7 cărţi despre sensul vieţii 

sunt doar câteva sugestii de lectură, care vizează o temă universală,

abordată, de-a lungul timpului, din diverse perspective – filosofice, religioase, literare, ştiinţifice,
axiologice etc. “Trebuie mai multă inteligenţă pentru a găsi sensul vieţii decât pentru a
lansa rachete în cosmos”, spunea un scriitor şi filosof francez, din secolul trecut, Christian
Chabanis, şi pentru a dobândi această inteligenţă este nevoie de repere – in realitatea imediată,
dar si in cultură.

Literatura, implicit, prin universurile ficţionale pe care le creează, dincolo de preocuparea pentru
dimensiunea estetică, dincolo de direcţii, tendinţe, curente literare, epoci, a fost/ este în căutarea
continuă a unui sens al vieţii, a înţelegerii ideii de destin, a rostului omului în această lume, a
misterului existenţei lui. Viaţa inspiră literatura, literatura, la rândul ei, construieşte lumi
imaginare compensatorii în raport cu realitatea. Pe de altă parte, filosofia, religia, ştiinţa,
cu mijloacele specifice, sunt în căutarea unui astfel de sens.

Iată 7 cărţi despre sensul vieţii, a căror valoare a fost confirmată de timp, de critica de
specialitate, de cititori, şi în care fiecare poate găsi răspunsuri pentru momentele în care simte că
adevăratul drum este/ ar trebui să fie în altă parte sau pentru a privi existenţa din perspective mai
nuanţate, care să ne apropie de eul nostru profund:

Herman Hesse, scriitor german, este cunoscut, mai ales, pentru trei dintre romanele sale, toate
capodopere – “Lupul de stepă”, “Jocul cu mărgele de sticlă” şi “Siddhartha” – pentru care a
şi fost răsplătit, în 1946, cu Premiul Nobel pentru Literatură, fiind apreciat pentru “inspiratele
sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri
umanitare clasice și înalte calități ale stilului“.

Publicat în 1922, “Siddhartha” este un roman filosofic, o carte care aduce în atenţia
cititorului drumul căutării sinelui, parcurs de un tânăr (al cărui nume dă şi titlul cărţii şi care nu
trebuie confundat cu Siddhartha Gautama, fondatorul budismului), în atmosfera Indiei, cu multe
veacuri în urmă.

Încercând să atingă iluminarea, la capătul unui lung proces de autocunoaştere, personajul lui
Hesse refuză să se alăture comunităţii de călugări, al cărei maestru spiritual este Gautama
Buddha, convins fiind că înţelepciunea nu se dobândeşte prin înrolarea într-o doctrină, nu se
poate transmite de la maestru la discipol, dobândirea înţelepciunii trebuie să fie un demers
individual: “Când egoul, în toate formele sale, va fi fost cucerit, când toate patimile și toate
ispitele care vin din inimă vor tăcea, atunci va avea loc marea minune, trezirea Ființei
interioare și misterioase care trăiește în mine”, mărturiseşte, la un moment dat, protagonistul.
Pentru a atinge o astfel de stare de înţelepciune şi fericire, Siddhartha parcurge un drum lung şi
complicat, de-a lungul căruia învaţă şi trebuie să-şi găsească puterea de a se elibera de orice
formă de ataşament material şi psihologic, de bunuri (provine dintr-o familie înstărită şi a avut o
copilărie şi o adolescenţă fericite), de amintiri, de emoţii, de sentimente. Se pierde uneori, dar are
puterea să se desprindă de slăbiciuni, de tentaţii şi să ajungă să înţeleagă “sensul vieţii” prin
iluminare.

Aproape toate romanele lui Herman Hesse se construiesc în jurul acestei teme centrale – Care
este sensul vieţii? Unde trebuie căutată fericirea? “Lupul de stepă”, prin personajul său
central, surprinde natura duală a firii umane. Protagonistul Harry Haller este un savant neadaptat
lumii în care trăieşte, deziluzionat, care se declară scindat între două tentaţii: una bazată pe
nevoia de izolare, de singurătate, aproape sălbăticie, motiv pentru care se autodefineşte ca „lupul
stepelor”, iar cealaltă dictată de dorinţa de integrare în societatea burgheză, care îi place și pe
care o caută iar și iar, în ciuda tuturor criticilor pe care i le aduce.

Romanul “Lupul de stepă” debutează chiar cu mărturisirea acestei “nemulţumiri”

existenţiale, în care mulţi cititori se pot regăsi: “Trecuse și ziua de azi la fel ca toate celelalte;
o păcălisem, o omorâsem şi pe aceasta, încetişor, cu primitivitatea şi timiditatea artei mele de a-
mi duce traiul; lucrasem câteva ore, cotrobăisem prin nişte cărţi vechi […] îmi făcusem
exerciţiile de respiraţie şi, din comoditate, renunţasem de data aceasta la exerciţiile de gândire,
mă plimbasem timp de o oră, observând cum norii cirus desenau pe cer contururi frumoase,
delicate, încântătoare.

Toate acestea erau foarte plăcute, la fel ca şi cititul în cărţi vechi sau ca şi baia fierbinte, dar —
punându-le cap la cap — ziua de azi nu fusese nici prea plăcută, nici strălucită, nu fusese o zi
norocoasă şi cu bucurie, ci una din acele zile care, încă de multă vreme încoace, aveau să fie
pentru mine ceva normal şi obişnuit: zile potrivit de plăcute, fără doar și poate suportabile,
acceptabile, indiferente…”.
“Jocul cu mărgele de sticlă” este, cu siguranţă, cel mai complex, cel mai dens în semnificaţii
dintre romanele lui Herman Hesse. A fost publicat pentru prima dată în 1943, în Elveţia, pentru
că, în Germania, autorităţile naziste îl interziseseră pe scriitor. Cartea se construieşte, ca şi
celelalte, în jurul cunoaşterii de sine (a personajului central, Joseph Knecht), la nivel metaforic
“jocul cu mărgele de sticlă” fiind “jocul vieții în genere, care curge la nesfârșit, dedublată
în bătrânețe și tinerețe, în zi și noapte, în yang și yin.”

Acţiunea cărţii se desfăşoară în viitor, în Europa secolului al XXIII-lea, când un grup de

intelectuali de elită, izolaţi de lume, încearcă să se perfecţioneze în jocul cu mărgele de sticlă, joc
care, deşi nu este definit foarte clar, se ştie că “a existat dintotdeauna”, că presupune o înaltă
cunoaştere a filosofiei, istoriei, literaturii, matematicii, logicii.
Mesajul romanului “Jocul cu mărgele de sticlă”, o scriere care nu poate lipsi din seria celor 7
cărţi despre sensul vieţii, este extrem de actual, pentru că transmite ideea că, într-o lume în care
gândirea îşi pierde rolul, puritatea şi vigilenţa, intr-o realitate în care cunoaşterea,
demersurile intelectuale, educaţia sunt abandonate, inevitabil se instalează haosul. Căutarea
sinelui, într-un parcurs iniţiatic (al protagonistului), este, de fapt, chiar căutarea sensului vieţii de
către umanitate, în general.