1.

LECȚII CLASA A A XI-A:

1.1. FORME DE ORGANIZARE STATALĂ: 

În întreaga istorie întâlnim două forme de guvernare, monarhia şi

republica. Monarhia este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este deţinută
de o persoană (rege, împărat, principe, domnitor etc.) care moşteneşte puterea de la un
membru din familia sa şi o deţine pe durata întregii vieţi. Familia domnitoare se
numeşte dinastie. Există cazuri în care monarhia se bazează principiul electiv-ereditar,
adică monarhul este ales dintre membrii dinastiei (cazul Ţărilor Române în perioada
medievală). Republica este forma de guvernare în care funcţia supremă în stat este
deţinută de o persoană sau un grup de persoane alese pe o perioadă limitată de timp. Există
însă republici dictatoriale în care şeful statului ajunge la putere (prin alegeri sau lovitură de
stat) şi rămâne în funcţie pe o durată nelimitată (până la moarte sau până când este
înlăturat). În funcţie de ponderea pe care îl au, în conducere unui stat, puterea executivă
(şeful statului şi guvernul) şi puterea legislativă (parlamentul), întâlnim mai multe sisteme
politice: parlamentar, prezidenţial şi semiprezidenţial.

Sistemul parlamentar este sistemul în care şeful statului are doar o putere simbolică
(sau un rol decorativ), iar cea mai importantă instituţie este parlamentul. Parlamentul alege
guvernul (membrii guvernului sunt parlamentari) şi poate determina demisia acestuia (de
obicei când guvernul nu reuşeşte să aibă majoritate în parlament la votarea unei legi iniţiate
de el). Dar şi guvernul poate dizolva parlamentul în anumite condiţii. Ţările care au sistem
parlamentar sunt, din punct de vedere al formei de guvernare, republici sau monarhii. Într-
o republică parlamentară şeful statului este ales de parlament (de ex. Italia). Astăzi toate
monarhiile democratice au sistem parlamentar, statul model fiind Anglia.

Sistemul prezidenţial este sistemul în care şeful statului deţine puteri foarte mari, de
obicei el este şi prim-ministru. Dar preşedintele nu poate dizolva Parlamentul şi nici
parlamentul nu poate demite guvernul sau preşedintele. Statul reprezentativ este S.U.A.,
unde preşedintele este, în plus, comandant suprem al armatei şi are rol hotărâtor în
conducerea politicii externe şi tot el numeşte cei 9 membri ai Curţii Supreme de Justiţie.

Sistemul semiprezidenţial este sistemul în care primul ministru guvernează iar

preşedintele, care numeşte primul ministru, are rol de arbitru al vieţii politice. Preşedintele,
ales prin vot universal, are atribuţii importante: numeşte primul ministru, aprobă
componenţa guvernului (propusă de primul ministru), poate respinge o lege votată de
parlament şi o retrimite acestuia spre analiza, poate dizolva parlamentul, poate iniţia un
referendum. Modelul republicii semiprezidenţiale este Franţa.

După criteriul naţional, întâlnim state naţionale, cu o naţiune dominantă, şi, state

multinaţionale, în care există mai multe naţionalităţi, fără ca vreuna să aibă o pondere
dominantă. Niciun stat nu este pur naţional, peste tot existând minorităţi.

După rolul pe care îl au în stat administraţia locală şi administraţia centrală, întâlnim:

*State centralizate, în care puterea centrală, aflată în capitala statului, emite legi pentru
întreg teritoriul şi controlează îndeaproape administraţia locală. De exemplu, în România,
guvernul numeşte prefecţii (conducătorii judeţelor) iar singurul organ legislativ este
Parlamentul de la Bucureşti.

*State federale, în care puterea centrală are competenţe restrânse la nivel local pentru că
acolo există organe legislative şi executive autonome, similare celor centrale. De exemplu,
fiecare dintre cele 50 de state care formează S.U.A., are propria sa constituţie, este condus
de un guvernator, ales prin vot universal şi de un Congres propriu.

1.2. IDEI ȘI REGIMURI POLITICE: 

 În epoca contemporană există trei tipuri majore de regimuri politice: regimuri
democratice, regimuri totalitare şi regimuri autoritare.

Regimul politic democratic se caracterizează prin: separaţia puterilor în stat:

puterea legislativă (face legile: Parlamentul), puterea executivă (le pune în aplicare: şeful
statului şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile
judecătoreşti); respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; dreptul de vot universal;
existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism). 

Regimul politic totalitar se caracterizează prin: controlul total al statului asupra

economiei, culturii şi societăţii în general; nerespectarea principiului separaţiei puterilor în
stat; existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator; nerespectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unei poliţii politice care reprimă orice
protest împotriva regimului; realizarea unei intense propagande care promovează ideologia
partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său. 

Regimul politic autoritar se caracterizează prin existenţa unui lider cu puteri

dictatoriale şi nerespectarea unora dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Ideologii (curente, doctrine) politice:

Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a

societăţii. Cele mai importante ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul,
socialismul şi naţionalismul.

Liberalismul: Definiţie: este ideologia politică ce promovează drepturile şi libertăţile

individuale ca valori fundamentale în organizarea societăţii. Originile doctrinei liberale se
află în scrierile filosofilor iluminişti John Locke, Montesquieu, şi Jean Jacques Rousseau
(secolul al XVIII-lea). Ea a apărut ca reacţie la societatea de tip feudal, bazată pe privilegiile
nobilimii. Adepţii: în secolul al XIX-lea liberalismul era ideologia politică a burgheziei.

Principiile liberalismului clasic: drepturile naturale ale omului sunt: viaţa,

libertatea şi proprietatea; toţi oamenii trebuie să fie egali în faţa legii; statul trebuie
organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (cea
care face legile: Parlamentul), puterea executivă (cea care le pune în aplicare: şeful statului
şi guvernul), puterea judecătorească (veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile
judecătoreşti); intervenţia redusă a statului în viaţa socială şi economică. Statul trebuie
să vegheze doar la aplicarea corectă a legilor, lăsând libertate iniţiativelor individuale
(teoria statului minimalist). Se afirmă principiul laissez-fairre, laissez-
passer pentru libertatea economică, ce presupune producţia liberă şi trecerea mărfurilor
dintr-o ţară în alta cu taxe vamale mici sau fără taxe vamale; societatea evoluează într-
un progres permanent; pentru a realiza progresul, statul trebuie să aplice reforme
radicale.

Evoluţii: în secolul al XIX-lea liberalismul susţinea dreptul de vot cenzitar ( votau doar
cei cu avere); la începutul secolului XX liberalii acceptă votul universal, punându-se astfel
un semn de egalitate între liberalism şi democraţie; după al Doilea Război Mondial se
afirmă neoliberalismul, o variantă a liberalismului care susţine intervenţia statului în
economie în anumite momente, pentru a face faţă crizelor economice şi pentru realizarea
unor reforme cu scopul protecţiei sociale; astăzi partidele liberale sunt cele care, prin
programele lor politice, favorizează investiţiile economice. Totuşi, pentru a câştiga
electoratul de stânga, liberalii au început să adopte tot mai des şi măsuri de protecţie
socială.

Conservatorismul: Definiţie: este ideologia care promovează tradiţia, moderaţia şi

armonia socială. Originile doctrinei conservatoare se găsesc în scrierile care au criticat
Revoluţia Franceză, apărute la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea. Englezul Edmund Burke este considerat părintele conservatorismului, prin lucrarea
sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze. Adepţii: în secolul al XIX-lea
conservatorismul era ideologia politică a nobilimii.

Principiile conservatorismului: societatea trebuie construită pe valori morale de

tradiţie creştină; societatea este produsul natural al evoluţiei istorice treptate, de aceea
reformele politice trebuie să respecte tradiţia istorică; revoluţiile au bulversat societatea
fără să-i asigure progresul; progresul poate fi realizat treptat (şi nu în salturi, cum
doreau liberalii), prin reforme moderate, care să păstreze ordinea socială; comunitatea
este mai presus decât individul, de aceea oamenii trebuie educaţi în spiritul îndeplinirii
îndatoririlor către societate.

Evoluţii: în prima jumătate a secolului al XIX-lea, conservatorii erau adepţi ai monarhiei

absolutiste (cu excepţia celor din Anglia). Ulterior au acceptat monarhia constituţională; la
început, partidele conservatoare erau alcătuite din nobili. Pe măsură ce ne apropiem de
secolul XX, conservatorii sunt din categorii sociale diverse, ajungând apoi să nu mai aibă
importanţă originea social; astăzi partidele conservatoare din statele democratice pledează
pentru o societate stabilă, reforme moderate, apărarea valorilor tradiţionale: morala
creştină, drepturile familiei etc.; conservatori sunt consideraţi, astăzi, şi cei care vor
restaurarea unui regim politic anterior (de exemplu, în statele din Europa de est, adepţii
comunismului sunt consideraţi conservatori).

Socialismul: Definiţie: este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea

proprietăţii private în folosul statului sau al comunităţii. Originile socialismului se găsesc
în scrierile câtorva gânditori francezi (Saint Simon, Charles Fourier) şi englezi (Robert
Owen) din perioada 1820-1830, care propuneau construirea unei societăţi în care să existe
egalitate perfectă, prin trecerea tuturor bunurilor în proprietatea unei comunităţi. Aceşti
gânditori au fost numiţi socialişti utopici. Filozoful german Karl Marx a pus bazele,
după 1848, a ceea ce s-a numit socialism ştiinţific (sau marxist), cea mai cunoscută
formă de socialism până la jumătatea secolului XX. Socialismul a apărut ca reacţie la
liberalism şi conservatorism, scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii muncitorilor. Adepţii: în
secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi de
societatea capitalistă.

Principiile socialismului marxist: în toate epocile istorice au existat două clase sociale
antagonice: deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi
cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă
permanentă, luptă de clasă, care a contribuit la evoluţia istorică a societăţii. În secolul
XIX cele două clase sociale sunt burghezia şi muncitorimea (proletariatul, în limbajul lui
Marx); statul a fost totdeauna un instrument folosit pentru apărarea clasei exploatatoare;
când muncitorii, clasa exploatată din societatea capitalistă, îşi vor da seama de mizeria în
care trăiesc şi vor dori să schimbe situaţia, înseamnă că au ajuns la conştiinţa de
clasă. Proletariatul va lua atunci conducerea în urma unei revoluţii care va înlătura
burghezia; realizarea unei societăţi egalitare nu se poate face decât prin preluarea
puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura
o dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie)
în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este
dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei; când se va ajunge la egalitatea perfectă între
cetăţeni atunci statul va dispărea de la sine şi noua societate, în care bunurile vor fi
stăpânite în comun, se va numi communism; ateismul, negarea existenţei oricărei
divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită de categoriile bogate
pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Evoluţii: la sfârşitul secolului al XIX-lea socialiştii au început să se divizeze în cei care

doreau instaurarea socialismului pe cale paşnică (socialişti și social-democrații) şi cei
care spuneau că acest lucru nu se putea realiza decât printr-o revoluţie violentă
(comunişti); în timp socialiştii au acceptat menţinerea proprietăţii private iar după 1918
au participat la guvernare în regimuri democratice capitaliste. Comuniştii marxişti nu au
acceptat proprietatea privată. Ei au condus doar în regimurile totalitare; după 1950 social-
democraţia s-a desprins total de marxism. Astăzi socialiştii sau social-democraţii propun,
prin programele lor politice, o atenţie mai mare pentru categoriile defavorizate ale societăţii
prin măsuri de protecţie socială (măriri de pensii, de ajutoare de şomaj sau de ajutoare
băneşti pentru diverse categorii sociale defavorizate).

Naţionalismul: Definiţie: este ideologia care promovează interesul naţional în faţa

intereselor individuale sau de grup şi în faţa intereselor altor
naţiuni. Originile naţionalismului se găsesc în Declaraţia Drepturilor Omului
şi Cetăţeanului, adoptată în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789. Aici se specifică faptul
că toţi oamenii sunt egali în drepturi şi că puterea politică vine de la naţiune. Astfel, se
trece de la conceptul de supus al regelui la acela de cetăţean al unei naţiuni. Toţi
locuitorii statului fuseseră până atunci datori să-i slujească regelui, de acum înainte vor fi
datori să slujească naţiunea sau patria. Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup
social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, naţionalismul este identic cu
liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai apropiat de conservatorism.

Principiile şi evoluţii: Naţionalismul nu are principii clare, ca celelalte doctrine politice,

singura idee constantă fiind dragostea de patrie, dar aceasta este înţeleasă în diverse
moduri. Astfel, pentru popoarele aflate în graniţele unor imperii sau divizate în mai multe
state, naţionalismul avea ca scop eliberarea de sub stăpânire străină şi formarea
unui stat naţional (cazul italienilor, românilor, polonezilor, popoarelor din Peninsula
Balcanică în secolul al XIX-lea). Acest tip de naţionalism este foarte apropiat de liberalism şi
de curentul cultural romantic. În Franţa, omul de cultură Ernest Renan a teoretizat ceea
ce s-a numit apoi naţiunea electivă, spunând ca o naţiune este formată din toţi oamenii
care aleg să convieţuiască împreună pe un teritoriu. Filozoful german Gottfried Herder a
definit naţiunea ca un grup de oameni care au aceeaşi origine etnică, aceleaşi tradiţii
culturale, aceeaşi istorie, vorbesc aceeaşi limbă. El consideră că fiecare naţiune are un spirit,
care este imprimat genetic în fiecare dintre membrii săi (spiritul poporului). Concepţia
despre naţiune a lui Herder, numită naţiunea etnoculturală, a fost cea care s-a impus la
majoritatea popoarelor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După 1870 a
apărut naţionalismul xenofob care promovează nu numai dragostea de patrie ci şi ura
faţă de străinii consideraţi duşmanii naţionali (în Germania ura faţă de francezi, în Franţa
ura faţă de germani etc.). Acest tip de naţionalism se numeşte de extremă
dreaptă. Principiile sale de bază sunt: superioritatea genetică a anumitor naţiuni, dispreţul
faţă de liberalism sau democraţie, idealizarea trecutului istoric, exaltarea războiului ca
mijloc de rezolvare a conflictelor.

Clivajul stânga-dreapta în cadrul spectrului politic: În timpul Revoluţiei franceze

din 1789, în cadrul Adunării Naţionale, revoluţionarii s-au aşezat în stânga Preşedintelui
Adunării, adepţii monarhiei absolutiste în dreapta. De atunci s-a obişnuit ca partidele să fie
grupate în partide de stânga şi dreapta. Partidele de stânga sunt cele care doresc reforme
pentru categorii cât mai largi de cetăţeni, cu predilecţie pentru cei mai săraci sau mai
defavorizaţi, partidele de dreapta sunt mai elitiste. În viaţa politică acelaşi partid poate să
ajungă mai spre dreapta sau mai spre stânga, în funcţie de ideologia celorlalte partide
concurente. Astfel, liberalii, care iniţial s-au aflat la stânga spectrului politic (la dreapta erau
conservatorii), au ajuns apoi la dreapta, după ce au apărut socialiştii. Astăzi partidele de
extremă dreaptă sunt cele naţionaliste xenofobe iar cele de extremă stângă sunt partidele
comuniste.  

Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX:

  Democraţia ca regim politic a apărut în Antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î.

Hr) şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii
publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru că
toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă
presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de
aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă. Caracteristicile regimului politic
democratic (practici democratice): separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),
dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929): Cea mai veche democraţie modernă

a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul XIX.
Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea
(adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în
stat), devin, după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot
universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice
majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două
partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi
Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a
socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide
politice care participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga
(pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern
singur). O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor
socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi
pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea
proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului
marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni
pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială:
acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori
ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială. Din punct de vedere
economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până
în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de
aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi
petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau
credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938): În perioada 1929-1933

statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se
manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse
şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi, dar şi a fermierilor,
şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională,
care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai
importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin
Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat
limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări publice pentru a angaja
şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite
fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe
state europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele
extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să
câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX: Tragedia provocată de

cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea
populaţia Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a
doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată
reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În
1957, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa
Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza
actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi
ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei
Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul
democratic, tocmai pentru că acest model politic a generat bunăstare în Occident.

Regimuri politice totalitare în Europa:

Caracteristicile regimului politic totalitar: controlul total al statului asupra
economiei, culturii şi societăţii în general; nerespectarea principiului separaţiei puterilor în
stat; existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator; nerespectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; existenţa unei poliţii politice care reprimă orice
protest împotriva regimului; cenzura severă a mijloacelor de comunicare in
masă;  realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o
imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi a liderului său. Regimurile politice
totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă
(comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut
ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost
desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în
proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul
extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.):

Rusia în 1917: Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din
populaţie era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de
cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de
constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă
de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic
liberal. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor
şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia
a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-

1924): Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus
de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii
au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii
şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul
lor a fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917
nu a reuşit să rezolve problemele economice ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a
numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). Regimul comunist rus
s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de
Lenin în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au legitimat măsurile
dure luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale
societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai
poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924): A fost

creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau
consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost
executată (în total 11 persoane). Libertatea presei a fost desfiinţată. Băncile, fabricile şi
marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului. Ţăranii au fost obligaţi să
dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi. Toate instituţiile erau
controlate de membrii partidului comunist. Celelalte partide politice au fost marginalizate,
iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât
pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun decret special. Conform Constituţiei
din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o adunare
parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul federal
Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un Comitet Central
Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat. Guvernul, numit Consiliul
Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri foarte mari
deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu era menţionat
în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel care deţinea cu
adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era membru al partidului şi dădea,
astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid şi, implicit, în faţa
şefului suprem, Lenin.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953): În 1922 Lenin s-a

îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între
mai mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte
ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a
instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste: Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei

politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi
adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor
care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces
sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau
nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică. Această
acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor,
au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului
(aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul
populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până
în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo.
Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de
morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei. În perioada 1928-1933 s-a

realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea statului. El
era muncit de ţărani în comun în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau
colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat
aproximativ 4 milioane de morţi. În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte
planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură
industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi
de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi.
U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării
forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în

stat. Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al
U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii
legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era
singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul
Comunist.Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era
de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi
sociale.
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în
mijloacele de comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau
membri de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta
realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care
veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui
în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această
propagandă a fost atât de eficientă, încât, chiar şi astăzi, o parte a populaţiei Rusiei îl
consideră pe Stalin un erou civilizator. 

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943):

Italia după Război - Naşterea fascismului: Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de

pace de la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte teritorii din
fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după
război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de
proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a
comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul
Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini.
Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi),
conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor
grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi
chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al
oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se
spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se
chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele.
Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

Caracteristicile ideologiei fasciste: Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai

ales cel al Romei antice. Acest lucru se putea observa chiar din însemnul
partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure (de unde şi numele
de Partid Fascist). Fasciile erau purtate în Roma antică de către lictori, gărzile de corp care
însoţeau magistraţii superiori ai statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a
acorda pedepse corporale şi pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline.
Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei
într-o mare putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească
vechiul Imperiu roman. Partidul promitea astfel şi răzbunarea faţă de tratatele de pace de la
Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute. Promovarea religiei catolice. Religia
catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei. Cultul forţei, al curajului şi al
tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate în sens democratic, spunând că
inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere. Respingerea liberalismului şi a
socialismului. Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al
multor proprietari. Fascismul a constituit modelul pentru partidele de extremă dreaptă din
întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.

Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat
puţine mandate în Parlament, fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în
Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o împiedice (au preluat ei transportul în
comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus simpatia unei
părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul
asupra Romei: 30 000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele
spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de
către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a refuzat să trimită
armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a
cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare.

Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare: În primii doi ani, Mussolini a respectat
regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat violenţe şi nereguli
care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la
aceste nereguli, a fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat
totalitar. Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe
motiv că trebuie să facă ordine în ţară şi să înlăture pericolul socialist. Au fost interzise
celelalte partide politice şi sindicatele (1925). S-a introdus cenzura presei. Mussolini
a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere.
În 1939 Parlamentul s-a autodizolvat. Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în
Partidul Fascist pentru a promova în funcţii. În locul sindicatelor au fost create
asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite corporaţii. Autarhia economică:
Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi exporturile au
fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză
economică. Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa
unor tribunale speciale. OVRA a arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10.
Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total
asupra societăţii şi a folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte
nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă de măsurile economice. În
1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război.
Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui
Mussolini formându-se un nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva
grupări fasciste au luptat în continuare de partea Germaniei. În retragere, germanii l-au
eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani comunişti l-au
recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost dus
la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.

c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945):

Germania în perioada 1919-1933. Apariţia Partidului Nazist: Poporul german s-a

simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe
mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război,
trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai
multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o
republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte
gravă, înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta.
Marca s-a devalorizat extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în
1923 s-a ajuns la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii următori însă,
Germania a obţinut împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a
câştigat încrederea populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită
iniţiativelor pacifiste. Dar marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul
german într-o situaţie dificilă. În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist
Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de extremă dreaptă; în 1921 liderul
său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa brună, iar
Hitler era numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un
rol foarte important pentru partidele extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a

încercat să dea o lovitură de stat pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein
Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia” naziştilor. În această carte se arăta, pe
baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi
inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor: Inegalitatea raselor a fost ideea
călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară era aşa-numita rasă ariană
(prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră că
arienii nu au existat, ci au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Popoarele latine erau considerate o rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta
cea mai de jos, negrii, ţiganii şi evreii (rasa semită). Între aceste rase există o luptă pentru
supravieţuire pe care o câştigă doar rasele superioare, zicea Hitler, de aceea rasele nu
trebuie să se amestece între ele, deoarece strică puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea
să stăpânească lumea, deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru.
Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un
imperiu universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.
Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles. Respingerea
democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul
Nazist ajunge o forţă politică importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi
micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de către evrei. Naziştii câştigă şi
încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de socialişti.
Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea
partid din parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a
refuzat să numească cancelar (prim-ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră
alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă s-au menţinut în
preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie 1933.

Practici totalitare: În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul

german şi dau vina pe comunişti pentru acesta. Hitler cere puteri depline în parlament,
motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor, iar parlamentul le votează. În
1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al Germaniei.
Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte
partide se autodizolvă, astfel că naziştii ajung partid unic în 1933. Hitler elimină apoi
posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea trupele
înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA, de către garda
personală a lui Hitler, trupele SS, în aşa-numita noapte a
cuţitelor lungi. Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele
instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau
executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în lagăre. Politica antisemită
(împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor,
excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva
proprietăţii lor. În 1935 au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau
că este cetăţean german doar acea persoană care este de origine pur germană şi
interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost daţi afară din şcoli şi
din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate şi alte
măsuri împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui
David, izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia
finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin gazare. Numărul victimelor a fost de aproape
6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în
lagăre. Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până
către finalul celui de-al Doilea Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a
impus măsuri economice care au adus o anumită bunăstare a populaţiei dar mai ales printr-
o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa poporului
german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.

1.3. MIGRAȚIILE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ: 

 Migraţia este fenomenul care constă în deplasarea unor mulţimi de persoane dintr-un

teritoriu în altul. Imigraţia reprezintă totalitatea intrărilor într-o ţară
iar emigraţia totalitatea ieşirilor dintr-o ţară. Migraţiile reprezintă un fenomen la fel de
vechi precum omenirea. Epoca modernă dar mai ales cea contemporană au cunoscut o
diversificare a fenomenului migraţiei şi o creştere constantă a numărului migranţilor. În
lume s-au înregistrat migraţii majore, ca număr de populaţie sau perioadă de timp. Cea mai
celebră este migraţia evreilor, care au plecat în toate colţurile lumii după ce templul din
Ierusalim a fost distrus de către romani în secolul I d.Hr. o altă migraţie de proporţii a fost
cea a polonezilor, după ce statul lor a fost cucerit de imperiile vecine, o dată în secolul al
XVIII-lea şi a doua oară în timpul celui de-al doilea Război mondial. În ultimul caz sovieticii
au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate.

Cauzele migraţiilor moderne sunt multiple: căutarea unui loc de muncă sau căutarea
unui loc de muncă mai bine plătit; foametea şi condiţiile de viaţă precare; persecuţiile
politice şi religioase, discriminările etnice; condiţiile climatice neprielnice (de exemplu
deşertificarea); calamităţi naturale (inundaţii, cutremure etc.); războaie.

 Aşa cum există factori care împing populaţiile la migraţii dintr-un teritoriu, există factori
care atrag spre un teritoriu anume: industria dezvoltată, condiţii mai bune de viaţă,
protecţia socială mai bună (existenţa unor ajutoare substanţiale pentru şomeri, pentru
maternitate, pentru pensie), securitate personală, îngrijire medicală mai bună şi condiţii
optime de educaţie etc. Un important factor care atrage este şi politica statului cu privire la
emigraţie. State precum Canada, S.U.A, Australia sau Noua Zeelandă încurajează imigraţia
prin programe speciale care acorda facilităţi emigranţilor.

Efectele migraţiilor: migraţiile produc efecte atât în ţările de destinaţie cât şi în ţările de

origine. În ţările de destinaţie se înregistrează următoarele efecte: Efecte economice:
imigranţii acoperă lacunele mâinii de lucru dar pot intra şi în concurenţă cu populaţia
locală. În general efectele sunt benefice pentru toate părţile când imigranţii realizează
munci evitate de autohtoni. Atunci când imigranţii au calificare şi educaţie asemănătoare, ei
ajung în concurenţă cu muncitorii locali şi în acest caz pot apărea tensiuni sociale între cele
două grupuri. Există cazuri în care imigranţii au o calificare mai bună şi atunci se bucură de
un statut privilegiat. Acesta este cazul statelor din Golful Persic, unde inginerii şi tehnicieni
de înaltă calificare sunt proveniţi din străinătate. Efecte demografice: imigranţii
contribuie la creşterea populaţiei, la modificarea repartiţiei pe vârste (întrucât sunt în
general persoane tinere), la modificarea componenţei rasiale, etnice şi religioase a
populaţiei. Efectele sociale sunt multiple. Diversitatea culturală a emigranţilor se observă
în arta culinară, spectacole, întreceri sportive. Adesea imigranţii locuiesc în cartiere speciale
sau în zone mărginaşe; o astfel de segregare face dificilă integrarea lor socială pentru că
limitează comunicarea cu autohtonii. Din cauza marginalizării, imigranţii sunt adesea
victime ale unor crime sau infracţiuni dar şi în rândurile lor infracţionalitatea este un
fenomen des întâlnit. Pentru a uşura integrarea imigranţilor, unele state au politici speciale
de integrare (de exemplu, oferirea unor cursuri pentru învăţarea limbii). Efectele sanitare au
fost printre primele consecinţe ale migraţiilor observate în epoca modernă. Adesea
imigranţii aduc boli la care autohtonii nu au imunitate (faimoasa rujeolă a europenilor a
făcut ravagii în rândul populaţiei celor două Americi) dar şi invers, migranţii nu au
imunitate la boli din noua lor patrie. Ţările tradiţionale de imigrare realizează controale
medicale ale persoanelor încă de la solicitarea vizei de intrare. În ţările de origine se
înregistrează următoarele efecte Efecte economice. Principalul efect benefic este datorat
faptului că emigranţii trimit bani familiilor de acasă. Aceste fonduri echivalează cu banii
încasaţi din exporturi. Un alt efect pozitiv este acela că la întoarcerea acasă, foştii emigranţi
sunt calificaţi ori şi-au perfecţionat o anumită calificare. Din aceste motive unele state
adoptă programe de încurajare a emigraţiei: Turcia, Filipine, India, Pakistan, Cuba, Mexic
etc. Principalul efect negativ este pierderea de capital uman care poate crea anumite
dezechilibre economice. Efecte demografice. Specialiştii au constatat că populaţia de
emigranţi este mai rar semnificativă în raport cu populaţia totală. Un caz semnificativ este
cel al Bosniei Herţegovina în timpul războiului din Iugoslavia, când un sfert din populaţie a
migrat către exterior. Efectele sociale sunt cele mai dramatice. Migraţiile determină
modificarea relaţiilor soţ-soţie, părinţi-copii. De exemplu, soţiile îşi asumă funcţii noi în
casă şi nu mai doresc să renunţe la ele când soţul se întoarce. De obicei membrul care se
întoarce aduce cu el în familie obiceiuri şi vicii care deranjează.

Caracteristici ale migraţiilor: majoritatea migraţiilor presupun distanţe scurte;

tendinţa migraţiilor este spre oraşe mari; din punct de vedere al vârstei, se constată că
migranţii sunt mai degrabă tineri; bărbaţii migrează mai mult decât femeile (o statistică
arată 52,5% bărbaţi şi 47,5 % femei); ţări tradiţionale de imigraţie sunt: S.U.A., Canada,
Australia, Noua Zeelandă, Germania, Marea Britanie, Franţa, Arabia Saudită; unele ţări de
emigraţie ca Italia, Spania, Portugalia şi Grecia au devenit în ultimele decenii ţări de
imigraţie.

Legislaţie cu privire la migraţii. Cele mai importante legi internaţionale cu privire la

migraţii sunt următoarele: Convenţia O.N.U. din 1952, semnată de 130 de ţări, prevede
obligaţia de a nu trimite refugiaţii într-o ţară în care sunt în pericol şi de a le furniza
asistenţă şi protecţie; Convenţia O.N.U. din 1990 prevede protecţia drepturilor
muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor.

Migraţii în Europa contemporană: Cel de-al Doilea Război Mondial a determinat

masive mişcări de populaţii. Mai întâi evreii au fost deportaţi în lagăre din toate teritoriile
cucerite de germani şi aliaţii lor. O parte au reuşit să plece în Asia sau America. Peste 6
milioane de evrei au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. O plecare masivă a evreilor
se realizează după încheierea războiului determinată de crearea, în 1948, a statului modern
Israel. O altă migraţie de proporţii a fost cea a polonezilor. Statul lor a fost ocupat de
Germania şi U.R.S.S. Sovieticii au expulzat 12 milioane de polonezi din teritoriile anexate iar
germanii au exterminat 90% din evreii polonezi. Cehoslovacii din Regiunea Sudetă au
avut de suferit foarte mult deoarece a trebuit să evacueze teritoriul pe care l-a ocupat Hitler
în 1938, în urma acordului de la München.
Perioada postbelică în Europa Occidentală. După al Doilea Război Mondial mai
multe state din Europa occidentală au avut programe de primire a muncitorilor imigranţi.
În 1973 acestea au fost sistate din cauza crizei economice produse de scumpirea petrolului
produs în ţările arabe. În Franţa, tradiţia muncitorilor imigranţi s-a creat încă din perioada
interbelică, când a fost creată Societatea Generală a Imigranţilor, pentru a administra
eficient această problemă. În perioada 1945-1974 statul francez susţine o politică de
imigraţie durabilă. Permisul de muncă se obţinea şi se reînnoia foarte uşor. În anii '60 se
construiesc locuinţe provizorii pentru aceşti muncitori. În 1974 politica franceză s-a
schimbat radical, ajungând să se propună o primă de repatriere celor care ar dori să revină
în ţara lor. În anii '80 Franţa a organizat expulzarea emigranţilor clandestini. Franţa a avut
şi are o relaţie specială cu populaţia din fostele sale colonii. Tinerilor din Magreb (Maroc,
Tunisia, Algeria) le este facilitată primirea la studii, fapt ce determină şi acordarea altor
facilităţi economice sau culturale. Anglia a dus şi ea o politică apropiată de fostele sale
colonii, în special faţă de India. Datorită acestei politicii, Londra este unul dintre cele mai
cosmopolite oraşe ale Europei. Germania a stabilit relaţii speciale cu muncitorii de origine
turcă. Italia, Spania, Portugalia au fost ţări de unde s-a emigrat masiv din cauză că s-au
confruntat, fie în perioada interbelică, fie imediat după aceea cu regimuri dictatoriale.

Perioada comunistă în Europa Centrală şi de Est. Instaurarea regimurilor comuniste

a determinat o plecare masivă a persoanelor cu situaţie materială foarte bună (nobili,
burghezi) sau a intelectualilor care nu au fost de acord cu regimul comunist. Ei erau „vânaţi”
de noul regim întrucât, conform ideologiei marxist-leniniste, erau
consideraţi asupritori şi duşmani ai poporului. Totuşi, această migrare masivă s-a
oprit foarte repede pentru că s-au închis graniţele. În aceste condiţii, trecerea frontierei
presupunea riscuri foarte mari. Cel mai uşor se putea pleca iniţial din Germania de Est în
Germania de Vest prin Berlin. În perioada 1949-1962 au reuşit să evadeze astfel 2,5
milioane de persoane. În 1962 ruşii au construit Zidul Berlinului, care a blocat foarte
eficient aceste plecări (până în 1989 au mai trecut doar 5000 de persoane). Cei care plecau
din ţările comuniste, primeau azil politic în statele occidentale. În România au existat
câteva particularităţi ale migraţiilor în perioada comunistă. Mai întâi, în 1945, cea mai mare
parte a saşilor a fost deportată în Siberia. Comuniştii îi acuzaseră în bloc de colaborare cu
ocupantul german şi au găsit motiv să-i expulzeze. Cei care au reuşit să scape, au fost
vânduţi de statul român statului Germania Federală, în anii 1970-1980. Ceauşescu se temea
de problemele pe care le-ar fi putut face minorităţile în România (avea o obsesie în această
direcţie, aproape fără motive reale) şi a recurs la această metodă. Astfel, statul Român a
câştigat şi sume serioase de bani pe care statul german de vest le-a oferit sub forma unor
împrumuturi nerambursabile. După 1989 au mai plecat în mod liber şi alţi saşi, astfel că
dacă în perioada interbelică saşii erau 4% din populaţia României, azi mai sunt doar câteva
mii (0,3%).

Migraţiile în ultimele decenii. Principala problemă a ultimelor decenii în primul rând

este migraţia ilegală deoarece migranţii ilegali sunt suspuşi la tot felul de abuzuri şi sunt
mai dispuşi spre comiterea unor infracţiuni din cauza condiţiilor dificile de viaţă. Italia s-a
confruntat, începând cu anii '80cu valuri succesive de populaţie ilegală: albanezi, marocani,
tunisieni, somalezi etc. Italia este expusă la acest fenomen datorită apropierii ei de coastele
Africii. Cu toate acestea, astăzi cel mai mare grup etnic din Italia este reprezentat de români
(aproape 1,5% din populaţia ţării). Fenomenul migraţiilor dinspre Europa de Est spre cea de
vest s-a extins după 1989. Pe lângă prăbuşirea comunismului, o altă cauză a fost războiul
din Iugoslavia care a determinat plecarea a mii de refugiaţi: albanezii din Kosovo,
musulmanii din Bosnia-Herţegovina etc..

Migraţia forţată: Diaspora reprezintă totalitatea comunităţii de o origine etnică aflată în

străinătate. Exilul reprezintă emigrarea forţată a unei persoane. Se apreciază că astăzi
diaspora românească este de aproximativ 10-12 milioane de persoane. În perioada
comunistă un număr mare de oameni politici din perioada interbelică şi oameni de cultură
au fost obligaţi să plece în exil, datorită persecuţiilor la care au fost supuşi de către
securitate. Personalităţi ale exilului românesc: Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea
Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Paul Goma, Neagu Djuvara, Sergiu
Celibidachi, Vintilă Horia.

1.4. ANUL 1989! (valabilă și pentru clasa a XII-a): 

 Anul 1989 aduce cu sine o schimbare istorică majoră - căderea regimurilor comuniste din
Estul Europei. Factorul decisiv care a permis acest uluitor fapt istoric a fost reprezentat de
marile schimbări din U.R.S.S., intervenite sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. În
timpul conducerii sale, Uniunea Sovietică  a trecut printr-o perioadă de reforme radicale –
reconstrucția economică/perestroika și transparența/glasnost. Aceste reforme au fost
dublate în politica externă de așa-numita „doctrină Sinatra” – „Croiește-ți propriul
drum!” (I do it my way!). Potrivit noii doctrine, toate statele din sfera de influență
sovietică puteau să-și decidă singure soarta, fără a le mai fi teamă de intervenția militară
sovietică conform cu „doctrina Brejnev - a suveranității limitate”. Reacția a fost fără
precedent – într-un singur an, 1989, regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbușit
iar celebrul Zid al Berlinului a fost dărâmat! În Polonia inițiativa a aparținut sindicatului
„Solidaritatea”; acesta, cu sprijinul Bisericii Romano-Catolice, a organizat greve și
manifestații; apoi, a impus alegeri libere, în vara anului 1989. Ulterior, liderul sindicatului –
Lech Walesa – va deveni președinte al Poloniei în 1990.  În Ungaria regimul comunist
cedează ca urmare a unei puternice presiuni populare. În septembrie 1989, această țară
deschde granița cu Austria, creând o breșă în „Cortina de fier”! În R.D.G. au loc mari
demonstrații la Leipzig; Honecker, - dictatorul communist -, se retrage iar la 9 noiembrie
1989 Zidul Berlinului este dărâmat. Suflul revoltelor atinge Bulgaria unde dictatorul Todor
Jivkov este înlocuit cu Petăr Mladenov. În Cehoslovacia are loc „revoluția de
catifea” în urma căreia Vaclav Havel devine președinte. În decembrie 1989 „vântul
schimbării” („The wind of change” – ca să folosim titlul unui celebru cântec al formației
de rock „Scorpions”) atinge și România. Aici schimbarea se va face printr-o revoluție
sângeroasă. Cauza fundamentală este dată de trăsătura de bază ale regimului ceaușit
– neostalinismul! Acest regim nu permisese niciun fel de reforme așa cum se întâmplase
în alte state comuniste; nu tolerase opoziția politică chiar în interiorul PCR - vezi cazul lui
Constantin Pârvulescu și a celebrului său discurs de la Congresul al XII-lea al PCR sau
scrisoarea „celor 6” din 1989. Mai mult, Ceaușescu fusese reales la cel de-al XIV-lea
Congres al PCR din noiembrie 1989. Regimul său era total imun la ce se întâmpla în jur!
Totuși, schimbarea a fost inevitabilă! Ea a început cu revolta de la Timișoara, din 16
decembrie, iar, apoi, începând din noaptea de 21 spre 22 decembrie, această revoltă va
deveni națională. Spre deosebire de alte revoluții est-europene, cea din România a fost
sângeroasă – peste 1500 de victime. Ciudat este faptul că majoritatea acestor victime s-a
înregistrat după fuga soților Ceaușescu. De altfel, evenimentele din România sunt extrem de
controversate – unii istorici vorbesc despre o lovitură de stat iar alții folosesc termenul
de „loviluție”!
 Schimbările declanșate în 1989 vor continua și în 1990-1991, ducând, în cele din urmă, la
dizolvarea U.R.S.S.-ului. O problemă controversată este cea privitoare la contribuția
înțelegerilor de la Malta dintre Gorbaciov și George Bush Senior privind situația
regimurilor comuniste și mai ales soarta lui Ceaușescu – să nu uităm că la ultima întâlnire
dintre Ceaușescu și Gorbaciov cel din urmă l-a avertizat pe dictatorul roman: Vom vedea
cine va mai apuca luna ianuarie!” – vezi „Memoriile” lui Gorbaciov!

1.5. EUROPA CONTEMPORANĂ: UNITATE, DIVERSITAE, INTEGRARE:

Astăzi, din cele 47 de state ale Europei, 28, - după Brexit, 27 -,

formează Uniunea Europeană, iar 5 sunt în curs de aderarea. Deviza U.E., Unitate
în diversitate, evidenţiază unitatea politică şi economică şi diversitatea
culturală a statelor membre. Unitatea presupune aderarea tuturor statelor la aceleaşi
principii politice şi economice, alegerea unor instituţii comune de conducere, desfiinţarea
graniţelor. Diversitatea culturală se referă atât la respectarea tradiţiilor culturale ale fiecărei
ţări cât şi la respectarea celor ale tuturor comunităţilor şi etniilor din fiecare ţară.

Ideea creării unei Europe unite a existat, într-o anumită formă, încă din Antichitate şi
s-a realizat, în anumite momente, chiar din punct de vedere practic. Imperiul Roman a creat
o primă formă de unitate europeană, răspândind limba latină şi dreptul roman într-o mare
parte a continentului. Creştinismul a realizat o adevărată unitate culturală europeană, iar
imperiile medievale au urmărit realizarea unei unităţi politice europene. Napoleon
Bonaparte visa o Europă unită sub conducerea sa, în care să triumfe principiile libertăţii şi
egalităţii şi codul civil modern aplicat de el în Franţa, fapt pe care l-a reuşit în teritoriile
ocupate. Încă din Evul Mediu au existat proiecte ale unor gânditori, de creare a unei Europe
federaliste, care să aibă o autoritate centrală şi al cărei scop să fie menţinerea păcii. Cel mai
vechi este cel al poetului italian Dante Alighieri (1303). Mai aproape de noi, în 1849,
scriitorul francez Victor Hugo a folosit expresia Statele Unite ale Europei spunând că
„va veni ziua când vom vedea doua grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei si Statele
Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste ocean...”. Cel mai celebru proiect
este însă cel al contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, numit Pan-Europa, din
1923, care propunea organizarea Europei ca o adunare de state federale. Cartea sa, cu
acelaşi nume, a avut mare succes în perioada interbelică, fiind tradusă în mai multe limbi.
El a reuşit chiar să organizeze un congres al Uniunii Pan-europene la Viena, în 1926. Lui
îi aparţine ideea reunirii cărbunelui german şi minereului de fier francez sub o singură
autoritate. 

Contextul creării Uniunii Europene.

 Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, a adus în discuţie în rândul oamenilor
politici problema realizării unei păci europene de durată. Cum una dintre cauzele
fundamentale ale celor două conflagraţii mondiale a fost conflictul franco-german, s-a
căutat rezolvarea eficientă a acestuia. O alianţă economică franco-germană care să aibă la
bază o unificare a industriei cărbunelui şi oţelului, resursele principale ale industriei de
armament, s-a dovedit a fi soluţia cea mai bună. O altă problemă ce trebuia rezolvată urgent
era stoparea expansiunii comunismului. Armata sovietică impusese regimul comunist
în Europa de est, dar comunismul avea adepţi şi în Europa occidentală deoarece mulţi
considerau că regimurile democratice îşi dovediseră ineficienţa până atunci. Îndepărtarea
unui asemenea pericol nu se putea realiza decât prin restabilirea prosperităţii economice
rapide. S.U.A. a venit în sprijinul Europei propunând acordarea unui ajutor financiar
statelor europene pentru stoparea sărăciei şi foametei şi pentru refacerea economică,
cunoscut sub numele de Planul Marshall (1947). U.R.S.S. a interzis statelor comuniste să
beneficieze de aceste fonduri, spunând că e o formă voalată de expansionism politic şi
economic american. Cele 16 state europene care au acceptat acest ajutor au alcătuit, în
1948, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), pentru a
gestiona eficient banii primiţi. În 1961, după încheierea programului de ajutor, aceasta s-a
transformat în Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D.), care
există şi astăzi şi cuprinde 32 de state de pe mai multe continente. În 1949, zece state
europene au creat Consiliul Europei, organizaţie care şi-a propus apărarea drepturilor
omului şi a democraţiei în statele membre. În timp, au aderat la acest organism toate statele
europene (din 1993 este membră şi România). Cea mai importantă instituţie a sa
este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care poate face apel orice cetăţean al
unei ţări membre care consideră că statul său i-a încălcat drepturile. Aceste două organisme,
O.E.C.E. şi Consiliul Europei, au fost primele organizaţii europene suprastatale, care, însă,
au evoluat paralel cu organizaţiile care au stat, într-adevăra, la baza Uniunii Europene de
astăzi. 

Uniunea Europeană: Uniunea Europeană este o organizaţie politică

suprastatală (alcătuită din 28 state, azi 27). Ea s-a constituit în mai multe etape, fiind la
început doar o organizaţie economică alcătuită din 6 state, în timp extinzându-şi graniţele
dar şi competenţele de la nivel economic la nivel social şi politic.  

