer) are ca obiectiv măsurarea coloanei integrate de vapori şi conţinutul
de apă din nori, ca semnal de corecţie pentru semnalul radarului;
- SAR (Synthetic Aperture Radar) detectează spectrele bi-dimensionale ale undelor care se reflectă
pe suprafaţa oceanelor; in modul de preluare a imaginilor, SAR transmite imagini bi-dimensionale
de înaltă rezoluţie;
- WS (Wind Scatterometer) măsoară viteza vântului şi direcţia acestuia la suprafaţa mării, pentru a
fi înglobate în modele statistice globale şi în bazele de date climatologice;
- PRARE (Precise Range And Range-Rate Equipment) este un sistem cu două frecvenţe de
microunde pe două căi.
Envisat include următoarele sisteme de detecţie:
- ASAR- Advanced Synthetic Aperture Radar, radar ce operează în banda C, asigură continuitatea
cu modul de luat imagini şi modul de undă care există pe ERS-1/2 AMI MERIS;
- MERIS este un spectrometru programabil pentru luat imagini, de rezoluţie spectrală medie, ce
funcţionează în domeniul solar de reflecţie. De pe sol pot fi selectate 15 domenii spectrale, în
domeniul 390 – 1040 nm;
114
- AATSR (Advanced Along Track Scanning Radiometer) un radiometru cu scanare, care detectează
temperatura apei mării, şi asigură un set de date de mare acurateţe pe 10 ani pentru cercetarea
cercetării climei;
- RA-2 (Radar Altimeter 2) este un instrument de detectare cu precizie a ecoului radar prin reflecţie
pe suprafaţa pământului, la nivel de 1 ns; măsoară de asemenea puterea şi forma impulsurilor radar;
- MWR (microwave radiometer) radiometru în domeniul microundelor detectează coloana de vapori
de apă din atmosferă şi conţinutul de apă din nori, utilizate la corecţia semnalelor radar; este util în
determinarea emisivităţii solului şi umidităţii la sol, a bilanţului de energie din atmosferă şi
caracterizarea gheţii.
- GOMOS măsoară conţinutul de gaze din atmosferă prin metoda de analiză spectrală în domeniile
25 – 675 nm, 765 – 773 nm, 926 – 952 nm; de asemenea două fotometre suplimentare funcţionează
în domeniile 470 – 520 nm şi respectiv 650 – 700 nm;
- MIPAS (Michelson Interferometer for Passive Atmospheric Sounding) este un interferometru cu
transformată Fourier pentru măsurarea spectrului de emisie al limbului Pământului; operează în
infraroşu apropiat – mediu, unde gazele ce au un rol important în chimia atmosferei au caracteristici
de emisie semnificative;
- SCIAMACHY un spectrometru de imagine al cărui obiectiv este de a măsura gazele de
concentraţie scăzută din troposferă şi stratosferă;
- DORIS (Doppler Orbitography and Radio-positioning Integrated by Satellite) este un sistem
funcţionând în domeniul microundelor şi poate fi utilizat la determinarea cu precizie a satelitului
ENVISAT;
- LRR este un dispozitiv pasiv care este utilizat ca reflector de staţiile de la sol care utilizează lasere
de putere în impulsuri, mai ales de ILRS (International Laser Ranging Service).
Aura include următoarele instrumente:
- HIRDLS, (High Resolution Dynamics Limb Sounder) ecometru de rezoluţie ridicată pentru
măsurarea distribuţiei globale a temperaturii şi concentraţiilor de O3, H2O, CH4, N2O, NO2, HNO3,
N2O5, CFC11, CFC12, ClONO2 şi aerosoli în troposfera superioară, în stratosferă şi mezosferă;
include un ecometru cu scanare în infraroşu, 21 de detectori cu HgCdTe, răciţi la 65 K, fiecare
detector având un filtru cu interferenţă trece bandă; a avut un accident la lansare şi 80 % din calea
optică a fost blocată.
- MLS (Microwave Limb Sounder) utilizează emisiile în domeniul microundelor pentru a măsura
temperatura stratosferică şi constituenţii troposferici; datele sunt importante pentru detectarea
scăderii stratului de ozon datorită industriei chimice care produce clor; de asemenea se procură
primele date globale ale concentraţiilor de OH, H2O, BrO, CO şi N2O substanţe ce joacă un rol
115
important în chimia stratosferică; MLS furnizează date chiar în prezenţa norilor cirus, cât şi
conţinutul de gheaţă din aceştia;
- OMI (Ozone Monitoring Instrument) înregistrează ozonul total şi alţi parametrii ai atmosferei
corelaţi cu acesta; înregistrează radiaţia difuză în vizibil şi ultraviolet (350 – 500 nm; 270 –314 nm;
306 – 380 nm) cu ajutorul unui telescop care alimentează două spectrometre cu reţea de difracţie,
care utilizează detectoare CCD de 780 x 576 pixeli pentru recepţionarea imaginilor;
- TES (Tropospheric Emission Spectrometer) este un spectrometru FTIR de înaltă rezoluţie care
oferă o rezoluţie sporită pentru detectarea majorităţii speciilor radiative din atmosfera joasă;
utilizează atât emisia termică naturală a suprafeţei Pământului şi atmosferei, cât şi radiaţia solară
reflectată, astfel încât furnizează imagini diurne şi nocturne; include observaţii speciale pentru
anumite ţinte cum ar fi vulcanii; eşantionarea în maximum 16 s, raport semnal / zgomot 600:1;
domeniul spectral 3,2 – 15, 4 µm.
Aqua include următoarele instrumente:
- AIRS (Atmospheric Infrared Sounder) include 2378 de canale în infraroşu şi 4 canale în vizibil şi
infraroşu apropiat, pentru măsurarea cu acurateţe a temperaturii şi umidităţii în atmosferă; măsoară
radiaţia emisă de pe Pământ în domeniile spectrale 0,4 – 1 µm şi 3,7 – 15,4µm (cu ajutorul unui
spectrometru cu reţea de difracţie);
- AMSU-A (Advanced Microwave Sounding Unit), este un ecometru cu 15 canale în domeniul
microundelor (15 – 90 Ghz), şi un radiometru de microunde, proiectat iniţial pentru a măsura
variaţiile de temperatură în atmosfera superioară (în special în stratosferă);
- HSB (Humidity Sounder for Brazil), care este un ecometru cu 4 canale, pe baza căruia se măsoară
variaţia umidităţii în atmosferă deasupra Braziliei, de mare precizie, chiar când vizibilitatea este
redusă;
- AMSR-E (Advanced Microwave Scanning Radiometer for EOS), este un sistem radiometric pasiv,
în domeniul microundelor, cu 12 canale şi şase frecvenţe de lucru, care măsoară temperaturi de
culoare la 6,925, 10,65, 18,7, 23,8, 36,5, şi 89,0 GHz; are un reflector parabolic de 1,6 m diametru;
măsoară cantitatea de precipitaţii, cantitatea de apă din nori, viteza vânturilor pe mare, temperatura
la suprafaţa mărilor, măsurători combinate pentru meteorologie;
- MODIS (Moderate Resolution Imaging Spectroradiometer), un spectroradiometru cu rezoluţie
medie, măsoară în 36 de benzi din vizibil şi infraroşu (21 în domeniul 0,4 – 3 µm, 15 în domeniul 3
– 14,5 µm), şi este utilizat pentru măsurarea vegetaţiei, aerosolilor, apariţia focurilor, acoperirea cu
zăpadă pe continente.
Terra cuprinde următoarele instrumente:
116
- ASTER (Advanced Spaceborne Thermal Emission and Reflection Radiometer - ASTER) este un
radiometru cu emisie şi reflecţie termică, cu măsurare în 15 benzi de lungimi de undă, în domeniul
vizibil şi infraroşu depărtat; rezoluţia variază între 15 – 90 m, în funcţie de bandă;
- CERES (Clouds and the Earth's Radiant Energy System - CERES) include detectarea radiaţiei
solare reflectate, cât şi radiaţiei emise din atmosfera înaltă spre suprafaţa Pământului; este destinat
cercetării rolului norilor şi al variaţiilor de energie în schimbările climatice globale;
- MISR (Multi-angle Imaging SpectroRadiometer - MISR) este un instrument cu rezoluţie foarte
mare, utilizat la detectarea radiaţiei solare reflectate de Pământ, din nouă unghiuri de observaţie,
pentru determinarea luminozităţii, contrastului şi culorii acestei radiaţii.
- MODIS (Moderate-resolution Imaging Spectroradiometer - MODIS) instrument care este
funcţional atât pe sateliţii Terra, cât şi Aqua;
- MOPITT (Measurements of Pollution in the Troposphere – MOPITT) este destinat măsurării
poluanţilor troposferei, a interacţiunii atmosferei cu uscatul şi oceanului; este special calibrat să
monitorizeze monoxidul de carbon şi metanul din troposferă; utilizează spectroscopia de corelaţie
pentru măsurarea gazelor. Utilizează o măsurătoare pe două căi, una etalon şi una de măsură, pentru
acurateţea măsurătorii. Poate decela monoxidului de carbon pe straturi de 5 km de-a lungul coloanei
verticale din atmosferă.
În Fig. 7.1 şi 7.2 sunt date două instrumente de mare acurateţe utilizate de ESA şi NASA pe
sateliţi.
Fig. 7.1 Instrumentul MIRAS (Microwave Imaging Fig. 7.2 Spectrometrul criogenic etalon pentru
Radiometer using Aperture Synthesis) dedicat observarea cu mare acurateţe a ozonului şi atmosferei
observaţiilor umidităţii din sol şi a salinităţii (folosit de NASA pe sateliţi)
oceanelor de pe satelitul SMOS
Pe baza datelor adunate de sateliţi s-au făcut o serie întreagă de modele, printre care:
Proiectul MASS (MASS project) care a detectat fluxurile de carbon între atmosferă şi vegetaţia
terestră; a utilizat observaţiile de pe SPOT-VEGETATION (SPOT VEGETATION).
117
Proiectul GLOREAM (Carvalho, A.C., 2000) care monitorizează şi modelează datele de ozon
în mai multe ţări din Uniunea Europeană, utilizează date de pe satelitul METEOSAT. Tot pe
baza datelor furnizate de METEOSAT s-au determinat concentraţiile de amoniac din Uniunea
Europeană, demonstrându-se că valorile acestora depăşesc valorile rezultate din modelări
(Lieven, C., 2009).
Determinări de monoxid de carbon s-au efectuat pe baza datelor culese de sistemul
SCIAMACHY (Khlystova, I, 2007). De asemenea pe baza datelor culese de acelaşi sistem s-au
evaluat principalii constituenţi ai atmosferei (Bovensmann, H., 1999, de menţionat că este
articolul de bază pentru utilizarea datelor transmise de SCIAMACHY).
Programul ACCENT are ca principal obiectiv analiza concentraţiilor de NOx
(Chance,K., 2007) pe baza datelor obţinute de la sateliţii GOME-1, GOME-2, SCIAMACHY şi
OMI.
Programul TRAQ (tropospheric composition and air quality) monitorizează compoziţia
troposferei şi calitatea aerului, sursele de poluare şi rolul troposferei în schimbările globale
(Langen, J., 2009, 2006). Monitorizează gazele O3, NO2, SO2, CO, HCHO, CH4 şi H2O.
Programul „Earth Watching” monitorizează dezastrele (incendii de pădure, erupţii
vulcanice, inundaţii), evoluţia temperaturii oceanelor şi a dinamicii valurilor, evoluţia
recoltelor pe suprafeţe mari, evoluţia pădurilor ecuatoriale şi a taigalei, căutarea persoanelor
dispărute, prospecţii petroliere şi mineraliere, detectarea poziţiei oamenilor şi navelor maritime,
etc.
Câteva din metodele utilizate, împreună cu poluanţii pe care le monitorizează şi
domeniul de concentraţii corespunzător sunt date în Tabelul 7.1.
Tabel 7.1 -Tipuri de sisteme pentru măsurători de tip „remote sensing”
Tip Gaze Înălţime Concentraţii Bibliografie
Interferometru MIPAS ClONO2, HNO3, O3, 15-30 Glatthor, N., 1998
(Michelson for Passive NO2 km MIPAS Interferometer
Atmospheric Sounding)
instrument instalat pe avioane,
emisie în infraroşu
Spectrometru FTIR cu spectru de O3, N2O, CH4, CFC- 2.1-3*1015 Blumenstock,Th., 1997
absorbţie în atmosferă 12, HF, NO2, HNO3, 2
molec/cm
HCl, ClONO2 Luisa T. Molina, 1984
Spectroscopie de absorbţie optică O3, N2O 2165 m 3.3-7.7*1016 Andrea Petritoli, 2004
diferenţială - GOME 2
molec/cm
Radiometru transportabil N2O, O3, HCl, ClO De Valk, 1995
submilimeter SIS
Spectrometru cu reţea NO2 >10 km Elokhov, A.S.,1995
Nevejans D. 2006
Spectrometru în vizibil NO2,O3, N2O5, OH, 1.*1016-17.*1016 Koike, M.,1999
HNO3, Nox cm-2 Cageao, R. P 2001
118
CAPITOLUL 7 ______________________________________________
ACHIZIŢIA ŞI PRELUCRAREA DATELOR DE MEDIU
Pe parcursul celor două faze vom întâlnii indicatori ai eşantionului şi indicatori ai populaţiei
totale. Primii sunt valori de sondaj şi se numesc estimatori, iar ceilalţi parametrii. Vom folosi
următoarele notaţii (Tabel 7.1):
Funcţiile care calculează media aritmetică sunt implementate în orice soft statistic sau de
calcul tabelar. De exemplu, în programul Microsoft Excel (din Microsoft Office) această funcţie
este numită AVERAGE() şi are un singur argument, anume domeniul în care au fost plasate datele
numerice.
Amplitudinea, notată cu A, este definită ca diferenţa între valorile maximă şi minimă ale
seriei de date: A=xmax –xmin. Amplitudinea ne informează asupra mărimii intervalului de variaţie;
are dezavantajul că depinde doar de două dintre valorile seriei, şi nu ne informează deloc asupra
modului în care datele sunt împrăştiate între extreme. Deviaţia medie (abaterea medie) depinde
„echitabil” de toate valorile seriei de date. Această statistică presupune că a fost calculată anterior
media m a seriei. Definiţia precisă este următoarea: deviaţia medie este media aritmetică a
abaterilor valorilor faţă de media lor, abateri luate în valoare absolută:
∑ xk − m
E=
n
Din punct de vedere matematic această formulă nu este potrivită (funcţia modul nu este derivabilă).
De aceea se introduce varianţa:
V=
∑ (x k − m )2
n
Deoarece varianţa nu are aceleaşi unităţi de măsură cu mărimea măsurată x, se introduce deviaţia
standard:
s=
∑ ( x k − m )2
n −1
În programul Microsoft Excel există funcţia STDEV() care dă deviaţia standard pentru o serie de
date.
121
În conformitate cu datele din capitolele 3 – 5 rezultă că datele de mediu sunt valori numerice
ale unor mărimi măsurabile. La măsurarea datelor de mediu apar erori datorate: executantului,
instrumentelor de măsură, variaţiilor sistemului asupra cărora se efectuează măsurătoarea. Erorile
pot fi absolute (diferenţa dintre valoarea măsurată şi cea reală, Ea=Xi-Xa), relative (se raportează
eroarea absolută la valoarea adevărată Er=Ea/Xa), eroare sistematică (eroare absolută a mediei
Es= X - Xa), eroare a cărei cauză este cunoscută sau trebuie determinată (de exemplu utilizarea
aparatelor la altă temperatură decât cea la care sunt etalonate), erorile sistematice nu se pot elimina
prin repetarea măsurătorii cu acelaşi aparat, în condiţii identice. Erorile aleatoare sau
întâmplătoare au cauze necunoscute, nu pot fi prevenite. Prin măsurători succesive erorile
aleatoare pot fi eliminate (de fapt minimizate, deoarece valoarea exactă nu poate fi niciodată
măsurată). Erorile pot fi de metodă (datorate comportării neideale a sistemelor analitice:
instabilitatea unor compuşi, viteza mică a reacţiilor, lipsa de specificitate); erori instrumentale
datorate imperfecţiunii instrumentelor, influenţa factorilor de mediu, de exemplu temperatura; erori
operaţionale şi personale: funcţie de aptitudinile şi instruirea personalului.
Valorile mărimilor de mediu au următoarele caracteristici:
- Majoritatea valorilor pot fi măsurate continuu, dar repetabilitatea lor este greu de obţinut (fluxurile
de apă şi aer se deplasează continuu, dinspre sursa de poluare în mediu, iar deplasarea depinde de
mărimi ai mediului, cum ar fi vântul, umiditatea, temperatura, ploile, etc.), deci este puţin probabil
să obţinem o valoare identică în diverse locuri sau momente de timp), iar erorile nu pot fi corectate
prin măsurători succesive; pentru aceste valori media M dă o valoare estimativă asupra valorilor
măsurate, iar deviaţia standard arată împrăştierea valorilor măsurate; aceste valori nu sunt o măsură
a erorilor, deoarece valorile reale variază în timp şi spaţiu. O dată importantă o reprezintă valoarea
maximă şi verificarea valorii maxime raportată la pragul de alertă, respectiv pragul superior, sau
inferior de evaluare (vezi cap. 3). Dacă valoarea maximă depăşeşte unul din aceste praguri, este
probabil ca şi alte valori să depăşească unul din praguri. Dacă există suficiente date (şi în cazul
măsurătorii continue există o populaţie cu multe elemente), dacă o singură dată depăşeşte un prag
este probabil că aceasta este afectată de o eroare şi poate fi eliminată. Dacă există mai multe valori
ce depăşesc pragurile, se împarte populaţia în clase, despărţite de valoarea medie, valoarea pragului
de alertă, pragul inferior de evaluare şi pragul superior de evaluare. Pentru fiecare clasă se
calculează frecvenţa absolută, care reprezintă numărul de elemente ce aparţin acelei clase (în
programul Excel există funcţia FREQUENCY(). Dacă în clasele care depăşesc cel puţin unul din
praguri sunt multe valori, trebuie anunţată autoritatea de mediu.
