ADMINISTRATIE PUBLICA ANUL I

NUME:LUNGU GH.(DODU)MARICELA

REFERAT
TEMA:STATUL SI TREBURILE LUI
BIBLIOGRAFIE:MOLDOVA SI TARA ROMANEACA 1774-1821

Instituțiile politice, juridice și fiscale din Țările Române în a doua jumătate de

secol de dominație otomană nu căpătaseră încă forme modeme.Funcția executivă și
cea judecătorească rămăseseră încă strîns împletite;legea civilă și cea bisericească
se suprapuneau, iar bugetele anuale și o contabilizare precisă a veniturilor și
cheltuielilor statului rămîneau încă o chestiune de viitor. Cu toate acestea se făceau
simțite mai multe înnoiri importanteîn administrația publică: se procedase deja la
codificarea legii și a fost proclamat principiul separării puterilor ca mod de așezare
pe baze raționalea sistemului judecătoresc; concentrarea puterii politice în mîinile
domnitorului și ale unei birocrații centrale din ce în ce mai largi Puterea era
exercitată de către domnitor și marii boieri. Domnitorul își păstrase o autoritate
considerabilă sub suzeranitatea otomană, chiar dacă autonomia țării se deteriorase
în secolul al XVIII-lea.Inițiativa în definirea și aplicarea politicii oficiale îi
aparținea, dar nu puteacîrmui treburile interne și nici satisface cererile suzeranului
fără sprijinulboierilor de frunte, in ciuda tensiunilor neîncetate dintre ei, boierii
Domnitoml era judecătorul suprem, care audia pricini de orice fel, fie că erau civile
sau penale, laice sau ecleziastice, și servea drept curte supremă de apel. Putea să
dea sentințe mai aspresau mai blinde decît cele prevăzute de lege și putea grația
sau comuta pedepse după cum dorea. Administrarea economiei se afla în mîinile
sale,o responsabilitate ce decurgea mai ales din rolul său de furnizor a tot felul de
bunuri și de biruri pentru suzeranul său și din puterea sa de inițiativă în stabilirea
birurilor și în alte probleme fiscale. Era de asemenea celce negocia cu negustorii și
dregătorii otomani prețurile ce trebuiau plătitepentru zaherea. Implicarea sa în
economie nu se sfîrșea aici. Avea putereasă stabilească prețurile maximale ale
mărfurilor vîndute pe piața locală șisă intervină aproape după voia sa în treburile
breslelor negustorilor și alemeșteșugarilor
. Cea mai importantă limitare venea dinafara Țărilor Române. Dreptul asumat de
către sultan de a selecta și a mazili domnitorul era probabil cea mai formidabilă și
unica stavilă în caleaautorității domnești. Sultanul îl trata pe domnitor ca pe un
dregător otoman, iar în ierarhia dregătorească otomană, el se afla sub vizirii
importanți.Totuși, grecii din Fanar rîvneau la scaunul Țărilor Române ca o
încununarea carierei lor publice, chiar dacă modul în care își realizau ambițiile
impunea constrîngeri severe în privința libertății lor de acțiune. Pentru a-și păstra
scaunul, erau nevoiți să intre în grațiile unei armate de dregători
otomani,împrumuturile și diversele favoruri primite de către domnitori îi obligausă
împartă funcții publice și să adopte măsuri fiscale adesea contrare intereselor lor,
ca să nu mai vorbim de bunăstarea țării în care veniseră pentru a o cîrmui. în orice
caz, domnitorii puteau fi maziliți oricînd de cătresultan, în ciuda limitelor
prevăzute de tratatele impuse de Rusia..Durata domniei a fost o problemă continuu
controversată între dregătorii otomani și ruși în primele două decenii ale secolului
al XIX-lea. Familiile fanarioteși clientela lor se alarmaseră din cauza cheltuielilor
financiare crescîndecerute de rămînerea în competiție. Se spune că în 1818, de
pildă, soția domnitorului Țării Românești Alexandru Suțu (1818-1821) a oferit o
sumă dedouă ori mai mare decît bugetul anual al țării pentru a asigura
înscăunareafiului ei. Candidații care nu reușeau sufereau, firește, pierderi
financiareenorme, dar și cîștigătorii ajungeau la Iași sau la București atît de
împovărați de datorii încît nu le ajungea o domnie scurtă pentru a-și
satisfacecreditorii și a pune ceva deoparte pentru „pensie“. Familiile de vază căuta-
seră cu disperare un timp să pună ordine în procesul de numire a domnitorilor. In
cele din urmă, Poarta le-a ascultat păsul, dregătorii ajungînd la
concluzia că nu era înțelept să se acorde scaunul celui care oferea mai mult..
Astfel, din bugetul pe anul 1820 al Țării Românești, de circașase milioane de
piaștri, un milion era cheltuit pentru sprijinirea acelor fanarioți care fuseseră
excluși de la competiția pentru scaunul domnesc.Libertatea de acțiune a
domnitorilor era și ea limitată de către ambasadorul rus la Constantinopol și de
către consulii de la București și Iași. Exemple de amestec al acestora sînt berechet,
de la proteste împotriva impuneriiunor noi biruri boierilor și clerului pînă la
încurajarea boierilor să înainteze dregătorilor otomani de la Constantinopol
plîngeri împotriva domnitorului aflat la cîrmuire.
MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ, 1774-1821 Fanariotul loan Caragea
(Țara Românească, 1812-1818)a întrunit trăsăturile unui intelect cultivat cu cele
ale unei avariții nemăsurate. Ridica neîncetat birurile și s-a dovedit deosebit de
inventiv în născocirea altora noi, cum ar fi birul femeilor rele, cu gîndul de a-și
strîngeo avere personală, dar a introdus și un nou cod de legi, a promovat învă-
țămîntul și a tradus din italiană în greacă opt dintre comediile lui Goldoni.Scarlat
Callimachi (Moldova, 1812-1819), un om blajin, cultivat, a sprijinit înnoirile în
învățămînt și a inițiat o nouă codificare a legislației civile.Personalitatea cea mai
proeminentă dintre domnitorii acelei perioadea fost, fără îndoială, Alexandru
Ipsilanti (domnitor al Țării Românești,1774-1782; 1796-1797 și al Moldovei,
1786-1788). Dreptul de a alege domnitorul fusese reținut de sultan, iar vechea
adunare de stări, care în secolul al XVII-lea fusese un organ independent,
reprezentînd interesele boierilor, cedase locul unui sfat de obște, format din marii
boieri numiți de către domnitor.Cu toate că rolul marilor boieri în treburile politice
slăbise, aceștia continuau să reprezinte principala putere socială, economică și
politică dințară.25 Domnitorii fanarioți și anturajul lor veneau și plecau, dar
boierii,ale căror averi și poziții sociale își aveau rădăcinile în pămîntul țării, ră-
mîneau o forță permanentă. Uniți, puteau exercita o presiune puternică24 M. D.
Vlad, „Iluminism și modernism în politica reformatoare a domnitoruluiAlexandru
Ipsilanti“, în Revista de istorie, 40/10, 1987, pp. 997-1016.25 O descriere
contemporană a boierilor, făcută cu discemămînt, a fost trimisă în1822 dc către L.
Kreuchely, consulul prusac la Iași și apoi la București, ambasadoruluiprusac de la
Constantinopol.
36ROMÂNII, 1774-1866pînă și asupra celui mai autoritar domnitor, pentru că,
fără sprijinul lor tacit cel puțin, el nu putea spera să-și îndeplinească obligațiile față
de sultan.Marile familii moșierești — Cantacuzinii, Sturzeștii și Văcăreștii —
continuau să formeze sfatul domnesc, un organ consultativ de o influență
considerabilă, care împreună cu favoriții domnitorului ocupau cele maiînalte
dregătorii în țară. Domnul se bizuia adesea pe ei pentru a căpăta sprijin material și
moral. împrumuta de la aceștia bani pentru a satisface pretențiile extraordinare ale
sultanului și se consulta cu ei în mod regulat cuprivire la cheltuielile de stat,
practici care le dădeau putere de control asupra finanțelor publice. Interesele
domnitorului coincideau, de fapt, adeseacu cele ale boierilor. Ei se împotriveau ca
un singur om schimbărilor fundamentale din structura economică și socială a țării
și aproape întotdeauna colaborau cînd era vorba de introducerea unor noi poveri
fiscale asuprațărănimii.Exista, totuși, o tensiune inerentă între domnitor și boieri.
MOLDOVA Șl ȚARA ROMÂNEASCĂ, 1774-18213 Toate aceste acte de sfidare
au avut rareori efect. Ele puteau cîteodatăsă fie primejdioase pentru domnitor,
întrucît una dintre principalele saleresponsabilități față de sultan era menținerea
păcii și a ordinii. Armata de 10 000 de oameni adunată de Nicolae
Mavrogheni,domnul Țării Românești, pentru a lupta alături de turci împotriva
austrie¬cilor în 1788-1790 a avut aceeași soartă.Întrucît nici nu putea fi vorba de o
armată permanentă autohtonă, dom¬nitorii recurgeau la forțele neregulate
locale. în Țara Românească, de pildă,în primul deceniu al secolului al XIX-lea,
domnitorii au sporit rolul pandu¬rilor din Oltenia. Organizați în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea din rîndurile țăranilor liberi pentru apărarea hotarelor și ca
un fel de jandar¬merie, pandurii împleteau diverse activități militare cu ocupațiile
agricoletradiționale pentru a fi scutiți de anumite dări. Astfel, treburile interneale
țării erau conduse de către domnitor cu sprijinul unui mănunchi de familii
boierești, care formau casta aristocrată sau oligarhia ce a dominat viațapolitică,
economică și culturală pînă tîrziu în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea.Cel
de-al doilea organism important, reprezentînd opinia boierilor, erasfatul de obște.
Domnitorul era, însă, cel care stabilea ordinea de zi șiavea putere de decizie, iar
atîta vreme cît Poarta era mulțumită de prestația sa, acesta învingea orice
opoziție.Domnitorul își datora predominanța în treburile interne și
aparatuluidregătoresc din ce în ce mai mare și mai complicat, asupra căruia
acestaavea autoritate atît la nivel central, cît și local. A continuat procesul de
centralizare a autorității, procedînd la transferul de putere și de inițiativă de la
organele locale de guvernare și de la boierii de provincie către instituțiile cu sediul
la București și la Iași și administrate de către boieri înalțidregători, răspunzători
doar față de domn.Organizarea administrativă a ambelor Principate explică
sporirea dregătorimii. Țara Românească era împărțită în 17 județe, care la rîndul
lorerau grupate în trei mari unități geografice: cinci județe la apus de Olt formau
Oltenia istorică. Aceasta, deși mai păstra doar puțin din vechea eiautonomie,
continua să fie cîrmuită de către un ban, care își avea reședințala București;
celelalte douăsprezece județe de pe malul stîng al Oltului formau, în secolul al
XVIl-lea, Țara de Sus și, mai către răsărit, Țara de Jos,fiecare dintre ele fiind
condusă de cîte un mare vornic și un mare logofăt.Fiecare județ era administrat de
către doi ispravnici, unul grec și altul pămîntean, care întruneau funcțiile executive,
judecătorești și fiscale, în ciudastrăduințelor domnitorilor de a introduce separația
puterilor.