Etapele constituirii Uniunii Europene:

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O., 1951) - Paris: În

1951 Franţa, Germania Federală, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au alcătuit o
organizaţie economică al cărei scop a fost desfiinţarea taxelor vamale la cărbune şi oţel,
numită C.E.C.O. (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului). Aceasta s-a
realizat la iniţiativa omului de afaceri Jean Monnet, care a conceput detaliile proiectului,
şi a ministrului de externe francez Robert Schuman. Schumann a propus proiectul
cancelarului german Konrad Adenauer, care l-a acceptat cu entuziasm. Alianţa lor a fost
deschisă şi altor state doritoare. Cei trei sunt consideraţi părinţii fondatori ai U.E, la
care se adaugă şi alte personalităţi europene care au contribuit la crearea şi extinderea
Uniunii. Această organizaţie avea următoarele instituţii de conducere: Înalta Autoritate,
care elabora politicile comune, Consiliul de miniştrii, Adunarea şi Curtea de
Justiţie.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună (1957) -

Roma: În 1957, prin Tratatul de la Roma, cele 6 state care formau C.E.C.O au hotărât
să-şi extindă colaborarea şi în alte domenii economice dar şi la nivelul politicilor sociale.
Astfel a apărut Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piaţa
Comună. Scopul C.E.E. era libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor
şi capitalurilor. Libera circulaţie a mărfurilor presupunea desfiinţarea taxelor vamale,
libera circulaţie a persoanelor însemna desfiinţarea vizelor. Libera circulaţie a serviciilor şi
capitalurilor presupunea colaborări în domeniile servicii (turism, transporturi, telefonie,
poştă etc.) şi investiţii industriale şi bancare. Domeniile concrete în care cele 6 state şi-au
propus colaborarea au fost: politica vamală, politica monetară, transporturile, agricultura,
politica emigraţiei, vizelor şi azilului, cultura, sănătatea şi mediul. Libera circulaţie şi
politicile sociale comune s-au realizat în timp. De exemplu uniunea vamală s-a realizat până
în 1961 prin reducerea taxelor vamale cu 25%, până în 1966 s-au mai redus taxele cu încă
25% iar în 1969 s-au desfiinţat total. În paralel s-a realizat o extindere a graniţelor
comunităţii: în 1973 au fost primite Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în
1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia. 

Uniunea Europeană - 1992, Tratatul de la Maastricht: În 1992, prin Tratatul de la

Maastricht (Olanda), s-a hotărât extinderea colaborării de la nivel economic şi social, la
nivel politic. Astfel a apărut Uniunea Europeană, care este considerată o construcţie ce se
sprijină pe trei piloni. Pilonii (domeniile de colaborare ale) Uniunii Europene sunt:

*Politica economică şi monetară comună şi politicile sociale;

*Politica Externă şi de Securitate comună (PESC) şi cea de apărare (PESCD);

*Cooperarea juridică şi poliţienească (CPJMPD).

 În 1995, prin acordul Schengen, se creează cetăţenia europeană, prin care se acordă,

pentru orice cetăţean al Uniunii, dreptul de circulaţie şi liberă rezidenţă în orice stat al UE şi
dreptul de a alege şi a fi ales în instituţiile europene. Tot atunci se creează spaţiul Schengen
în interiorul căruia se elimină controalele la frontiere. Din acest spaţiu fac parte şi state
nemembre ale U.E.: Elveţia, Norvegia, Islanda, dar Marea Britanie, care este membră U.E.
(în prezent nu mai este) a refuzat să facă parte. În 1999 s-a creat moneda unică euro, care a
fost pusă în circulaţie în 2002. Extinderea UE s-a realizat în continuare astfel: 1995, cu
Austria, Finlanda, Suedia, în 2004 cu Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria,
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, în 2007 cu România şi Bulgaria, în 2013 a aderat şi
Croaţia.

Instituţiile Uniunii Europene:

Parlamentul European (cu sediul la Strasboug, Franţa): Este alcătuit din membrii

aleşi prin vot universal în fiecare ţară a uniunii. Numărul de parlamentari din fiecare
ţară este direct proporţional cu numărul locuitorilor ţării. Atribuţiile sale sunt de a vota
bugetul şi legile europene.

Comisia Europeană (cu sediul la Bruxelles, Belgia): Este alcătuită din câte un membru

din fiecare ţară, numit de guvernul respectiv. Atribuţiile sale sunt de a propune proiecte de
legi (pe care le votează Parlamentul), şi de a urmări aplicarea legilor şi programelor uniunii.

Consiliul de miniştrii (cu sediul la Bruxelles, Belgia) sau Consiliul Uniunii

Europene: Este alcătuit din miniştrii statelor membre, în funcţie de problema discutată
(agricultură, mediu, industrie, sănătate etc.). Atribuţiile sale sunt de a adopta regulamente
şi de a stabili bugetul uniunii.

Curtea de Justiţie (cu sediul la Luxemburg): Este alcătuită din câte un judecător numit de
fiecare dintre statele membre, pe o perioadă de 6 ani. Atribuţii: asigură interpretarea şi
aplicarea corectă a legilor, garantează respectarea legislaţiei UE de către statele membre.
Curtea de Conturi (cu sediul la Luxemburg): Este alcătuită din câte un membru din
fiecare stat, numit de Consiliul de miniştrii, pe timp de 6 ani. Atribuţii: urmăreşte utilizarea
corectă a fondurilor uniunii de către statele membre.

Consiliul European: Este alcătuit din şefii de state sau de guverne ai statelor membre. Se
întruneşte cel puţin de două ori pe an. Fiecare ţară are preşedinţia sa câte 6 luni, prin
rotaţie. Stabileşte politica generală a U.E. (exemplu: aderarea unor noi state, adoptarea unor
acte legislative de maximă importanţă, cm ar fi constituţia U.E., schimbarea politicii
economice, ca adoptarea euro, trecerea unui stat la euro, crearea spaţiului Schengen şi
condiţiile de admitere aici etc.).

Etapele aderării României la Uniunea Europeană:

*1995: România depune cerere de aderare la U.E.;

*2000 - 2004: se derulează negocierile de aderare la U.E.;

*2005: România semnează tratatul de aderare la U.E.;

*2007: România devine membră a U.E.. 

Însemnele Uniunii Europene:

Ziua Europei  - În amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert Schuman

care, la 9 mai 1950, în prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei şi Germaniei să cedeze
unui organism supranaţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi
oţelului, această dată a fost aleasă pentru a marca Ziua Europei. Decizia a fost luată la
summit-ul european de la Milano din 1985.

Drapelul Uniunii Europene, adoptat în 1955, simbolizează popoarele Europei. 12 este

simbolul perfecţiunii.

Imnul european - În ianuarie 1972, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat

un imn european: aranjamentul muzical fără text realizat de Herbert von Karajan, al
preludiului la „Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beethoven.

1.6. LUMEA DUPĂ 1990: 

 Epoca istoriei recente a început după anul 1989, odată cu prăbușirea sistemului comunist.
După acest an în țările foste comuniste a început procesul de trecere la economia de piață.
Acest proces a cunoscut în Polonia așa-numita „terapie de șoc”, adică o aplicare foarte
rapidă a unor măsuri de liberalizare economică. Acest fapt a reprezentat un succes rapid al
Poloniei de trecere la economia de piață, dar costurile sociale au fost foarte mari. În alte țări,
ca România, s-a aplicat o terapie graduală, fapt care a prelungit tranziția foarte mulți ani. În
U.R.S.S. a avut loc în august 1991 o încercare de lovitură de stat a forțelor comunisto-
kaghebiste, încercare care avea să eșueze, Mihail Gorbaciov revenind la putere, dar pentru
scurt timp, întrucât în decembrie 1991 U.R.S.S. a fost dizolvată prin acordul de la Minsk
dintre Rusia, Ucraina, Bielorusia. În fostul spațiu sovietic au izbucnit conflicte interetnice:
între Armenia și Azerbaidjan pentru provincia Nagorno-Karabah; în Georgia au izbucnit
conflicte cu provinciile separatiste Abhazia și Osetia de Sud; a izbucnit criza din Cecenia; alt
război a avut loc între uzbeci și tadjici; un conflict sângeros a avut loc și-n Republica
Moldova între moldoveni și separatiștii transnistreni.

 După 1990 S.U.A. au devenit singura superputere mondială și au profitat de o serie întreagă
de evenimente pentru a-și consolida această poziție. De exemplu, în 1990 Irakul lui Saddam
Hussein a invadat Kuveitul și S.U.A. vor conduce o coaliție sub egida O.N.U., reușind
eliberarea Kuweitului. De asemenea, S.U.A. vor interveni pentru încheierea conflictului civil
din fosta Iugoslavie. Prăbușirea regimurilor comuniste a determinat în Europa de Est
eliberarea unor impulsuri naționaliste distructive. Dacă Cehoslovacia s-a dezintegrat pașnic
în Cehua și Slovacia, în Iugoslavia a izbucnit un război devastator soldat cu peste 200 000
de morți. Pe teritoriul Iugoslaviei au avut loc atrocități nemaivăzute din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial: purificări etnice, violuri în masă, bombardamente ce au vizat
distrugerea unor întregi localități, înmormântări în gropi comune - exemplu: Srebrenița.
Conflictului i s-a pus capăt prin acordurile de la Dayton/Ohio, S.U.A.. S-a format un
Tribunal Penal Internațional pentru judecarea criminalilor de război. Și-n Occident au
existat mișcări naționaliste după 1990. Remarcăm atentatele bascilor din ETA în Spania și
pe cele ale Armatei Republicane Irlandeze (IRA) în Marea Britanie. În Orientul Apropiat a
continuat conflictul dintre evrei și palestinieni; unii lideri politici importanți, ca de exemplu
Ytzak Rabin (prim-ministru al Israelului) fiind asasinați.

  Pe teritoriul Africii remarcăm multe evenimente:

* în Africa de Sud a luat sfârșit regimul de apartheid. Eroul mișcării anti-apartheid, Nelson
Mandela, devenind în 1994 primul președinte de culoare al acestei țări;

* în Ruanda a izbucnit un conflict de o rară violență, într-un singur an fiind uciși peste un
milion de oameni;

* în Liberia a continuat războiul civil unde au fost utilizați pe scară largă și copiii-soldați.

  În Asia au existat mari crize:

* acutizarea tensiunilor dintre India și Pakistan legate de provincia Kashmir. Remarcăm

atentatele teroriste musulmane de la Bombay din 1992;

* s-au acutizat tensiunile dintre cele două Corei;

* în 1995 multe țări asiatice au cunoscut o gravă criză financiară.

  O mare problemă a istoriei recente o constituie agravarea terorismului isalmic

fundamentalist:

* la 11 septembrie 2001 Al-Qaida a întreprins atentate sângeroase în S.U.A.. Urmarea a fost

că S.U.A. au intervenit militar contra talibanilor din Afganistan și, din nou, contra Irakului
lui Saddam Hussein, acesta fiind alungat de la putere, judecat și, ulterior, ucis;
* la 11 martie 2004, aceeași Al-Qaida a întreprins atentate în Spania;

* de câțiva ani se ramarcă atentatele barbare ale „Statului Islamic”.

 În America de Nord, în Canada, s-a înregistrat o recrudescență a separatismului francez din
Quebec, stopat deocamdată.

 Recent, o încercare de separare a Scoției de Anglia a eșuat prin referendum.

 Dezvoltarea unui capitalism speculativ imobiliar a aruncat S.U.A., începând cu anul 2007,
în cea mai puternică criză economică, ce a lovit ulterior restul lumii, cu excepția  Chinei și a
Poloniei. China, deși condusă de un regim comunist care a spuberat manifestațiile
contestatare din Piața Tienanmen (1989), a înregistrat o creștere economică uluitoare, de
peste 9% pe an în toată această perioadă, devenind, în fapt, a doua putere economică a
lumii.

 În 2014, între Rusia și Ucraina s-a declanșat un conflict ce poate avea urmări grave în viitor
pentru pacea mondială. Altă mare criză este cea a refugiaților musulmani alungați de
războiul din Siria și de acțiunile barbare ale „Statului Islamic”, și, care afluiesc în număr
mare spre Europa. În ultimii ani, Uniunea Europeană pare a nu se regăsi. Peste criza
economică foarte prost manageriată prin politica de austeritate, a intervenit și Brexitul.

 În prezent, în condițiile agravate de criza economică mondială, de acțiunile „Statului

Islamic”,de conflictul ruso-ucrainian, de alegerea lui Trump în S.U.A., lumea este departe de
a-și găsi liniștea și stabilitatea, demonstrându-se cât de lipsit de realism a fost un celebru
gânditor, - Fukuyama- , care, în 1990, după prăbușirea regimurilor comuniste, considera că
„istoria s-a sfârșit”, - lumea urmând, credea respectivul, să intre într-o perioadă foarte lungă
de prosperitate sub egida, bineînțeles, a S.U.A..

1.7. GLOBALIZAREA - O ALTFEL DE ABORDARE:

 Epoca istoriei recente sau globale începe în 1991,odată cu prăbușirea U.R.S.S. Perioada
scursă din 1991 se caracterizează printr-o accentuare deosebită a unui fenomen-
globalizarea. Termenul„globalizare”sau „mondializare” desemnează un fenomen
economic,dar cuprinde,prin extensie,domenii precum viața socială,comunicațiile,cultura și
guvernarea statelor.Totuși, în privința termenului „globalizare” nu există încă o definiție
universal acceptată. Oricum, globalizarea are efecte pozitive dar și negative. Printre efectele
pozitive se numără:

-internaționalizarea producției datorită firmelor cu activitate globală;

-asimilarea rapidă a noilor tehnologii:

-comunicațiile apropie oamenii,eliminând,practic,granițele:

-diversificarea bazei tehnologice și de materii prime.

  Efectele negative sunt și ele prezente:

-creșterea inegalităților dintre bogați și săraci;

-proliferarea armamentelor și a crimei organizate transnaționale, a terorismului;

-sărăcirea valorilor culturale și naționale sub presiunea globalizării văzută și ca o

standardizare culturală etc.

 De multe ori,globalizarea este înțeleasă ca un fel de „americanizare”la nivel planetar; de

aici,rezultă o încercare de „standardizare socio-culturală” a întregii lumi. Se încearcă
întronarea unor valori americane pretutindeni, fără să se țină seama de particularitățile
diverselor societăți; de aici,o serie de acțiuni de respingere violentă a globalizării.
Fenomenul de respingere se observă nu doar în lumea islamică,-cum am fi tentați să
credem-,ci,chiar în Europa Occidentală,mai cu seamă, pe fondul crizei economice
mondiale ,declanșată în 2007,în S.U.A.,și,răspândită asemenea unei pandemii,la nivel
global.Această criză pune în evidență dependența aproape sinucigașă a lumii față de
S.U.A.Ea a scos în evidență efectele negative ale globalizării,datorate dominației la nivel
aproape planetar a unor companii transnaționale,bănci,a unor cercuri de interese politico-
economice,care nu mai pot fi controlate ,pare-se,nici măcar de S.U.A.,de aceea ,actualei
crize nu-i s-au găsit soluții pe termen lung.Să mai amintim faptul că nicio bancă implicată în
criza actuală, nu a putut fi declarată falimentară,ba,dimpotrivă,băncile respective au fost
salvate cu bani publici,pe seama amărâților care au suportat costurile crizei,-de unde și
globalizarea altui fenomen-cel al mișcărilor anti-sistem, al „indignaților”,al votului pentru
tot felul de ciudați-ex.:Donald Trump în S.U.A.,semn clar că americanii s-au săturat de
actorii globalizării economico-financiare,-„Lehmann-Brothers”este un exemplu.  Un alt
fenomen de respingere al globalizării este terorismul islamist. Având rădăcini adânci,
fenomenul acesta cunoaște o recrudescență puternică în societarea globalizată de astăzi. Am
fost martorii atentatelor,-facilitate?-,de la New York-11 Septembrie 2001-,de la Madrid-11
Martie 2004-,având marca Al Qaida, iar, mai recent,terorismul extrem de agresiv al ISIS; pe
acest fundal avem criza refugiaților musulmani care s-au revărsat spre Europa. În contextul
problemelor Occidentului cu musulmanii, globalizarea mai impune o nebunie-„politica
corectă”față de musulmani, și, de aici, noi reacții de respingere a globalizării în rândul
oamenilor simpli din Europa și America.

  Așadar, să nu cădem în păcatul de a idealiza globalizarea,așa cum fac multe studii și

manuale școlare, să nu o considerăm ca un fel de „lume nouă”, să-i vedem și laturile
negative,chiar potențial periculoase!
2.LECȚII CLASA A XII-A:

2.1. AUTONOMII LOCALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC:

 În spațiul nord și sud dunărean au avut loc o serie de evoluții pe plan social, economic și
politic, care au avut ca rezultat structurarea de tip prestatal. Factorii care au contribuit la
aceste structurări au fost: migrațiile, apariția statelor medievale din vecinătate (aceste state
au reprezentat atât un model de organizare pentru români, și, în același timp, o
amenințare), dezvoltarea economică, creșterea populației.

1.Forme de organizare prestatală: TERITORIUL INTRA-CARPATIC

(zona Transilvaniei).  Secolul IX - Anonymus vorbește/menționează de existența:
Voievodatului lui Menumorut din Crișana, Voievodatului lui Glad din Banat,Voievodatului
lui Gelu - Podișul Transilvaniei; Secolul XI - Legenda Sfântului Gerard menționează de
existența: Voievodatului lui Ahtum din Banat, Voievodatul lui Gyula din Podișul
Transilvaniei. Aceste voievodate au intrat în conflict cu maghiarii, au fost ocupate și trecute
sub suzeranitate maghiară.

TERITORIUL DINTRE CARPAȚI ȘI DUNĂRE (zona Țării Românești): Secolul

XIII - în Diploma Ioaniților se vorbește/menționează despre: Voievodatul lui
Litovoi, Voievodatul lui Seneslav, Cnezatul lui Ioan, Cnezatul lui Farcaș, Țara Severinului. 

TERITORIUL DE LA EST DE CARPAȚI (zona Moldovei): Secolul IX-XI - Cronica

rusă a lui Nestorius vorbește despre: Codrii Cosminului, Codrii Orheiului; Câmpurile lui
Dragoș,  ale lui Vlad; ocoalele de la Câmpulung, Vrancea; Secolul XIII - Țara Brodnicilor,
Țara Bolohovenilor.

TERITORIUL DINTRE DUNĂRE ȘI MAREA NEAGRĂ (zona Dobrogei): Secolul X

- există formațiuni prestatale conduse de Jupan Dimitrie (inscripția de la Mihai-Vodă
vorbește de existența ei) și Jupan Gheorghe (veridicitatea acesteia este  dată de descoperirea
arheologică de la complexul Basarabi).

TERITORIUL DE LA SUD DE DUNĂRE (zona Balcanilor): Aici avem: Vlahia Mare,

Vlahia de Sus și Vlahiade Jos.

2.Forme de organizare statală (organizările prestatale au cunoscut dezvoltări

mari până au ajuns la cele statale): 
STATUL ASĂNEȘTILOR (teritoriul de la sud de Dunăre): Statul Asăneștilor a fost
întemeiat în urma răscoalei vlahilor și a bulgarilor împotriva stăpânirii bizantine la sfârștitul
sec. XII. Statul este recunoscut de Papalitate în sec. XIII în vremea lui Ioniță cel Frumos,
urmând ca după 1241 să se despartă în 3 țarate, elementul bulgar devenind predominant, iar
în sec. XIV să fie cucerit de otomani. 

TRANSILVANIA: Aici are loc cucerirea maghiarilor, Transilvania devenind parte

integrantă din Regatul maghiar. Au fost colonizați sașii și secuii; au fost aduși teutonii din
Țara Bârsei, care au fost ulterior alungați de către unguri pentru că au căutat să se
organizeze independent de voința regelui maghiar.

ȚARA ROMÂNEASCĂ: Țara Românească s-a format prin unirea formațiunilor prestatale

în jurul Voievodatului lui Seneslav. În 1277 există o încercare a lui Litovoi de a uni
formațiunile din dreapta Oltului și de îndepărtare a suzeranității maghiare. În 1291 are loc
descălecatul lui Negru-Vodă de la Făgăraș la Câmpulung. Această deplasare are loc în urma
încercării maghiarilor de a-și pune dominația asupra Făgărașului. Se pare că, Negru-Vodă a
plecat cu tot poporul pe care îl cârmuia și astfel a avut loc o mutare masivă a unei populații
dintr-un loc, într-altul. Basarab I a unit formațiunile din dreapta și stânga Oltului cu Țara
Severinului și sudul Basarabiei. Basarab a reușit să obțină independența Țării Românești
prin bătălia de la Posada cu maghiarii conduși de Carol de Anjou. Informații despre luptă se
găsesc în Cronica Pictată de la Viena.

MOLDOVA: Moldova s-a format în urma luptelor din nord-vestul actualei Moldove dintre
maghiari și tătari. Maghiarii au întemeiat o marcă, care îl avea în frunte pe Dragoș (din
Maramureș), cu rol militar-defensiv (adică de apărare), considerată nucleul statului
medieval moldovenesc. Aceasta era supusă regalității maghiare. În 1359 are loc descălecatul
lui Bogdan (tot din Maramureș). Acesta, din cauza unui conflict cu maghiarii care urmăreau
să anunleze autonomia teritorială pe care o deținea în Maramureș, a trecut în Moldova cu
oamenii săi. Bogdan s-a confruntat cu urmașii lui Dragoș și i-a învins, punând bazele
independenței Moldovei.  

DOBROGEA: Statul s-a format prin unirea formațiunilor prestatale existente, nucleul fiind
Țara Cavarnei/Cărvunei. Sunt importanți doi dintre conducătorii ai Dobrogei din această
perioadă: Dobrotici și Ivanco. Dobrotici unește toate teritoriile dintre Dunăre și Marea
Neagră. Ivanco se confruntă cu turcii. La sfârșitul sec. XIV Dobrogea este incorporată în
Țara Românească pentru a o feri de pericolul otoman, urmând ca imediat în sec. XV să intre
sub stăpânire otomană până în sec. XIX.

2.2. INSTITUȚII CENTRALE:

Consolidarea statelor: Consolidarea s-a realizat în perioada imediat următoare și a

constat în edificarea instituțiilor statale.

TRANSILVANIA: s-a consolidat la sfârșitul sec. XIII începutul sec. XIV, în timpul

voievozilor Roland Borșa și Ladislau Kan. 

ȚARA ROMÂNEASCĂ: s-a consolidat în vremea lui Nicolae Alexandru, păstrându-și

independența până în 1359. A fost organizată prima Mitropolie ortodoxă a Țării Românești
la Curtea de Argeș, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol. Vladislav Vlaicu a
extins granițele Țării Românești, a bătut monedă și a întemeiat a II-a Mitropolie la Severin.

MOLDOVA: Lațcu a reușit să păstreze independența Moldovei, orientându-se spre

Papalitate. Petru Mușat întemeiază prima Mitropolie ortodoxă la Suceava, bate monedĂ și
jură credință regelui polon, căutând ajutorul Poloniei în cazul unui conflict cu
maghiarii. Roman I este cel care a desăvârșit unificarea Moldovei, ducând granițele până la
Dunăre și Marea Neagră. 

