Ion Creanga- povestea lui Harap-Alb

Basmul Povestea lui Harap-Alb se încadrează în genul epic, iar ca specie

literară este un basm cult. A apărut în revista "Convorbiri literare", 1877.  Basmul
este o specie a genului epic, în proză, mai rar în versuri, care prezintă personaje și
evenimente cu caracter fabulos, supranatural, și în care conflictul este între bine și
rău, soldându-se, de regulă, cu victoria binelui. Subiectul este simplu, specific
basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul
este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: "Amu cică era odată într-o
ţară". "Povestea lui Harap-Alb" este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut,
Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea la
persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu
personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la
bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări,

la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin
evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică
era odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care
era împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe nume Verde împărat.

Acest basm poate fi considerat un bildungsroman care urmărește formarea

spirituală și morală a feciorului de crai, pregătindu-l pentru a deveni împărat. Basmul
urmărește și drumul simbolic al lui Harap-Alb, de la naivitate, lipsa experienței, la
maturitate și înțelepciune iar morala este enunțată profetic la începutul
basmului: “Când vei ajunge și tu odată mare și tare vei crede celor asupriți și
necăjiți pentru că știi acum ce e necazul.”

Drumul feciorului de crai spre Verde-Împărat reprezintă o călătorie inițiatică care

începe cu avertismentul “să se ferească de Spân și de omul roșu.” Evident, feciorul
va încălca promisiunea făcută tatălui său și îl va accepta ca tovarăș de drum pe Spân.
Spânul îl ademenește într-o fântână din care nu mai iese stăpân ci slugă, dobândind
prin jurământ andronimul de Harap-Alb. Această coborâre în fântână are valoare
simbolică, reprezentând moartea și învierea.

Numele Harap-Alb este un paradox literar ce face trimitere la faptele și proveniența

care-i vor schimba destinul. Harap înseamnă rob iar adjectival Alb reprezintă o
recunoaștere a originii nobile. Oralitatea este o trăsătură dominantă a artei narative a
lui Creangă și reiese din jovialitatea autorului, din hazul său de necaz, din modul în
care-și construiește personajele “Dihanie de om, cu urechi clăpăuge și niște buzoaie
groase”, din proverbe, zicători și vorbe de duh. Basmul este structurat în mai
multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus
protagonistul. O altă notă distinctă o dă limbajul folosit căci majoritatea cuvintelor
sunt de origine populară. Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful
valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe
"ş-apoi dă, Doamne, bine!" Compoziţional, basmul conţine formule specifice
finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme,
veselia a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă.
Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă".