Duminica a XXII-a după Rusalii - Bogatul nemilostiv 

Sufletul omului fără credinţă, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni şi de
Biserică este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, este ca
o fiinţă necuvântătoare, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale.

Pe lângă asemănări, între noi, oamenii, există şi multe şi felurite deosebiri. Deosebirile
acestea se leagă, unele, de însuşirile noastre fireşti, altele de îndeletniciri şi în sfârşit, altele de
mijloacele noastre de trai.
Dar oricât de mari ar fi deosebirile dintre oameni, ele nu merg niciodată până acolo
încât să înăbuşe în ei nevoia de a trăi împreună, de a se ajuta, de a se iubi. Oamenii, oricare le-
ar fi însuşirile, rangurile, situaţia materială, sunt creaţi să trăiască laolaltă, organizaţi în diferite
comunităţi.
Trăirea în societate, însă, aduce cu sine anumite obligaţii. Care este cea mai de seamă
obligaţie pe care cei avuţi, înstăriţi o au faţă de cei aflaţi în lipsuri? Răspunsul la această
întrebare ni-l dă în chipul cel mai lămurit, Evanghelia zilei de azi (Luca 16, 19-31) despre
Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.
În pericopa evanghelică de astăzi, Hristos Domnul ne descoperă destinul veşnic al
omului. Prin această pildă, Iisus, Învăţătorul nostru suprem, trimite spre noi o rază de lumină,
în legătură cu ce va fi dincolo.
Pentru noi, creştinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa
viitoare. Ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului
nostru, întorşi spre noi înşine şi să medităm asupra ei.
Sufletul omului fără credinţă, fără iubire, milă, dreptate, rupt de oameni şi de Biserică
este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt, este ca o fiinţă
necuvântătoare, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale.
Aşadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare - nu i se dă nume - care trăia
îmbrăcându-se în porfiră şi vison şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, de un
sărac cu numele Lazăr şi care stătea şi suferea la poarta bogatului.
Bogatul din Sfânta Evanghelie de astăzi era bogat ca toţi bogaţii, egoist, lipsit de inimă
şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pământeşti, indiferent la orice durere, privea cu
nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea la poarta lui şi de care, spune evanghelistul şi
câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor.

1
 Bogatul din Evanghelie reprezintă omul care-şi foloseşte rău posibilităţile, care face din
bogăţie un mijloc de plăcere, de distracţie şi de decădere religios-morală. În schimb, Lazăr
zace bolnav şi plin de bube.
În trupul lui bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de
Dumnezeu, ce îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu
cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de Dumnezeu. Iată icoana cea mai vie a mizeriei,
iată pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă.
Dacă pilda s-ar opri aici, am putea socoti viaţa o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se
opreşte aici. El arată că după această viaţă vine o altă viaţă, vine judecata: atunci se înţelege
planul lui Dumnezeu.
În această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa lui
Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să
cunoaştem că în moartea lor deosebirea este şi mai mare.
Se întâmplă că mor amândoi. Sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe
pământ, este dus de îngeri în raiul fericit, pentru vecie. Despre bogat se spune numai atât: că a
murit şi a fost îngropat; trupul s-a dus în pământ, iar sufletul în chinuri, în iad.
Cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel ce
ţinuse ochii lipiţi de cele pământeşti, îi ridică acum. Cel ce nu văzuse pe Lazăr, trecând, de
sute de ori, cu nepăsare pe lângă el, îl vede acum. Nu îndrăzneşte să se adreseze direct lui
Lazăr, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr să îl ajute.
Cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva
focului care îl chinuie, îl mistuie. Cu degetul de care-i era scârbă altădată să se atingă, cu
piciorul, dorea acum să-i aducă o alinare.
Cel ce se îmbrăca în purpură şi vison şi se desfăta cu mâncărurile cele mai alese şi cu
băuturile cele mai scumpe, se roagă acum pentru o picătură de apă, cu care să-şi potolească
setea şi clocotul văpăii de-a pururi nestinsă.
Dialogul dintre bogatul nemilostiv şi Părintele Avraam este de-a dreptul mişcător.
Părintele Avraam i-a grăit aşa: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi
Lazăr aşişderea, cele rele; iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti şi peste toate acestea,
între noi şi între tine prăpastie mare s-a întărit, căci cei ce vor să treacă de aici către voi să nu
poată, nici cei de acolo, la noi, să treacă”.

