Moara cu noroc de Ioan Slavici

INTRODUCERE
Moara cu noroc de Ioan Slavici, publicată în 1881, în volumul Novele din popor, este o nuvelă psihologică prin tematică, prin
conflict interior, prin modalități de caracterizare a personalui și de investigare psihologică.
Tema prezintă efectele nefaste și dezumanizate ale dorinței de înavuțire, în contextul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea.
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor . Fiind o nuvelă psihologică, în Moara cu noroc de
Ioan Slavici, conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului principal, iar în caracterizarea
personajelor se utilizeaza tehnici de investigație psihologică: autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și acela realizat
în stil indirect liber, scenele dialogate, însoțite de notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii.
2. Construcția subiectului nuvelei psihologice: conflict, relații temporale și spațiale, acțiune, intrigă
Personajul principal, Ghiță trăiește un puternic conflict interior, oscilând între dorințe puternice, dar contracditorii: dorința de a
rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogății alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan
exterior, prin confruntarea cârciumarului Ghiță și Lică Sămădăul.
Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu semnificație religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la
Paște.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat.
În expozițiune, Ghiță, cizmar sărac, dar onest, harnic și muncitor, hotărăște să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a
câștiga rapid bani. Cârciuma este așezată la răscuce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăți întunecoase. O vreme,
la Moara cu noroc afacerile îi merg bine lui Ghiță. Însă apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și al turmelor de porci din
împrejurimi, la Moara cu noroc, constituie intriga și declanșează în sufletul lui Ghiță conflictul interior.
Desfășuarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului față de familie, care dornic să facă avere, se îndepărtează de Ana
și devine complicele lui Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului, uciderea unei femei și a unui copil. Cârciumarul se aliază cu
jandarmul Pintea, fost hoț de codru și tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe sămădău.
Punctul culminant al nuvelei ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. La sărbătorile Paștelui, Ghiță își aruncă soția în brațele lui Lică,
lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce el merge să-l anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furați. Dezgustată de lașitatea
soțului, Ana i se dăruiește lui Lică. Când se întoarce și își dă seama de acest lucru, Ghiță o ucide pe Ana, fiind la ordinul lui ucis de
Lică.
Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu cădea
viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide.
Singurele personaje care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, nuvela având astefl un final moralizator.
3. Construcția discursului narativ. Incipitul și finalul
Incipitul și finalul nuvelei se află în raport de simetrie, deoarece înfățișează drumul care ajunge la Moara cu noroc, locul desfășurării
acțiunii. Cuvintele rostite de bătrână încadrează desfășurarea propriu-zisă a acțiunii, având rol de comentariu moral: ''Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i așa vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit''. Bătrâna este adepta păstrării
tradiției. În finalul nuvelei pune întâmplările tragice pe seama destinului: ''Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat''.
4. Prezentarea personajului principal, prin raportare la două situații semnificative
Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici. Destinul său ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire.
Complexitatea și ''capacitatea de a ne surprinde în mod convingător'' fac din Ghiță un ''personaj rotund''.
La început, Ghiță este un om energic, cu gustul riscului, cizmar sărac, el hotărăște luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu
noroc, pentru că dorește bunăstarea familiei sale și are capacitatea de a-și asuma responsabilitatea destinului celorlalți.
Cârciuma aduce profit, iar familia trăiește în bunăstare și armonie. Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, tulbură echilibrul
interior al cârciumarului. Cu toate că își dă seama că Lică reprezintă un real pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage
de la tentația îmbogățirii: ''se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se
împăienjeneau parcă ochii''. La început crede că îi poate ține piept lui Lică, și își ia măsuri de precauție: merge la Arad să-și cumpere
două pistoale, își face rost de doi câini pe care îi asumte împotriva turmelor de porci și își angajează încă o slugă, pe Marți.
Când Lică vine pe neașteptate la cârciumă, Ghiță își pune în aplicare planul de apărare. Dar după cum câini se îmblânzesc înaintea
sămădăului, tot astfel cârciumarul își deschide lada cu bani.
