“Plumb”

de George Bacovia

Plasa de istoria literaturii române la granița simbolismului cu marile

curente ale modernității de secol al XX-lea, George Bacovia promovează
atât în vol. Plumb, cât și în celelalte volume ale sale, o poezie a
minimului lexical, pornind de la datele exterioare ale universului ce
aparțin recuzitei simboliste (târgul ploios, amurgurile gri, toamna
bolnavă, convoiul funebru, mahalaua mizeră, cimiterul și abatorul, strada
etc.) Geniul bacovian le transfigurează atipic, le insolitează deturnându-
le de la aspectul lor obișnuit. Universul liric bacovian este unul
halucinant, îndepărtat de transcendent, universul unei lumi închise în
care sensul existenței este vidul, configurând un eu poetic izolat și
inadaptat.
Simbolismul este un curent artistic și literar apărut în Franța în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retoricii
sentimentale romantice, a obiectivității și impersonalității cultivată de
poezia parnasiană, optându-se pentru o viziune interiorizată prin sugestie
și simbol.
Poezia „Plumb”, de George Bacovia, face parte din volumul de debut
care poartă același nume, fiind o artă poetică, întrucât se prezintă
viziunea despre lume și viață și se încadrează în specificul universului
liric bacovian, după cum afirma și criticul literar Eugen Lovinescu:
„Există, în adevăr, o atmosferă bacoviană […] și în această atmosferă de
plumb, o stare sufletească identică(…)”
Dramatismul bacovian este sugerat prin corespondența ce se stabilește
între materie și spirit. Deși textul poetic nu cuprinde niciun termen
explicit al angoasei, starea poetică simbolistă este transmisă pe calea
sugestiei, prin decor și simboluri.
Un aport simptomatic pentru lirica simbolistă este și prezența tehnicilor
simboliste, observabile prin muzicalitate și cromatică. Astfel, repetiția
obsesivă a cuvântului „plumb” în fiecare catren constituie refrenul
poeziei, care menține rima și accentuează claustrarea eului liric într-o
lume în care este destinat să rămână prizonier. În ceea ce privește
cromatica, aceasta corespunde culorii negru prin veșmântul funerar, iar
podoabele „de plumb” îmbracă și mai tare universul existent în cenușiu,
dând vieții nuanțe de gri și anulând orice pulsație de viață.
Nu în ultimul rând, de luat în calcul sunt și elementele de versificație,
care vin în sprijinul argumentelor aduse mai sus și întăresc faptul că
poezia „Plumb” este o artă poetică simbolistă. Ritmul iambic împletit
cu cel amfibrah susține tonul elegiac al celor două catrene, formate din
imagini imprecise, rima este îmbrățișată, iar măsura este de zece silabe.
Tema centrala o constituie conditia de damnat a poetului izolat intr-o
societate artificiala si lipsita de aspiratii. Conditia lui dezolatoare este
marcata de singuratate, imposibilitatea comunicarii si evadarii si iubirea
ratata. Tema principala este dublata de tema mortii inteleasa ca un neant,
un sfarsit a tot si a toate.
Motivele poetice abordate au valoare de simbol acestea fiind plumbul,
cimitirul, sicriul, cavoul, somnul, vantul, frigul si singuratatea, motiv
regasit in laitmotivul „stam singur”.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică (fără speranță de
salvare) și de un tragism asumat cu luciditate. Poezia bacoviană este a
unui solitar și a unui prizonier, a unei conștiințe înspăimântate de sine, de
neant și de lumea în care trăiește. Imaginarul poetic din Plumb
înfățișează lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu („flori”, „amor”)
fiind împietrit/mineralizat sub efectul metalului toxic. Eul fantomatic
rătăcește fără sens printr-o lume-închisoare aflată în disoluție.
Din punct de vedere structural, titlul este sintetic introducand simbolul
recurent si laitmotivul operei, plumbul. In sens conotativ, are o gamă
largă de semnificații conferite de caracteristicile fizice și chimice ale
metalului:greutatea face referire la apasarea sufleteasca, cenusiul
reprezinta monotonia, maleabilitatea reda dezorientarea, labilitatea
psihica, densitatea ridicata semnifica angoasa, iar toxicitatea reprezinta
degradarea, dematerializarea si universul decadent.
Din punct de vedere fonetic, acesta are o sonoritate surda, fiind format
din patru consoane si o vocala, astfel dand impresia de cadere surda si
apasatoare. Totodata, sugereaza inchiderea definitiva a spatiului
existential, fara solutii de iesire. Este, de asemenea, o expresie a
demineralizarii si singuratatii eului liric.
Structural, poezia este alcatuita din doua catrene ce reprezinta confesiuni
lirice pe doua planuri ale realitatii: existenta exterioara ce reprezinta
societatea artificiala si sentimentul claustrarii (“cimitirul”, “cavoul”,
“funerar vestmant”) si existenta interioara ce surprinde sentimentul de
iubire ce provoaca disperare, nevroza, dezolare (“amorul meu de
plumb”).
In compozitia textului, esential este principiul simetriei: simbolul
“plumb” asigura legatura de substanta fiind repetat de sase ori, apare
paralelismul sintatic si se remarca repetitiile specifice simbolismului.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin marcile
subiectivitatii: persoana I a verbelor- “stam”, “am inceput”-, persoana I a
adjectivului posesiv “(amorul)meu”.
Strofa I surprinde planul exterior, prezentand un topos literar de factura
simbolista: cimitirul.
Versul-incipit: “Dormeau adanc sicriele de plumb” infatiseaza lumea ca
pe un imens cimitir. Simbolul plumbului, al sicriului si al somnului fac
trimitere la ideea mortii ca somn profund. Repetarea epitetului “de
plumb” are multiple sugestii, insistand asupra imposibilitatii comunicarii
si lipsei de sensibilitate a contemporanilor. Cavoul: “Stam singur in
cavou” semnifica spatiul inchis, claustrant, apasator si sufocant,
conturand totodata imaginea unei solitudini totale si eterne. Vantul este
singurul element ce anima cadrul, redand un sunet asurzitor, strident “Si
scartaiau coroanele de plumb”. Raceala, impietrirea afectiva a lumii
sugerata prin simbolul “vant” corespunde senzatiei de gol sufletesc,
senzatia de rece fiind specifica mortii.
Lumea obiectuala, in manifestarile ei de gingasie si frumusete, florile,
este marcata de impietrire.
Strofa a-II-a surprinde planul interior, stand sub semnul mortii
afectivitatii: “Dormea intors amorul de plumb”. Strofa debuteaza sub
semnul tragicului existential, generat de moartea iubirii. Cuvantul
“intors” constituie misterul poeziei. Este vorba probabil, dupa cum va
spune Blaga, de intoarcere mortului cu fata spre apus. Metafora “amorul
meu de plumb” surprinde efectul toxic al plumbului care cuprinde si
lumea interioara. Eul liric se afla in ipostaza contemplatorului fiind
surprinsa imaginea tragica si absurda a instrainarii de sine: :”Stam singur
langa mort”. Sentimentul de iubire nu este inteles ca fiind inaltator, ci
rece si lipsit de implinire. Frigul sporeste senzatia golului-golut si a
vidului existential, marcand apropierea sfarsitului. Incercarea iluzorie de
salvare (“Si-am inceput sa-l strig”) surprinde spaima de neant. Metafora
finala (“Si-I atarnau aripile de plumb”) reda motivul zborului cazut, in
jos semnificand caderea continua in gol si moartea afectivitatii. Se
realizeaza astfel transferul metaforic al imaginii ingerilor cu aripi frante
de pe morminte inspre spatiul uman.
In ceea ce priveste prozodia, “Plumb” are o constructie riguroasa, care
sugereaza prezenta mortii, prin inchiderea versurilor cu rima imbratisata,
masura fixa de 10 silabe, iambul aletrnand cu amfibrahul.
La nivel morfo-sintactic, imperfectul (“dormeam”, “stam”, “era”,
“scartaiau”, “atarnau”) reda actiuni fara finalitate, ce proiecteaza starile
interioare negative ale poetului in vesnicie, un ecou dureros si gol.
Paralelismul sintactic pune in evidenta asocieri macabre: sicriu-amor,
cavou-mort, vant-frig, coroanele de plumb-aripile de plumb, formandu-
se caracterul geometric al operei.
La nivel lexico-semantic, campul lexical al mortii ilustreaza cadrul
meditatiei poetice asupra propriei conditii: “sicriu”, “cavou”, “funerar”,
“coroana”, “mort”.
La nivel stilistic, simbolul central al poeziei, “plumb”, este asociat ca
epitet in metaforele insolite, menite sa decoreze, lumea decadenta a eului
liric bacovian si contureaza ritualul inmormantarii propriei existente:
“aripile de plumb”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”.
Poezia este realizata ca un tablou static, preponderent cu imagini vizuale,
insa imaginea de cosmar se amplifica in prezenta unor imagini auditive:
in prima strofa este redat zgomotul inspaimantator al lumii obiectuale din
cimitir (“scartaiau coroanele de plumb”), iar in strofa a-II-a vuietul se
interiorizeaza, devenind un strigat de disperare a fiintei.
Prin atmosfera, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului si a
corespondentelor, zugravirea starilor sufletesti de angoasa, de spleen,
poezia “Plumb” se incadreaza in estetica simbolista.