GRADIENTUL

În calculul vectorial, gradientul unui câmp scalar este un câmp vectorial ai cărui vectori
sunt îndreptaţi, în fiecare punct, în direcţia celei mai mari rate de creştere a câmpului
scalar, şi al cărui modul este cea mai mare rată de schimbare.

O generalizare a gradientului, pentru funcţii definite pe un spaţiu Banach cu valori

vectoriale, este Jacobianul.

Interpretările gradientului

Dată fiind o cameră în care temperatura este dată de un câmp scalar φ, astfel încât în
fiercare punct (x,y,z) temperatura este φ(x,y,z) (vom presupune că temperatura nu variază
în timp). Atunci, în fiecare punct din cameră, gradientul va arăta direcţia în care
temperatura creşte cel mai repede. Magnitudinea gradientului va determina cât de repede
creşte temperatura în acea directie.

Fie un deal a cărui înălţime deasupra nivelului mării într-un punct (x,y) este H(x,y).
Gradientul lui H într-un punct este un vector care arată direcţia în care panta este cea mai
abruptă în acel punct. Cât de abruptă este panta în punctul respectiv este dat de modulul
vectorului gradient.

Gradientul poate fi folosit şi pentru a măsura cât se modifică un câmp scalar în alte
direcţii, şi nu doar direcţia în care se schimbă cel mai mult, efectuând un produs scalar.
Considerând din nou exemplul cu dealul şi să presupunem că cea mai abruptă pantă de pe
deal este 40%. Dacă un drum merge direct în sus pe acel deal, atunci cea mai abruptă
pantă a drumului va fi chiar 40%. Dacă în schimb, drumul ocoleşte dealul în unghi cu
direcţia dreaptă (vectorul gradient), atunci panta va fi mai mică. De exemplu, dacă
unghiul dintre drum şi direcţia de pantă maximă, proiectată pe planul orizontal, este 60°,
atunci cea mai abruptă pantă pe drum va fi de 20%, adică 40% înmulţit cu cosinus de 60°.

Această observaţie poate fi formulată matematic după cum urmează. Gradientul funcţiei
înălţime a dealului H înmulţită scalar cu un vector unitate dă panta dealului în direcţia
vectorului. Aceasta se numeşte derivată direcţională.

Definiţie formală

Gradientul (sau câmpul de vectori gradient) unei funcţii scalare f(x) în raport cu o
variabilă vectorială este notat cu sau unde este vectorul
operator diferenţial nabla. Notaţia este şi ea folosită pentru gradient.

Prin definiţie, gradientul este un câmp vectorial ale cărui componente sunt derivatele
parţiale ale lui f. Adică:
(Aici gradientul este scris ca vector rând, dar adesea este considerat a fi vector coloană;
de notat că atunci când o funcţie are o componentă temporală, gradientul adesea se referă
doar la vectorul derivatelor sale spaţiale.)

Produsul scalar al gradientului într-un punct x cu un vector v dă derivata

direcţională a lui f în x în direcţia v. Rezultă că gradientul lui f este ortogonal pe curbele
de nivel (în general, mulţimile de nivel) ale lui f. Aceasta arată că, deşi gradientul este
definit în termeni de coordonate, el este de fapt invariant în raport cu transformările
ortogonale, aşa cum şi trebuie să fie, în lumina interpretării geometrice date mai sus.

Deoarece gradientul este ortogonal pe mulţimile de nivel (mulţimile de-a lungul cărora f
este constantă), poate fi folosit pentru a construi un vector normal la o suprafaţă.
Considerând orice varietate care are dimensiunea cu unu mai mică decât spaţiul în care se
află (adică o suprafaţa în 3D, o curbă în 2D, etc.). Fie această varietate definită de o
ecuaţie de forma F(x, y, z) = 0. am transformat astfel varietatea într-o mulţime de nivel.
Pentru a găsi un vector normal, se calculează doar gradientul lui F în punctul dorit.

Gradientul este un câmp vectorial nerotaţional, iar integralele curbilinii printr-un câmp de
gradienţi sunt independente de drum şi pot fi evaluate cu ajutorul teoremei gradientului.
Reciproca este şi ea adevărată, un câmp vectorial nerotaţional într-o regiune simplu
conexă este întotdeauna gradientul unei funcţii.

DIVERGENŢA

În calculul vectorial, divergenţa este un operator care măsoară cât de mult un câmp
vectorial iese din sau intră într-un punct; divergenţa unui câmp vectorial este un scalar.
pentru un câmp vectorial care reprezintă viteza de expandare a aerului atunci când acesta
este încălzit, divergenţa câmpului de viteze are o valoare pozitivă deoarece aerul se
dilată. Dacă aerul se răceşte şi se contractă, divergenţa este negativă.

Definiţie

Divergenţa poate fi definită pe baza unei integrale de suprafaţă cu următoarea formulă[1]:

unde integrala de suprafaţă este calculată pe o suprafaţă închisă S care mărgineşte un

volum care tinde la zero.
Notaţie

Folosind operatorul nabla, divergenţa unui câmp vectorial F poate fi notată cu , de

unde rezultă definiţia divergenţei în coordonate carteziene:

unde Fx, Fy, Fz sunt componentele câmpului vectorial după cele trei axe de coordonate
carteziene.

ROTORUL

În calculul vectorial, rotorul este un operator vectorial care scoate în evidenţă "rata de
rotaţie" a unui câmp vectorial, adică direcţia axei de rotaţie şi magnitudinea rotaţiei. În
lucrările de limbă română, operatorul rotor este notat cu rot.

Termenul de "rotaţie" este folosit aici ca proprietate a unei funcţii vectoriale de poziţie,
independent de variaţia acesteia în timp.

Definiţie matematică

Din punct de vedere matematic, rotorul este definit prin următoarea formulă[1]:

unde este vectorul unitate normal la suprafaţa de rotaţie.

Partea din dreapta este valoarea unei integrale pe conturul unei suprafeţe care tinde la
zero (se apropie oricât de mult de un punct).

În matematică, o integrală curbilinie este o integrală în care funcţia de integrat este

evaluată de-a lungul unei curbe. Se folosesc mai multe tipuri de integrale curbilinii. În
cazul în care curba este închisă, integrala curbilinie se mai numeşte şi integrală pe
contur.

Funcţia de integrat poate fi un câmp scalar sau un câmp vectorial. Valoarea integralei
curbilinii este suma valorilor câmpului în toate punctele de pe curbă, ponderate de o
funcţie scalară pe curbă (de obicei lungimea arcului sau, pentru un câmp de vectori,
produsul scalar al câmpului de vectori cu un vector diferenţial). Această ponderare
distinge integrala curbilinie de integralele mai simple definite pe intervale. Multe formule
simple din fizică (de exemplu, cea pentru lucrul mecanic, ) au formule
analoage continue în termeni de integrale curbilinii ( ). Integrala
curbilinie calculează, de exemplu, lucrul mecanic efectuat de un obiect într-un câmp
electric sau gravitaţional.

Operatorul rotor aplicat pe un câmp vectorial F se poate nota şi cu , făcând

legătura cu operatorul nabla. Aceasta conduce la o notaţie mnemonică des folosită pentru
reţinerea expresiei rotorului unui câmp de vectori în coordonate carteziene, şi anume:

unde Fx, Fy, Fz sunt componentele câmpului vectorial pe axele sistemului cartezian, Ox,
Oy, respectiv Oz, iar , , sunt, respectiv, versorii direcţiilor celor trei axe.

Determinantul simbolic de mai sus se dezvoltă în mod obligatoriu după prima linie, cea
cu versorii direcţiilor, şi produce rezultatul:

Această expresie este chiar definiţia rotorului în coordonate carteziene.[1]