Lică îl caracterizează în mod direct: ''Tu ești om Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș
pe tine, aș râde și de dracul, și de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine''. Totuși
sămădăului nu-i convine un om care să nu-i știe de frică și de aceea, treptat, distruge imaginea celorlalți despre cârciumar ca om
cinstit și onest.
Prin monologul interior sunt redate gândurile și frământările personajului: ''Ei! Ce să-mi fac? ... Așa m-a lăsat Dumnezeu! ... Ce
să-mi facă daca e în mine ceva mai tare ca voința mea?'' Ghiță are și momente de remușcare, când îi cere iertare soției ''Iartă-ma
Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să-mi iert cât voi trăi pe fața pământului. Ai avut tată om de frunte, ai neamuri
oameni de treabă și ai ajuns să-ți vezi bărbatul înaintea judecătorilor.'' Dar se înstrăinează de ea, apoi o folosește în încercarea de a-i
oferi probe jandarmului Pintea în ceea ce privește vinovăția lui sămădăului.
ÎNCHEIERE
Prin urmare, opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică deoarece are toate trăsăturile acestei specii
literare: analizează conflictul interior al personajului principal, urmărește procesul înstrăinării lui Ghiță de familie și urmărește
degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogățirii.
Pădurea Spânzuraţilor- Liviu Rebreanu
Specia literara:
"Padurea spanzuratilor"; de Liviu Rebreanu, prezinta urmatoarele caracteristici:
- Este o lucrare in proza, de mare amploare;
- Actiunea se desfasoara pe mai multe planuri;
- Conflictul este puternic si bine marcat;
- Personajele sunt complexe. "Padurea spanzuratilor" este un roman.

Aparut in 1922, "Padurea spanzuratilor" este "primul roman de introspectie din literatura romana" (Al. Sandulescu), autorul
reliefand gandurile si dramaticele trairi sufletesti ale lui Apostol Bologa. roman transilvanean, obligat sa lupte, in primul razboi
mondial, impotriva altor romani; "Padurea spanzuratilor" este un roman psihologic.
Dincolo de evocarea unei realitati (harazita romanilor de un destin istoric nefast), tenta umana si profundul tragism al romanului ar
putea fi explicate prin sursele de inspiratie: o fotografie adusa de pe front si care infatisa o padure de spanzurati, dar, mai ales,
executia prin spanzurare a lui Emil Rebreanu (fratele autorului), care incercase sa dezerteze din armata aus-tro-ungara si sa treaca la
romani.
Tema romanului o constituie tragedia romanilor transilvaneni obligati sa lupte, in primul razboi mondial, impotriva altor romani (cei
din Regat).
Pe un plan mai profund, aceasta este tragedia omului prins in cercul unui destin istoric nefast.
Titlul este laitmotivul romanului. Imaginea padurii spanzuratilor apare spre sfarsitul actiunii, inainte de incercarea de a dezerta a lui
Bologa. Chemat la comandament, acesta trece, cu masina, pe langa o padure si vede atarnand in copaci, trupurile a sapte spanzurati.
Mintea lui dilata realitatea multiplicand la nesfarsit numarul spanzuratilor, ca intr-un cosmar.
Structura romanului este simetrica. in sensul ca incepe si se incheie cu scena unei executii: in deschiderea actiunii, undeva, pe frontul
rusesc, intr-o seara cenusie de toamna, sublocotenentul ceh Svoboda este executat prin spanzurare, pentru ca incercase sa dezerteze la
inamic; in final, intr-o dimineata de primavara, pe frontul romanesc, locotenentul roman Apostol Bologa traieste acelasi destin, pentru
aceeasi vina. Cele doua morti se aseamana si prin lumina izbucnita din ochii condamnatilor, de parca unul ar fi copia celuilalt sau,
poate, a unui sir de oameni reprezentand "padurea spanzuratilor".