2
 Această prăpastie şi-a săpat-o chiar el, prin nemilostenia şi indiferenţa sa. El, bogatul,
dacă primea pe Lazăr într-o cămăruţă în casa lui, dacă îi îmbrăca trupul gol, dacă îi astâmpăra
foamea, adică dacă îl mângâia în suferinţele sale, se salva de la suferinţă pe el însuşi.
Acum vede bogatul ce schimbare mare a produs moartea.
Acum, ca într-o oglindă, îşi vede trecutul său. Acum vede pe sărmanul Lazăr cum zăcea
şi cât era de dispreţuit de toţi. Acum îşi vede chipul şi felul vieţuirii sale. Cel care n-a ştiut ce-i
suferinţa, acum este numai suferinţă.
Părerea de rău îl copleşeşte, dar era de prisos acum. Bogatul roagă, acum, pe Părintele
Avraam să trimită pe Lazăr la cei cinci fraţi, „să le mărturisească lor, ca să nu vină şi ei la
acest loc de muncă”. „Nu e nevoie, a zis Avraam lui. Au pe Moise şi pe prooroci; să-i asculte
pe dânşii”. Bogatul, însă, spune: „Nu, Părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la
dânşii, se vor pocăi”. Şi i-a zis Avraam lui: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, măcar
de ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede”.
Bogatul credea că dacă cineva va învia din morţi şi va povesti celor vii chinurile de
dincolo, lumea se va îndrepta. Dar ne întrebăm: are nevoie credinţa noastră de semne şi
minuni spre a fi tare, spre a fi mântuitoare de suflet?
Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel când ne zice: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte, fiţi
copii când e vorba de răutate. La minte fiţi oameni desăvârşiţi”, iar mai departe: „limbile
(adică semnele şi minunile) sunt semn nu credincioşilor, ci necredincioşilor, iar vorbirea
profetică (predica) dimpotrivă, nu necredincioşilor, ci credincioşilor” (I Cor. 14, 20-22).
Aşa zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Am fost învăţat să cred în Stăpânul şi fără să mi
se dea semne. Ştiu că am fost curăţit de păcate în Sfântul Botez, chiar dacă v-aş vorbi în
limbi”.
„Creştinul adevărat trebuie să creadă cu mintea, să aibă duhul discernământului, al
deosebirii duhurilor, ca el „să nu fie jucărie valurilor, purtat încoace şi încolo de orice vânt al
învăţăturilor” (Efes. 4, 13-14), cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel.
Există în viaţa şi în credinţa unor creştini o mare doză de copilărie, un infantilism al
credinţei, care se manifestă printr-o pornire şi o dorinţă de senzaţional, de minuni şi semne cu
orice preţ şi în toate împrejurările. Aceştia sunt tocmai de părerea bogatului ajuns în chinurile
iadului, după care, dacă ar învia cineva din morţi, deci dacă s-ar face semne şi minuni,
oamenii ar crede şi ar deveni mai buni.

3
 Noi, creştinii de azi, nu avem numai pe Moise şi pe prooroci, ci şi pe Hristos şi pe
Apostoli, pe sfinţi şi pe mucenici, pe Sfânta Biserică, purtătoare a darurilor cereşti. Hristos ne
luminează calea, ne pune înainte viaţa şi moartea, ne descoperă soarta bogatului nemilostiv şi
a săracului Lazăr. El ne cere să ridicăm ochii, ca şi bogatul nemilostiv la Părintele Avraam, ca
şi evreii în pustie la şarpele de aramă, încrezători în iubirea Lui şi siguri de dreptatea Sa.
Creşterea în Hristos, cu mintea şi cu darul lui Dumnezeu, presupune o dreaptă socoteală
asupra rostului vieţii acesteia trecătoare, a bunurilor ei şi mai ales, a avea totdeauna în vedere
viaţa veşnică, a fi convins că prin moarte nu se nimiceşte existenţa noastră, ci ea trece pe un
plan superior de viaţă, aşa cum ne învaţă Domnul Iisus în pilda de astăzi.
Pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr trebuie neapărat legată de Evanghelia
despre Judecata de Apoi, pentru ca să avem un tablou cât de cât înţeles, cât de cât complet şi
despre viaţa de dincolo.
La judecata de apoi, accentul va cădea pe milostenie. Ce ai făcut aproapelui tău, cu
aceea te vei întâlni dincolo. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Bogatul n-a fost condamnat
fiindcă a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv”.
Iar Sfântul Grigorie Teologul adaugă: „El nu este pedepsit că ar fi luat bunurile altora, ci
pentru că n-a ştiut să le folosească în mod folositor pe ale sale”.
Sfântul Ambrozie zice: „Nu a fost pedepsit că a lovit pe sărac, ci pentru că a fost un
adevărat ucigaş faţă de el lăsându-l să moară fără nici un ajutor”. Adevărul este că nu toţi
bogaţii se vor osândi, ci doar aceia care îşi trăiesc viaţa asemenea celui din pildă.
De asemenea, nu toţi săracii se vor mântui, ci numai aceia care îşi duc în mod creştinesc
crucea sărăciei, fără cârtire şi nu din vina lor devin săraci. Săracul Lazăr ne arată, prin propria
lui viaţă, calea ce duce spre Împărăţia lui Dumnezeu, calea jertfei, a răbdării, a credinţei, a
suferinţei.
Creştinul învrednicit de Dumnezeu cu averi să trăiască cumpătat, să-şi privească averea
ca pe un talant primit de la Dumnezeu, pe care s-o înmulţească, prin muncă cinstită şi cu care
să aline şi durerile altora, mai ales în timpul nostru, când este atâta lipsă şi necaz.
Să nu uite că pentru noi şi a noastră mântuire: „s-a sculat cineva din morţi”, Domnul
nostru Iisus Hristos, care ne-a arătat calea ce duce la dreapta Sa când va veni ca judecător,
calea care este milostenia şi pe care să o împlinim.
Din pragul morţii, săracul Lazăr te mai cheamă o dată să-i vii în ajutor. Nu lăsa ca
sărăcia şi întristările lui să-l împingă, fără de vreme, în moarte. Aleargă degrabă şi ajută-l,

4
lăsându-te călăuzit pururi de adevărul acestor cuvinte ale Sfântului Ambrozie: „Cine-şi aduce
aminte de necazul celor săraci, va avea în ziua judecăţii, pe Domnul însuşi dator cu milă faţă
de el”. Amin.