Peregrinii noștri

Se împlinesc în această perioadă de migrație modernă cam 200 de ani de când

locuitorii actualului spațiu românesc au început să descopere lumea și să scrie
despre ea. Născuți într-un teritoriu lipsit de vocația explorării, probabil din cauza
geografiei fără deschidere la mare (Dobrogea cu porturile ei avea să devină o
regiune românească abia în 1878), care îndeamnă mai mult la cucerirea piscurilor
decât la cutreieratul înspre zări noi, și la munca ogorului mai degrabă decât la
negoțul cu tărâmuri îndepărtate, călătorii din România de azi au început să bată
temeinic Europa și lumea largă abia cu începere din secolul XIX.

Nu-i vorbă, și înainte de 1800 au existat locuitori ai acestui spațiu care au simțit
tentația noilor orizonturi. Nicolae Milescu sau Nicolae Olahus sunt exemple
„clasice” în acet sens. Mai puțin cunoscut este umanistul sas Maximillian
Transylvanus, stabilit în Țările de Jos, care a fost primul cronicar al expediției lui
Magellan în jurul lumii. În calitate de secretar al împăratului Carol Quintul, el i-a
intervievat pe supraviețuitorii expediției, în frunte cu Sebastian Elcano, căpitanul
corabiei Victoria. În 1522, Transylvanus, - despre care Nicolae Olahus preciza fără
dubiu că este din aceeași țară cu el - a publicat o scrisoare în care relata prima
călătorie în jurul lumii, intitulată, „Despre insulele Moluce și încă despre alte
minunății pe care noua călătorie pe ape a castilienilor le-a scos la iveală”. Astfel, i-
a revenit unui ardelean onoarea de a fi primul autor care a popularizat întâia
expediție în jurul lumii, lucrarea sa precedând cu trei ani cronica „oficială” a
italianului Antonio Pigafetta, participant la expediție.

Dar Maximilian Transylvanus doar a visat la aventuri în jurul lumii, în timp ce i le

povesteau cei care au fost protagoniștii lor. Mai trebuiau să treacă peste două sute
de ani ca alt transilvănean să pornească în jurul lumii. Povestea preotului ortodox
Damian Samuilă este chiar mai puțin cunoscută, și ea nu poate fi reconstituită
decât dintr-o scrisoare a inventatorului american Benjamin Franklin. În anturajul
acestuia din Philadelphia a ajuns și Samuilă, în anul 1748. Despre preotul român,
Franklin scrie că a ajuns în America după ce a studiat la Oxford și că era hotărât să
facă înconjurul lumii. De la inventatorul american, Samuilă a învățat câteva
experimente care utilizau energia electrică – o noutate și o curiozitate la acea
vreme. Spirit întreprinzător, preotul ardelean s-a întreținut pe tărâm american luni
întregi din spectacole în care făcea astfel de demonstrații cu energia electrică.
Benjamin Franklin mai scrie despre el că a plecat în Jamaica, de unde intenționa să
treacă în Mexic, iar de acolo, de la Acapulco mai exact, să treacă Pacificul până la
Manilla, de unde, prin China, India, Persia și Turcia să se întoarcă acasă. Din
păcate, nu se mai știe nimic altceva despre acest admirabil deschizător de drumuri,
așa că cea mai la îndemână presupunere este că el și-a găsit sfârșitul undeva în
Caraibe.

***

Revenind la perioada de acum 200 de ani, la începutul secolului al XIX-lea,

revoluția industrială a fost propulsorul unor schimbări de mentalitate uimitoare.
Umbra eresurilor medievale s-a dizolvat în fumul motorului cu abur, iar
puternicele imperii coloniale europene au făcut sigure drumuri care altădată erau la
cheremul briganzilor.