Liviu Rebreanu scrie acest roman având în vedere tragedia din familia sa: Emil, fratele scriitorului, ofiţer în armata austr-o ungară a
dezertat, a fost prins şi executat. Pornind de la această întâmplare, Rebreanu prezintă destinul lui Apostol Bologa.
Apostol Bologa provenea dintr-o familie de intelectuali ardeleni şi a fost crescut pentru respectul pentru valorile morale şi religioase.
Ajuns la vârsta marilor elanuri, preocupat de sensul fiinţei, studiază filozofia într-un colegiu din Budapesta după ce îşi trăise criza
mistică specifică adolescenţei: ca orice tânăr, vrea să devină erou. El se înrolează voluntar pe front în armata austro-ungară pentru a-i
dovedi logodnicei sale Marta că şi el e capabil să rivalizeze cu ulanii maghiari, după care aleasa inimii sale se dădea în vânt.
Pe frontul din Galiţia el se acoperă de bravură fiind decorat şi avansat la gradul de locotenent şi este cooptat la Curtea Marţială. El
este un suflet curat, îşi respectă calitatea de ofiţer şi este pătruns de sentimentul onorii militare, de aceea participă la condamnarea la
moarte prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda. După execuţie află de la căpitanul Klapka motivele pentru care Svoboda
încercase să dezerteze.
Din acest moment începe să aibă mustrări de conştiinţă. Încercarea de a găsii noi argumente şi justificări îi sporeşte neliniştea şi
obsesia vinovăţiei devine chinuitoare. Află că regimentul său va fi trimis pe frontul românesc să lupte împotriva fraţilor săi români, de
aceea se hotărăşte să dezerteze. Are loc o luptă, este rănit şi este internat în spital.
În timpul concediului de Convalescenţă rupe logodna cu Marta. E îndrăgostit de unguroaica Ilona, fiica groparului Vidor, în casa
căruia încartiruit.
Întors la unitate este chemat din nou la curtea marţială unde erau judecaţi nişte ţărani români, consideraţi spioni, fiindcă se duceau să-
şi muncească pământul peste liniile interzise convenţional de armata austro-ungară. Bologa nu suportă gândul de a fi complice la
condamnarea unor oameni nevinovaţi şi hotărăşte să dezerteze. E prins, condamnat şi spânzurat.
Analiza psihologică e realizată cu desăvârşită artă, conturându-se veridic trăsăturile şi mişcările sufleteşti ale personajului.
Starea de incertitudine ce pune stăpânire pe Bologa se accentuează cu fiecare încercare de a găsi noi argumente pentru a proba
vinovăţia lui Svoboda şi implicit pentru justificarea hotărârilor sale. Conştiinţa lui Bologa intră în derută din clipa când îşi dă seama şi
deduce din spusele lui Klapka că a condamnat un om nevinovat.
Expresivitatea stilistică e accentuată prin folosirea epitetelor şi comparaţiilor ce dau forţă şi coloratură: „sub cerul cenuşiu de
toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită spânzurătoarea nouă şi sfidătoare înfiptă la marginea satului întindea braţul cu ştreangul
spre câmpia neagră înţepată ici-colo de arbori arămii”. Comparaţia „ca un clopot uriaş de sticlă” şi epitetele „cenuşiu”, „uriaş”,
„aburită”, „sfidătoare” dau fragmentului o puternică notă de obiectivitate.
Romanul este un protest împotriva războiului, a alterării spiritului uman, căci a ucide fără discernământ, din dorinţa de a stăpâni, nu
înseamnă altceva decât o formă de abdicare de la entitatea umană.
Apostol Bologa îşi primeşte destinul mulţumit pentru că vede în moarte o cale de mântuire împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Eroul îşi
găseşte identitatea naţională şi înţelege sensul eroismului. Evoluţia sa psihologică reflectă un proces de maturizare: „mai întâi începe
să se îndoiască de alegerea făcută, apoi se deşteaptă în el dragostea de ţară”.