Crearea instituțiilor:

TRANSILVANIA: Aici, crearea instituțiilor s-a realizat după modelul european occidental.

Instituții centrale: a) Voievodatul este o instituție autohtonă (adică a fost o organizare

specific românească; creată și dezvoltată aici). Voievodatul a fost sub suzeranitate
maghiară până în 1541. Voievodul avea atribuții militare, judecătorești și administrative, dar
ajutat de un vice-voievod și cancelarie. În 1541 Transilvania devine principat autonom
sub suzeranitate otomană. Această schimbare se produce în condițiile în care Ungaria
medievală este dezmembrată, ea fiind împărțită între Imperiul Habsburgic și Imperiul
Otoman. Principele era ales de Dietă și confirmat de sultan, el având atribuții destul de largi
și în politica externă. În prima jumătate a sec. XVII principatul se consolidează iar la
sfârșitul secolului intră sub stăpânire habsburgică. În 1691 prin Diploma
Leopoldină stabilește organizarea internă a Transilvaniei. Se menține sistemul celor 3
națiuni privilegiate - maghiari, sași și secui și se stabilesc cele 4 religii oficiale - cea catolică,
calvină, luterană și unitariană. Românii erau considerați o națiune tolerată (acceptată dar
nu privilegiată), iar religia ortodoxă nu era recunoscută în mod oficial. Urmează ca în 1699
prin Pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman să predea, definitiv, Transilvania Imperiului
Habsburgic. În 1765 Transilvania devine mare principat, funcția este luată de împărat iar
conducerea este asigurată de un guvernator, ajutat de un guberniu și armata austriacă, toți
fiind coordonați de Curtea Imperială de la Viena. b) Adunarea stărilor privilegiate era
formată din reprezentanții nobilimii și ai clerului. La început din această adunare făceau
parte și românii însă treptat au fost excluși. În 1366 prin „Diploma” lui Ludovic
de Anjou este condiționată calitatea de nobil de apartenența la religia catolică. Mai târziu
în 1437 prin actul „Unio Trium Nationum” se recunoștea în mod oficial existența doar a
3 națiuni: maghiari, sași și secui. Din secolul XVI în perioada principatului, Adunarea
Stărilor Privilegiate se va numi Dietă.

Instituții locale: a) Organizarea administrativă: teritoriul Transilvaniei este împărțit

în mai multe forme de organizare: teritoriul stăpânit efectiv de unguri este organizat sub
formă de comitate (la început nobiliare iar apoi regale); teritoriul locuit de sași era
împărțit în 7 scaune și 2 distrincte  care formează împreună ceea ce s-a
numit „Universitatea Sașilor”; teritoriul stăpânit, încă, de români este împărțit
în distrincte, acestea fiind fostele cnezate, voievodate, țări. b) Organizarea
religioasă: Catolicismul este religia oficială iar ortodoxia este o religie tolerată dar sub
autoritatea mitropolitului Țării Românești. 

ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA :

 În Țara Românească și Moldova modelul de organizare era asemănător celui bizantin,
având și influențe slave. a) Domnia era exercitată de domnitor. Domnia avea, în
principiu, caracter ereditar. Atribuțiile domnitorului erau: politice, militare, judecătorești,
administrative, financiare, religioase. Domnia a cunoscut mai multe transformări: În
secolele XIV-XVI - are un rol important în susținerea luptei anti-otomane prin acțiuni
militare cât și diplomatice; în secolul XVII - domnia decade în condițiile în care Țara
Românească (1545) și Moldova (1538) intră sub controlul Imperiului Otoman. Domniturul
începe să depindă tot mai mult de voința sultanului cât și de cea a boierilor care sunt tot mai
înclinați spre înțelegerea cu Imperiul Otoman. Au existat și domnii autoritare  care au
încercat să refacă autoritatea domnească. Astfel, în Țara Românească - Matei
Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu iar în Moldova - Vasile
Lupu, Dimitrie Cantemir. În secolul XVIII, turcii introduc regimul fanariot (din 1716
până în 1822). Domnitorii sunt aleși de sultan din rândul grecilor din Fanar, perioadele de
domnie fiind scurte, instabile și pe sistemul licitației domniei. În timpul fanarioților este
desființată armata națională iar abuzurile și corupția ating cele mai înalte cote din istoria de
până atunci. b) Sfatul domnesc era format la început din marii boieri însă treptat va fi
alcătuit doar din boierii cu dregătorii (boierii cu funcții și atribuții administrative); sfatul
domnesc avea rol consultativ dar trebuia să-și dea acordul în legătură cu deciziile
domnitorului; c) Adunarea stărilor privilegiate era formată din boieri și clerici și era
convocată de domnitori în situații excepționale.

Instituții locale: a) Organizarea administrativă: Țara Românească era

împărțită/organizată în județe iar Moldova în ținuturi; b) Organizarea militară - în
Țara Românească și Moldova existau oastea cea mică (armata permanentă) și oastea cea
mare (convocată numai în cazuri de război și formată din toți cei care erau apți să poarte o
armă). Un rol militar deosebit în Țările Române l-au avut cetățile, cu rol defensiv (de
apărare); c) Organizarea religioasă -  Biserica Ortodoxă era condusă de Mitropolit care
ținea locul domnitorului (în caz de vacanță a tronului), îl alegea și îl încorona. Între Biserică
și Domnie a existat o strânsă colaborare, ambele instituții acționând, sau încercând să
acționeze, în interesul țării.

2.3. SPAȚIUL
ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU:

 Pe plan extern, în această perioadă Țările Române s-au confruntat cu Marile Puteri și cu
puterile vecine. În aceste condiții, principalele obiective ale românilor au fost: păstrarea
independenței și apărarea granițelor. Mijloacele folosite în vederea realizării lor au fost:

*Mijloace diplomatice: alianțe între Țările Române împotriva pericolelor venite din

exterior; alianțe cu puterile creștine vecine împotriva Imperiului Otoman; astfel au
apărut cruciadele târzii (ce sunt cruciadele tarzii? - erau expediții militare ale creștinilor
cu scopul înlăturării musulmanilor otomani din Europa Centrală): 

*Mijloace militare. 

 În secolele XIV-XVI pericolele au început să vină din partea puterilor vecine. Ungaria, care
ocupase Transilvania, arăta tendințe expansioniste (tendința de a-și lărgi granițele) și
asupra Țării Românești și Moldovei. Pe deasupra, Polonia avea tendințe expansioniste
asupra Moldovei! De ce? Pe teritoriul Moldovei era un drum comercial important ce lega
Marea Baltică de Marea Neagră, adică era un punct de legătură între cele două mări; punct
care avea o valoare mare din punct de vedere al comerțului, transportului de bunuri,
schimburilor dintre aceste două zone. Imperiul Otoman de asemenea își arăta interesul
asupra teritoriilor românești dar el avea ca scop final cucerirea Belgradului și apoi a Vienei,
iar noi le stăteam, într-un fel, în drum. De asemenea Imperiul Habsburgic arăta tendințe
expansioniste. 

Domnitorii Țărilor Române din Evul Mediu:

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418): a fost domnitor al Țării Românești și s-a implicat

în luptele anti-otomane. În 1388 luptă împotriva turcilor în zona Dobrogei (vă amintiți că
Dobrogea intră în granițele Țării Românești pentru a fi apărată mai bine). În 1389 el încheie
un tratat de alianță cu regele Poloniei prin care cei doi își promiteau ajutor împotriva
atacurilor maghiare, iar în 1395 încheie un tratat de alianță anti-otomană cu regele
Ungariei. La sfârșitul sec. XIV pericolul otoman slăbește în urma problemelor pe care le
avea Imperiul Otoman în Asia cu tătarii. În urma acestor lupte din Asia, sultanul otoman
moare și urmează o serie de conflicte interne dintre fiii acestuia în vederea preluării puterii.
Mircea îi sprijină pe Musa și Mustafa în luptele lor contra lui Mahomed/Mehmed (un
al treilea fiu). Din păcate Mehmed (al treilea fiu, tocmai cel pe care nu îl sprijinise Mircea)
devine sultanul, cei doi frați sunt înlăturați și conflictul cu Țara Românească se reia. Mircea
este înfrânt în 1417, pierde Dobrogea și este angajat la plata tributului. Tributul plătit din
1417 până în 1545 reprezenta răscumpărarea păcii și păstrarea independenței. Astfel că la
sfârșitul domniei, Mircea lasă Țara Românească ca stat independent.

ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432): a fost domnitor al Moldovei și s-a orientat încă
de la începutul domniei spre alianța cu Polonia pentru a contracara tendințele de
expansiune manifestate de Ungaria pe seama Moldovei. În 1402 a încheiat un tratat de
alianță cu Polonia, reînnoit în 1404, 1407, 1411. Alexandru i-a sprijinit pe polonezi în lupta
contra teutonilor în 1410 la Grunwald și 1422 la Marienburg. În ciuda acestui sprijin,
polonezii nu l-au sprijinit pe Alexandru în 1420 împotriva turcilor la Cetatea Alba. Dacă vă
uitați la ani, observați că deși tratatul a tot fost reînnoit, și deși Alexandru și-a arătat
fidelitatea atât în 1410 cât și 1422, polonezii nu au întors favorul în anul 1420. dar se pare ca
Alexandru i-a iertat, și i-a sprijinit din nou doi ani mai târziu, atunci când polonezii au avut
nevoie de ajutor. Într-adevăr, era un băiat bun! :)) În 1412 între Polonia și Ungaria s-a
încheiat un tratat prin care cele două urmau să împartă Moldova în cazul în care aceasta ar
fi refuzat să participe la o acțiune comună contrat turcilor. Adică mai pe scurt, i-au
amenințat pe moldoveni: ori vă bagați, ori vă tăiem pe din două! Auzitu-ne-ați?! :)) Totuși,
deși Ungaria a încercat de mai multe ori să pună în aplicare acest tratat, Polonia a refuzat.

IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456): a fost voievod al Transilvaniei și adept al

acțiunii militare offensive,adică lupta numai pe teritoriul inamicului, contra Imperiului
Otoman. De asemenea el a urmărit constituirea unui front comun anti-otoman format din
cele 3 țări românești. Încă de la începutul domniei, Iancu se confruntă cu turcii. În 1442 este
înfrânt de aceștia la Sântimbru, însă își revine rapid și îi învinge în apropiere de Sibiu. În
1443-1444 acesta organizează Campania cea Lungă atacându-i pe turci la sud de Dunăre.
Campania se încheie odată cu semnarea la Seghedin a păcii cu Imperiul Otoman pentru 10
ani. Însă Iancu rupe tratatul în același an, participând la Cruciada de la Varna, unde
creștinii  sunt înfrânți. În 1446 Iancu reușește totuși să îi oprească pe turci din a înainta spre
Europa Centrală prin bătălia de la Belgrad, astfel că ei nu vor mai reveni decât peste 3
sferturi de veac. 

VLAD ȚEPEȘ (1448; 1456-1462;1476): a fost domnitorul Țării Românești cu ajutorul și

susținerea lui Iancu de Hunedoara și încă de la început a promovat o politică anti-otomană;
astfel că în 1459 a refuzat să mai plătească tribut. Vlad a avut trei domnii, dintre care cea
mai importantă este a 2-a, cea din 1456-1462. În 1460 a încheiat o alianță anti-otomană cu
Ungaria, condusă pe atunci de Matei Corvin (adică un pact de ajutor unul față de celălalt
și amândoi contra turcilor). În 1461-1462 organizează o campanie contra Imperiului
Otoman la sud de Dunăre. Succesele obținute îi vor determina pe otomani să atace Țara
Românească în 1462. Atunci turcii au trecut Dunărea, plănuind să îl înlăture pe Vlad de la
conducerea Țării Românești. Cel mai important moment a fost atacul din 16-17 iunie din
timpul nopții al lui Vlad. Acesta și o parte din armată s-au deghizat în turci, au pătruns în
tabăra otomană urmărind să atace cortul sultanului și să-l omoare! Dar au greșit cortul și de
teamă, s-au retras! Turcii, nedumeriți, au început să se lupte unii cu alții, săracii, J)), luptă
care a ținut până dimineață. Și iată că așa, prima campanie a armatei otomane a fost un
eșec.  După acest atac de noapte, neavând trupe suficiente pentru a se confrunta cu turcii,
Vlad se retrage peste munți în Transilvania, așteptând ajutorul lui Matei Corvin. Dar se pare
că în urma unor mesaje mincinoase din partea negustorilor brașoveni (ups!) cum că Vlad ar
avea legături ascunse cu turcii, Matei refuză să îl mai ajute. Astfel, Matei Corvin îl va închide
la Buda (pe vremuri erau două orașe, Buda și Pesta) până în 1476 când va fi eliberat la
cerințele lui Ștefan cel Mare. 

ȘTEFAN CEL MARE (1457-1504): a fost domnitorul Moldovei. El a urmărit

emanciparea de sub suzeranitatea Poloniei și Ungariei (adică să iasă de sub stăpânirea lor),
cât și continuarea luptei anti-otomane. De asemenea, el a fost adeptul politicii de a nu avea
doi inamici în același timp. Încă de la început s-a confruntat cu o situație foarte grea
datorită faptului că fostul domnitor,Petru Aron, a lăsat țara supusă celor 3 puteri vecine:
Polonia, Ungaria și Imperiul Otoman. La începutul domniei, Ștefan cel Mare a încheiat un
tratat de alianță Poloniei, recunoscând suzeranitatea acesteia, iar Polonia se angaja să-l
îndepărteze pe fostul domnitor moldovean, care era refugiat la ei. Aron fuge atunci în
Ungaria; și fuge, și iar fuge J))! În 1467 Matei Corvin (regele maghiar) se confruntă cu
Ștefan cel Mare la Baia, unde este învins. Această luptă i-a eliberat pe moldoveni de sub
suzeranitatea maghiară. Lupta cu turcii a început în condițiile în care Ștefan refuză să
plătească tribut și să predea Chilia și Cetatea Albă. Aceștia atacă Moldova în 1475 , dar
sunt învinși la Vaslui. Conștient că pericolul otoman a fost doar îndepărtat, nu înlăturat,
Ștefan încheie un tratat de alianță anti-otomană (împotriva pericolului venit de la turci) cu
Ungaria. Următorul an (1476) turcii atacă Moldova și îl înving pe Ștefan la Războieni, însă
toate celelalte cetăți rezistă, astfel campania dușmanilor se încheie, neașteptat, într-un fel,
cu un eșec! În 1484 turcii cuceresc Chilia și Cetatea Albă. În aceste condiții, Ștefan depune
jurământ de credință Poloniei, sperând să obțină ajutorul lor în lupte. Între timp însă, atât
Polonia cât și Ungaria încheie pace cu turcii, iar Ștefan, rămas singur, se vede nevoit să facă
și el pace cu turcii, angajându-se la plata tributului. În 1497 Ștefan obține victoria în atacul
polonezilor ,astfel că va ieși de sub suzeranitatea Poloniei.

 În secolul XVI Țările Române și-au pierdut relative independență, intrând sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. Țările Române și-au păstrat însă
autonomia, adică libertatea internă, legile, instituțiile, organizarea, limba.
Stăpânirea otomană s-a accentuat, obligațiile economice (tribut, plată)
devenind tot mai multe și mai mari, cât și tendința acesteia de încălcare a
autonomiei. 

MIHAI VITEZUL (1593-1601): a fost domnitorul Țării Românești. Încă de la începutul

domniei, Mihai s-a confruntat cu o situație dificilă din cauza creșterii obligațiilor economice
față de Imperiul Otoman, cât și tendința turcilor de a încălca autonomia. În aceste condiții,
Mihai a refuzat plata tributului și a aderat la Liga Sfântă (asta era o alianță anti-otomană a
creștinilor inițiată de Papă), ceea ce a declanșat reacția militară a otomanilor. În 1594 Mihai
a adunat toți creditorii (oameni cărora le era dator) la București, le-a dat foc (sic!), apoi a
lichidat garnizoana otomană  din oraș. Acest fapt a declanșat lupta contra otomanilor din
1595, în care a obținut importante succese - recuperarea Brăilei de exemplu. În 1595 Mihai
s- a văzut nevoit să accepte Tratatul de la Alba-Iulia cu principele Transilvaniei pe
nume Sigismund Bathory, în care recunoștea suzeranitatea lui, deoarece avea nevoie de
ajutor militar împotriva Imperiului Otoman. Bineînțeles că în 1595, în luna august, turcii
trec Dunărea și atacă Țara Românească, dar, la Călugăreni Mihai îi învinge. În 1597 face,
pe moment, pace cu turcii, iar în 1598 încheie o alianță anti-otomană cu împăratul austriac,
acest tratat anulând pretențiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei. Pentru moment
țara este consolidată, însă în Transilvania, Sigismund Bathory renunță la tron în favoarea
vărului său Andrei. Acesta era dușmanul lui Mihai și avea înțelegere cu turcii. Pe lângă
asta, în Moldova, polonezii l-au așezat la tron pe Ieremia Movilă și intenționau să îl
înscăuneze în Țara Românească pe fratele acestuia, Simion Movilă. În aceste condiții,
Mihai a considerat că singura modalitate de a-și consolida situația, era de a aduce Țările
Române sub autoritatea unui singur conducător - oare cine, oare cine să fie acest
conducător misterios? J)). Astfel că, în 1599 Mihai se confruntă cu Andrei Bathory, pe care îl
învinge și este proclamat el însuși principe al Transilvaniei. El a luat o serie de decizii în
favoarea românilor din Transilvania, cum ar fi scutirea de la obligația de muncă a preoților,
dreptul de pășunat în satele românești, și a pus și niște conducători peste cetăți, dintre
oamenii lui de încredere. În fine, toate deciziile astea au stârnit nemulțumiri în rândul
nobilimii maghiare pentru că își vedea amenințate drepturile și privilegiile. În 1600 intră în
Moldova unde toate cetățile i se supun fără luptă, iar Ieremia Movilă fuge în Polonia. Astfel,
Mihai devine domn al celor 3 Țări Române pentru o scurtă durată, această situație generând
nemulțumirea marilor puteri din zonă - Turcia, Polonia, Austria, pentru că vedeau o
amenințare în consolidarea acestui nou stat mai puternic, mai întins și mai greu de supus.
În aceste condiții Mihai pierde mai întâi Transilvania în urma confruntării cu nobilimea
maghiară și armata austriacă condusă de Gheorghe Basta. Dar, austriecii nu se pot
bucura de success, întrucât,  Sigismund Bathory revine la putere. În aceeași perioadă
polonezii au pătruns în Moldova unde l-au înscăunat pe Movilă și pe fratele acestuia în Țara
Românească. Mihai cere ajutorul împăratului Vienei care îl împacă cu Gheorghe Basta
(conducătorul armatei austriece) și împreună îl înlătură pe Bathory de la putere, în
Transilvania. Mihai preia puterea, din nou,  și în Țăra Românească, unde boierii îl
alungaseră pe Simion Movilă. Acum dorește să îl alunge și pe Movilă din Moldova, însă este
asasinat de oamenii lui Basta, la ordinul împăratului austriac, care avea ambiții politice
proprii legate de Transilvania.

2.4. STATUL ROMÂN DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZARE: 

 Proiectele care au urmărit realizarea unirii tuturor românilor într-un singur stat au început
să apară încă din sec. XVIII, dar au devenit realitate, în parte,  în sec. XIX. Ele vizau, printre
altele, reorganizarea administrației, adaptarea unor noi forme de guvernământ. Motivul
pentru care românii doreau unirea a fost apariția problemei orientale sau a omului
bolnav (adică menținerea sau desființarea Imperiului Otoman). Problema orientală s-a
manifestat prin războaie între Imperiul Otoman și Rusia pe de o parte, și Imperiul Otoman
și Austria pe de altă parte. În acest context, Franța și Anglia s-au pronunțat pentru
menținerea Imperiului Otoman, întrucât considerau că numai așa se poate păstra echilibrul
de forțe în Europa. Dar în același timp, Imperiul Habsburgic și Rusia vizau să ocupe teritorii
stăpânite de Imperiul Otoman, și anume Peninsula Balcanică și strâmtorile Bosfor și
Dardanele; majoritatea luptelor aveau loc pe teritoriul românesc. În urma acestor războaie,
Banatul, Oltenia, Bucovina sunt ocupate de Imperiul Habsburgic (Austria)  iar Basarabia
de Rusia. În Țara Românească și Moldova este introdus regimul fanariot de către
Imperiul Otoman, care provoacă nemulțumiri datorită grecizării domniei și a instituțiilor.
Un alt motiv care provoca nemulțumiri românilor era creșterea obligațiilor economice față
de Imperiul Otoman, desființarea armatei naționale cât și alte instabilitățile politice. 

Iată etapele acestor evoluții:  

a) Secolul XVIII:

ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA: Constantin Mavrocordat (a avut domnii atât

în Moldova cât și Țara Românească) a realizat reforma socială ( desființează obligația
țăranilor de a munci în favoarea boierilor), reforma fiscală (impozit unic în 4 rate pe
an), reforma administrativă (a fost introdusă leafa pentru ispravnici, de
exemplu), reforma religioasă (preoții ortodocși trebuiau să învețe să scrie și să citească -
Foarte tare! J))). Alexandru Ipsilanti (domnie în Țara Românească) a
introdus „Pravilniceasca condică” (un cod de legi întocmit de acesta). Ion
Caragea (domnie în Țara Românească) a introdus „Legiuirea Caragea” (un cod de legi
prin care se percepeau taxele și obligațiile țăranilor, dar se prevedea și faptul că femeile erau
excluse din viața politică). Scarlat Callimachi (domnie în Moldova) a introdus „Codul
Callimachi” (un cod civil care îmbina dreptul local cu cel bizantin; tot serie de legi). 

TRANSILVANIA: Maria Tereza și Iosif II au realizat o reforma religioasă  prin  se

introduce toleranța religioasă;  au instituit o reforma a învățământului, prevăzând
dezvoltarea învățământului la sate; au încercat o reforma socială, prin care să fie
reglemetate clar obligațiile țăranilor iobagi.   