Unul dintre primii călători de la noi care avea să ia calea noilor orizonturi a fost
Kőrösi Csoma Sándor, născut la 1784 la Chiuruș, în județul Covasna de azi. Acesta
a făcut studiile la Aiud, unde în acea perioadă funcționa una dintre cele mai bune
instituții de învățământ din Transilvania, Colegiul Reformat Bethlen. De aici el a
plecat în 1816 cu o bursă la Universitatea din Göttingen, Germania, unde a
dezvoltat o pasiune pentru studiile orientale. Se știe că în acel moment vorbea deja
13 limbi, printre care latina, greaca, ebraica, franceza, germana, româna și,
bineînțeles, maghiara maternă. Mânat de pasiunea pentru lume orientală, Kőrösi
Csoma Sándor a pornit în 1819 spre India, de la Zagreb, unde studia limbiile
slavice. Traseul său sinuos l-a purtat prin Țara Românească, Bulgaria, Turcia,
Grecia, Egipt, Orientul Mijlociu, Irak, Iran, Uzbekistan, Afganistan, Pakistan și, în
sfârșit, India, unde a ajuns în 1824. Bineînțeles, la vremea aceea majoritatea
acestor state nici nu existau, decât ca teritorii ale Imperiului Otoman sau posesiuni
engleze sau franceze.

Kőrösi Csoma Sándor a fost primul european care a ajuns în regiunea Zanskar din
nordul Indiei de azi, unde a petrecut ani de zile studiind budismul și limba tibetană.
Alți ani de studiu i-a petrecut în regiunea Bashahr, tot din nordul Indiei. Secuiul
din Ardeal a devenit astfel unul dintre primii europeni care și-au însușit pe deplin
tibetana și tot el a redactat primul dicționar tibetano-englez, pe care l-a terminat în
1831. În acel an s-a mutat la Calcutta, unde trăit până în 1842 când a murit de
malarie, în timpul unei călătorii în Darjeeling. În 1933, el a fost declarat
Bodhisattva (un echivalent budist al sanctificării) în Japonia.

În timp ce poliglotul din Chiuruș se afla în marea călătorie spre Orient, un boier
luminat din București lua calea Apusului. Dinicu Golescu, căci despre el este
vorba, a făcut trei călătorii în Occident în 1824, 25 și 26, în urma cărora a lăsat
primul jurnal de călătorie publicat în limba română, „Însemnare a călătoriei mele,
Constantin Radovici din Goleşti făcută în anul 1824, 1825, 1826”. Golescu pare să
fi suferit un veritabil șoc cultural în fața bunei guvernări, a dezvoltării urbane și, în
general, a calității vieții în țările din vestul Europei, prin comparație cu societatea
din care provenea, abia ieșindă din cele două secole de orientalizare sub fanarioți.
La întoarcere, Dinicu Golescu, boier pe stil vechi, cu ișlic, barbă patriarhală și
caftan, dar cu vederi largi, se arată convins că modelul occidental este cel care
trebuie urmat de Țara Românească, iar prin jurnalul său trasează cadrele largi
pentru un eventual proiect de reformă a societății românești.

Tot în aceeași perioadă cu Kőrösi Csoma Sándor și cu Dinicu Golescu călătorea în

lumea largă și sasul Johann Martin Honigberger. Născut la Brașov în 1795, s-a
format ca farmacist în orașul natal, dar în 1815 a plecat să-și caute norocul la
Constantinopole, unde a ajuns medic în slujba sultanului. A plecat mai departe,
străbătând Europa, Rusia, Turcia, Siria și Egiptul, pentru a ajunge apoi o vreme la
Bagdad. În 1829 se stabilește pentru patru ani în orașul indian Lahore, unde
lucrează ca medic de curte al maharajahului Ranjit Singh. În 1834 se întoarce acasă
la Brașov, dar aproape imediat pleacă într-o nouă călătorie, în vestul Europei. La
Viena se întâlnește cu Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei, ale cărui teorii îl
vor influența ulterior. După un stagiu de doi ani la Constantinopole, între 1836 și
1838, doctorul Honigberger se întoarce în India, unde practică medicina în Lahore
și Calcutta. Se întoarce în Europa după 1849 și își publică memoriile la Londra, în
1852. Moare în 1869, la Brașov. În 2004, memoriile sale au fost publicate și în
limba română, sub titlul „Treizeci și cinci de ani în Orient”.

Numele doctorului Honigberger este cunoscut mulțumită unei povestiri a altui

călător pe meleaguri indiene, Mircea Eliade, care a publicat în 1940 nuvela
fantastică „Secretul doctorului Honigberger”. În nuvelă, personajul principal,
inspirat de Honigberger cel real, reușește să treacă în tărâmul mitic Shambala.

Honigberger nu a fost singurul farmacist sas care și-a luat lumea în cap în prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Franz Binder, născut în 1824 într-o foarte
respectabilă familie de farmacişti din Sebeş, a lăsat baltă prafurile din laborator în
1849, când a plecat în Egipt să-şi caute fratele vitreg, angajat în armata statului
african şi despre care nimeni nu mai ştia nimic. Nu şi-a găsit fratele, dar a ajuns
conducător de caravane comerciale în Sahara, pe ruta Cairo-Khartum (capitala
Sudanului).

În timp, a ajuns să îşi construiască o casă în stil european în capitala Sudanului şi a

fost numit în 1857 viceconsul al Imperiului Austriac în această ţară. În 1860 a
întreprins o lungă călătorie în zona Nilului Alb, unde a ajuns în locuri neatinse
până atunci de europeni, întâlnind triburi nemaivăzute şi descriind pentru prima
dată o specie de gorilă care avea să fie studiată de oamenii de ştiinţă abia în 1903.
În 1861, într-o călătorie la Cairo, ca în filmele americane, şi-a găsit fratele pe
urmele căruia plecase de 22 de ani.

Mânat de dorul de casă şi îmbogăţit de pe urma comerţului, Binder s-a îndreptat

spre ţara natală, însoţit de fratele său şi de un servitor negru, a cărui prezenţă în
Sebeş trebuie să fi făcut vâlvă. În drum spre oraşul natal, Binder a fost primit la
Viena de împărat, care l-a decorat cu Crucea Coroanei. Ajuns acasă, Binder a
construit o casă în centrul Sebeşului, care și acum atrage atenția prin frizele sale
neobișnuite: o caravană în deşert, Cairo, Sfinxul şi Piramidele, respectiv mai multe
temple egiptene şi o ambarcaţiune pe Nil. Binder a donat Sibiului colecţia de
obiecte etnografice pe care o strânsese în călătoriile sale. A murit în 1875, fiind
înmormântat pe moşia sa de la Vurpăr. Muzeul de Etnografie Universală din Sibiu
îi poartă numele.

Contemporan cu Franz Binder a fost Ion Codru-Drăgușanu, autorul celebrului

jurnal de călătorie „Peregrinul transilvan”. Născut în 1818, în satul grăniceresc
Drăguș din Țara Făgărașului, el a trecut în 1835 în Țara Românească, poate pentru
a scăpa de viața grea de grănicer care îl aștepta în Imperiul Austriac. Dar pe lângă
asta îl mâna și setea de a călători, de a vedea locuri și oameni noi, sau, după cum
chiar el însuși a scris în minunata limbă a epocii, de „a cerca rotundul lumii”.
A trecut prin urmare munții, clandestin, și, cum norocul îi ajută pe cei îndrăzneți,
între anii 1838 și 1846 a avut șansa de a călători prin Europa, fie ca secretar al
domnitorului Alexandru Ghica sau al unor familii străine, fie ca învățător pe lângă
un tânăr bogat, fie pe cont propriu. A vizitat de mai multe ori Franța, Germania,
Italia, Marea Britanie, Rusia. Spre deosebire de boierul Dinicu Golescu, Ion
Codru-Drăgușanu nu se arată copleșit de performanțele țărilor avansate din
Occident, ci le privește cu ochi critic, adesea ironic, dar fără să își ascundă
admirația. Și-a povestit călătoriile într-un volum conceput sub forma a treizeci și
cinci de scrisori către un prieten, în foiletonul ziarului Concordia, în anii 1863-
1864, sub titlul, „Câteva epistole ale unui peregrin transilvan revăzute și ajustate
după 25 de ani”. Din cauza ortografiei latinizante, care o făcea de necitit, lucrarea
lui Codru-Drăgușanu a rămas cvasi-anonimă până în 1910, când a fost reeditată de
Nicolae Iorga și a dobândit o faimă națională sub „Peregrinul transilvan”.