Drama lui Apostol Bologa este declanşată de criza psihologică, personajul apare ca subiect trăitor şi observator al propriilor stări de
conştiinţă. Eroul îşi trăieşte emoţiile, sentimentele, incertitudinile şi surescitările. Pădurea Spânzuraţilor analizează drama
dezechilibrului şi prăbuşirii sufleteşti a unui om.
Bologa este un temperament robust, cu instincte puternice dar bine strunite, liniştit ca apele unui lac adânc, neproblematic, deşi din
fire excesiv de şovăielnic. Este necesar de o întâmplare nefericită, de o catastrofă care să activeze contradicţii sufleteşti nebănuite, să
dezvăluie întreaga complexitate a fiinţei umane. Criza sufletească a lui Bologa a început de când a asistat la execuţia unui camarad
care a dezertat. Neliniştea, agitaţia lui Bologa izbucnesc din nevoia de certitudine că pedeapsa fusese cuvenită.
Analiza psihologică şi introspecţia reflectă stările subiective ale personajului
 Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm românesc, "Fata în gradina de aur", cules de calatorul german Richard
Kunisch, .În
"Luceafarul" este un poem filozofic, în care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavârsita. Problema
geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului
superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera obiectivului. Spre
deosebire de el, omul obisnuit nu se poate înalta deasupra concretetii vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva. în poem, se fac
simtite si alte surse filozofice, cât si mituri autohtone si universale: la originea lumii se afla cerul si pamântul (Platon); filozofia
indiana,
mitul Zburatorului.
STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafarul" este dominat de existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-terestru. Alcatuind patru tablouri,
gândite ca entitati distincte.
Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat
(aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a
contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat
drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii
acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei
apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre
mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi
sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind
alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru
a-l putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si
preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un
inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului
pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"- Din sfera mea venii cu greu

Din nou o cheama pe fata în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata
îl refuza si de aceasta data, desi frumusetea lui o impresioneaza puternic:
Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu claritate în strofa urmatoare:
Fata însa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate .asa ca îi cere sa devina el muritor, sa vina el în lumea e. Puterea de sacrificiu
a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrata de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea
la nemurire
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe
zile."
Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care
simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera
intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum
este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un
paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce
norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste
Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, într-un limbaj popular, cai se poate de obisnuit: "". Superioritatea
Luceafarului este constientizata de Catalina, prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde în lumea ideilor înalte a astrului.
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul esle Hyperion (hyper eon- pe deasupra mergatorul), iar fata
este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinanta, Emineseu lasând scurte referiri la ideea filozofica a
timpului si a spatiului universal, trimitând totodata si la geneza Universului:
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra
conditiei omului de geniu în raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul
spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete care-l soarbe") face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru
a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele careia este gata de orice sacrificiu:
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu-si poate determina propriul destin si se
bazeaza numai pe noroc, în antiteza cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar si neînteles de
societate:
Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si moarte, este unul din argumentele Demiurgului în a-1
convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor:
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala, superior organizata. Hyperion este forma
individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul
demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei universal
Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar si în cel universal cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe
cer si îsi revarsa din nou razele asupra Pamîntului.În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul
cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care sedeau singuri.
Fata îl vede si îl cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafarul nu
cunoaste moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singuratatea lui constatînd
cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul va petrece/Ci eu în lumea
mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea în "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din
conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale între doua lumi
antonimice: una traind starea pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe în cercul strâmt al norocului, al sansei de a se
împlini sau a nesansei.
În structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si dramatic.
Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta unor specii apartinând genului liric: pastelul
terestru si cosmic, meditatia si elegia.În ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem între aspectul tehnic al termenului si cel
al continutului; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene în care modalitatea esentiala de exprimare este dialogul
- din punctul de vedere al continutului, vorbim de framântarile dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce
vor sa fie.
