AMENINŢAREA (AMENINŢĂRILE)

AMENINŢAREA (atitudinea creştinilor faţă de

ameninţările rău-voitorilor)
„Deci când auzi pe cineva că te ameninţă grozav şi-ţi spune că va aduce
asupra ta tot felul de necazuri, pagube, răni, moarte, caută către Domnul Care
risipeşte sfaturile neamurilor şi leapădă gândurile popoarelor ”. (Sf. Vasile cel
Mare, Omilii la Psalmi, Omil. la Psalmul XXXII, VI, în PSB, vol. 17, p. 255)
AMENINŢĂRILE (din partea lui Dumnezeu)
„(...) Când Cuvântul ameninţă, este evident că nu vrea să facă rău, că nici
nu duce la îndeplinire ameninţarea; punând în oameni teama, le opreşte pornirea
spre păcat şi-şi arată iubirea Sa de oameni.” (Clement Alexandrinul, Pedagogul,
Cartea I, Cap. VIII, 68.1., în PSB, vol. 4, p. 205)
„Aşa e Stăpânul nostru! Adeseori ameninţă, nu ca să prefacă ameninţarea în
faptă, ci ca, îndreptându-i pe cei ameninţaţi, să nu-i mai pedepsească. Dacă ar vrea
să-i pedepsească, ce rost ar mai avea să le-o spună mai dinainte? Dar nu vrea! De
aceea tot amână, zăboveşte, spune mai dinainte, tocmai pentru a le da prilej
păcătoşilor să fugă de păcat, să îmbrăţişeze virtutea şi să scape astfel de pedeapsă”.
(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omil. XXII, IV, în PSB, vol. 21, p. 264)
„…aşa fac şi părinţii care-şi iubesc copiii; când îi văd pe copii că pleacă de
lângă ei şi se duc să se joace cu alţi copii, pun slugile s-o facă pe sperietorii, pentru
ca, fiind cuprinşi de frică, să alerge copiii la sânul mamei lor. Tot aşa şi
Dumnezeu; trimite de multe ori asupra noastră ameninţări, nu ca să aducă
ameninţarea, ci ca să ne atragă la El. Iar când ne întoarcem la El, Dumnezeu stinge
îndată ameninţarea. Că de ne-am purta la fel şi în încercări şi în zile de linişte n-am
mai avea nevoie de încercări. Dar pentru ce vorbesc despre noi? Chiar sfinţii s-au
înţelepţit mult din aceasta”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia X, VII,
în PSB, vol. 23, p. 129)