- Precizia acestor valori depinde de aparatura cu care se măsoară, dar şi de condiţiile de mediu
(valorile date de măsurătorile de remote sensing sunt luate cu aparate de înaltă precizie, dar din
122
cauza condiţiilor meteorologice – nori, radiaţie solară incidentă) erorile pot ajunge la 100 %.
Valoarea adevărată a măsurătorii este imposibil de măsurat. În practică se acceptă, în locul valorii
adevărate, o valoare determinată cu o incertitudine suficient de mică, denumită valoare
convenţional adevărată. De aici rezultă importanţa cunoaşterii, pentru o măsurare efectuată în
anumite condiţii şi cu anumite mijloace de măsurare, a erorii maxime care poate fi comisă
(Chiciuc, 2002). Prin incertitudine de măsurare se înţelege intervalul în care se estimează, cu o
anumită probabilitate, că se află valoarea adevărată a măsurandului (Fig. 7.1). Precizarea acesteia
face utilizabil sau nu rezultatul măsurării. Astfel dacă se obţine o eroare de 0,02 ppm în măsurarea
dioxidului de sulf, trebuie aleasă altă metodă de măsură, deoarece, aşa cum este indicat în tabelul
3.1, acest poluant trebuie măsurat cu o precizie de 0,01 ppm.
- Rezultatele obţinute prin măsurători continue sunt mai puţin precise, decât cele de laborator, dar
asigură obţinerea de date în timp real, asigurând acţiuni imediate şi eficiente; de asemenea pe baza
valorilor obţinute în timp real se pot proiecta şi valida modele matematice de dependenţă a valorilor
anumitor mărimi în funcţie de timp, spaţiu, temperatură, umezeală, etc. Pe baza acestor modele se
pot elimina erorile de măsură (Căldăraru, F., 2009). Pentru monitorizarea măsurării parametrilor
mediului sunt necesare să se stabilească:
- locul unde se fac măsurătorile şi modul în care se efectuează (continuu sau prin eşantionare);
- frecvenţa măsurătorilor;
- parametrii ce se monitorizează;
- aparatura necesară, în funcţie de precizia necesară şi de costurile acesteia.
Datorită caracteristicilor enumerate mai sus, cât şi prin efectele asupra omului şi mediului,
rezultă că, în cazul datelor de mediu trebuie luate în consideraţie următoarele mărimi:
- valoarea maximă, mai ales dacă depăşirea pragului de alertă se repetă;
- media pe 24 h, mai ales în cazul emisiilor şi a mărimilor care sunt cumulative (de exemplu
concentraţia monoxidului de carbon);
123
- dacă se iau eşantioane sau se măsoară la diverse momente de timp cu un laborator portabil trebuie
stabilită frecvenţa cu care se iau aceste eşantioane;
- distribuţia valorilor în timp şi spaţiu şi dependenţa de alte mărimi măsurabile, pentru stabilirea
unei dependenţe funcţionale; la stabilirea acestei dependenţe trebuie calculat coeficientul de
corelaţie.
Erorile apărute la măsurătorile continue ale valorilor mărimilor de mediu se minimizează
prin verificarea unui număr mic de măsurători în laborator, folosind un eşantion compus din probe
care au fost măsurate şi in situ. Datele măsurate în teren se pot compara cu cele de laborator, şi se
poate stabili eroarea care se face utilizând aparatele din teren în raport cu cele de laborator (mult
mai precise şi la care se pot repeta măsurătorile, în condiţii identice). Acest procedeu validează sau
invalidează modelul fizico-matematic, în funcţie de eroarea calculată, raportată la cea care este
necesară la măsurătoarea parametrilor respectivi (date în capitolul 3).
În general trebuie făcut un compromis între precizia cu care se măsoară, frecvenţa şi
numărul de locuri în care se face măsurătoarea şi costurile aparaturii de măsură. La luarea deciziei
pentru aceşti parametrii se iau în considerare modelele fizico – matematice de dependenţă a
mărimilor măsurate şi parametrii de care depind aceştia. Programele de monitorizare a aerului şi
apei au avut în vedere acest lucru şi s-au realizat deja reţele de măsurare a aerului şi în mare măsură
şi a apei. Noul SMIAR (sistem de monitoring integrat al apelor din România) prevede
monitorizarea mediilor: apa; sedimente/materii în suspensie; biota (aspecte calitative ale
organismelor vii - mediul de viaţă habitat); elemente hidromorfologice. Sunt prevăzute ca
programe: programul de monitoring de supraveghere (S) are ca scop evaluarea stării globale a
apelor, furnizând informaţii pentru: validarea procedurii de evaluare a impactului, proiectarea
eficientă a viitoarelor programe de monitoring, evaluarea tendinţei de variaţie pe termen lung a
resurselor de apă, inclusiv datorită impactului activităţilor antropice; programul de monitoring
operaţional (O) se realizează pentru corpurile de apă care sunt identificate ca având riscul să nu
îndeplinească obiectivele de mediu; programul de monitoring de investigare (I) se efectuează pentru
identificarea cauzelor depăşirilor limitelor şi pentru stabilirea impactului poluărilor accidentale;
programul CAPM are ca scop cunoaşterea impactului alterărilor hidromorfologice asupra apelor. La
nivel mondial a fost pornit un program GEMS (United Nations Environment Programme
GEMS/WATER ).
Elaborarea unui plan de monitorizare a imisiilor atmosferice include:
- identificarea unităţilor surselor de emisii poluante;
- analizarea tipurilor de poluanţi;
- stabilirea punctelor de control al imisiilor în zonele cu risc ridicat de poluare;
124
principale sunt date de stabilirea locurilor de prelevare a eşantioanelor, deci stabilirea unui model
fizico – matematic, a cărui veridicitate se efectuează pe baza testelor statistice.
1. Sistemul de măsurare autonom, cu frecvenţă de măsurare ridicată este în principiu format din
(Fig. 7.2):
lichid, gaz – solid; schimbări de fază (topire, solidificare, evaporare, condensare). Primul pas de
lucru este alegerea tipului de geometrie, 2D sau 3D. Este ales apoi pasul gridului. Pentru o
problemă dată este necesar să se parcurgă următoarele etape:
- importarea şi verificarea gridului
- selectarea tipului de rezolvare (de ex. sistem bazat pe calculul densităţii, a presiunii, etc.)
- selectarea modelului fizic cel mai adecvat (din punctul de vedere al turbulenţei, al numărului
de faze, etc.)
- stabilirea condiţiilor la limită
- stabilirea unei soluţii iniţiale
- stabilirea unor condiţii de convergenţă.
După rularea programului se analizează rezultatele din punct de vedere fizic. Programul furnizează
valori ale următoarelor mărimi:
- Forţe şi momente
- Coeficienţi medii de transfer termic
- Mărimi pe suprafaţă sau volum
- Fluxuri.
Modelarea cu programul FLUENT se poate efectua atât pentru faza gazoasă, cât şi pentru cea
lichidă. S-a utilizat acest model pentru cercetarea curgerii râurilor şi determinarea sedimentelor
(Shams, M., 2002).
Pentru a stabili dacă un model este valid se calculează covarianţa şi indicele de corelaţie.
Dacă datele eşantionului în locul şi momentul i sunt xi, iar datele modelului, în aceleaşi puncte i
sunt yi, iar mediile celor două serii sunt mX şi respectiv mY, atunci covarianţa între cele două serii
de date se calculează cu formula:
1
C= ∑ (x i − m X )(y i − m Y ) (7.1)
n
iar coeficientul de corelaţie Pearson este dat de relaţia:
rX, Y =
∑ (x i − m X )(y i − m Y ) (7.2)
∑ (x i − m X ) ⋅ ∑ ( y i − m Y )
2 2
Acest număr este în intervalul [-1,1]. Dacă rX,Y are valoarea apropiată de 1 sau de –1 modelul este
validat. În softul Excel corelaţia se face cu funcţia CORREL (). Relaţia dintre coeficientul de
corelaţie Pearson şi covarianţă este (sX şi sY sunt abaterile standard ale celor două serii de date):
C
rX, Y = (7.3)
s Xs Y
127
CAPITOLUL 8 _______________________________________________
CONFIGURAREA UNUI APLICAŢII DE MONITORIZARE A CALITĂŢII
MEDIULUI
Aplicaţiile de monitorizare a calităţii mediului sunt realizate fie la nivel local, de către
companii de producţie, fie la scară mai mare, regional, naţional sau transfrontalier, de către agenţiile
naţionale de mediu.
Aplicaţiile la scară mare au un pronunţat caracter ştiinţific şi folosesc cele mai performante
metode şi echipamente de măsurare a concentraţiilor poluanţilor aerului, apei şi solului dar, de
multe ori rezultatele procesului de monitorizare sunt folosite numai la informarea populaţiei din
zonele monitorizate despre nivelul de calitate a mediului şi nu la luarea unor măsuri de diminuare a
poluării aşa cum ar fi normal.
Aplicaţiile de monitorizare la nivel local au un caracter mult mai pragmatic datorită, în
primul rând, obiectivelor lor. O astfel de aplicaţie este cerută, de regulă, de un program de
conformare a cărui realizare conduce la obţinerea avizului sau acordului de mediu, prin urmare
motivaţia este foarte puternică. În acelaşi timp, în funcţie de complexitatea proceselor tehnologice
folosite de companie, procesul de monitorizare poate fi foarte complicat vizând toate subsistemele
de mediu: aer, apă, sol, biodiversitate, efectul de seră. În aceste condiţii, şi ţinând seama şi de
resursele disponibile în companie, alegerea echipamentelor de monitorizare poate deveni extrem de
sensibilă, mai ales din punctul de vedere al recuperării costurilor procesului de monitorizare.
În aceste condiţii, în acest capitol vom prezenta numai configurarea unei aplicaţii de
monitorizare a calităţii mediului la nivelul unei companii industriale pentru că problemele ridicate
sunt mai multe şi mai dificil de rezolvat.
8.4. Localizarea surselor de emisie pe tipuri de poluanţiAceastă etapă este necesară pentru
stabilirea punctelor de măsură ale emisiilor. În principiu, poluanţii sunt emişi în fiecare secvenţă de
130
flux tehnologic de produs dar, dacă sunt respectate documentaţiile tehnologice de produs, toate
aceste emisii sunt captate şi conduse către locurile unde are loc emisia în mediu: coşuri, platforme
de depozitare a deşeurilor, staţii de epurare a apelor reziduale.
O atenţie deosebită trebuie acordată emisiilor care sunt legate de riscul tehnologic (incendiu,
explozie, etc.) sau cel de mediu (contaminări, noxe, etc.), chiar dacă echipamentele tehnologice
aferente sunt dotate cu sisteme de supraveghere, control şi intervenţie automată.
Un alt obiectiv al acestei etape este acela de a stabili dacă aceste emisii sun continue sau
accidentale. Emisiile continue generează aşa numita “poluare cronică”, în vreme ce emisiile
accidentale sunt legate de riscul tehnologic şi de cel de mediu.
8.5. Stabilirea poluanţilor care vor fi monitorizaţi şi a obiectivelor procesului de monitorizare
În cadrul acestei etape se stabileşte care sunt poluanţii ce vor fi monitorizaţi prin măsurarea
parametrilor individuali (concentraţii pentru gaze şi lichide, densităţi pentru solide) şi, de asemenea,
care sunt poluanţii care vor fi monitorizaţi prin măsurarea unor parametri globali precum aciditatea,
turbiditatea sau conductivitatea.
Aceste decizii se iau, în primul rând, în funcţie de accesibilitatea ştiinţifică şi financiară a
metodei de măsurare a poluantului, dar şi de importanţa impactului generat. Costurile procesului de
măsurare pot fi un criteriu important de decizie atunci când contextul socio – economic o permite.
Costurile programului de monitorizare sunt suportate la început de producător dar, cel puţin
o parte din ele, ajung până la urmă să fie incluse în costurile produsului. Dacă un astfel de
produs concurează pe o anumită piaţă cu un produs similar care provine dintr-o ţară unde
legislaţia de mediu este mai permisivă şi care are, prin urmare costuri mai mici, produsul
care respectă legislaţia de mediu nu va rezista. În aceste condiţii este necesar ca o parte din
costurile procesului de monitorizare să fie preluate de cei care beneficiază de un mediu mai
curat, administraţia locală sau chiar cea centrală. Preluarea unei părţi din costuri se poate
realiza prin facilităţi fiscale cum ar fi reducerea temporară a unor taxe şi impozite.
Tot în cadrul acestei etape se stabilesc obiectivele procesului de monitorizare care, în
principiu sunt:
(1) Situarea la nivelul concentraţiilor limită admise;
(2) Situarea sub nivelul concentraţiilor limită admise în cazurile în care limitele de
suportabilitate ale ecosistemelor asociate cer acest lucru;
8.6. Descrierea domeniilor şi a frecvenţelor de măsurare
Această etapă este de o importanţă deosebită în decizia corectă de alegere a echipamentelor
de măsurare.
131
Domeniul de măsurare
Domeniul de măsurare este descris, în primul rând, de concentraţiile minime şi maxime ce
trebuie măsurate. Principala problemă este că între aceste două concentraţii pot fi diferenţe de
ordine de mărime, de la poluarea cronică la cea acută şi, de regulă, un echipament nu le poate
măsura pe amândouă.
O altă problemă este aceea că domeniul de măsurare trebuie să includă concentraţia limită
admisă pentru a marca atingerea obiectivului de mediu şi, de asemenea, concentraţiile de alertă,
respectiv alarmă, atunci când se monitorizează evenimente de risc tehnologic sau de mediu. De
multe ori aceste concentraţii au valori mai mici decât concentraţiile minime ce trebuie măsurate.
Frecvenţa de măsurare
Pentru orice parametru, individual sau global, ce caracterizează un fenomen de poluare,
frecvenţa de măsurare trebuie să fie în acord cu dinamica fenomenului de mediu. Dacă această
frecvenţă este mai mică sau egală cu durata schimbării fenomenului de mediu este în regulă, dar
dacă frecvenţa de măsurare este mai mare decât această durată este posibil ca tocmai valorile de
poluare acută să nu fie prinse de procesul de măsurare ceea ce, în cazul monitorizării riscului
tehnologic sau a celui de mediu, nu este deloc recomandat.
Din punctul de vedere al frecvenţei de măsurare procesele de măsurare sunt:
- procese de măsurare cu eşantionare continuă, pentru fenomenele de poluare cu o dinamică rapidă
(în apropierea momentului exploziei sau incendiului);
- procese de măsurare cu eşantionare periodică, pentru fenomenele de poluare cu o dinamică mai
lentă (majoritatea fenomenelor de poluare cronică);
- procese de măsurare cu eşantionare aleatoare, pentru fenomenele de poluare cu o dinamică foarte
lentă (eutrofizarea lacurilor).
8.7. Măsurarea şi monitorizarea
Criteriile care stau la baza deciziei de alegere a echipamentelor de măsurare sunt:
- principiul de măsurare să poată detecta poluantul ce trebuie monitorizat;
- domeniul de concentraţii;
- domeniul de sensibilitate ridicată al metodei să includă valorile tipurilor de concentraţii ce trebuie
măsurate;
- echipamentul să poată măsura cu frecventa stabilită pentru poluant;
- costurile echipamentului, ale procesului de măsurare şi al mentenanţei
şi au fost descrise pe larg mai sus.
132
CAPITOLUL 9 _______________________________________________
MONITORIZAREA EMISIILOR LA INSTALAŢIILE MARI DE ARDERE
a emisiilor anuale de dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx) şi pulberi provenite din instalaţiile
mari de ardere”;
OUG nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 84/2006, prin care se transpun prevederile Directivei nr. 96/61/CE privind prevenirea şi
controlul integrat al poluării - IPPC. În contextul în care instalaţiile mari de ardere (IMA) sunt în
totalitate instalaţii IPPC, conform prevederilor art. 12, autorizaţiile integrate de mediu trebuie să
conţină cerinţe corespunzătoare de monitorizare, frecvenţa şi metodologia specifică de măsurare,
proceduri de evaluare şi obligaţii privind furnizarea către autoritatea competentă pentru protecţia
mediului a datelor solicitate pentru verificarea conformării funcţionării instalaţiei cu cerinţele
prevăzute de autorizaţie;
Ordinul MAPAM nr. 818/2003, pentru aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de
mediu, cu modificările şi completările ulterioare;
OUG nr. 243/2002 privind Protecţia atmosferei, aprobată şi modificată prin Legea nr. 655/2001,
prin care se transpun prevederile Directivei nr. 96/62/CE privind evaluarea şi managementul
calităţii aerului;
Ordinul MAPM nr. 592/2002 pentru aprobarea Normativului privind stabilirea valorilor limită, a
valorilor de prag şi a criteriilor şi metodelor de evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de azot şi
oxizilor de azot, pulberilor în suspensie (PM10 şi PM2,5), plumbului, benzenului, monoxidului de
carbon şi ozonului în aerul înconjurător, prin care se transpun prevederile Directivei nr. 99/30/CE
privind valorile limită pentru dioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx), materii în suspensie şi
plumb în aerul atmosferic. În ce priveşte condiţiile tehnice stabilite prin Ordinul MAPPM
nr.462/1993 referitor la “Normele metodologice privind determinarea emisiilor de poluanţi
atmosferici produşi de surse staţionare”, aplicabilitatea acestuia se menţine în cazul IMA pentru alţi
poluanţi proveniţi din instalaţie decât cei reglementaţi prin HG nr. 541/2003, respectiv SO2, NOx şi
pulberi.
din mai multe puncte ale secţiunii transversale, stabilite în funcţie de tipul şi dimensiunile secţiunii.
În principiu, secţiunea canalului se împarte în mai multe arii egale, în centrele cărora vor fi
localizate punctele de prelevare. În general, numărul de puncte de prelevare creşte cu creşterea
secţiunii.
1. În cazul secţiunii transversale circulare, măsurările se efectuează pe două sau mai multe axe
(diametre) aflate în planul secţiunii de măsură. De regulă două axe sunt suficiente. Secţiunea
transversală este împărţită în inele concentrice de suprafeţe egale, în centrele cărora sunt amplasate
punctele de prelevare, pe axele de prelevare. Există două metode de alegere a poziţiei punctelor de
prelevare pe fiecare axă. Poziţia punctelor pe axa de prelevare ca şi numărul punctelor în cazul
metodei generale sunt indicate în SR ISO 9096/2005, Anexa B.
(a) în centrul secţiunii se plasează un punct de prelevare (Fig. 9.1); în acest caz pe o axă de
prelevare se situează un număr impar de puncte (metoda generală).
Fig. 9.1 - Dispunerea punctelor de măsură într-o secţiune circulară, metoda generală, pentru conducte cu
diametrul > 2 m, conform SR ISO 9096/2005, Anexa B
(b) în centrul secţiunii nu se plasează un punct de prelevare (Fig. 9.2); în acest caz pe axa de
prelevare se situează un număr par de puncte (metoda tangenţială)
Fig. 9.2 - Dispunerea punctelor de măsură într-o secţiune circulară, metoda tangenţială, pentru conducte cu
diametrul > 2 m, conform SR ISO 9096/2005, Anexa B
141
2. În cazul secţiunii rectangulare, suprafaţa se împarte într-un număr de arii, geometric asemenea cu
secţiunea totală (Fig.9.3):
Fig. 9.3 - Dispunerea punctelor de măsură într-o secţiune rectangulară, conform SR ISO 9096/2005, Anexa B
Fig. 9. 4 - Cazul 1: prelevare izocinetică; Cazul 2: viteză de aspiraţie prea mică; Cazul 3: viteză de aspiraţie prea mare
142
Asemenea efecte de separare sunt mai mari în cazul unei viteze mai mici de aspiraţie decât
în cazul depăşirii vitezei de aspiraţie necesare. Daca viteza de aspiraţie nu poate fi reglată cu
exactitate, atunci este preferabil să se selecteze viteza de aspiraţie mai mare decât viteza de curgere
în punctul de măsurare (max. 10%). Există sisteme manuale de prelevare, automatizate, ce măsoară
continuu viteza gazului rezidual şi reglează viteza de aspiraţie automat.
- asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea măsurărilor paralele prin metode de referinţă pentru
verificarea anuală sau ori de câte ori se impune;
- raportarea datelor/rezultatelor privind monitorizarea emisiilor;
- prezentarea dovezilor de parcurgere a procedurilor de asigurare a calităţii.
Pentru desfăşurarea măsurărilor de emisii trebuie amenajate locuri de măsurare cu respectarea
prevederilor standardelor de măsurare, a celor de asigurare a calităţii şi a celor de protecţia muncii.
Aceste locuri trebuie să fie uşor accesibile, dimensionate adecvat şi poziţionate astfel încât să poată
fi realizate măsurări reprezentative pentru comportamentul de emisie al instalaţiei.
BIBLIOGRAFIE_____________________________________________________
Bonasoni, P. et. al., 1995 - Continued NO2 measurements and Mt. Cimone Observatory (44o N) by
ground- based DOAS system, International Conference on Ozone in the Lower Stratosphere, May,
Halkidiki,Greece, p.85
Bott, M. H. P., 1971 – “The Interior of the Earth”, Edward Arnold (Publishers) Ltd., London
Bovensmann, H., 1999 - “SCIAMACHY: Mission Objectives and Measurement Modes” Journal of
the Atmospheric Sciences, Volume 56, Issue 2 , pp. 127–150 N.
Bulz, N., Bianca, I., Botezatu, M., Ştefănescu, V., Stoica, M., Căldăraru, F., 2007 - „Parteneriat
creativ de bunăstare: reconstrucţie, modelare, simulare întru natură, societate, gândire”, Editura
Paralela 45, Bucureşti, ISBN (10) 973-697-827-4
148
Glatthor., N. et. al., 1998 - “MIPAS-Transall Observations of the Variability of ClONO2 during
the Arctic Winter of 1994/95”, Journal of Atmospheric Chemistry 1573-0662 Volume 30, No.1
Griffiths, J., 2007 – “Variability of dissolved CO2 in the Pang and Lambourn Chalk rivers”
Hydrology and Earth System Sciences 11: 328-339
Gubbins, D., 1990 - “Seismology and plate tectonics”, Cambridge University Press
Harrison, R. M., de Mora S. J., Rapsomanikis, S., Johnstone, W. R, 1991 – “Introductory chemistry
for the environmental sciences”, Cambridge University Press, Cambridge
Health and environmental effects of pollutants in uww and ss - Pollutants in Urban Wastewater and
Sewage Sludge, http://www.environmental-expert.com
Hewett, C., J. M.,Quinn, P. F., Heathwaite, A. Louise H., Doyle , A., Burke, Sean, Whitehead, P. G.
Lerner, D.N., 2009 - “A Multi-Scale Framework for Strategic Management of Diffuse Pollution”
Environmental Modelling and Software, 24 (1). pp. 74-85
HG188/2002 – Norme tehnice privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti,
NTPA-011- http://www.foseseptice.ro/ro/pdf/anexa1_188.pdf
Huang, Z., 2004 - “Water Pollution Models based on Stochastic Differential Equations”
ICESat - http://icesat.gsfc.nasa.gov/
Impact assesment of the thematic strategy on soil protection -
http://eusoils.jrc.ec.europa.eu/esdb_archive/Policies/Directive/sec_2006_620_en.pdf
ISO standars soil - http://www.iso.org/iso/iso_catalogue.htm
Khlystova, I., 2007 - “Three Years of SCIAMACHY Carbon Monoxide Measurements”
ENVISAT Symposium
Koike, M., et al., 1999 “Assessment of the Uncertainties in the NO2 and O3 Measurements by
Visible Spectrometers” Journal of Atmospheric Chemistry, Vol. 32, No. 1
Langen, J., 2009 -“ Future European Atmospheric Missions”, EOS Aura Science Team Meeting 14-
17 September, Leiden, The Netherlands
Langen, J., 2006 -“ESA Spectroscopy Studies in Support of Spaceborne Atmospheric Composition
Sounding” Remote Sensing of the Atmosphere for Environmental Security, Springer Netherlands,
pp. 27-39
Legea nr.458 privind calitatea apei potabile - http://www.cdep.ro/pls/legis/
legis_pck.htp_act_text?idt=37178
151
Levine, J., Editor, 1985 - The Photochemistry of atmospheres, Earth, the Other Planets and the
Comets, Academic Press, New York
Lieven, C., 2009 - “Global ammonia distribution derived from infrared satellite observations”,
Nature Geoscience, Published online: 21 June 2009
Luisa T. Molina et.al, 1984- „FTIR-spectrometer-determined absorption coefficients of seven
hydrazine fuel gases: implications for laser remote sensing” Applied Optics, Vol. 23, Issue 21, pp.
3893-3900
MASS project- http://earth.esa.int/rtd/Projects/MASS/
Ministerul mediului, calitatea apei - www.mmediu.ro/other/phare/sitero/PDF-uri_facute/TR-
21_Scheme_de_clasificare_pentru_calitatea_apei.pdf
Ministerul mediului, calitatea solurilor -
www.mmediu.ro/departament_mediu/gestiune_deseuri/industriale/Ordin_344-2004_Namoluri.pdf
MIPAS - Interferometer - http://envisat.esa.int/instruments/mipas/
MISR - http://www-misr.jpl.nasa.gov/
MODIS - http://modis.gsfc.nasa.gov/; http://aqua.nasa.gov/about/instrument_modis.php
MOPITT - http://terra.nasa.gov/About/MOPITT/about_mopitt.html
Naranjo,E., 1997 - “A GIS based nonpoint pollution simulation model”-
http://proceedings.esri.com/library/userconf/europroc97/4environment/E2/e2.htm
NASA Project ARCTAS - www.nasa.gov/topics/earth/features/08-048_arctas.html
NASA satellites - http://ilrs.gsfc.nasa.gov/satellite_missions/list_of_satellites/
Neniţescu ,C. D., 1972 - Chimie generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti
Nevejans, D. 2006 - “Compact high-resolution spaceborne echelle grating spectrometer with
acousto-optical tunable filter based order sorting for the infrared domain from 2.2 to 4.3 µm”
Applied Optics, Vol. 45, Issue 21, pp. 5191-5206,
Notholt J., 1996 - " Stratospheric Trace Gas Measurements in the Near-UV and Visible Spectral
Range with the Sun as a Light Source Using a Fourier Transform Spectrometer," Appl. Spectrosc.
50, 583-587
Oelhaf, H. et. al., 1995 - Observation of the stratospheric composition near the Northern Polar
Circle with the new MIPAS-B2 instrument during SESAME phase, International Conference on
Ozone in the Lower Stratosphere, May, Halkidiki, Greece, p.107
OMI Sulfur Dioxide Group - http://so2.umbc.edu/omi/
Ordine emise de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului -
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame, www.legestart.ro;
Reţeaua Naţională de monitorizare a Calităţii Aerului - www.calitateaer.ro
152
Roşu, A., 1987 – “Terra, geosistemul vieţii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Santos, D, et al. 2007 - “Remote Sensing of Cloud-aerosol Effects from ENVISAT-AATSR Data:
A Case Study over the South of Portugal” ESA ENVISAT Symposium
Scott - Health and Safety - www.scotthealthsafety.com
SENSIDYNE Industrial Health and Safety Instruments - www.sensidyne.com
Shams, M., Goodarz, A., Smith, H., 2002 - “Computational modeling of flow and sediment transport
and deposition in meandering rivers”, Advances in Water Resources, Vol. 25, Issue 6, pp. 689-699
Smil, V., 1991 - General Energetics, Energy in the Biosphere and Civilization, John Wiley & Sons,
New York
SPOT satellite - http://spot4.cnes.fr/spot4_gb/spot4.htm#cooperat
SPOT VEGETATION - http://free.vgt.vito.be; http://www.spot-vegetation.com/;
Şerban, R., Cotigaru, B., Căldăraru, F., Petrescu, V., 1992 - Problematica deşeului în cadrul
produsului contemporan, Mediul înconjurător, vol. III, nr. 4, p. 13-17
Terra - http://terra.nasa.gov/ ESA - European Space Agency - http://earth.esa.int
United Nations, 1987 - "Report of the World Commission on Environment and Development."
General Assembly Resolution 42/187, 11 December 1987
United Nations Environment Programme GEMS/WATER - www.gemswater.org