'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea formei. Dintre particularitatile de stil ale
poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la
superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de
fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in majoritate de origine latina.
Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera
versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica
mai ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal',
'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural
Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara
de moarte adica faptul ca omul asa cum este el creat este in incapabilitatea de a-si depasi conditia de muritor .

Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din perioada interbelica, alături de
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga si Joc secund de Ion Barbu. Poezia este așezata in fruntea primului
volum arghezian , Cuvinte potrivite ( 1927)) si are rol de program literar.
Este o arta poetica,deoarece autorul își exprima propriile convingeri despre arta literara , despre menirea literaturii , despre rolul
artistului în societate.
Tema poeziei o reprezinta creația literara în ipostaza de meșteșug , creație lăsata ca moștenire unui fiu spiritual.Textul poetic este
conceput ca un monolog adresat de tata unui fui spiritual căruia ii este lăsata drept unica moștenire "cartea", metonimie care
desemnează opera literara.Discursul liric având un caracter adresat , lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetica transmisa
in mod direct si prin mărcile subiectivității: pronumele personale la persoana I si a II-a singular.
Titlul poeziei are o dubla accepție: una denotativa si alta conotativa. In sens propriu , cuvantul-titlu desemnează un act juridic
întocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmează a-i fi îndeplinite dupa moarte,iar in sensul conotativ ,
termenul desemneaza faptul ca creatia argheziana devine o moștenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai
condeiului.
Textul poetic este structurat in sase strofe cu numar inegal de versuri , încălcare regulilor prozodice fiind o particularitate a
modernismului. Discursul liric este organizat sub format unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu, intre strabuni si
urmasi , intre rob si Domn . Metafora "carte" are un loc central in aceasta arta poetica , fiind un element de recurenta.Termenul
"Carte" semnifica faptul ca poezia este rezultatul trudei , "treapta", punct de legatura intre predecesori si urmasi, valoare spirituala-
"hrisovul cel dintai".
Incipitul, conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual , contine ideea mostenirii spirituale , "un nume adunat pe-o
carte". Metafora "seara razvratita" face trimitiere la trecutul zbuciumat al strămoșilor , care se leaga de generațiile viitoare , prin
"carte", creația poetica , treapta a prezentului. Enumeratia "rapi si gropi adanci", ca si versul urmator "suite de batranii mei pe
branci", sugereaza drumul dificil al cunoasterii si al acumularilor strabatut de inaintasi.
In strofa a doua, "cartea" , este numita "hrisovul vostru cel dintai" cartea de capatai a urmasilor: "Cartea"-"hrisov" are pentru
generatiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei , un document al existentei si al suferintei stramosilor.
"Sapa" unealta folosita pentru a lucra pamantul , devine "condei" , unealta de scris , iar "brazda" devine "calimara" . Poetul aplica
aceeași truda transformatoare prin care plugarii supuneau pamantul. Poetul este un născocitor, care transforma "graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite", in "cuvinte potrivite", metafora ce desemneaza poezia ca mestesug , ca truda si nu ca inspiratie divina.
In viziunea lui Arghezi prin arta , cuvintele se metamorfozeaza, pastrandu-si insa forta expresiva , idee exprimata prin oximoronul din
versurile:"Veninul strans l-am preschimbat in miere,/Lasand intreaga dulcea lui putere".
Poetul poate face ca versurile lui sa exprime imagini sensibile , dar si sa stigmatizeze raul din jur avand functie moralizatoare.
In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic prin faptul ca durerea , revolta sociala sunt concentrate in poezie.
Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului, concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Arghezi
, la randul lui, considera ca orice aspect al realitatii , indiferent ca este frumos sau urat , sublim sau grotesc , poate constitui material
poetic: "Din bube , mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi". Pentru Arghezi , poezia reprezinta si un mijloc de
razbunare a suferintei înaintașilor.
