Tema

Basmul cult este o specie narativa ampla, cu numeroase personaje

purtatoare de valori simbolice, cu actiune implicand fabulosul care infatiseaza
parcurgerea drumului maturizarii de catre erou, iar conflictul dintre bine sir au
este incheiat intotdeauna cu victoria binelui.
Publicat de către Ion Creangă în revista „Convorbiri literare” și reprodus mai
apoi de către Eminescu în revista „Timpul”, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm
care are la bază îmbinarea fantasticului cu elementele de folclor.
Ca in orice basm popular, tema principala a basmului este lupta dintre bine
si rau, cu victoria binelui. Autorul urmareste sa creeze o lume care sa oglindeasca
realitatea, adaugand unele aspecte supranaturale. Viziunea realistă a autorului
este dovedită chiar și la nivelul limbajului, prin limba arhaică pe care acesta o
folosește. Astfel, apropierea izbitoare de limba populară conferă prozei lui
Creangă autenticitate: „Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene în borș; când văd că
mâța face mărazuri, ț-o strâng de coadă, de mănâncă și mere pădurețe, că n-are
încotro...”. Motivele literare sunt specifice: lipsa urmasului, calatoria spre
maturizare, probele, evolutia mezinului, demascarea raufacatorului, pedeapsa,
casatoria.
Titlul, format dintr-un substantiv propriu compus, reprezintă numele
personajului principal, însă el are și o valoare simbolică. Fiind alcătuită dintr-un
oximoron care concentreză esența binelui și a răului (Harap –rob; Alb-stăpân),
această structură formată din doi termeni, simbolizează, de fapt, un nou botez al
eroului și o nouă identitate dobândită în momentul nesocotirii sfatului părintesc și
al ascultării de span.
Specific basmului sunt formulele initiale, mediane si finale. Astfel, cea
initiala prezintă o situație inițială, timp și spațiu vag, nedeterminat și aici sunt
introduce personajele. Formulele mediane creează o continuitate a acțiunii,
delimitează secvențele narațiunii sau episoadele mari, ,,și,, are rol în oralitatea
stilului totul curgând fără oprire, dar și în crearea de impresie, de oralitatea
spunerii. Formula finală creează elemente de simetrie, scoate cititorul din lumea
fantasticului și-l introduce în cea reală, Creanga prezentand finalul cu ironie si
umor: “Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iara cine nu – se uita si rabda”.
Se evidentieaza trairile oamenilor din sfarsitul secolului XIX.
Acțiunea basmului este lineară, iar succesiunea secvențelor narative se
realizează prin înlănțuire. Narațiunea este modul de expunere predominant în
textul de față. Acțiunea basmului este organizată pe momentele subiectului
narativ, întrucât „Povestea lui Harap-Alb” este o operă epică. Astfel, în
expozițiune sunt introdusi protagonistul și familia acestuia, urmând ca, pe
parcurs, să fie prezentate și alte personaje. Este vorba despre Harap-Alb, cel mai
mic dintre cei trei fii ai unui crai, frate cu Verde-Împărat, care domnea într-un
ținut îndepărtat. Intriga este reprezentată de scrisoarea trimisă de Verde-Împărat
fratelui său, în care îi scria câtă nevoie avea de un moștenitor la tron. Astfel,
pentru a stabili care dintre fiii săi era cel mai vrednic, craiul se deghizează de trei
ori în urs și apare pe neașteptate de sub un pod, în fața fiecăruia dintre cei trei fii
ai săi. Cel mic este singurul care reușește să treacă proba, fiind ajutat, incurajat si
sprijinit de Sfânta Duminică. Desfășurarea acțiunii cuprinde totalitatea probelor
prin care Harap-Alb trebuie să treacă pentru a ajunge în împărăția unchiului său.
În această secvență întâlnim personaje cu însușiri supranaturale, precum Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, calul, furnicile, Sfânta Duminică și
Crăiasa albinelor. Chiar și fata Împăratului Roș, cea care urmeaza a devein soția lui
Harap-Alb, are abilitati supranaturale, ea transformandu-se și supunându-l pe
erou lacateva probe in plus. Punctul culminant este reprezentat de momentul în
care spânul încearcă să-l ucidă pe Harap-Alb, dar deznodământul cuprinde
invierea lui Harap-Alb si uciderea spanului. Atunci, conflictul major al basmului,
cel dintre protagonist și omul spân, se încheie cu victoria eroului.
Prezența naratorului reprezintă o altă trăsătură a basmului. Astfel, în
„Povestea lui Harap-Alb”, naratorul este implicat în acțiune doar din punct de
vedere emoțional (ceea ce se remarcă datorită dativului etic, în formulări precum
„mi ți o înșfacă de coadă”). Perspectiva narativă este, însă, obiectivă, iar
narațiunea se realizează la persoana a treia(“era,el,iese”). În text sunt îmbinate
trei moduri de expunere, specifice genului epic: narațiunea, dialogul (intalnit cel
mai des, cu rol in caracterizarea personajelor) și descrierea.
În „Harap-Alb”, atât întâmplările, cât și personajele reale se împletesc cu
cele fantastice. Personajele reale sunt: Harap-Alb, frații și tatăl acestuia, spânul,
fata Împăratului Roș și Verde Împărat. Flămânzilă, Ochilă, Gerilă, Păsări-Lăț-
Lungilă sunt personaje fabuloase, cu aspect și puteri supranaturale. Harap-Alb
întruchipează eroul ideal și tipic basmelor populare românești. Portretul său este
zugrăvit atât în mod direct (de către autor și alte personaje), cât și în mod indirect
(deduse din fapte, vorbe și relația cu alte personaje). Proveniența lui Harap-Alb
este nobilă, el fiind fiul unui crai. Ales în defavoarea fraților săi, îl așteaptă un
destin măreț: acela de a servi drept succesor la tronul Împăratului Verde, căruia îi
lipseau moștenitori. Eroul se remarcă prin istețime, curaj, generozitate, mărinimie
și frumusețea fizică impresionantă. O altă trăsătură a basmului lui Creangă o
reprezintă umanizarea fantasticului care reiese din intenția naratorului de a crea
un personaj supus inițierii. Dacă în majoritatea basmelor populare personajele
fantastice aveau trăsături exceptionale, la Creangă, cei cinci tovarăși de drum au
trăsături de comportament, de limbaj, chiar și gastronomice ce îi aproprie foarte
mult de țăranii din Humulești. Personajele din text sunt puternic umanizate și au o
singură trăsătura exagerată, care le dă și numele.
Spanul, reprezentantul raului, este personaj antagonist, secundar, masculin,
negativ și complex. Relația dintre Harap-Alb și spân are la bază antiteza. Având ca
temă principală lupta dintre bine și rău, basmul îl prezintă pe spân ca fiind direct
responsabil de maturizarea lui Harap-Alb. Deși pare un personaj malefic, rolul
spânului este de a se implica în inițierea eroului, acesta din urmă fiind, în final,
triumfător, în ciuda tuturor dificultăților. Tocmai de aceea spânul, „răul necesar”
al basmului, își va găsi sfârșitul, pentru că orice încercare de a încălca legile unei
lumi tradiționale va fi aspru pedepsită. Deci, viziunea autorului se reflectă în
aceste intenții moralizatoare, spânul având un destin tragic. Intervenția spânului
și comportamentul acestuia îl pregătesc pe Harap-Alb pentru viață, eroul
evoluând treptat.
Pornind de la afirmatiile lui G. Calinescu, se pot deduce carcateristici
specifice basmului cult. Particularitățile esențiale ale basmului cult apar la nivelul
modalităților narării (dialogul dobândește pondere în cadrul narațiunii, naratorul
obiectiv devine adesea complice al cititorului, renunțând la relatarea
impersonală), la nivelul tiparului narativ (prin multiplicarea numărului de probe pe
care trebuie să le parcurgă eroul în procesul maturizării sale) și la nivelul
personajelor (care sunt învestite cu o psihologie aparte, fiind caracterizate
complex).
 Originalitatea si autentcitatea textului sunt conferite de modul in care
autorul ironizeaza si satirizeaza actiunile cu ajutorul umorului si oralitatii stilului.
Pornind de la descrierile si numele persoanjelor, autorul urmareste sa amuze
cititorii prin intermediul acestora ( Ochila, Setila, Buzila). De asemenea, sunt
utilizate numeroase jocuri de cuvinte in acelasi scop: “Ca e laie, Ca-I balaie; Ca e
ciuta, Ca-I cornuta.”. Cele mai importante mijloace ce starneste a amuzamentului
sunt scenele hazlii si comice ( scena casei de arama, proba mancarii si bauturii).
Oralitatea este calitatea particulara a stilului prin care un scriitor imita in
scris, intr-o opera literara, exprimarea orala sau limba vorbita, lasand impresia ca
povesteste unor ascultatori. In textul dat, prezenta acestei carcateristci este
materializata cu ajutorul numeroaselor surse. Se foloseste adresarea directa,
marcata de liniile de dialog. Formele populare, regionalismele si arhaismele au ca
rol incadrarea intr-o anumita zona si intr-un anumit timp (“oleaca, daca-I, da’al
dracului, acus”). Utilizarea proverbelor si zicatorilor ofera o nota umoristica
alaturi de vorbirea in versuri. In “Povestea lui Harap-Alb”, nu se pune accentul pe
ceea ce se spune, ci pe felul in care este transmis mesajul. Creanga dovedeste un
talent unic, reusind sa exprime in scris aspect regasite doar in comunicarea prin
viu grai. Transforma cititorul in ascultator.
De asemenea, fantasticul este umanizat, iar personajele întruchipează
principii morale. În opera lui Creangă personajele au un comportament și un
limbaj specific oamenilor din Humulești, ilustrează atribute umane simbolice:
bunătate, cinste, adevăr. Drumul protagonistului este alcatuit din elemente
fantastice. Cele mai multe dintre ele reprezintă ajutoare, oferindu-i acestuia
sprijin (Sfânta Duminică, Setilă, Flămânzilă, calul năzdrăvan, apa vie și apa
moartă). Omul spân este un personaj lipsit de puteri supranaturale, menit să
intervină în misiunea eroului, jucând rolul obstacolului și pregătindu-l pe acesta
pentru rolul important pe care avea să-l îndeplinească. Harap-Alb pare neinițiat în
viata: plânge când este dojenit, lovește calul răpciugos când acesta vina sa
manance jaratic, este ușor de păcălit, este fricos când merge în grădina ursului și
se plange când primește ordine de la Spân. Umanizați sunt si însoțitorii lui Harap-
Alb, care se comportă ca niște țărani humuleșteni, se ceartă, se aprobă, se
sfătuiesc.
 In concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” intruneste caracteristicile unui
basm cult, impresionand prin rolul sau moralizator, umanizarea fantasticului si
pirn modul original al lui Creanga de a povesti si de a plasa elemente din lumea
humulesteana intr-o creatie originala.