Reformismul boieresc: ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA: în sec. XVIII se

constituie Partida Națională, format dirt-o parte a boierilor care susțineau modelul de
organizare occidental și criticau modelul oriental. Ei s-au manifestat prin alcătuirea unor
memorii adresate Marilor Puteri în care solicitau domnia pământească,  independența,
unirea, neutralitatea, introducerea unor noi forme de guvernământ - monarhie
constituțională, printre alte propuneri, reorganizarea și modernizarea instituțiilor. 

b) Secolul XIX: 

În acest secol au avut loc o serie de revoluții, proteste din cauza nemulțumirilor
poporului: revoluția din 1821 în Țara Românească, care a avut la baza
programul „Cererile norodului românesc” (programul este o listă de cerințe a
poporului, adresate mai marilor conducători); din păcate a revoluția a fost înfrantă; se
introduce „Regulamentele organice” din 1831-1832 în Țara Românească și Moldova;
revoluția de la 1848 -  aceasta a izbucnit inițial în Franța și s-a extins în țările germane,
italiene, Imperiul Habsburgic și a ajuns și în Țările Române.

Cauzele Revoluției de la 1848: înlăturarea stăpânirilor străine: Țara Românească și

Moldova erau stăpânite de Imperiul Otoman, iar Transilvania de Imperiul Habsburgic. De
asemena lipsa drepturilor pentru românii din Transilvania cât și alte probleme social-
economice, ca și lipsa drepturilor și libertăților cetățenești în toate țările românești.

Care au fost obiectivele acestei revoluții? S-a urmărit: libertatea și unitatea națională,

eliberarea și împroprietărirea țăranilor, drepturi și libertăți dar și modernizarea economică.

Cum  s-a desfășurat revoluția de la 1848?

MOLDOVA: Revoluția a izbucnit în 27 martie 1848, la Iași. În cadrul acesteia s-a elaborat

și adoptat programul „Petiția-Proclamațiune”, prezentat, ulterior,
domnitorului Mihai Sturdza. Inițial l-a acceptat după care l-a refuzat și a luat măsuri
împotriva revoluționarilor. Unii dintre ei au reușit totuși să fugă și s-au refugiat în
Transilvania.

TRANSILVANIA: În mai 1848 a avut loc Adunarea de la Blaj, în cadrul căreia s-a

prezentat și adoptat programul „Petiția Națională”. Acest program a fost prezentat Dietei
de la Cluj și Curții Imperiale de la Viena; ambele l-au respins, urmând ca la sfârșitul lunii
Dieta să voteze anexarea (alipirea) Transilvaniei la Ungaria. Împăratul a acceptat această
anexare. Acest lucru a determinat nemulțumirea românilor din Transilvania care nu erau de
acord cu aceasta anexare, și au anunțat trecerea la organizarea românească a Transilvaniei.
În aceste împrejurări, vor avea loc confruntări între forțele revoluționare românești și cele
revoluționare maghiare. S-a ajuns, în 1849, la o înțelegere: Proiectul de pacificație, în
urma unor negocieri în care au fost implicați Nicolae Bălcescu, - venit în Transilvania -, și
conducătorul revoluției maghiare Lajos Kosuth. A fost, însă, prea târziu, deoarece în august
1849 ambele mișcări au fost înfrânte de Imperiul Habsburgic în alianță cu Rusia țaristă.

ȚARA ROMÂNEASCĂ: Revoluția a izbucnit prin Adunarea de la Islaz, din iunie 1848,

unde s-a adoptat programul „Proclamația de la Islaz” care a fost acceptat
de  domnitorul Gheorghe Bibescu. Ulterior, de teama intervenției militare a Rusiei,
acesta a abdicat (adică a renunțat la tron). În aceste condiții, puterea este preluată de
un guvern revoluționar, care a condus pe baza acestor cereri (cererile din „Proclamația
de la Islaz”), care au și devenit constituția provizorie a țării. În septembrie 1848 această
revoluție a fost înfrântă prin intervenția militară a Imperiului Otoman și a Rusiei. 

Consecințele: În Moldova a rămas domnitor Mihai Sturdza; în Țara Româneasca a fost

numit un caimacan (locțiitor de domn) în persoana lui Constantin
Cantacuzino; Transilvania a devenit provincie dependentă de Curtea Imperială de la Viena,
despărțită, din fericire, de Ungaria, iar Bucovina devine provincie autonomă.

Care a fost totuși importanța acestei revoluții? Deși înfrântă, Revoluția de la 1848

rămâne totuși importantă pentru programele sale ce vor fi realizate ulterior.

Unirea Principatelor Române: După revoluție, românii au încercat să-și îndeplinească

obiectivele treptat, primul obiectiv fiind unirea dintre Moldova și Țara Românească. Pentru
organizarea internă a celor două Principate, Rusia și Imperiul Otoman încheiau Convenția
da la Balta Liman. În baza aacestui act, domnitorii erau numiți de cele două puteri pe o
perioadă de 7 ani. Ulterior se declanșează războiul Crimeei dintre Rusia și Imperiul
Otoman. În urma acestui război, Rusia este înfrântă și se ajunge ca Marile Puteri sî încheie
Tratatul de la Paris din 1856, defavorabil Rusiei. Pentru Principatele Române, Tratatul
stabilea: Țara Românească și Moldova erau autonome sub suzeranitate otomană și intrau,
totodată, sub garanția celor 7 Mari Puteri europene; sudul Basarabiei revenea Moldovei;
organizarea unor Adunări ad-hoc, prin care  românii din Principate să fie consultați cu
privire la organizarea lor viitoare, etc.. Peste un an, în 1857 în urma Adunărilor ad-hoc s-au
adoptat rezoluții în care se cerea: autonomie; neutralitatea Principatelor; adunări
representative; unirea Moldovei cu Țara Românească; prinț străin, crescut în religia țării.
Aceste dorințe au fost prezentate în cadrul Conferinței de la Paris din 1858. Aici, Marile
Puteri garante au adoptat o Convenție, care stabilea:  „unirea” Principatelor, într-un
simulacru de stat numit  „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”; Principatele să fie
conduse de 2 domni, 2 guverne, 2 adunări; urmau să existe două instituții comune - Comisia
Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație; votul cenzitar; desființarea privilegiilor
boierești, etc.. Totuși, Convenția nu a prevăzut că, aceeași persoană nu putea fi aleasă ca
domnitor în ambele Principate, și românii vor face exact acest lucru! Astfel, la 5 ianuarie
1859, în Moldova,  și la 24 ianuarie 1859, în Țara Românească, a fost ales un singur
domnitor  în persoana lui Alexandru Ioan Cuza.

Domnia lui Cuza: În perioada domniei lui  Cuza s-au reușit consolidarea unirii și
modernizarea Principatelor. În 1859 Marile Puteri recunosc dubla alegere iar în 1861
recunosc unirea deplină. Modernizarea Principatelor s-a realizat prin mai multe reforme:
în 1864 se introduce legea rurală care stabilea împroprietărirea țăranilor, dar cu
condiția să plătească despăgubiri către boieri timp de 15 ani!! - lucru aproape imposibil de
realizat, de aceea problema agrară se va agrava dramatic în următoarele decenii!!;  se
adoptă legea privitoare la obligativitatea și gratuitatea învățământului primar
de 4 clase; se introduce o lege electorală care favoriza burghezia, etc.. 

Sfârșitul domniei lui Cuza: În 1865 se intensifică activitatea „monstruoasei

coaliții” - alianță între liberali și conservatori, nemulțumiți de regimul autoritar al lui Cuza,
- instaurat în mai 1864 -, și care doreau înlăturarea lui. În 1866 Cuza este obligat să abdice.

Perioada 1866-1918: În urma abdicării lui Cuza, apare pericolul destrămării

Principatelor. Reapare ideea alegerii unui domnitor străin. Inițial este ales Filip de
Flandra care refuză propunerea, iar apoi este ales Carol de Hohenzollern - devenit
Carol I; acesta devine principe/domnitor  în 1866. Perioada domniei lui Carol I a fost
fundamentală în dezvoltarea României, pentru că monarhia a fost un factor de echilibru în
viața politică a acesteia. Este adoptată o nouă constituție și apar două partide politice:
conservator și liberal. Statul își dobândește oficial numele de România. În urma războiului
din Balcani din 1877-1878, România își câștigă independența față de Imperiul Otoman și
acest fapt este recunoscut de Marile Puteri la Congresul de la Berlin din 1878. Astfel
România devine stat independent. În 1881 România devine Regat, iar în 1883 se aliază
cu Puterile Centrale, fiind un factor de stabilitate în Europa.

Marea Unire: În 1918 are loc Marea Unire, când pentru prima dată în istorie intră în
granițele țării toate provinciile istorice românești. Datorită Primului Război Mondial și
dezmembrărilormarilor imperiii multinaționale, au revenit în granițele României Basarabia,
Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Această Unire a fost recunoscută în
cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920.  

Anul 1940:Din păcate, în anul 1940 România Mare se destramă pierzând 1/3 din teritorii.
Astfel că: Uniunea Sovietică preia Basarabia, Bucovina de nord și Herța; Ungaria preia
nord-vestul Transilvaniei;  Bulgaria preia sudul Dobrogei. Urâtă poveste!

2.5. CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA: 

 Ca să putem diferenția constituțiile între ele, ar trebui să stabilim mai întâi ce sunt
constituțiile. Constituțiile reprezintă un act cu caracter politico-juridic, care
reglementează relațiile ce țin de forma de guvernământ al unui stat, structura și atribuțiile
puterilor, cuprind drepturile și libertățile cetățenești etc.. În fapt, constituția este legea
fundamentală a unui stat! Constituțiile românești au fost precedate de anumite acte din
trecut cu caracter constituțional: cum ar fi „Cererile norodului
românesc”, Programele revoluției din 1848 și multe altele.

 Constituțiile moderne cuprind mai multe etape de evoluție: 1. Etapa introducerii

instituțiilor constiționale (se introducnoile instituții, noile forme de legi); 2. Etapa
consolidării acestor instituții (capătă durabilitate, se încheagă); 3. Etapa instabilității
(schimbări dese ale unor prevederi constituționale); 4. Etapa dictaturii comuniste; 5. Etapa
revenirii la democrație.

Constituțiile românești moderne:

 1.REGULAMENTELE ORGANICE - au fost elaborate în timpul ocupației rusești (1829-

1834). Prevedeau împărțirea puterilor în stat, astfel:  puterea executivă (conduce organele
superioare, guvernul, etc.): domnul deținea această putere ajutat de sfatul administrative;
puterea legislativă (cea care decide legile): Adunarea Obștească (adică boierii); puterea
judecătorească - Înaltul Divan. Această constituție desființa vămile interne (de la o cetate la
alta, de la un oraș la altul, aparținând celor două Principate), introducea impozitul unic,
reglementa obligațiile țăranului (a reglementa=a face ordine, a rearanja). Regulamentele
Organice au contribuit la modernizarea societății românești, însă a avut și anumite limite
din cauză că menținea privilegiile boierilor și obligațiile foarte mari ale țăranilor.

2. CONVENȚIA DE LA PARIS (1858 - 1864) - a fost elaborată și adoptată de cele 7

Mari Puteri garante. Această convenție menținea separarea puterilor în stat (cum era mai
sus cu puterea judecătoreasca, executivă, legislativă - deci erau 3 puteri diferite, conduse de
organe diferite). Principatele românești erau autonome sub suzeranitate otomană, statul
urma să aibă doi domni, două guverne, două adunări, instituțiile comune fiind numai
Comisia Centrală, Înalta Curte de Justiție și Casație și votul cenzitar. De asemenea statul
primea numele de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Pe de altă parte această
convenție desființa privilegiile boierești, și introducea principiul statului de drept (adică toți
erau egali în fața legii). 

3. STATUL DEZVOLTATOR AL CONVENȚIEI DE LA PARIS (1864- 1866) -

adoptată în urma loviturii de stat a lui Cuza. Această convenție acordă puteri mult mai largi
domnitorului, astfel punând bazele unui regim autoritar (adică el numea miniștrii, el dizolva
Adunarea Legislativă). Domnitorul era ales pe viață prin votul cenzitar, dar cu cens micșorat
(taxă de vot mult mai mică). De asemenea se creează o instituție legislativă nouă - Senatul.

4. CONSTITUȚIA DE LA 1866 - adoptată  în timpul lui Carol I de Hohenzollern, a fost

valabilă în perioada cuprinsă între 1866 - 1923 și a avut ca model constituția belgiană de la
1831. Prevedea:

Statul și instituțiile: teritoriu inalienabil (nu putea fi modificată granița); stat indivizibil

(statul nu putea fi împărțit în mai multe țări); forma de guvernământ era monarhie
constituțională ereditară (monarhie=rege, constituțională=conducea după un set de legi,
ereditar=puterea se ducea din neam în neam)..

Principii democrate: suveranitate națională (toată puterea aparține statului român, nu

altor țări); guvernare reprezentativă; responsabilitate ministerial;  separarea puterilor în
stat (adică tot cu putere judecătorească, executivă, legislativă fiind realizate de către organe
separate de putere) - Puterea executivă era exercitată de domn și guvern. Domnul avea
atribuții largi: numea și revoca miniștrii, numea toate funcțiile publice, bate moneda,
conferă decorații (medalii și alte cele), conduce armata, are dreptul de a ierta pedeapsa și de
a înlătura penalitatea, promulgă legea (o face oficială), convoacă/dizolvă/amână
Parlamentul, drept de veto absolut. Actele domnitorului trebuiau contrasemnate de un
ministru care devenea astfel responsabil. Puterea legislativă era exercitată de Parlament
și domnitor, dar Parlamentul avea dreptul de a interpela miniștrii, de sancțiune a legilor
etc.. Puterea judecătorească era exercitată de instanțele de judecată. Deciziile
judecătorești erau emise în numele domnitorului iar judecătorii erau inamovibili (nu se
puteau schimba).

Sistem electoral: vot cenzitar.

Drepturi și libertăți: libertatea cuvântului, presei, persoanei; drept de asociere;

inviolibilitatea domiciliului (nu aveau dreptul să intre autoritățile peste tine decât în temeiul
unui act judiciar clar). 

5. CONSTITUȚIA DE LA 1923 (cunoscută și sub numele de Constituția României Mari).

După Marea Unire s-au produs o serie de schimbări ce necesitau o nouă lege fundamentală.
Motivele care au stat în spatele acestei noi constituții au fost: includerea de noi teritorii în
stat, exigența tratatelor de pace de la Paris, schimbările economice, politice și de
mentalitate, cât și întreg contextul european. A fost adoptată în 1923 de regale Ferdinand,
fiind un proiect PNL.. În timpul dezbaterilor din Parlament, PNR (Partidul Național
Român) condus de Iuliu Maniu și PȚ (Partidul Țărănesc), condus de Ion Mihalache s-au
opus proiectului liberal, însă ulterior, după promulgare, au respectat și apărat Constituția în
fața atacurilor extremiste. Cele două partide vor fuziona în 1926, fofând PNȚ (Partidul
Național Țărănesc). Această constituție a dezvoltat și consolidat democrația, adâncind
separarea puterilor în stat. Prevedea:

Stat și instituții: monarhie constituțională ereditară; stat național, unitar, independent.

Principii constituționale: separarea puterilor în stat; guvernare reprezentativă;

responsabilitate ministerial; suveranitatea națională.
Sistem electoral: vot universal (vot secret, dar numai bărbații peste 21 de ani aveau acest
drept, excepție făcând femeile, magistrații și militarii, care nu aveau acest drept).

Drepturi și libertăți: proprietate garantată de stat; bogățiile subsolului aparțineau

statului; apele, căile aeriene, căile de comunicații aparțineau statului; dreptul de expropiere
cu despăgubiri; statul avea dreptul de a interveni în relația angajat-patron; se afirmau
drepturile minorităților fără deosebire de etnie, religie.

CONSTITUȚIA DE LA 1938.  Această constituție a fost adoptată în vremea

lui Carol II din cauza regimului de autoritate monarhic. Monarhia autoritară a lui Carol II
a fost instauratăîn 1938. În urma alegerilor din 1937, niciun partid politic nu reușise să
obțină 40% din totalitatea voturilor. În aceste condiții, Carol II își pune în aplicare propriul
obiectiv și anume instaurarea unui regim autoritar. El aduce la guvernare Partidul Național
Creștin al lui Octavian Goga. De ce? Partidul lui Octavian Goga era un partid mic, slab, și
ușor de manevrat și care a fost folosit de Carol în realizarea propriilor țeluri. Concluzie:
această constituție a fost un abuz de putere, ea fiind rezultatul puterii executive. Prevedea:

Stat și instituții: regele domnește și guvernează; forma de guvernământ este monarhia

autoritară (cere supunere!).

Principii constituționale: desființarea principiului separării puterilor în stat (regele are

putere legislativă și executivă, Parlamentul are rol decorativ, Senatul este ales de rege);
principiul suveranității poporului este înlocuit de supremația regelui (adică în loc ca poporul
să aleagă felul cum sunt conduși, regele deține această supremație); se instituie regimul
partidului unic (se desființează toate partidele politice iar Partidul Naționii se auto-declară
partid unic).

Sistem electoral: vot universal (toți cetățenii de peste 30 de ani știutori de carte); se

acordă drept de vot femeilor( de parcă ar mai fi contat la ceva J))).

Drepturi și libertăți: sunt considerabil restrânse.

7. PERIOADA 1940-1947:

Această perioadă poate fi împărțită în două etape: 

Perioada 1940-1944: această perioadă a fost denumită și perioada dictaturii militare a

lui Ion Antonescu. În această perioadă constituția a fost suspendată,  Regele Mihai avea
doar un rol formal. Toată puterea revenea generalului Ion Antonescu, care deținea atât
puterea executivă, cât și cea legislativă, conducea armata și avea puterea de a declara pace
sau război.

Perioada 1944-1947: după înlăturarea lui Antonescu, se repune „teoretic” în rigoare

Constituția de la 1923, însă comuniștii vor acapara treptat întreaga putere în stat.

8. Constituțiile comuniste - aceste constituții au avut ca model Constituția sovietică din

1936. Ele sunt asemănătoare ca și prevederi, dar fiecare marchează anumite
evenimente. Constituția din 1948 marchează căderea vechiului regim
democrat; Constituția din 1952 marchează subordonarea deplină a statului față de
partidul unic; Constituția din 1965 marchează preluarea puterii de către Nicolae
Ceaușescu. Prevederi:

Stat și instituții: forma de guvernământ este republică populară până în 1965 și apoi

republică socialist; statul este național, unitar, independent și suveran.

Principii constituționale: principiul separării puterilor în stat este prevăzut în

constituție dar din punct de vedere practic este desființat; principiul suveranității poporului
este înlocuit cu dictatura clasei muncitoare (clasa muncitoare=poporul de rând); regimul
politic este monopartinic și anume Partidul Muncitoresc Român (până în 1965) și ulterior
Partidul Comunist Român este „forul” conducător al poporului (urât!!).

Drepturi și libertăți (vorba vine): drepturile și libertățile erau prevăzute în constituție

dar practic sunt încălcate una câte una.

Sistemul electoral: dreptul de a alege de la vârsta de 18 ani; dreptul de a fi ales de la 23

de ani. 

9. CONSTITUȚIA DE LA 1991: această constituție a fost adoptată în condițiile în care în

1989 a fost înlăturat comunismul. A avut ca model Constituția de la 1923; în vederea
integrării în U.E. și N.A.T.O., constituția a fost modificată prin referendum, prevăzându-se
desființarea serviciulului militar obligatoriu (mare greșeală!) și prelungirea mandatul
președintelui până la 5 ani. Prevederi:

Stat și instituții: forma de guvernământ este republica democratic semi-prezidențială;

statul este național, independent, unitar, indivizibil și inalienabil.

Principii constituționale: separarea puterilor în stat (puterea judecătorească, puterea

legislativă și cea executivă erau executate de către organe diferite de putere); suveranitatea
națională.

Drepturi & libertăți: drepturile și libertățile românești sunt puse în acord cu cele

europene.

Sistem electoral: vot universal, direct, secret, liber, exprimat de către cetățenii de peste
18 ani.

2.6. SECOLUL XX - DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM:  

Ideologii și practici politice în Europa și în România: Caracteristica principală a

secolului XX a fost confruntarea dintre democrație și totalitarism. 

Trăsăturile regimurilor democratice: separarea puterilor în stat (putere

judecătorească, executică și legislativă îndeplinită de organe separate); drepturi și libertăți
cetățenești; egalitatea în fața legii; pluripartitism; suveranitatea poporului (poporul deține
puterea prin reprezentanții aleși la vot); statutul de drept (adică nimeni nu este mai presus
de lege).
 Regimurile totalitare se caracterizează prin: nesepararea puterilor în stat (un
conducător deține și controlează întreaga putere; nerespectarea drepturilor și libertăților;
partidul unic; cultul personalității conducătorului; intervenția statului în orice domeniu,
chiar și în lucrurile private (adică statul are dreptul să își dea cu părerea și să intervină în
absolut orice lucru privitor la viața cetățeanului); exterminarea opozițiilor. 

Din ce cauze au apărut regimurilor totalitare? - nemulțumirile, frustrările provocate

de tratatele de pace semnate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris după Primul Război
Mondial; problemele economice apărute după Primul Război Mondial cât și perioada de
supraproducție (care a dus la Marea Criză din 1929-1933 ce s-a caracterizat prin  falimente,
șomaj în masă etc.); nemulțumirile populației, greve etc.. Aceste regimuri totalitare au
apărut în perioada interbelică (interbelică=perioada dintre războaie).

Regimuri totalitare de extremă dreaptă:

FASCISMUL preia puterea politică în Italia în 1922, fiind reprezentat de Partidul Național

Fascist și condus de Benitto Musollini.

NAZISMUL preia puterea politică în Germania în 1933, fiind reprezentat de Partidul

Național Social al Muncitorilor din Germania, condus de Adolf Hitler. Nazismul promova
rasismul, ideea creări spațiului vital care putea fi realizat doar prin lărgirea teritoriului spre
est. Naziștii susțineau ideea purității rasei ariene și elimintarea raselor inferioare (evrei,
țigani, sclavi).

 Regimurile totalitare de extremă dreaptă s-au instaurat și în alte state din Europa în
perioada interbelică: Ungaria (1919), Portugalia (1932), Spania (1939).

Regimuri de extremă stângă:

COMUNISMUL preia puterea politică în Rusia în 1917, fiind reprezentat de Partidul

Comunist Bolșevic condus de Lenin iar din 1924 de Stalin. Comunismul impune
colectivizarea (trecerea proprietăților agricole particulare în proprietatea statului),
naționalizarea, industrializarea forțată, ateismul, desființarea proprietății private în orice
domeniu.

 Regimurile totalitare de extremă dreaptă au fost înfrânte după al Doilea Război Mondial,
dar comunismul (extremă stângă) a reușit să se mențintă, și mai mult de atât să se
extindă și în alte state. După 1945 regimurile comuniste s-au instalat în mod forțat cu
sprijinul armatei sovietice sau prin falsificare alegerilor din centrul și sud-estul Europei. De
asemenea s-au extins și pe alte continente.

 Statele democrate (cele libere) au luat mai multe măsuri

în perioada interbelică (perioada dintre războaie) ca nu cumva să extindă pericolul
apariției regimurilor totalitare și a izbucnirii unoi nou război mondial, astfel: s-a creat Liga
Națiunilor cu scopul de a menține pacea în lume și de a evita declanșarea unui nou război
mondial; din păcate nu a avut mijloacele necesare ca să poată pune în practică această
năzuință; alianțe regionale (alianțe între vecinii de state) pentru crearea unui climat de
securitate (Mica Înțelegere - România, Iugoslavia,
Cehoslovacia; Înțelegerea Balcanică - România, Iugoslavia, Grecia, Turcia);
semnarea Pactului Briand-Kellog care propunea rezolvarea neînțelegerilor pe cale
diplomatică, fără a se apela la mijloace militare În perioada post-belică (după război) au
luat alte măsuri: Planul Marshall (ajutor din partea americanilor pentru țările care au
suferit pierderi în război); crearea NATO (alință militară a statelor democrate); ajutor din
partea americanilor pentru țările care respingeau comunismul (Războiul din Coreea,
Războiul din Vietnam) etc..

 Regimurile comuniste s-au prăbușit în Europa din cauza problemelor și a revoltelor

anticomuniste. Astfel că, în 1989 regimurile comuniste din centrul și estul și sub-estul
Europei se prăbușesc, iar Uniuninea Sovietică se dizolvă oficial în decembrie 1991.

România între democrație și totalitarism: România în secolul XX a oscilat între

democrație și totalitarism. Regimul democrat a început încă din a doua jumătate a secolului
XIX având la bază Constituția de la 1866 din vremea lui Carol I. Apoi în perioada interbelică
democrația s-a consolidate  prin votul universal, realizarea reformei agrare și adoptarea
Constituției de la 1923 (ce a avut ca baza Constituția de la 1866). Iată trăsăturile
democrației românești interbelice: apariția unor partide politice noi (Partidul
Poporului, Partidul Național Țărănesc); afirmarea puternică a PNL; înființarea partidelor
minorităților naționale (minorități=cetățeni români dar de alte naționalități) - ex. Partidul
Maghiar, Partidul German, Uniunea Evreilor din România; apariția partidele politice
extremiste: extremă stângă (Partidul Comunist din România) și extremă dreaptă (Liga
Apărării Național Creștine, Garda de Fier) etc..

Limitele democrației românești interbelice: lipsa de experiență politică a multor

cetățeni care au primit drept de vot; rivalitatea între partide; abuzurile din timpul alegerilor;
implicarea monarhiei în viața politică când de fapt monarhia trebuia să joace rol de arbitru
și să echilibreze situația; terorismul ca formă de luptă politică (asasinarea, eliminarea
adversarilor).

Ideologiile politice interbelice:

LIBERALISMUL a fost reprezentat de Ștefan Zelein, Vintilă Brătianu etc. și promova o

politică numită „prin noi înșine” care însemna dezvoltare economică prin propria forță de
muncă și a capitalului autohton.

ȚĂRĂNISMUL era reprezentat, printer alții, de Constantin Stere, Ion Mihalache, Gh. Zane
și susținea crearea statului agro-industrial; egalitatea dintre capitalul românesc și cel străin.
Astfel ei susțineau agricultura și crearea unui stat numit „statul țărănesc”.

EXTREMA STÂNGĂ era reprezentată de Partidul Comunist; în 1924 chiar fost scos

înafara legii și a acționat ilegal pe parcursul perioadeipână în 1944. Ei susțineau ideea
proprietății colective și controlul statului asupra întregii societății.

EXTREMA DREAPTĂ era reprezentată de Liga Apărării Național Creștine  și, ulterior, de

legionari; susținea un naționalism exagerat; promova antisemitismul, anticomunismul;
utilizarea violenței ca mod de rezolvare a problemelor politice, rezolvarea problemelor
economice prin soluții utopice, greu de pus în practică. 
Monarhia în România: A fost reprezentată de dinastia Hohenzollern. Carol I (1866-
1914) a devenit rege în 1881 când România este proclamată official Regat. Ferdinand
I (1914-1927) s-a confruntat cu criza dinastică generată de moștenitorul său Carol
(viitorul rege Carol II), care a renunțat la tron de nenumărate ori. Carol a fost scos din
rândul membrilor familiei regale (din cauză ca a vrut să se căsătorească cu o fată care nu
făcea parte din vreo familie regală) și astfel Mihai este declarat moștenitor al tronului (fiul
lui Carol). Țara a fost condusă de o regență pentru că Mihai era încă minor (regență=grup
format din Prințul Nicolae, Gheorghe Buzdugan și Miron Cristea). Carol al II-
lea (1930-1940) a condus țara instaurând un regim de autoritate personală și un singur
partid politic. Mihai (1940-1947) are un rol formal până în 1944, când adevăratul
conducător era generalul Ion Antonescu.

2.7. ROMÂNIA POSTBELICĂ:

 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a luptat inițial, în perioada 1941-
1944, alături de Germania, contraUniunii Sovietice. Apoi după înlăturarea lui Ion
Antonescu, trece de partea Aliaților, contra Germaniei; ceea ce lasă cale liberă comuniștilor
în preluarea puterii în România (odată ce comunismul era la putere și înU.R.S.S.). 

Preluarea puterii de către Partidul Comunist (1944-1947): Odată cu semnarea

convenției de armistițiu de la Moscova, Uniunea Sovietică a urmărit instaurarea sistemului
comunist în România. De asemenea în convenție se stabilea că România trebuia să plătească
despăgubiri de război sovieticilor iar Basarabia și Bucovina de Nord reveneau din nou
U.R.S.S-ului și granița era stabilită de Prut, etc.. De asemenea un alt motiv pentru care
comunismul a preluat puterea a fost și faptul că Națiunile Unite își împărțiseră  „premiul”
deja, iar România intra în sfera de influență a sovieticilor.  Factorii interni care au dus la
comunism în țara noastră au fost: prezența armatei sovietice pe teritoriul nostru și
presiunea lor asupra politicii noastre. Comuniștii pun stăpânire pe România în mai multe
etape. Într-o perioadă (1944) chiar a existat speranța revenirii la democrație, mai ales că a
fost repusă în vigoare Constituția din 1923. Inițial s-a constituit un guvern democrat condus
de Constantin Sănătescu cu scopul de a înlătura urmările regimului dictatorial condus
de Ion Antonescu. Dar acest guvern s-a reorganizat, vice-președinte devenind
comunistul Petru Groza.  Astfel, ponderea comuniștilor în acest guvern a crescut
considerabil, mai ales că ei dețineau cele mai importante ministere. Ulterior, reprezentantul
U.R.S.S.-ului a impus regelui Mihai să formeze un guvern cu totul condus de Petru Groza,
care să fie în totalitate comunist; acest guvern avea ca scop preluarea întregii puteri din stat.
Comuniștii au început să ia tot mai multe măsuri în vederea preluării acestei puteri depline,
și anume: s-a interzis dreptul de vot a celor care susțineau vechiul regim politic; s-au
„organizat” alegerile, care au fost fraudate în favoarea comuniștilor;  s-au dezmembrat și,
apoi, desființat partidele politice istorice; preluarea puterii în plan local (s-au numit
prefecți, comandanți dintre cei comuniști); înlăturarea monarhiei și implicit obligația lui
Mihai de a abdica (de a renunța la tron). Astfel că din monarhie România
devine Republică Populară.

Stalinismul (1948-1965): În această perioadă, România a fost condusă după modelul

stalinist, având în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Au fost adoptate mai multe
măsuri în vederea realizării „dictaturii proletariatului”:  adoptarea unor noi constituții
(Constituția din 1948 și Constituția din 1952, ambele având ca model constituția sovietică);
România semnează un tratat de „prietenie și amiciție” cu U.R.S.S.; se creează organele de
control a populației și anume Securitatea și Miliția. La început, România s-a subordonat
total față de Moscova dar apoi (după moartea lui Stalin și retragerea armatei sovietice din
țară), se va încerca o îndepărtare de sovietici, prin respingerea Programului Valev și
construirea comunismului de „tip românesc” etc.. De asemenea pe plan economic se impune
proprietatea statului prin legea de naționalizare. De asemenea se dezvoltă industria pe
plan cantitativ, nu calitativ, se exploatează resursele țării în favoareaU.R.S.S.  și se aderă la
C.A.E.R.. S-a impus colectivizarea agriculturii.

 Național-comunismul(1965-1989): Național-comunismul a fost caracteristica

regimului communist în timpul lui Nicolae Ceasușescu. Această perioadă începe odată cu
criticarea abuzurilor regimului lui Gherghiu-Dej și eliminarea adversarilor. În 1965 se
adoptă o nouă constituție iar România devine din Republică Populară, Republică
Socialistă. Pe plan extern România și-a arătat independența față de sovietici, reluând
relațiile diplomaticecu o serie de state occidentale. Refuzul de a participa la
reprimarea  revoltei anticomuniste din Cehoslovacia cât și promovarea unor relații bune cu
Israelul au dus la creșterea reputației țării și a lui Nicolae Ceaușescu personal. Țara a
cunoscut o îmbunătățire al nivelului de trai: au fost eliberați deținuții politici,  a fost
acceptată o libertate restrânsă  de călătorie în afara granițelor și studierea limbilor străine
occidentale, în locul limbii ruse. Începând cu anii 1970 însă, regimul a devenit unul personal
dictatorial cu următoarele caracteristici: Ceaușescu a adus la putere persoane dintre rudele
sale; a impus construcția unor obiective industriale de mari dimensiuni în timp ce economia
țării stagna (Palatul Parlamentului cât și alte clădiri de mari dimensiuni); a impus rația la
consumul de produse alimentare și energie (odată ce economia era precară), etc.. Aceste
lucruri au dus la degradarea condițiilor de trai și au accentuat nemulțumirile poporului.

Dizidența în timpul comunismului: S-a înființat Securitatea Poporului care trebuia

să elimine pe toți adversarii regimului, considerați „dușmanii poporului”, prin diferite căi:
anihilarea lor fizică, internarea în spitale de psihiatrie, trimiterea în  închisori, etc..
Dizidența anticomunistă a fost formată din intelectuali și oameni de cultură, iar ei s-au
manifestat prin articole de presă în străinătate, intervenții publice pe lângă Ceaușescu în
anumite chestiuni - exemplu: greva minerilor din Valea Jiului (1977), etc.. Uniii dintre
dizidenți sperau în înlăturarea regimului communist cu ajutorul americanilor și, mai târziu,
cu sprijinul lui … Gorbaciov - noul lider reformist de la Moscova! Ce ironie!

Revenirea la democrație: S-a realizat, în decembrie 1989, datorită contextului extern

favorabil, odată ce în mai multe state se prăbușise regimul comunist. Această revenire la
democrație a însemnat reapariția partidelor politice istorice cât și a altor partide noi. De
asemenea se adoptă Constituția de la 1991 și se organizează alegeri libere. Această revenire
la democrație a însemnat și aderarea, în cele din urmă, la structurile euro-atlantice: NATO
și UE.

2.8. ROMÂNIA ȘI CONCERTUL EUROPEAN: 

 La sfârșitul sec. XVII, după înfrângerea turcilor la Viena și pacea de la Karlowitz din 1699 în
care turcii cedau Ungaria și Transilvania austriecilor, apare Problema Orientală (sau
problema „Omului Bolnav al Europei”). Vor avea loc lupte între turci și austrieci pe de o
parte și turci și ruși pe de altă parte, desfășurate pe teritoriul Țărilor Române. Astfel,
românii sufereau pierderi teritoriale.  În secolul XVIII Țările Române s-au aflat sub
dominația Imperiului Otoman care introduce regimul fanariot. În timpul regimului
fanariot, apar unele modificări ale statului prin care era amplificată influența Imperiului
Otoman în Țările Române; se va extinde și posibilitatea de intervenție a Rusiei în
problemele Principatelor Române, fapt împlinit prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, prin care
se introduce protectoratul rusesc. După războiul războiul dintre ruși și otomani (1828-
1829), Țările Române intră sub ocupație militară rusă. În 1848 Rusia participă la
reprimarea (oprirea) revoluției române iar ulterior prin adoptarea unei convenții de către
ruși și otomani, domnitorii noștri erau numiți pe o perioadă de 7 ani de Poartă cu ajutorul
Rusiei; de asemenea Adunările Obștești erau înlocuite cu Divanurile Domnești. Prin aceste
schimbări, s-a limitat drastic autonomia Țării Române. Problema Orientală s-a
manisfestat și prin alte războaie, ca de pildă,  Războiul Crimeei. Războiul Crimeii s-a
încheiat cu Congresul de Pace de la Paris, în cadrul căruia s-a discutat și problema Unirii
Principatelor Române. După unirea Moldovei și Țării Românești din vremea lui Cuza, se va
încerca sub domnia lui Carol I, dobândirea independenței prin căi diplomatice, apoi
militare.

Războiul din Balcani: în Balcani, izbucnesc răscoalele anti-otomane ale Bulgariei,

Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei. În urma răscoalelor din Balcani, Rusia este
prima care a reacționat sprijinind popoarele, sub pretextul că sprijină ortodoxismul, când de
fapt Rusia urmărea eliberarea teritoriilor de sub stăpânirea otomană și trecerea lor sub
propria-i stăpânire. Inițial România se declară neutră față de ceea ce se întâmpla la Balcani,
urmând ca în cele din urmă să încheie Convenția de la București cu Rusia. Prin aceasta
se stabileau: Rusia apăra integritatea teritorială a României, avea dreptul de a traversa
teritoriul românesc pe un anumit traseu, iar aprovizionarea și transportul erau sarcina
Rusiei. După încheierea acestei convenții, Rusia declară război Imperiului Otoman și începe
traversarea teritoriului românesc. Imperiul Otoman a reacționat bombardând localitățile
românești de la nord de Dunăre. România ripostează, urmând să intre oficial în războiul
contra Imperiului Otoman. România și-a proclamat, oficial independența 9/10 mai1877.
Acest fapt a făcut necesară participarea României la războiul din Balcani pentru a-și impune
independența de facto. Acest război se va numi Războiul de independență. În iunie 1877
trupele rusești, ajunse pe linia Dunării, traversează fluviul cu sprijinul flotei românești, dar
refuză o colaborare militară cu România în Balcani, întrucât era încrezătoare în propriile-i
forțe și oricum nu voia sprijinul unui stat pe care intenționa să îl ocupe. La sud de Dunăre,
Rusia a reușit să ocupe cetatea Nicopole, însă a avut eșec în atacul de la cetatea Plevna. Al
doilea atac asupra Plevnei a creat pericolul ca trupele ruse să fie aruncate înapoi la nord de
Dunăre (adică la noi în țară) și astfel exista pericolul ca războiul să se mute pe teritoriul
românesc. În aceste împrejurări dureroase, comandantul trupelor rusești și-a călcat
mândria și orgoliul și a cerut ajutor militar din partea României printr-o telegramă frumos
scrisă și trimisă principelui Carol. Deși între România și Rusia nu exista un acord cu privire
la colaborarea noastră cu rușii, totuși o parte a armatei române a trecut Dunărea și
împreună cu trupele ruse atacă pentru a 3-a oară Cetatea Plevna, cucerind-o (buni la inimă
ce suntem! J)). Mai departe trupele românești și rusești au acționat separat în Balcani. În 19
februarie 1878 se semnează tratatul de la San-Stefano între Rusia și Imperiul Otoman.
Prin acest tratat se recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului iar Rusia
primea Dobrogea și Delta Dunării. Aceste prevederi au nemulțumit atât România cât și
Marile Puteri pentru că influența Rusiei creștea foarte mult. Astfel au semnat alt tratat,
la Berlin;  în baza acestui tratat, România trebuia să modifice câteva articole din
Constituția de la 1866, dar primea Dobrogea, Delta Dunării și insula Șerpilor. Totuși, Rusia
primea cele trei judeţe de la sudul Basarabiei. Alte prevederi: Bosnia Herţegovina trecea sub
administrarea Austro-Ungariei, Principatul Bulgariei era micşorat creându-se astfel în sudul
acestuia Provincia autonomă Rumelia, condusă de guvernatori creştini numiţi/aleşi de
Imperiul Otoman). Astfel România a fost recunoscută ca stat independent și s-a putut
manifesta şi pe plan extern; acest lucru a favorizat dezvoltarea economică şi a permis
românilor să îşi desfăşoare luptele pentru emanciparea (recuperarea) teritoriilor româneşti
aflate sub stăpânire străină. 

După Războiul de Independenţă, de teamă ca Rusia să nu îşi extindă teritoriile, România s-a

aliat în 1883 cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia=Tripla Alianţă). La
începutul secolului XX în zona balcanică au loc două războaie. Atitudinea Rusiei şi a Austro-
Ungariei se schimbase faţă de secolul trecut (adică sec. 19). Unul din motive era faptul că
Rusia devenise membră a Antantei (alianţă între Rusia, Anglia şi Franţa). Rusia urmărea
controlul zonei balcanice prin intermediul Serbiei, iar Austro-Ungaria prin intermediul
Bulgariei. 

Primul Război Balcanic: a izbucnit în 1912, având loc între o coaliție format din
Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru contra Imperiului Otoman. România nu a participat la
acest război. Imperiul Otoman a fost înfrânt iar războiul s-a încheiat prin tratatul de la
Londra.

Al doilea Război Balcanic: a avut loc în 1913 între Bulgaria care îşi ataca foştii aliaţi,
având sprijinul Austro-Ungariei. România, deşi era aliata Puterilor Centrale, la cererea
Antantei a intrat în război contra Bulgariei. Practic și efectiv lupta nu a avut loc pentru că
Bulgaria se recunoştea deja înfrântă. Tratatul semnat la Bucureşti stabilea, printer altele,
intrarea Cadrilaterului (sudul Dobrogei) în graniţele României. 

România în Primul Război Mondial: Primul Război Mondial a avut loc între anii 1914-
1918. Conflictul s-a manifestat între Antanta şi Puterile Centrale. În 1914 Austro-
Ungaria declară război Serbiei. Deşi era aliată Puterilor Centrale, România a decis în
cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia, să se declare neutră, bazându-și decizia
prin faptul că prevederile tratatului stabileau ca Puterile Centrale şi România să se ajute
numai în cazul în care una din ele era atacată, ori Austro-Ungaria fusese atacant! Mai clar:
România se declară neutră şi ca să nu se işte certuri sau alte cele, introduce scuză
următoare: pe tratatul care fusese semnat între România şi Puterile Centrale scria că se vor
apăra una pe alta numai în cazul în care una din ţările implicate vor fi atacate; aici însă
Austro-Ungaria era cea care atacase, nu care fusese atacată. Pa! J)). Adevăratul motiv
pentru care România nu intrase în război era că nu dorea să lupte alături de Asutro-Ungaria
ci împotriva ei, pentru a-şi recupera teritoriile româneşti ocupate de aceasta! România şi-a
păstrat neutralitatea până în 1916, timp în care s-a pregătit economic, politic şi militar
pentru ceea ce urma. România a dus mai multe tratate atât cu Puterile Centrale cât şi cu
Antanta sperând să găsească momentul cel mai potrivit şi condiţiile cele mai bune pentru
intrarea sa în război. Într-un final, România intră în război alături de Antanta şi declară
război Austro-Ungariei, iniţial având succes, după care suferind o mare înfrângere şi
pierzând 2/3  din teritorii, cât şi obiectivele de recuperare a Transilvaniei, Banat, Crişana,
Maramureş şi Bucovina (adică nu numai că nu a reuşit să recupereze teritoriile româneşti,
dar a şi pierdut ce avea). Motivele înfrângerii au fost atât slaba pregătire militară şi
economică a ţării dar şi neîmplinirea obligaţiilor Antantei; obligaţii pe care şi le asumase în
tratat. În iarna din 1916-1917 România a organizat şi a refăcut armata română cu sprijinul
englez şi francez.  Anglia a asigurat aprovizionare cu armament şi muniţie, iar Franţa a
ajutat la instruirea trupelor. Această armată a delanşat o acţiune ofensivă în 1917, obţinând
succese la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Aceste succese nu au însemnat eliberarea
teritoriilor pierdute şi nici recuperarea altor teritorii de sub stăpânire străină, dar a salvat
ţara de la o posibilă ocupaţie germană totală. La sfârşitul anului 1917 comuniştii ajung la
putere în Rusia, care intenţionau să scoată Rusia din război, făcând pace cu Puterile
Centrale. În acest condiţii, România ar fi rămas singură pe frontul dinspre est, caz în care 
nu ar fi putut să facă faţă. Astfel România este forţată de împrejurări să facă pace separată
cu Puterile Centrale (Pacea de la Buftea-Bucureşti). Tratatul de pace stabilea
următoarele: România trebuia să îşi demobilizeze armata, pierdea Dobrogea care revenea
Bulgariei, pierdea, practice, Carpaţii Orientali şi Meridionali care reveneau Austro-
Ungariei, concesiona petrolul Germaniei timp de 90 de ani (dacă era aşa, trebuia să îl dăm
până în 2008!). România nu a aplicat tratatul, S.U.A., Franța și Anglia decapitând aliații
Germaniei și în cele din urmă Germania. România reintră în război alături de Antanta, la
sfârșitul războiului aflându-se în tabăra învingătorilor.

România în perioada interbelică (1918-1939): în perioada interbelică România a avut

mai multe obiective: recunoașterea internațională a Marii Uniri, apărarea independenței și
afirmarea internațională cu privire la acestea două. Mijloacele folosite în vederea realizării
acestor obiective au fost: participarea la conferințe internaționale, încheierea unor alianțe și
alte activități desfășurate în cadrul Societății Națiunilor -  această societate își propunea,
printre altele, menținerea păcii în lume, încercând să evite declanșarea unui nou război
mondial.

România în al Doilea Război Mondial  (1939-1945): Al Doilea Război Mondial a fost

rezultatul politicii promovate în perioada interbelică de către statele democrate
învingătoare. Statele învingătoare urmăreau menținerea păcii mondiale și crearea unui
climat de securitate. Însă, față de statele învinse au promovat o politică conciliatoristă
(adică o cale de mijloc, de ințelegere, un compromis) care a avut ca rezultat punerea în
pericol a păcii mondiale și în cele din urmă declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial. Acțiunile agresive au început prin atacul Japonei asupra Chinei și ocuparea unei
porțiuni din nord-estul acesteia. A urmat apoi ocuparea Etiopiei de către Italia și în cele din
urmă Germania care încalcă tratatul  semnat la Versailles, ocupând malurile Rinului
(granița dintre Germania și Franța este formată de cursul râului; Germania a ocupat ambele
maluri). A urmat pe urmă o serie de alianțe și ocupări de state de către forțele mai puternice
(ex.  Germania se aliază cu Italia și Japonia formând Axa Berlin-Roma-Tokyo;
prin tratatul de la Munchen semnat de Anglia, Frața și Italia, Germania primea
Regiunea Sudetă din Cehoslovacia; în același an Germania ocupă Austria și un an mai târziu
întreaga Cehie; Italia ocupă Albania). Amintim faptul că Germania semnează la 23 august
1939 un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică (sau U.R.S.S.), prin care cele două
țări se angajau să nu se atace una pe alta iar pe lângă asta (dar partea asta era secretă) cele
două împărțeau teritoriile de la vestul Uniunii Sovietice (ia Basarabia intra în sfera
sovietică). Acest tratat i-a dat siguranță și mână liberă lui Hitler să atace și să ocupe Polonia,
declanșându-se astfel cel de-al DOILEA RĂZBOI MONDIAL (de fiecare dată când zic asta,
îmi place să îmi imaginez o voce super dramatică și niște tunete în adițional J))). România
se declară neutră față de război, dar este în favoarea ajutorării Poloniei așa cum putea -
deschizând granița nordică pentru refugierea cetățenilor polonezi dar și trecerea tezaurului
polonez prin teritoriul României. Toate aceste evenimente au arătat că sistemul de alianțe
format și în care era și România, se prabușise. În 1940 România pierde multe teritorii; în
iunie, U.R.S.S. cere ultimativ și apoi va ocupa Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța.
Prin Dictatul de laViena, din August, Germania și Italia au forțat România să cedeze nord-
vestul ardealului Ungariei; între timp fusese cedat Cadrilaterul Bulgariei prin Tratatul de la
Craiova.  Aceste pierderi teritoriale foarte grave au generat nemulțumiri și proteste care au
dus la abdicarea lui Carol II în favoarea fiului său Mihai. Adevăratul conducător al statului
a devenit de fapt Ion Antonescu. La sfârșitul anului 1940 România s-a aliat cu Axa Roma-
Berlin-Tokio, alianță prin care urmărea recuperarea teritoriilor pierdute. Astfel, România
intră în război alături de Germania contra U.R.S.S.. România reușește să elibereze
Basarabia, Bucovina de nord și Herța. Germania a cerut României să treacă Nistrul și să
continue războiul, cu toate că mulți dintre oamenii politici români considerau că armata
română trebuie să se oprească pe Nistru. Antonescu a acceptat continuarea participării la
război dincolo de Nistru. Astfel România a continuat lupta alături de Germania, având parte
și armata română de înfrângerea de la Stalingrad. După această înfrângere, România a
dus tratative cu Națiunile Unite (Marea Britanie, S.U.A. șiU.R.S.S.) în vederea ieșirii din
războiul alături de Germania. În 1944 guvernul lui Antonescu este înlăturat (am mai zis,
Antonescu era de fapt conducătorul României, nu Mihai), România iese din războiul alături
de Germania și luptă alături de Coaliția Națiunilor Unite. România eliberează multe teritorii
prin forțele proprii: Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea și alături de sovietici eliberează
nord-vestul Transilbaniei. La sfârșitul războiului după eliberarea Austriei, Ungariei și
Cehoslovaciei (unde România a luptat alături de sovietici), România se găsea în tabăra
învingătoare. În 1946 în urma Conferinței de Pace de la Paris, România nu era recunoscută
pentru luptele contra Germaniei și era considerată stat învins în cel de-al Doilea Război
Mondial cu toate că, din punct de vedere al efortului depus pe timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, România se clasa pe locul 4 în lume după U.R.S.S., U.S.A. și Marea
Britanie. Asltfel că România trebuia să plătească daune sovieticilor timp de 8 ani, iar
Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța reveneau sovieticilor, granița fiind stabilită de
Prut. 

Războiul Rece: Războiul Rece a fost o confruntare ideologică, economică, politică și

culturală dintre statele comuniste și cele democrate (adică neînțelegeri între state, nu război
fizic; nu sânge). După cel de-al Doilea Război Mondial (deja îți sună în cap, nu? J))) au
apărut neînțelegeri între membrii Națiunilor Unite, ceea ce a dus la divizarea lor în tabăra
comunistă și tabăra democrată, conflictul dintre ele numindu-se Războiul Rece. Motivele au
fost evenimentele derulate în cel de-al Doilea Război Mondial cât și consecințele acestuia și
înțelegerile de după. Pe plan economic s-au format instituții specifice fiecărui bloc
politic: CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) în 1949 în blocul comunist; CEE
(Comunitatea Economică Europeană) în 1957 în blocul democrat. Pe plan politic și militar s-
au creat două alianțe politico-militare: NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord)
în 1949 în blocul democrat; Tratatul de la Varșovia în 1955 în blocul comunist. Pe
plan ideologic Războiul Rece a însemnat o confruntare între ideologiile care au stat la baza
celor două regimuri politice în vederea afirmării și impunerii supremației la nivel mondial. 

Relațiile României cu U.R.S.S. și statele blocului comunist:

1. Perioada de subordonare față de U.R.S.S.; 1947-1960: România a semnat în 1948

un tratat de prietenie și asistență care permitea accesul U.R.S.S.-ului în problemele interne
ale țării. După moartea lui Stalin, se încearcă treptat desprinderea de U.R.S.S., mai ales că
se vor retrage și trupele sovietice din România.

2. Perioada de detașare față de U.R.S.S.; 1960-1989: în această perioadă România s-

a desprins de U.R.S.S. dar a încercat să dea aparența că îi este încă fidelă. Prin
respingerea planului Valev, România s-a pronunțat pentru independeță în cadrul
relațiilor dintre partidele comuniste, continuând îndepărtarea de Moscova. A fost singura
țară comunistă care a păstrat relațiile diplomatice cu Israel și cu Republica Federală
Germană și a refuzat să participe la reprimarea militară a mișcării anti-comuniste din
Cehoslovacia, fapt care a crescut prestigiul lui Ceaușescu și al României pe plan
internațional. Relațiile cu U.R.S.S. s-au deteriorat odată ce România a refuzat să introducă
reformele de tip gorbaciovist.

România și CAER: CAER a fost creat ca ripostă la planul lui Marshall - americanii au

inițiat acest plan pentru refacerea economiilor europene distruse în urma războiului; de
acest plan au beneficiat numai statele occidentale pentru că cele comuniste l-au refuzat la
presiunea U.R.S.S.-ului, iar ulterior a fost un răspuns al blocului față de CEE). CAER
(comunist) a avut ca scop stabilirea de legături economice între statele comuniste. Odată cu
respingerea planului Valev, România se va detașa de acest ansamblu economic, dar nu
foarte radical. 

România și Tratatul de la Varșovia: Tratatul de la Varșovia a fost o replică la

NATO și un instrument de apărare al statelor comuniste. România a avut o poziție specială
de independență în cadrul Tratatului de la Varșovia. După 1968 România a creat propria
industrie de apărare și a organizat armata după reguli proprii.

România în relațiile cu alte state: România a activat în cadrul ONU (Organizația

Națiunilor Unite) în perioada Războiului Rece. Reprezentanțele diplomatice ale Marii
Britanii și Franței din România s-au ridicat la nivel de ambasade. În 1971 România devine
membră la GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț). Va adera la FMI (Fondul
Monetar Internațional) și BIRD (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare).
De asemenea participă la conferințele din Belgrad și Madrid unde aderă la
următoarele principii: egalitate între state, respectarea drepturilor țărilor mici, înlăturarea
amenințări cu forța etc.. În anii 1980 relațiile României cu Occidentul s-au răcit, România
având relații doar cu țările lumii a 3-a. Treptat va deveni tot mai izolată și în 1989, odată cu
prabușirea comunismului, în România vor avea loc evenimente care vor duce la
reinstaurarea democrației.

2.9. EVOLUȚIA ROMÂNIEI DUPĂ 1989 - ASPECTE GENERALE: 

  După evenimentele din decembrie 1989, societatea românească a evoluat spre democrație.
Au fost puse bazele pluralismului politic, condiție esențială pentru o participare reală a
cetățenilor la viața politică. Prin Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 s-a autorizat
funcționarea partidelor politice. Au fost reactivate, astfel, vechile partide P.N.L. și P.N.Ț. și,
de asemenea, au apărut un număr mare de partide noi, care s-au confruntat în primele
alegeri libere fixate pentru data de 20 mai 1990. Dezbaterea politică a fost tensionată în
condițiile lipsei de experiență politică. În cele 4 luni până la alegeri (ianuarie-mai), s-au
conturat cele două forțe politice specifice democrației: puterea reprezentată de Frontul
Salvării Naționale ( constituit încă în timpul evenimentelor din decembrie 1989) și opoziția
ce avea în frunte P.N.L. și P.N.Ț., devenit P.N.Ț.C.D.. Evoluția spre un regim democratic a
trecut prin momente foarte dificile, precum conflictul interetnic de la Târgu-Mureș, din
martie 1990 și evenimentele de la București din 13-15 iunie 1990, care au alterat atmosfera
politică internă și au afectat grav imaginea externă a României. Alegerile din 20 mai 1990
au fost câștigate de F.S.N., iar liderul său, Ion Iliescu, a devenit președinte al României.
Parlamantul ales în mai 1990 s-a transformat în Adunare Constituantă. El va adopta
Constituția din 1991. Aceasta a fost aprobată de electorat prin referendum, la 8 decembrie
1991. Constituția introducea drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului și
separarea puterilor în stat.

  F.S.N., care a preluat puterea în decembrie 1989, a guvernat țara și după alegerile din mai
1990. Această formațiune s-a scindat în 1992 în două partide: o grupare condusă de Ion
Iliescu a înființat un partid ce se va numi, ulterior Partidul Democrației Sociale din România
(P.D.S.R.) iar cealaltă grupare condusă de Petre Roman va forma Partidul Democrat (P.D.).

  Principalele probleme cu care s-au confruntat toate guvernele postdecembriste au fost cele
legate de democratizarea reală a societății, restructurarea economiei, privatizarea acesteia
și, pe aceste baze, crearea economiei de piață. Declarația-program a guvernului Petre
Roman, guvern rezultat după alegerile din mai 1990, insista pe restructurarea și privatizarea
industriei, pe reforme care să favorizeze trecerea la economia de piață, liberalizarea
prețurilor etc..Procesul restructurării s-a dovedit foarte dificil. Programele destul de
ambițioase s-au lovit, în procesul de aplicare de multiple greutăți determinate de lipsa
experienței, de menținerea unor vechi mentalități, de lipsa de responsabilitate a clasei
politice românești. Ce-a de-a doua forță politică, conturată în această perioadă, a fost
Convenția Democrată, care a reunit forțele de dreapta, mai ales P.N.L. și P.N.Ț.C.D..
Constituirea opoziției a fost dificilă. Pe de o parte, partidele istorice au acționat separat, iar,
pe de altă parte, a existat o reacție de respingere din partea populației, care își formase o
imagine negativă despre aceste partide. S-au vehiculat lozinci precum: „Vin moșierii”, „Nu
ne vindem țara”,- aluzii la retrocedarea proprietăților funciare și la procesul de privatizare
cu ajutorul investitorilor străini, lozinci pe care particele istorice n-au fost capabile să le
contracareze eficient cu argumente raționale. De aceea, la alegerile din mai 1990, opoziția
nu a reușit să obțină decât un procent nesemnificativ de voturi. În timp, ea s-a consolidat.
Printr-o critică dură la adresa P.D.S.R.-ului, care acâștigat și alegerile din 1992 și a cărui
guvernare l-a avut ca prim-ministru pe Nicolaie Văcăroiu, acuzat de neocomunism, precum
și prin propunerea unui program electoral extrem de ambițios - „Contractul celor 200 de
zile”-, Convenția Democrată a câștigat alegerile din 1996. Împreună cu P.D. și U.D.M.R. a
format guvernul. Președinte al României a devenit Emil Constatinescu. Guvernarea C.D.R.,
dintre 1996-2000, se va dovedi un dezastru. Partidele istorice au trădat speranțele
electoratului într-o schimbare profundă a societății. Ba au procedat și ele la aceleași lucruri
pentru care acuzaseră P.D.S.R.-ul, cum ar fi politizarea aparatului de stat. Ca urmare,
alegerile din 2000 aveau să consemneze victoria zdrobitoare a P.D.S.R.-ului iar Ion Iliescu
redevenea președinte. Tot ca urmare a dezastroasei guvernări, P.N.Ț.C.D.-ul, văzut de
electorat ca principalul responabil, nu a mai intrat în Parlament!

 Guvernarea Iliescu-Năstase dintre 2000-2004 avea să fie una extrem de coruptă. A apărut
atunci sintagma de „baroni locali”- lideri ai P.D.S.R.-ului care se comportau discreționar în
județele în care erau prefecți sau președinți ai consiliilor județene ori primari de mari orașe.
Aceștia erau adevărați vătafi, după expresia chiar a lui Iliescu! Un exemplu edificator este
cel al lui Mischie de la Gorj. În aceste condiții, aspectele pozitive ale guvernării: creșterea
economică accelerată, aderarea la NATO, încheierea negocierilor de aderare la U.E.. n-au
mai contat în ochiii electoratului și-n 2004 Alianța Dreptate-Adevăr (Alianța D.A.) formată
din P.N.L. și P.D. a constituit un guvern împreună cu Partidul Umanist (ulterior, Partidul
Conservator) și U.D.M.R.. Președinte a devenit Traian Băsescu.  Guvernarea Alianței D.A. s-
a dovenit un grav eșec. Au existat puternice conflicte între P.N.L. și P.D., între Băsescu și
premierul Tăriceanu. S-a ajuns la retragerea de la guvernare a P.D.-ului, moment din care
guvernul Tăriceanu a guvernat cu sprijinul parlamentar al P.S.D.-ului (noua denumire a
P.D.S.R.-ului).

  În 2007 s-a produs evenimentul mult așteptat al aderării Romăniei la U.E.. Din păcate, tot
în acest an a izbucnit criza economică mondială.  În România, criza economică a fost ținută
sub preș între 2007-2009. Mai mult, în campania pentru alegerile prezidențiale din 2009,
Traian Băsescu spunea: „Se pare că ieșim din criză.” Câtă dreptate a avut s-a văzut în mai
2010, când tot el a anunțaț măsuri severe de austeritate!

 Între 2009-2012, țara a fost condusă de un guvern P.D. (devenit P.D.L.) în frunte cu
premierul Emil Boc, perceput ca un simplu servant al lui Traian Băsescu. Regimul Băsescu-
Boc a fost perceput ca un regim autoritarist, deosebit de corupt. Un simbol profund negativ
al acestul regim a fost Elena Udrea. În cele din urmă, în 2012, guvernul P.D.L. a fost drastic
sancționat de electorat. Guvernarea a revenit unei alianțe formate de P.S.D. și P.N.L.,
numită Uniunea Social Liberală.  Această alianță s-a destrămat în 2014. în contextul
aproprierii alegerilor prezidențiale din acel an. Aceste alegeri vor fi câștigate clar de
candidatul P.N.L., Klaus Johannis. În 2015, după teribilul moment „Colectiv”, premierul
P.S.D.-ului Victor Ponta și-a prezentat demisia împreună cu întregul guvern. Astfel, Klaus
Johannis a reușit să impună un așa-zis guvern de tehnocrați, condus de Dacian Cioloș.
„Performanțele” acestui guvern au facilitat victoria zdrobitoare a P.S.D.-ului în alegerile
parlamentare din decembrie 2016. Această guvernare pare, cel puțin până-n prezent, să
cunoască o erodare incredibilă pe fondul unor acțiuni anti-justiție ce au provocat mari
proteste populare. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în continuare.

  Ce putem constata analizând evoluția postdecembristă a României? Câteva lucruri sunt

clare, anume:

- sub pretextul restructurării și privatizării, economia a fost, practic distrusă;

- corupția a luat un avânt uriaș; în contextul în care cea mai mare parte a populației a
sărăcit, politicienii au acumulat averi foarte mari;

- toate partidele importante s-au perindat la guvernare și sunt responsabile de situația în

care a ajuns România. Este absurd să auzi cum aceste partide se învinovățesc unul pe altul
de parcă n-ar fi guvernat deloc;

- peste 3 milioane de români au emigrat, privând tară de forță de muncă activă și calificată;

- dacă în 1990 România nu mai avea, de bine ,de rău, datorie externă, în prezent, ea se
apropie de 100 miliarde de euro (avem în vedere atât datoria publică cât și pe cea privată).
Măcar dacă s-ar fi realizat ceva cu banii împrumutați!

  Ce se mai poate spera în aceste condiții? Este o întrebare cu răspuns greu de dat!

2.10. SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR! - de avut în vedere, ca o recapitulare:

  O scurtă istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Rezumatul
trece în revistă succesiunea evenimentelor, din cele mai vechi timpuri, care au
dus la formarea statului modern, unitar național, România.

1. Străbunii: 

 Vechi urme de cultură materială, descoperite în diverse situri arheologice de pe teritoriul

actual al României, atestă faptul că spațiul din interiorul și exteriorul arcului carpatic a fost
locuit din timpuri imemoriale. Cu toate că nu știm prea multe despre vechii locuitori ai
acestor pământuri, informații relevante despre diverse culturi neolitice au fost scoase la
iveală prin cercetarea vestigiilor presărate pe tot cuprinsul României de astăzi. Ce se poate
spune despre locuitorii străvechi ai acestor pământuri este că, pe lângă așezările lor în aer
liber, locuiau și în peșteri. O serie de descoperiri din peșterile Cioclovina, Ohaba Ponor din
Transilvania, Băile Herculane din Banat și Boroșteni în Oltenia, confirmă aceasta
teorie. Printre primele urme de locuire în peșteri apar în Paleoliticul mijlociu, în ceea ce se
numește cultura Musteriană, întâlnită în toate regiunile țării, dar mai ales în peșterile
din Carpații Meridionali: Muierilor, Cioarei, Cioclovina, Ohaba Ponor. O serie de unelte din
piatră cioplită descoperite în aceste locuri au fost datate ca având o vechime de 50 de
milenii. În peștera de la Ohaba Ponor au fost descoperite și resturi de oase, două falange de
la o mână și una de la picior, aparținând Homo sapiens neanderthalensis. La Cioclovina a
fost descoperit și craniul unei femei de 30-40 de ani, iar în peștera de la Baia de Fier, un
craniu al unei femei de 40-50 de ani, de tip Homo Sapiens.

 Trecerea la neolitic și apariția ceramicii au lăsat urme în spațiul carpato-danubian. Cele mai
vechi vase de lut ars din spațiul românesc datează din jurul anului 6000 î.H.. Culturile
neolitice cele mai des întâlnite și cu o largă răspândire sunt Criș-Starcevo (mileniile VI-V
î. H.), Hamangia (mileniile IV-II î. H.), Cucuteni-Ariușd (mileniileIV-III î. H.), Boian-
Gumelnița, Turdaș-Petrești. Cele mai cunoscute piese aparținând acestor culturi sunt
statuetele de lut Gânditorul și perechea lui. Statuetele apreciate pentru expresivitatea
lor artistică au fost descoperite lângă Cernavodă, în cimitirul de la Dealul Sofia. Analiza
inventarului arheologic aparținând acestor culturi a concluzionat că populația avea ca
ocupație cultura pământului și creșterea vitelor, iar traiul și-l ducea în sate, apărate de prin
șanțuri, în locuințe de suprafață.

 În mileniile III-II î. H, în spațiul carpato-dunărean, are loc o migrație a unor populații indo-
europene de păstori nomazi. A avut loc o sinteză etno-culturală între populația locală
neolitică și nomazii indo-europeni. Aceștia din urmă au fost asimilați cultural, dar au reușit
să-și impună limba vorbită. Folosirea bronzului pe scară largă a facilitat dezvoltarea unor
arme și implicit o mai bună organizare militară. Războinicii devin mai importanți, iar
societățile încep să ridice construcții de apărare și fortificare. Aceste schimbări în
organizarea socială au atras după sine formarea, în timp, a unor blocuri etnice în spațiul
sud-est european (grecii, ilirii, tracii).

 Epoca fierului a consolidat apariția familiilor etno-lingvistice, în aria carpato-balcanică

consolidându-se blocul tracic, cu ramura sa nordică, geto-dacii. Date concrete
arheologice, precum și o multitudine de izvoare istorice atestă prezența geto-dacilor, din
familia tracilor, în spațiul dintre Carpați și Balcani, începând cu secolul VI î. H.. Treptat,
geto-dacii reușesc să se impună economic, politic și cultural în întregul areal al Europei de
sud-est. Cele mai vechi mențiuni despre geți provin de la Herodot. Acesta îi considera ca
fiind cei mai viteji și mai drepți dintre traci. De la același autor știm ca geții se credeau
nemuritori și că după moarte merg la Zamolxis, divinitatea lor supremă.

  Între secolele I î.Hr. și II d.H., în spațiul delimitat de Dunăre, Marea Neagră și Munții
Carpați a existat statul dac. Punctul maxim de dezvoltare a fost atins în vremea Regelui
Burebista (82-44 î.H.), care a ajuns în fruntea unui neam istovit de o serie nesfârșită de
lupte tribale, conform lui Strabon. Tot de la istoricul grec știm că Burebista s-a impus
printr-o cârmuire autoritară și a adus norodul la ascultarea față de porunci. Cu ajutorul
sfătuitorului său, marele preot Deceneu, a introdus o serie de reforme care au dus la
consolidarea regatului. Printre acestea, istoricul Strabon menționează tăierea viilor și
prohibiția la alcool. Prin campanii politice și militare, regele dac reușește în preajma anului
70 î.H. să treacă teritoriile daco-geților sub o autoritate unică. Regatul lui Burebista
cuprindea toată lumea traco-geto-dacă și se întinde de la munții Haemus (Balcani),
până la Carpații Păduroși, de la Tyras (Nistru), până la Tissus (Tisa).  Regele dac
dispunea de o armată însemnată, conform lui Strabon ea număra peste 200 000 de soldați.
Mai mulți istorici contemporani consideră această cifră exagerată. Burebista, considerat de
istorici ca fiind cel dintâi și cel mai mare rege alt Traciei, a stabilit capitala Regatului geto-
dac în Munții Orăștiei, la Sarmisegetuza. Aici, în munții transilvăneni, au fost ridicate o
serie de fortificații (Costești, Blidaru, Piatra Roșie), care au fost ulterior consolidate de
conducătorii ce l-au succedat pe Burebista.

 Societatea geto-dacă era formată dintr-o aristocrație tribală (tarabostes în dacă, pileati în
latină) și o clasa a oamenilor de rând, liberi (în latină comati sau capillati). Ultimii, conform
denumirii în latină, erau pletoși, în timp ce primii umblau cu capul acoperit cu o căciulă. 

2. Amprenta Romei:

 În urma campaniilor militare, regatul lui Burebista a cunoscut o extindere semnificativă,
până în apropierea granițelor Imperiului Roman. Regele dac, ajuns între timp chiar să fie
temut și de romani (conform lui Strabon), a încercat să intre în disputa internă a Imperiului
Roman și profitând de războiul civil dintre Caesar și Pompei, a ținut partea celui de-al
doilea. După înfrângerea lui Pompei de la Pharsalos, Caesar a plănuit o campanie masivă
împotriva dacilor, dar asasinarea generalului roman în anul 44 î.H. a amânat confruntarea
cu Dacia pentru o perioadă de peste 100 ani. Burebista împărtășește soarta lui Caesar, cam
în același timp (44 -35 î. H.), fiind victima unui complot intern, iar Regatul întemeiat de el
pierde din putere și influență, iar frontierele statului dac cunosc o restrângere semnificativă.

 O nouă perioadă de înflorire a Daciei are loc sub conducerea lui Decebal (87-106 d.H..).
Deși mai restrâns decât regatului lui Burebista, sub conducerea noului lider, Dacia cunoaște
o dezvoltare economică și militară importantă. Au loc mai multe confruntări între armatele
Imperiului Roman și cele ale lui Decebal, cea mai cunoscută fiind cea de la Tapae. Dar cele
mai crâncene confruntări dintre cele două tabere au avut loc între anii 101-102 și anii 105-
106 d.H.. Imperiul Roman a reușit să-i înfrângă pe geto-daci, iar după cucerire, statul dac
devine provincie romană. Două monumente comemorative stau mărturie luptelor daco-
romane: Columna lui Traian de la Roma și Tropaeum Traiani de la Adamclisi.

 Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106-271 d. H.) a adus o serie de schimbări
semnificative socio-economice, politice și culturale și a avut loc un puternic proces de
romanizare, atât în teritoriul ocupat, cât și în cel rămas liber. Istoricii au convenit că acesta
este momentul în care începe să se cristalizeze un nou popor, poporul român, rezultatul
contopirii dintre băștinașii daci, primul element etnic de bază și populația romană, formată
din coloniștii imperiului, precum și să apară limba vorbită de acest nou popor, limba
română.

 Ca urmare a diverselor crize din imperiu și presiunea constantă a populațiilor barbare de la
marginea imperiului, împăratul Aurelian decide în anul 271 să se retragă la sud de Dunăre,
cu armate și o parte din aparatul administrativ și cu o anumită populație urbană. O parte
din coloniștii romani și populația dacă romanizată rămân pe loc și păstrează legături
economice, sociale și culturale cu imperiul de peste Dunăre. Exista dovezi arheologice pe
întreg teritoriul României care confirmă această teză, în principal morminte și descoperiri
monetare.

 Valul de populații barbare au adus schimbări masive în fosta provincie romană. O parte din
orașele romane au fost distruse, în consecință a avut loc o retragere a populație din zonele
urbane spre zonele rurale, precum și o administrare locală ieșită total de sub administrarea
Imperiului.

 Procesul de romanizare a continuat și în secolul al II-lea, creștinismuladucându-și o

contribuție semnificativă, propagat din centrele orașelor de la sud de Dunăre.
  O serie de împărați romani și mai apoi bizantini, precum Constantin cel Mare, Valens,
Justinian, au încercat de-a lungul anilor să reinstaureze controlul asupra provinciei. Cu
toate că populația provinciei nord-dunărene trăia în afara controlului vreunui imperiu,
păstra în conștiință apartenența la Imperiul Roman, iar mai apoi la moștenirea acestuia,
Imperiul romano-bizantin, transformat în Bizantin.

3. Primele formațiuni statale românești:

 Începând cu secolul al X-lea, diverse surse istorice menționează că pe întreg teritoriul

României, în vechile zone colonizate de romani din Banat, Oltenia, Transilvania și
Dobrogea, există formațiuni statale cu nume de cnezate și voievodate. Aceste organizări
statale păstrau elemente din tradițiile daco-romane, dar au și împrumutat o serie de
caracteristici de la populațiile migratoare care au trecut peste aceste teritorii.  Dezvoltarea
acestor formațiuni și unificarea lor statală au fost îngreunate de ultimul val de populații
migratoare: pecenegi, uzi, cumani, tătari, dar și de expansiunea regatului maghiar
în Transilvania. Începutul secolului al XIV-lea, odată cu izbucnirea unor crize în Imperiul
mongol și în Regatul Ungariei, permit conducătorilor politici români de la nordul Dunării să
treacă la unificarea formațiunilor statale românești. Astfel, în jurul voievodului din zonele
Argeșului, Basarab (1324-1352), se strâng comunitățile românești dintre Carpații
Meridionali și Dunăre. Basarab devine astfel Întemeietorul primului stat românesc,
numit Țara Românească sau, de unele unele surse istorice, Valahia. Urmând modelul
lui Basarab, al doilea stat românesc care ia naștere, la est de Carpați,
este Moldova. Izvoarele istorice numesc acest nou stat ȚaraRomânească a
Moldovei sau Valahia Minor, pentru a-l deosebi de celălalt stat românesc, Țara
Românească. Însăși ideea de a intitula acest nou stat Valahia Minor subliniază realitatea
legăturilor social-politice și existența unui anumit raport de putere între cele două provincii.
Al doilea stat românesc reunea organizațiile politice românești dintre Carpații de răsărit,
Dunăre, Nistru și Marea Neagră și se afla sub conducerea voievodului
unificator, Bogdan (1359-1365).
 4. Voievozii români:

  Climatul extern în secolele XV-XVI a fost extrem de complicat și nu a fost defel favorabil
unor evoluții firești, care să asigure dezvoltarea social-politică și economică a provinciilor.
Aceste evoluții ar fi fost necesare atingerii unui consens într-o eventuală unire mai largă a
românilor din interiorul și exteriorul arcului carpatic. Din toate cele patru puncte cardinale
pericole diverse pândeau statele dunărene, iar voievozii au fost nevoiți să adopte un joc
complicat de alianțe externe, când cu o forță, când cu alta.

 Prin lupte multe și îndelungate, voievozii Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-

1418) și Vlad Țepeș (1456-1462), alături de cei ai Transilvaniei și Moldovei, Iancu
de Hunedoara (1441-1456), respectiv Ștefan cel Mare (1456-1504), au reușit să
impună puterilor externe existența și continuitatea provinciilor românești și o oarecare
respectare a granițelor acestora. Din rațiuni politice și militare, Transilvania a trebui să
accepte suzeranitatea coroanei Ungariei, iar Țara Românească și Moldova pe cea otomană,
acesta fiind prețul plătit pentru păstrarea autonomiei de guvernare. Pentru a-și asigura și
apăra independența, voievozii români au intrat de-a lungul anilor în alianțe cu diferite
puteri ale vremii: regii Ungariei și ai Poloniei, cu Veneția sau cu statul papal. După bătălia
de la Mohacs (1526), regatul maghiar cedează în fața expansiunii otomane, iar Transilvania
devine principat autonom aflat sub suzeranitatea Porții. 

5. Prima unificare a țărilor românești:

 Un punct de cotitură în istoria românilor l-a reprezentat domnia lui Mihai

Viteazul (1593-1601), perioadă în care a avut loc unirea celor trei provincii românești,
Transilvania, Țara Românească și Moldova. Reușita domnitorului Mihai demonstrează că
existau preocupări în regiune pentru unificarea tuturor românilor sub un singur domnitor și
într-o singură unitate statală. Conform documentelor emise la Alba Iulia, Mihai Viteazul se
intitula: Io, Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și
Ardealului și a toată țara Moldovei! Unirea din timpul domniei lui Mihai Viteazul, deși
a fost de scurtă durată a reușit să trezească în conștiința românească ideea de unitate, iar
ecourile acestei înfăptuiri s-au făcut simțite în generațiile următoare.

 Începutul secolului al XVI-lea aduce schimbări culturale importante în Țările Române.

Introducerea tiparului (1508) în Țara Românească a adus o înflorire culturală în spațiul
românesc și o conectare la spațiul ideilor din Europa și din Orient. Au fost tipărite o serie de
cărți, în principal religioase, în limba română, dar și în altele de circulație locală sau chiar
orientală: slavonă, greacă, arabă, georgiană. 

6. Sub semnul imperiilor:

 Secolul XVIII a stat sub semnul imperiilor care și-au disputat influența în spațiul est-
european. Imperiul otoman slăbește în putere și influență, alte două puteri fiind într-o
permanentă înflorire și expansiune, Rusia și Austria. După pacea de la Karlowitz (1699),
Transilvania a trecut sub stăpânirea Austriei. În Țara Românească și Moldova, Imperiul
Otoman introduce domniile fanariote, în încercarea de a-și întări poziția de suzeranitate. Cu
toate că Țările Române nu erau posesiunea Imperiului, bucăți din aceste provincii au fost
înstrăinate. În 1718 după pacea de la Passarovitz, Oltenia este cedată Imperiului
Habsburgic, până în 1739 (pacea de la Belgrad). În 1775 este rândul Bucovinei să fie
înstrăinată Imperiului habsburgic. Aflate sub o administrare fanariotă, Țara Românească și
Moldova cunosc o diminuare a drepturilor politice, dar în paralel are loc și o modernizare a
societății, atât de necesară în vederea adaptării la noile realități europene. Deși elemente de
cultură neoelenică au fost favorizate, nu au lipsit mișcări culturale autohtone. Schimbări
importante apar și în destinul Moldovei, începând cu anul 1812, an în care Imperiul rus
anexează Basarabia.

7. Statul național român:

 Începând cu secolul al XVIII-lea se cristalizează conștiința națională, urmată mai apoi de

formarea națiunii moderne române. În Transilvania, o voce importantă în renașterea
națională a avut-o episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, un luptător neobosit
pentru drepturile românilor și pentru emanciparea acestora, indiferent de confesiunea
acestora. În tot acest timp intelectuali din toate cele trei provincii românești au ținut vie
conștiința românilor și au promovat prin lucrări scrise originile comune ale locuitorilor
provinciilor românești. Acum apar Istoria Țării Românești, a lui Constantin
Cantacuzino, în Țara Românească și Hronicul vechimii a romana-moldo-
vlahilor (1719-1722) a lui Dimitrie Cantemir, în Moldova. În ambele lucrări sunt
abordate chestiuni sensibile precum romanitatea provinciilor românești, comunitatea de
origine și continuitatea populației românești în Dacia. În Transilvania, în contextul
iluminismului european, intelectualii Școlii Ardelene au redecatat lucrări istorice,
filologice și filosofice prin care au trezit conștiința românească și au militat pentru
drepturile poporului român. Totodată prin lucrările lor au cultivat limba română și istoria
poporului român. Mișcarea națională cunoaște noi culmi prin cei trei lideri ai răscoalei din
anul 1784: Horea, Cloșca și Crișan. Revolta acestora a găsit important ecou european și
a primit sprijin din partea unor publiciști și lideri politici din Europa.

 În Țara Românească, în anul 1821, Tudor Vladimirescu a dus mai departe ideile de
afirmare a drepturilor naționale ale poporului român. Revoluția de la 1821 s-a sincronizat cu
mișcări similare din Italia, Spania, Portugalia precum și cu alte acțiuni de eliberare ale
popoarelor din Balcani. Toate aceste mișcări au dus la o întărire a autonomiei Țărilor
Românești față de Poarta Otomană.

  Anul 1848, prin revoluția care a cuprins întreg spațiul românesc, a adăugat noi orizonturi
în întărirea conștiinței naționale și a scos în evidență dorința românilor de a-și afirma
unitatea națională. Chiar dacă a fost reprimată de forțele otomane și rusești și nu s-a putut
concretiza în înfăptuirea unui stat modern și independent, a adăugat încă o cărămidă la
viitoarea construcție a unității statale.
  Războiul Crimeei (1853-1856) și consecințele lui au adus în prim plan european problema
românească și revendicările Principatelor Române. Mișcarea de eliberare națională și
politică a căpătat amploare. După Tratatul de la Paris (1856), protectoratul rus a fost
înlocuit prin garanția colectivă a statelor europene, iar autonomia Principatelor Române a
fost proclamată, fapt care a deschis drumul către România modernă. În toamna anului 1857,
divanurile ad-hoc au fost convocate și au fost prezentate doleanțele naționale. Principala
chestiune reclamată a fost unirea într-un singur stat a celor două țări: Țara Românească și
Moldova. În 5 ianuarie 1859 au avut loc alegeri în Moldova, iar în 24 ianuarie 1859 în Țara
Românească, domnitor fiind ales, în ambele principate, Alexandru Ioan Cuza (1859-
1866).

  Al. Ioan Cuza a întreprins o serie de reforme așteptate în vederea modernizării țării, cele
mai importante fiind secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară. Prin eforturile lui
Cuza istoria i-a rezervat titlu de creator al statului modern român, iar formarea noului stat a
constituit punctul de plecare în desăvârșirea unității naționale și statale. În februarie 1866,
Cuza a abdicat, iar prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a primit Coroana
României și a devenit fondatorul dinastiei regale române. 

8. Independența României și unitatea statală:

  Europa anului 1875 este dominată de criza denumită Chestiunea orientală. România vede
în acest context internațional complicat o oportunitate în dobândirea independenței
statului. Adunarea Deputaților proclamă independența în anul 1877. Mihai
Kogălniceanu declara la acest eveniment: „Nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a
declara în fața Reprezentațiunii Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”.
De facto, independența a fost consfințită prin acțiuni militare ale armatei române alături de
Rusia și alte popoare balcanice, împotriva Imperiului Otoman. Unitatea românilor a fost
demonstrată încă o dată. În luptele de la Plevna, Rahova, Smârdan, alături de armata
română, au participat și locuitori din Transilvania, Bucovina, Banat. În anul 1878, puterile
europene au recunoscut independența României, prin semnarea tratatelor de la San Stefano
și Berlin și a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța
În deceniile ce au urmat, România și-a consolidat administrația statului așezându-l pe
temeiuri moderne. O schimbare majoră în istoria României și a statului român a avut loc în
data de 14/26 martie 1881. Începând cu această zi, după ce parlamentul țării a votat,
România a devenit Regat (pentru 66 de an), domnitorul Carol încoronându-se Rege al
României la 10/22 mai 1881.

  Anii ce a urmat au adus măsuri de dezvoltare economică și culturală din partea statului,
prin care se urmărea propășirea națională. Dezvoltarea științifică a adus după sine și
afirmarea unor personalități științifice la nivel european.  La nivel simbolic, câștigarea
independenței și transformarea statului în regat au făcut din București un centru polarizator
al întregii națiuni române. Relevante în acest context sunt cuvintele lui Ioan Slavici din
1884, care afirmă că: „soarele românismului la București răsare”. Mișcarea de eliberare a
românilor din Transilvania s-a intensificat după instalarea dualismului austro-ungar, iar în
1892 prin Memorandumuladresat împăratului Franz Joseph I, au fost prezentate
revendicările românilor și politica intolerantă a guvernării maghiare. Presa românească
împreună cu personalități ale culturii și științei românești au desfășurat o activitate
susținută în sprijinul unirii.

 Începutul secolului XX găsește popor român într-o luptă permanentă pentru unire.
Dezvoltarea României și progresul societății românești au permis românilor să spere la
eliberarea ultimelor teritorii ocupate și la refacerea unirii tuturor românilor din spațiul
carpato-danubiano-pontic.

 Desăvârșirea formării statului național român a găsit momentul prielnic la finalul primului
război mondial. După moarte regelui Carol I, în fruntea României vine la tron Ferdinand
I, cel care a rămas în conștiința românească ca „cel Loial” și ca Regele Ferdinand
Întregitorul. Deși în 1916 România intră în război alături de Franța, Anglia și Rusia, au
fost momente când a rămas singură în fața Puterilor Centrale, formate din Germania,
Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia. În 1917 a fost nevoită să-și apere interesele din Moldova
în bătălii precum cele de la Mărășești și Oituz. Cu toate acestea, în 1918 reușește să pună
în practică realizarea idealului istoric, unirea tuturor românilor într-un stat național unitar,
pe baza principiului dreptului popoarelor la autodeterminare și constituirea lor în state
naționale. La 27 martie 1918 Sfatul Țarii, reunit la Chișinău, a decis unirea Basarabiei cu
mama sa România, „de-a pururi și pentru totdeauna”. La 28 noiembrie 1918, Bucovina
votează în unanimitate unirea necondiționată și pe vecie cu Regatul României. La 1
decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a hotărât unirea tuturor
românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească cu România „pentru toate
veacurile”. Unirea românilor a fost consfințită prin semnarea tratatelor de pace de după
primul război mondial și a fost confirmată prin încoronarea la Alba Iulia în anul 1922
a regelui Ferdinand I și a reginei Maria.

9. Epoca contemporană:

 După 1918, România își consolidează statul național și cunoaște o puternică dezvoltare.
Pentru prima dată în istoria lor, românii erau stăpâni pe toate resursele naturale și își
hotărau singuri destinul social, dar și economic. Din punct de vedere politic, România era
guvernată de un regim constituțional, bazat pe o reala democrație. Au loc reforme
importante, precum reforma agrară și votul universal.  Pe plan extern, România a militat
pentru securitatea europeană prin implicarea în Liga Națiunilor, dar și organizare unor
alianțe regionale: Mica Înțelegere (România, Iugoslavia și Cehoslovacia) și Înțelegerea
Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia).

  Al doilea război mondial întrerupe evoluția pozitivă a României și o aruncă într-un context
internațional din care iese cu mari sfârtecări teritoriale. În urma pactului Ribbentrop-
Molotov (1939), România pierde Basarabia și nordul Bucovinei, în favoarea URSS, iar în
urma dictatului de la Viena (1940), Transilvania a fost anexată Ungariei hortiste și
Cadrilaterul anexat Bulgariei. Lipsită de ajutorul aliaților tradiționali, Franța și Anglia,
România se alătura Germaniei naziste. Sub regimul mareșalului Antonescu, se angajează
alături de Germania în eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, intrând în 22 iunie 1941
în război împotriva URSS. În 23 august 1944, ca urmare a unei insurecții armate, guvernul
Antonescu este îndepărtat, iar România întoarce armele împotriva Germaniei. Participă
economic cu toată capacitatea sa la susținerea Coaliției antifasciste. România a trimis pe
front și peste 500.000 de oameni, cu care a participat la eliberarea teritoriului național, dar
și la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Chiar dacă a făcut acest efort deosebit,
România nu a fost primită în rândul statelor cobeligerante și a avut statutul de stat învins, în
cadrul tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947. Pentru România, urmarea
imediată a tratatului a fost anularea dictatului de la Viena și revenirea Transilvaniei de nord
în cadrul țării. Nordul Bucovinei și Ținutul Herței au rămas în componență URSS, iar
Cadrilaterul în cea a Bulgariei. URSS a cerut daune imense statelor învinse, României
revenindu-i 300 milioane dolari, la valoarea din 1938.

 După război, România intră în sfera de influență sovietică și încep o serie de transformări,
care de care mai nefaste pentru destinul statului român. În 1945, Petru Groza a fost
însărcinat cu formarea guvernului, fostul mareșal Ion Antonescu a fost executat în anul
1946, iar în decembrie 1947 a avut loc abdicarea forțată a regelui Mihai I. În toată acestă
perioadă, regimul democratic a avut de suferit, opoziția a fost eliminată, iar sub directivele
venite de la Moscova au fost arestați adversarii politici. România devenea comunistă, pentru
o lungă perioadă de timp, pentru patru decenii și jumătate. Regimul comunist a însemnat
pentru România: desființarea libertăților, eliminarea proprietății private aproape în
totalitate, transformarea economiei libere într-una centralizată, colectivizarea agriculturii. A
avut loc o industrializare masivă, uneori excesivă, iar relațiile economice în plan extern se
desfășurau prin piața CAER. Decuplarea economiei de la piețele occidentale și de la ultimele
tehnologii ale Europei de Vest au atras după sine o rămânere în urmă a mijloacelor de
producție, decalaje structurale și manageriale. Toate acestea au avut corespondent în
scăderea nivelului de trai al cetățenilor, multe nemulțumiri și tensiuni sociale. Anii ‘80 ai
secolul trecut au fost caracterizați de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, o
falimentare a economiei românești, implicit a statului român și o degradare tot mai
accentuată a vieții cetățenilor. Din perspectivă externă, România a suferit o izolare
crescândă din parte statelor occidentale, fapt care a pus presiune și mai mare pe regimul
comunist. Nemulțumirile populației nu au mai putut fi stăpânite la finalul anul 1989, astfel
încât regimul comunist a fost răsturnat prin forță, în cadrul evenimentelor începute în ziua
de 22 decembrie ale aceluiași an. După executarea cuplului Ceaușescu, la finalul anului
1989, România se întoarce la regimul democratic, bazat pe mai multe partide. Statul român
îmbrățișează economia de piață și se preocupă din ce în ce mai mult de tot ce înseamnă
reintegrarea europeană.

 În anul 1993 România a fost primită în Consiliul Europei, iar în 1994 a încheiat cu NATO
Parteneriatului pentru Pace, fiind prima țară din Europa Centrală și de Est care aderă la
acest pact. După ce obține statutul de invitat în 2002, în 2004 aderă oficial la NATO. După
summitul de la Copenhaga din 2002, în care România a fost invitata să adere la UE, în 2007
a devenit oficial membru cu puteri depline a Uniunii Europene, formate la acel moment din
27 de state.

 România a fost lovită puternic de criza economică mondială. izbucnită în 2007. iar în
prezent țara este marcată de lupta dintre susținătorii luptei anticorupție și cei care se opun
acestei lupte! Viitorul țării este nesigur iar mulți români au plecat în străinătate!