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza , arta contemplativa "Domnita", "pierde" in favoarea mestesugului poetic .Poezia este atat
rezultatul inspiratiei , al harului divin "slova de foc " , cat si rezultatul mestesugului , al trudei poetice "slova faurita".
Conditia poetului este redata in versul "Robula scris-o ,Domnul o citeste" , artisul este un "rob" , un truditor al condeiului si se afla in
slujba cititorului "Domnul".La nivel lexico-semantic se observa acumularea de cuvinte nepoetice , care dobandesc valente estetice ,
potrivite esteticii uratului. Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale in asocieri
surprinzatoare:arhaisme , neologisme , regionalisme , termeni religiosi,cuvinte si expresii populare.
La nivel stilistic asocierile semantice surprinzatoare ; inoirea metaforei , epitetul rar , oximoronul.
Opera literara testament de Tudor Arghezi este o arta poetica moderna pentru ca poetul devine , in concepția lui Arghezi , un
nascocitor iar poezia presupune mestesugul , truda creatorului.. Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este faptul ca
Arghezi introduce in literatura romana , prin aceasta creatie literara , estetica uratului , arta devenind un mijloc de reflectare a
complexitatii aspectelor existentei si o modalitate de amendare a raului.
O scrisoare pierduta – I.L.Caragiale

Opera literara “O scrisoare pierduta” se inspira din evenimentele politice ale anului 1883, este jucata pe scena in 1884 si publicata in
1885. Opera apartine genului literar dramatic si este o comedie de moravuri de tip clasic.
Comedia este specia literara a genului dramatic in versuri sau in proza in care se imbina categoria estetica a comicului si dramaticului
cu un conflict puternic ce declanseaza situatii neasteptate, finalul fiind de regula fericit.
Comedia se clasifica in comedie de situatii (de intriga) – cu intamplari derulate intr-un ritm alert, cu rasturnari bruste de situatie si cu
rezolvari neasteptate. A doua clasificare este comedia de moravuri – prezinta, cu scop moralizator, defecte umane (morale) sau
moravuri sociale. A treia clasificare este comedia de caractere – cu accent pe latura psihologica a personajelor, infatisand adesea
caractere (avarul, orgoliosul, naivul, etc.)
Comicul este o categorie estetica avand ca efecte rasul, declansat de contrastul/ nepotrivirea dintre aparenta si esenta, pretentii si
realitate, asteptari si rezultate.
Comicul se clasifica in mai multe tipuri/ forme de realizare a efectului comic. Comicul de situatie este creat prin rasturnarea
spectaculoasa de situatii, prin prezenta incurcaturilor, a confuziilor. Comicul de caractere schiteaza tipuri umane – avarul, canalia,
familistul, care sunt vizibile prin patima ce-i stapaneste. Comicul de moravuri evoca modul de viata al unei epoci, tabieturile unor
familii, snobismul, incultura, aerele unor personaje care pretind apartenenta la o clasa superioara a societatii. Comicul de limbaj se
refera la modul de expunere al personajelor, tradandu-l incultura prin folosirea gresita a unor termeni, tautologia, ticurile verbale,
truismele, constructiile prolixe. Comicul de nume Farfuridi si Branzovenescu, cuplu caragialesc al carui nume are sugestii culinare.
Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru putere politica se realizeaza, de fapt, prin lupta
de culise, avand ca instrument al santajului politic “o scrisoare pierduta” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indica
atat banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei (pierderile succesive ale scrisorii, aplificate prin repetarea intamplarii in alt
context, dar cu acelasi efect).
Tema operei o constituie satirizarea societatii burheze si a lumii politice de la mijlocul secolului al 19-lea. Opera are un caracter de
generalitate prin tema, fapt evidentiat si de reperele spatio-temporale “In capitala unui judet de munte, in zilele noastre.” Opera
cuprinde 4 acte in care conflictul dramatic se acumuleaza prin tehnica bulgarelui de zapada, conflicte secundare acumulandu-se in cel
principal, scotandu-se astfel in evidenta aplificarea treptata a conflictului.
Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatica impune anumite limite in ceea ce priveste aploarea timpului si a spatiului de
desfasurare a actiunii. Actiunea comediei este plasata in “capitala unui judet de munte, in zilele noastre.” adica la sfarsitul secolului al
19-lea, in perioada campaniei electorale, intr-un interval de trei zile.
Actiunea este plasata in actele 1 si 2, in anticamera lui Stefan Tipatescu, actul al treilea in sala cea mare a Primariei, iar ultimul act in
gradina lui Zaharia Trahanache.
Scena initiala din actul 1 (expozitiunea) prezinta personajele Stefan Tipatescu si Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Catavencu
“Racnetul Carpatilor”, si numara steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea detinerii scrisorii de amor de catre adversarul politic
declanseaza conflictul dramatic principal si constituie intriga comediei. Convingerea sotului inselat ca scrisoarea este o plastografie si
temerea acestuia ca Zoe ar putea afla de “machiaverlacul” lui Catavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparenta sau reala) a
lui Zaharia Trahanache si calmul sau contrasteaza cu zbuciumul amorezilor Tipatescu SI zoe Trahanache, care actioneaza impulsiv si
contradictoriu pentru a smulge scrisoarea santajistului.
Actul 2 prezinta in prima scena o alta numratoare: a voturilor, dar cu o zi inaintea alegerilor. Se declanseaaza conflictul secundar,
reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se teme de tradarea prefectului. Daca Tipatescu ii ceruse lui Pristanda arestarea
lui Catavencu si perchezitia locuintei pentru a gasi scrisoarea, Zoe dimpotriva, ordona eliberarea lui si uzeaza mijloace de convingere
feminine pentru a-l determina pe Tipatescu sa sustina candidatura avocatului din opozitie, in schimbul scrisorii. Cum prefectul nu
accepta compromisul politic, Zoe ii promite santajistului sprijinul sau. Depesa primita de la centru solicita alegerea altui candidat
pentru colegiul al II-lea.
In actul 3 (punctul culminant), actiunea se muta in sala mare a primariei unde au loc discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu,
in cadrul intrunirii electorale. Intre timp, Trahanache gaseste o polita falsificata de Catavencu, pe care intentioneaza s-o foloseasca
pentru contrasantaj. Apoi anunta in sedinta numele candidatului sustinut de comitet: Agamita Dandanache. Incercarea lui Catavencu
de a vorbi in public despre scrisoare esueaza din cauza scandalului iscat in sala de Pristanda. In incaierare, Catavencu pierde palaria
cu scrisoarea, gasita pentru a doua oara de Cetateanul turmentat, care o duce destinatarei.
Actul 4 (deznodamantul) aduce rezolvarea conflictului initial, pentru ca scrisoarea ajunge iar la Zoe, iar Catavencu se supune
conditiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care intrece prostia si lipsa de onestitate a candidatilor locali. Propulsarea lui
politica este cauzata de o poveste asemanatoare: si el gasise o scrisoare compromitatoare. Este ales in unanimitate si totul se incheie
cu festivitatea condusa de Catavencu, unde adversarii se impaca.
Personajele din comedii au trasaturi care inlesnesc incadrarea lor tipologica. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri
din literatura romana. Ele epartin viziunii clasice pentru ca se incadreaza intr-o tipologie comica, avand o dominanta de caracter si un
repertoriu fix de trasaturi. Pompiliu Constantinescu precizeaza in articolul Comediile lui Caragiale noua clase tipologice, dintre care
urmatoarele sunt identificate si in O scrisoare pierduta: tipul incornoratului (Trahanache), tipul primului-amorez si al donjuanului
(Tipatescu), tipul cochetei si al adulterinei (Zoe), tipul politic si al demagogului (Tipatescu, Catavencu, Farfuridi, Branzovenescu,
Trahanache, Dandanache), tipul cetateanului (Cetateanul turmentat), tipul functionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda,
Tipatescu, Branzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda)