Tratatul de la Bruxelles

Tratatul de fuziune

Data semnării: 8 aprilie 1965; Bruxelles

Data intrării în vigoare: 1 iulie 1967

Autor: Cele șase state membre: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările
de Jos

Obiectiv: să simplifice cadrul instituțional european.

Schimbări esențiale: crearea unei singure Comisii și a unui singur Consiliu pentru
toate cele trei Comunități Europene (CEE, Euratom, CECO). Abrogat de Tratatul de
la Amsterdam.

Context: Anterior Tratatului de fuziune, cele trei Comunități Europene aveau deja
unele instituții comune în virtutea Convenției din 1957 privind anumite instituții
comune Comunităților Europene: Adunarea Parlamentară (devenită
ulterior Parlamentul European), Curtea de Justiție și Comitetul Economic și Social
European.
Tratatul de fuziune a reprezentat o etapă majoră a tranziției spre UE modernă.
Tratatul a fost abrogat – exceptând Protocolul din 8 aprilie 1965 privind privilegiile și
imunitățile Comunităților Europene – de Tratatul de la Amsterdam, semnat la
2 octombrie 1997, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

ROL:

Tratatul de la Bruxelles, de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale
Comunităților Europene (cunoscut ca „Tratatul de fuziune”), a fost semnat cu intenția
explicită de a unifica cele trei Comunități Europene (CE) existente la momentul
respectiv – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea
Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA
sau mai cunoscută ca „Euratom”). Aceasta fuziune a fost numai una institutionala,
cele trei Comunitati ramanand distincte din punct de vedere juridic, prevederile
referitoare la functionarea si atributiile lor ramanand neschimbate.

Constituirea celor trei comunitati cu domenii de activitate specifice, dar cu

structura institutionala identica, desi distincta, avea in esenta acelasi
obiectiv general :constituirea unei piete comune care avea in vederea celeasi state
membre,cu sisteme politice, economicesi juridice asemanatoare si cu culturi
apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante in vederea realizarii
unei uniunii europene veritabile, care sa nu mai aiba la baza trei organizatii, ci una
singura. Intrucat acest obiectiv era greu de realizat s-a trecut la politica
pasilor marunti astfel ca o prima masura care se poate lua este
unificarea instiitutiilor comunitare (si din considerente de eficienta a
acestora si de reducere a costurilor functionarii lor). Primele masuri in acest
sens au fost stabilirea in 1957 a Curtii de Justitie ca institutie comuna a celor trei
comunitati , precum si adoptarea in 1958 a denumirii comune de “Adunare
parlamentara”.

ASPECTE-CHEIE
Un Consiliu unic și o Comisie unică

 Organismele executive au fost contopite astfel:

 Consiliul Comunităților Europene – Consiliul Uniunii Europene de azi –
a înlocuit, ca organism unic, Consiliul Special de Miniștri al CECO,
Consiliul CEE și Consiliul Euratom;
 Comisia Comunităților Europene – Comisia Europeană de azi – a
înlocuit, ca organism unic, Înalta Autoritate a CECO, Comisia CEE și
Comisia Euratom.
 Cu toate acestea, noile organisme executive aveau să continue a acționa în
conformitate cu tratatele care reglementau fiecare dintre cele trei
comunități, precum și în conformitate cu articolele noi ale acestui tratat.
 Normele de reglementare a componenței și a funcționării acestora au
fost reunite într-un text unic, iar articolele corespunzătoare din tratatele CE
au fost abrogate.
 Acolo unde au existat diferențe între cele trei tratate cu privire la Consiliu:
 durata mandatului Președinției a fost aliniată la cea mai lungă
prevăzută de tratatele CEE și Euratom;
 normele privind luarea deciziilor au fost armonizate numai în măsura în
care acest lucru era necesar pentru actele adoptate în temeiul celor trei
tratate (adică în ceea ce privește instituțiile comune, bugetul și
administrația);
 conceptele de majoritate simplă, majoritate calificată și unanimitate au
fost armonizate în conformitate cu tratatele CEE și Euratom;
 Coreper a fost oficializat ca grup de pregătire al Consiliului, vizând și
Tratatul CECO.
 Acolo unde au existat diferențe între cele trei tratate cu privire la Comisie:
 numărul membrilor a fost stabilit la nouă;
 normele privind numirea membrilor și statutul acestora, precum și
privind funcționarea Comisiei în general au fost armonizate cu cele din
Tratatul CEE;
  au fost armonizate data la care Comisia trebuie să își publice Raportul
general privind activitățile Comunităților Europene și data la care ar
trebui să se reunească Adunarea Parlamentară pentru a examina
acest raport;
 normele privind modul în care Comisia răspunde din punct de vedere
politic în fața Adunării Parlamentare au fost aliniate la cele din tratatele
CEE și Euratom, cu posibilitatea de a cenzura gestiunea Comisiei în
orice moment (nu numai în momentul examinării Raportului general
anual).

Un buget administrativ unic pentru CE

 Bugetul acoperă cheltuielile tuturor instituțiilor CE, inclusiv pe cele ale

Adunării Parlamentare și ale Curții de Justiție.
 Cheltuielile pentru intervenții în temeiul Tratatului CECO și cheltuielile de
cercetare și dezvoltare în temeiul Tratatului Euratom au fost menținute însă în
bugete separate.

O administrație unică pentru CE

 Toți funcționarii și alți agenți ai instituțiilor CE țin de aceeași administrație.

 Normele care reglementează aceste funcții și drepturile și obligațiile acestora
sunt uniforme și decurg dintr-un statut comun.
 Normele privind responsabilitatea CE în caz de prejudiciu cauzat de o eroare
personală a unui funcționar sau agent pentru acțiunile acestuia sunt unificate.
 Privilegiile și imunitățile acordate instituțiilor CE, precum și funcționarilor
acestora și altor agenți sunt unificate și ele într-un singur protocol la tratat.

Sediile instituțiilor CE

 Pentru a răspunde obiecțiilor de ordin juridic ridicate de Luxemburg,

guvernelor țărilor CE li s-a acordat competența de a decide, de comun acord,
soluția de adoptat în ceea ce privește stabilirea la Bruxelles a sediilor
organismelor executive ale UE. Decizia a fost luată în ziua semnării tratatului,
orașul Bruxelles fiind desemnat drept sediu provizoriu.