La întoarcerea acasă, Codru-Drăgușanu a participat activ la revoluția pașoptistă,

apoi a ocupat o serie de funcții în administrația transilvăneană, ajungând
vicecăpitan al districtului Făgăraș (1863-1880) și deputat în dieta (majoritar
românească) de la Sibiu, în 1863-1864. A murit la Sibiu în 1884.

***

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, călătoriile se înmulțesc iar industria

turistică, existentă în Europa de Vest încă din anii 1840, prinde viață în aproape
toate colțurile planetei. Propulsată de căile ferate și de vapoarele cu abur, lumea
necuprinsă a cartografilor medievali devine o aventură de 80 de zile pentru
burghezii și aristocrații cu dare de mână.

În această perioadă cutreieră lumea călători ca Iuliu Popper, în Țara de Foc,

Dimitrie Ghica-Comănești, într-o expediție de vânătoare în Țara Somalilor,
Fenichel Sámuel, în Papua Noua-Guinee, sau Emil Racoviță, în epica expediție
științifică în Antarctica, la bordul navei Belgica,

Un călător mai puțin cunoscut, din aceeași „specie” cu Dimitrie Ghica-Comănești

este contele Sámuel Teleki de Szék, născut la Dumbrăvioara, județul Mureș, în
1845. Un împătimit al vânătorii, aristocratul maghiar, deputat în Parlamentul de la
Budapesta din 1881, pornește în 1886 într-o expediție de vânătoare în Africa. La
sfatul Prințului Rudolf, moștenitor al coroanei Imperiului Austro-Ungar, Sámuel
Teleki acceptă să transforme safari-ul într-o expediție de explorare, la nord de
Lacul Baringo, în Kenya de azi. Scopul era descoperirea unui lac despre care se
cunoșteau doar legende și povești ale localnicilor. Expediția propriu-zisă începe în
1887, din Zanzibar, în Tanzania de azi. Teleki e secondat de un locotenent austriac
și însoțit de un convoi de 400 de hamali. Exploratorii urmează cursul râului
Pangani, care izvorește din Kilimanjaro. Teleki urcă pe celebrul munte, până la
limita zăpezii, apoi continuă drumul spre nord. În 5 martie descoperă lacul căutat,
pe care îl botează Rudolf. În 1975, lacul a fost redenumit Turkana, după numele
tribului care trăiește în apropiere. Este cel mai mare lac deșertic permanent din
lume, cu o suprafață de 6.400 de kilometri pătrați.

Expediția descoperă apoi un al doilea lac necunoscut, de dimensiuni mai modeste,

pe care îl botează Stephanie, după soția prințului Rudolf. În secolul XX, lacul a
fost redenumit Chew Bahir. Un vulcan descoperit de Teleki pe drumul de
întoarcere, în Kenya de azi, îi poartă numele. Ajuns acasă scrie o relatare a
expediției, intitulată „Jurnal din Africa de Est”, în maghiară, tradusă în engleză. În
1895, Sámuel Teleki se întoarce în Africa, într-o nouă încercare de a cuceri
muntele Kilimanjaro, dar eșuează din nou. Moare în 1916, la Budapesta. Este
înmormântat în localitatea natală din județul Mureș.

Nu pot încheia această lapidară trecere în revistă a unor figuri de mari călători
originari din actualul spațiu românesc, fără a-l pomeni pe primul român care a
făcut înconjurul lumii, împlinind astfel, după 250 de ani, visul lui Damian Samuilă
– inginerul Bazil George Assan. S-a născut în 1860 într-o familie de industriași
care a catalizat revoluția industrială în România, tatăl său fiind cel care a introdus
prima mașină cu aburi în Țara Românească, în 1853, celebra „Moara lui Assan”
din București.

Bazil Assan și-a făcut studiile la București, apoi în Elveția și Franța. În 1896
participă la o expediție în Norvegia și în arhipelagul Svalbard din Oceanul Arctic.
Călătoria în jurul lumii a făcut-o în 1898, după modelul lui Phileas Fogg, din
romanul vernian „Ocolul Pământului în 80 de zile”: după un plan propriu, în
funcție de posibilitățile momentului, și pe o rută relativ sigură. Pleacă din
Constanța cu vaporul, în luna iunie. Ajunge la Cairo, vizitează Piramidele, apoi
pleacă mai departe, spre Oceanul Indian, prin Canalul de Suez. După o escală la
Aden, ajunge la Colombo, în Ceylon (Sri Lanka de azi), apoi la Singapore,
vizitează peninsula Malacca (Malaezia de azi), după care se îndreaptă spre Hong
Kong. De aici urcă pe râul Xi pentru a vizita Cantonul (azi, Guangzhou). Apoi, se
îndreaptă spre Shanghai, tot cu vaporul, după care trece în Japonia, la Nagasaki.
Petrece câteva săptămâni în Țara Soarelui Răsare, unde vizitează și orașele Kobe,
Osaka, Kyoto, Yokohama sau Tokyo. De la Yokohama ia un vapor până la San
Francisco, apoi străbate SUA de la est la vest, „pe drum de fer”, până la New York,
de unde din nou se urcă în vapor și ajunge în Europa. După cinci luni de la
plecarea în jurul lumii se întoarce în țară. Dintre acestea, 58 de zile le-a petrecut pe
mare, schimbând nouă vapoare. „Călătoria e foarte ostenitoare, însă foarte variată
și interesantă”, concluziona călătorul român, în comunicarea pe care a ținut-o în
6/18 martie 1899 în fața membrilor Societății Geografice din București. Și tot în
aceeași comunicare, inteligentul antreprenor român spunea: „Un lucru
indispensabil pentru a atrage pe călători prin România este reclama prin imagine și
publicitate, lucru de care administrațiunea noastră pare a nu fi convinsă”...

***

Pe urmele acestor predecesori iluștri a călcat, fără să știe, țăranul năsăudean

Dumitru Nistor, când s-a îmbarcat pe Kaiserin Elisabeth. Figura lui, de om fără
carte, iese în evidență chiar prin această simplitate, în comparație cu erudiții și/sau
avuții călători pe care i-am prezentat mai sus. Iar exemplele pot continua, pentru a
confirma regula, cu Gregoriu Ștefănescu, Sever Pleniceanu, Otilia Marchiș-Bölöni,
Mihai Tican Rumano, Constantin Dumbrăveanu, Eugen Pora, membrii Expediției
Române Transafricane ș.a.m.d – toți oameni din elita intelectuală sau socială a
vremurilor lor. Dintre toți cei trecuți aici în revistă, doar Ion Codru-Drăgușanu
provenea din lumea rurală, dar similitudinile cu Dumitru Nistor se opresc aici,
fiindcă făgărășeanul provenea dintr-o familie de mici boieri și era atât de bine
educat încât ulterior și-a câștigat traiul predând copiilor de bani gata. Această lipsă
de educație formală - suplinită în mare parte de inteligența și curiozitatea native -
nu scade însă cu nimic din meritele lui Dumitru Nistor, ba dimpotrivă, îl
individualizează ca fiind singurul mare călător român țăran, alături de figura
romantică a lui Badea Cârțan.

***
Un poet țăran din Țara Năsăudului a sesizat în conturul opincii sale forma unei
corăbii, Dumitru Nistor, un călător țăran din Țara Năsăudului, nu a avut atâta
sensibilitate, dar a dat opinca pe o corabie de fier, cu care a bătut jumătate din
mările lumii. Și așa a scris un pic de istorie.