1.

FORMULE PARAXIALE ÎN OPTICA APLICATĂ

1.1. Calculul parametrilor optici pentru un dioptru sferic

Din invariantul dioptric 𝛥 𝑛 ⋅ − = 0, se obține formula de calcul a abscisei imagine:

′
𝑠′ = ′ (1.1)

Ocolirea nedeterminării produsă de s  0 se face scriind relația sub forma:

⋅ ⋅ ′
𝑠′ = (1.2)
⋅ ⋅( ′ )
Pentru relația 1.1 distingem următoarele cazuri particulare:
- Obiectul este situat la infinit, adică s  .
⋅
Rezultă s = =s (1.3)

adică imaginea se formează în punctul numit focarul imagine notat cu 𝐹′. O mărime foarte
importantă pentru un sistem optic este distanţa focală imagine definită cu relația:

𝑓′ = care pentru domeniul paraxial devine 𝑓′ = ′. (1.4)

′
Daca h tinde către zero, atunci pentru un dioptru sferic, se poate considera ca distanța focală
imagine este egala cu abscisa focarului imagine 𝑠 ′ ′ = 𝑓 ′ .

Anexa1. Figura 1.1. Schema de calcul pentru determinarea distanței focale imagine

- Imaginea este aruncată la infinit, adică s'   .

1
 Anexa1.Figura 1.2. Schema de calcul pentru determinarea distanței focale obiect

⋅
Rezultă 𝑠 = =𝑠 . (1.5)
′

Această abscisă poartă numele de abscisa focarului obiect sF . În cazul dioptrului sferic, când
h tinde către zero se poate considera distanţa focală obiect 𝑓 egala cu abscisa focarului obiect
𝑠 = 𝑓.
- Dioptrul plan. În acest caz 𝑟 = ∞ şi
′
𝑠′ = 𝑠 respectiv 𝑠= 𝑠′ adică 𝑛′ ⋅ 𝑠 = 𝑛 ⋅ 𝑠 ′ (1.6)
′
În această situație dioptrul nu are nici o contribuție, se spune că are putere nulă.
- Dioptrul reflectant
După cum s-a arătat, formal relațiile de calcul pentru fenomenul de reflexie se obţin din relațiile
de calcul pentru fenomenul de refracţie prin înlocuirea 𝑛′ = −𝑛. În această situație invariantul
paraxial se poate scrie

+ = iar 𝑠 ′ ′ = 𝑓′ = (1.7)
′

Pentru oglinda plană =− sau 𝑠′ = −𝑠 (1.8)

′

Anexa1.Figura 1.3. Schemele de calcul pentru determinarea distanțelor focale la dioptri

reflectanți

2
Între distanţa focală obiect 𝑓 şi distanţa focală imagine 𝑓′ pentru un dioptru se pot stabili două
legături.Făcând raportul formulelor cu care se calculează distanţa focală imagine (1.3) respectiv
distanţa focală obiect (1.5) pentru un dioptru sferic se obţine:

=− (1.9)

Făcând însumarea acelorași formule rezultă: 𝑓 + 𝑓′ = 𝑟 (1.10)

′
Raportul 𝜑 = ′
= (1.11)

poarta numele de puterea dioptrului fiind măsurată în dioptrii. O dioptrie reprezintă puterea
unui dioptru cu distanţa focală de un metru.
′
Înmulțind cu = ′
=− = ′
invariantul paraxial scris sub forma
′ ′
′
− = obținem (1.12)
′
′
+ =1 (1.13)

Această formulă mai poartă numele de formula lui Gauss pentru un dioptru.
Pentru un dioptru se poate scrie:
𝑠 =𝑠 +𝑧 =𝑓+𝑧 (1.14)
𝑠′ = 𝑠′ ′ + 𝑧′ = 𝑓′ + 𝑧′ (1.15)
′
şi astfel ′ ′
+ =1 (1.16)

sau 𝑓′𝑓 + 𝑓′𝑧 + 𝑓𝑓′ + 𝑓𝑧′ = 𝑓′𝑓 + 𝑓′𝑧 + 𝑓𝑧′ + 𝑧𝑧′ (1.17)
din care rezultă pentru un dioptru relația : 𝑧𝑧′ = 𝑓𝑓′ (1.18)
Această relație poartă numele de formula lui Newton.
Principial problemele legate de un dioptru sferic se rezolva privind invariantul dioptric ca o
legătură între cele cinci variabile aduse în discuție (𝑛, 𝑛′ , 𝑠, 𝑠 ′ , 𝑟). Dacă se impun valorile pentru
patru variabile atunci a cincea variabilă se poate explicita printr-o formulă directă de calcul:

′
𝑠 ′ (𝑟, 𝑛, 𝑛′ , 𝑠) = ′ (1.19)

𝑠(𝑟, 𝑛, 𝑛′ , 𝑠 ′ ) = ′ ′ (1.20)
′

′
𝑟(𝑛, 𝑛′ , 𝑠, 𝑠 ′ ) = ′ (1.21)
′

′
′
𝑛(𝑟, 𝑛′ , 𝑠, 𝑠 ′ ) = (1.22)

3
 𝑛′ (𝑟, 𝑛, 𝑠, 𝑠 ′ ) = (1.23)
′

1.2. Măririle optice

Măririle optice reprezintă rapoarte adimensionale care fac legătura dintre mărimile din spațiul
imagine şi mărimile conjugate din spațiul obiect.
Distingem următoarele măriri:
′ ′
1. Mărirea axială 𝛼 = = ′
(1.24)

′ ′
care pentru un sistem scăldat de acelaşi mediu devine 𝛼 = = ′
.

′
2. Mărirea transversală 𝛽 = = ′
(1.25)
′ ′
care pentru un sistem scăldat de acelaşi mediu devine 𝛽 = = ′
.

3. Mărirea unghiulară 𝛾 = ′
= ′
(1.26)
′
care pentru un sistem scăldat de acelaşi mediu devine 𝛾 = ′
= ′
.

2. BREVIAR DE FORMULE ÎN OPTICA IDEALĂ

Subansamblele optice, oricât de complexe ar fi, se pot grupa în subansamble optice convergente
sau pozitive şi subansamble optice divergente sau negative. Acestea compun aparatele optice a
căror funcţionare se poate explica ușor dacă subansamblele optice sunt considerate fără
grosimi, adică sunt asimilate cu lentilele infinit subţiri. Neglijarea grosimii nu are nici un efect
asupra principiului de funcţionare al aparatului din punct de vedere constructiv, în schimb
facilitează prezentarea grafică a acestora şi ușurează trasarea razelor optice cu care se pot forma
imagini.

Anexa1.Figura 2.1. Schema optică a unui

sistem optic în optica ideală

4
Totodată această simplificare are şi un important rol didactic ușurând înţelegerea multor
definiții din teoria aberațiilor. O lentilă infinit subțire este definită dacă se precizează poziţia ei
şi a focarelor obiect respectiv imagine, după cum se vede în Anexa1.Figura 2.1.
Dacă mai considerăm că mărirea transversală a sistemului optic nu depinde de mărimea
obiectului şi că unui punct obiect îi corespunde întotdeauna un punct imagine, atunci se poate
vorbi de optica ideală. În această optică un fascicol de raze optice divergent dintr-un punct
obiect, cu certitudine va ajunge în punctul imagine conjugat. În consecință punctul imagine se
obține la intersecția a cel puțin două raze optice sau la intersecția prelungirii acestora. Dacă
punctul obiect se află pe axa optică atunci intersecția unei raze oarecare cu aceasta formează
punctul imagine deoarece axa optică este de fapt o rază particulară.
Pentru un punct aflat pe axa optică sau nu, între abscisa obiect z şi abscisa imagine z′ există
legătura dată de relația lui Newton din care se poate explicita abscisa imagine. Această legătură
ajută la definirea unor raze particulare pentru care se cunoaște direcția emergentei şi deci pot fi
trasate grafic cu mare ușurință. Astfel identificăm trei raze particulare a căror emergență se
cunoaște:
1. O rază optică paralelă cu axa optică, în spațiul obiect, după traversarea sistemului optic
va avea direcția care conduce raza prin focarul imagine.
2. O rază optică care face cu axa optică un anumit unghi şi trece prin punctul nodal obiect,
la emergență va trece prin punctul nodal imagine şi va avea o direcție paralelă cu raza
incidenţă.
3. O rază optică care trece prin focarul obiect la emergență va fi paralelă cu axa optică.
Aceste reguli au fost aplicate pentru sistemul optic pozitiv prezentat în Anexa1.Figura 2.1.
Regulile sunt valabile, în aceeași formulare şi pentru sisteme optice negative.
În optica ideală se pot explicita relații care leagă o mărime funcție de alte două mărimi impuse.
Acest lucru este posibil prin explicitarea unei mărimi din formulele de definiție de până acum
sau din rezolvarea unui sistem de două ecuații formate cu două din formulele:
formula luni Newton 𝑧𝑧′ = 𝑓 𝑓′ (2.1)
formula lui Gauss ′
− = ′
(2.2)

′ ′
mărirea axială 𝛼= = ′
(2.3)
′ ′ ′ ′
mărirea transversală 𝛽 = = =− ′
= (2.4)
′
mărirea unghiulară 𝛾= ′
=− ′
(2.5)

5
Între ultimele trei relații există legătura = 1. (2.6)

Pentru ușurința folosirii acestor formule şi a combinaţiilor care se pot obține cu acestea, în
continuare vor fi date toate , posibile grupate pe clase de mărimi.
Abscisa obiect a
′ ′
𝑎(𝑎′, 𝑓′) = ( ′ ′)
(2.7)

𝑎(𝑎′, 𝐶) = 𝑎′ − 𝐶 (2.8)
′
𝑎(𝑎′, 𝛽) = (2.9)

𝑎(𝑓′, 𝐶) = −𝐶 + 𝐶 − 4𝐶𝑓′ (2.10)

′( )
𝑎(𝑓′, 𝛽) = (2.11)

𝑎(𝐶, 𝛽) = ( )
(2.12)

Abscisa imagine a′
𝑎′(𝑓′, 𝐶) = 0.5 𝐶 + 𝐶 − 4𝐶𝑓′ (2.13)
𝑎′(𝑓′, 𝛽) = 𝑓′(1 − 𝛽) (2.14)
′
𝑎′(𝑓′, 𝑎) = ( ′ )
(2.15)

𝑎′(𝐶, 𝛽) = ( )
(2.16)

𝑎′(𝐶, 𝑎) = 𝐶 + 𝑎 (2.17)
𝑎′(𝛽, 𝑎) = 𝑎𝛽 (2.18)
Distanţa obiect-imagine C
𝐶(𝛽, 𝑎) = 𝑎(𝛽 − 1) (2.19)
′( )
𝐶(𝛽, 𝑎′) = (2.20)
′( )
𝐶(𝛽, 𝑓′) = (2.21)

𝐶(𝑎, 𝑎′) = 𝑎′ − 𝑎 (2.22)

𝐶(𝑎, 𝑓′) = ′
(2.23)

′
𝐶(𝑎′, 𝑓′) = ′ ′
(2.24)

Distanţa focală imagine f ′

𝑓′(𝐶, 𝛽) = ( )
(2.25)

6
 𝑓′(𝐶, 𝑎) = −𝑎 1 + (2.26)
′
𝑓′(𝐶, 𝑎′) = 𝑎′ 1 − (2.27)

𝑓′(𝛽, 𝑎) = (2.28)
′
𝑓′(𝛽, 𝑎′) = (2.29)
′
𝑓′(𝑎, 𝑎′) = ′
(2.30)

Mărirea transversală β
′
𝛽(𝑎, 𝑎′) = (2.31)
′
𝛽(𝑎, 𝑓′) = ′
(2.32)

𝛽(𝑎, 𝐶) = 1 + (2.33)
′ ′
𝛽(𝑎′, 𝑓′) = ′
(2.34)
′
𝛽(𝑎′, 𝐶) = ′
(2.35)

𝛽(𝑓′, 𝐶) = 0.5 2 − ′
± 2− ′
−4 (2.36)

3. LENTILA CU DIOPTRI SFERICI

3.1. Formulele paraxiale ale lentilei sferice în cazul general

Lentila poate fi privita ca o combinaţie de doi dioptri coaxiali. Ea este totodată componenta
optică elementară a oricărui sistem optic. Un sistem optic mai simplu decât lentila nu poate fi
construit. Pentru lentilă, în cazul general cunoaștem: razele ra şi rb, separația d, diametrul D şi
material cu indicele de refracţie n. Lentila, în  n rb
  n a ra 
cazul general, este scăldată în faţă de mediul cu f a  n  n f b  n  n
 a  p
  (3.1)
indicele de refracţie na şi în spate de mediul cu f a  n r a f   n p rb

indicele de refracţie np. Urmărim să determinăm  np  na  b np  nb


formulele cu care să calculăm distanţa focală imagine şi celelalte caracteristici paraxiale în acest
caz. Pentru dioptrul a şi b aplicăm formulele distanței focale obiect respectiv imagine pentru un
dioptru, aplicate pentru această situație, relaţia 3.1. În continuare se folosesc formulele de la
combinarea sistemelor optice pentru a obţine expresiile distanțelor focale ale combinației celor
doi dioptri care formează lentila. În aceste formule distanţa dintre planele principale a fost
notată cu e, iar pentru lentilă s-a folosit notația d. Astfel se obţine:

7
 𝑛𝑟𝑎 −𝑛𝑟𝑏
∆= 𝑑 − 𝑛 −𝑛 + 𝑛𝑝 −𝑛
(3.2)
𝑝 𝑎

( )( ) ( ) ( )
∆= =
( )( )
( ) ( ) ( )( )
(3.3)
( )( )

𝑓= = (3.4)
( ) ( ) ( )( )

Împărțind numitorul şi numărătorul cu n ra r b se obţine:

𝑓= ( )( )

(3.5)
Într-un mod asemănător se obţine distanţa focală imagine:
𝑓′ = ( )( ) (3.6)

Notăm numitorul formulelor distanței focale obiect respectiv imagine cu  și-l denumim
( )( )
puterea lentilei. 𝜑= − + (3.7)

Puterea lentilei se măsoară în dioptri (dpt). O dioptrie reprezintă puterea unei lentilei cu distanţa
focală de 1 m. Astfel între puterea lentilei și distanțele focale există relaţia:

𝜑= = ′ (3.8)

Puterea lentilei reprezintă legătura dintre focalele acesteia. Lentila se folosește în sistemele
optice ca element de putere, de corecție sau ca element colector pentru reducerea gabaritului
transversal al subansamblului optic.

3.2. Formulele paraxiale ale lentilei sferice în aer

Formulele de calcul în acest caz particular prezintă importanță deoarece ele permit calculul
mărimilor care se trec pe desenele de execuție şi participă la determinarea elementelor mecanice
de fixare în monturi.
Lentila fiind un element constructiv al unui subansamblu optic se consideră scăldată în aer,
indiferent de situația ei în subansamblul din care face parte, deoarece ea va fi prelucrată şi
verificată în aer. Elementele geometrice şi optice care definesc lentila sunt:
- raza primului dioptru ra
- raza dioptrului al doilea rb
- indicele de refracţie al materialului lentilei n, pentru radiaţia de bază
8
- rosimea la centru
- diametrul lentilei
Cu aceste date se calculează mărimile:
- distanţa focală obiect 𝑓
- distanţa focală f '
- abscisa focarului obiect 𝑠
- abscisa focarului imagine 𝑠′ ′

- abscisa planului principal obiect 𝑠

- abscisa planului principal imagine 𝑠′ ′

- distanța dintre focarul obiect și focarul imagine 𝐹𝐹′

- distanţa dintre planul principal obiect şi planul principal imagine 𝑖 ′

Anexa1. Figura 3.1. Schema optică a unui sistem optic în optica paraxială

Mărimile necesare în diferite calcule sau pentru întocmirea desenului de execuție al lentilei sunt
prezentate în Anexa1.Figura 3.1. În afară de aceste mărimi, pe desenul de execuție al unei lentile
se mai trece grosimea la marginea lentilei. Cu toate că această mărime rezultă constructiv din
mărimile care definesc lentila ea trebuie calculată şi trecută pe desenul de execuție cu caracter
informativ.
( )
𝜑 = (𝑛 − 1) − + (3.9)

𝑓′ = (3.10)

𝑓 = −𝑓′ (3.11)

𝑠 = −𝑓 ′ 1 + . (3.12)

𝑠′ ′ = 𝑓′ 1 − ⋅ (3.13)

𝑠 = −𝑓 ′ ⋅ (3.14)

9
 𝑠′ ′ = −𝑓′ . (3.15)

𝐹𝐹′ = −𝑠 + 𝑑 + 𝑠′ ′ (3.16)
𝑖 ′ = 𝑑 − 𝑠 + 𝑠′ ′ (3.17)
Se observă ca ′ ′
= (3.18)

Diametrul lentilei se determină prin efectuarea unor calcule complexe care apelează fie la
drumuirea vectorială fie la drumuirea trigonometrică, ținând seama de numărul de deschidere
sau după caz de apertura numerică a sistemului optic. Valoarea obținută din aceste calcule
poartă denumirea de diametru util. La această valoare se adăugă un procent din diametrul
lentilei, ca adaus constructiv pentru montura acesteia, care sa garanteze trecerea tuturor razelor
utile prin sistemul optic. Acest diametru poartă numele de diametru total şi se trece pe desenul
de execuție al lentilei împreună cu diametrul util al fiecărui dioptru.

1.3. Clasificarea lentilelor sferice

Clasificarea lentilelor ajută la o comunicare uşoară în diferite lucrări de analiză a unui
subansamblu optic. Suprafețele care definesc o lentilă pot avea curburile spre exteriorul lentilei
sau spre interiorul ei. Dacă centrul de curbură se afla în afara lentilei vorbim de o suprafață
convexă iar dacă centrul de curbură se află spre interiorul lentilei vorbim de o suprafață
concavă.

Anexa1. Figura 3.2. Tipuri constructive de lentile

10
Există două categorii de lentile: lentile convergente, numite şi lentile pozitive, care au la mijloc
grosimea mai mare decât la margine, şi lentile divergente, numite şi lentile negative, care sunt
mai subţiri la mijloc decât la margine. Este de menționat că acțiunea de convergență sau
divergentă corespunde cazului în care indicele al materialului lentilei este mai mare decât indicii
de refracţie a celor două medii vecine lentilei (lentilă de sticlă în aer, cazul cel mai des întâlnit).
Pentru fiecare dintre categoriile de lentile descrise există trei forme de lentile:
1. Lentile care au razele de curbură de semne contrare.
2. Lentile care au una din suprafețe plană .
3. Lentile care au razele de curbură de acelaşi semn, numite şi meniscuri.

1.4. Calculul elementelor geometrice ale unei lentile sferice

Pentru calculul elementelor geometrice ale unei lentile sferice (pozitive sau negative) distingem
trei situații:
1. Calculul de trecere la grosimi finite. Se cunosc razele ra , rb şi diametrul total D şi se
calculează grosimea la centrul lentilei d şi grosimea la marginea lentilei t.
2. Calculul elementelor care se trec pe desenul de execuție al lentilei. Se cunosc razele
lentilei ra , rb , indicele de refracţie al materialului lentilei n, diametrul total D, grosimea
la centru a lentilei d şi se calculează grosimea la marginea lentilei t.
3. Calculul lungimii distanțierului unui subansamblu L care să asigure separația dintre
doua lentile succesive.
Pentru aceste situații dispunem de formulele din geometrie care fac legătura dintre mărimea
care ne interesează şi alte două mărimi cunoscute (fig. 3.3).

𝑎(𝑟, 𝐷) = 𝑟 1 − 1 − (3.19)

𝑟(𝐷, 𝑎) = (3.20)

𝐷(𝑎, 𝑟) = 2√2𝑟𝑎 − 𝑎 (3.21)

unde:
r = raza dioptrului;
D = diametrul total al lentilei;
a = înălțimea segmentului de cerc.
Anexa1. Figura 3.3. Schema
pentru calcul

11
Pentru cazul 1 se calculează:

𝑎 =𝑟 1− 1− 𝑎 =𝑟 1− 1− (3.22)

𝑆 =𝑎 −𝑎 (3.23)

Anexa1. Figura 3.4. Lentila pozitivă Anexa1. Figura 3.5. Lentila negativă

Daca S este pozitiv, atunci lentila este pozitivă (fig. 3.4) şi rezultă:
𝑡 = 𝑘𝐷; 𝑑 =𝑡+𝑆 (3.24)
unde k este un coeficient tehnologic şi a cărei valoare trebuie să asigure prelucrarea lentilei fără
ca aceasta să se spargă totodată să asigure şi o centrare precisă în montură.
Se recomandă 𝑘 ≥ 0.1
Dacă S este negativ (fig. 3.5) atunci lentila este negativă şi rezultă:
𝑑 = 𝑘𝐷; 𝑡 = 𝑑 − 𝑆. (3.25)
Pentru această situație se recomandă 𝑘 ≥ 0.05
Pentru cazul 2 calculăm aa şi ab cu formulele 3.22 şi 3.23 rezultând:
𝑡 =𝑑−𝑎 +𝑎 (3.26)

1.5. Calculul lentilelor cu dioptrii sferici considerate infinit subţiri

Dacă se analizează formula puterii lentilei 3.9 se observă că termenul al doilea al relației, de
cele mai multe ori, se poate neglija în comparaţie cu primul termen. Această simplificare ne
permite un calcul mai ușor şi deci mai rapid în problemele cu caracter didactic.
În această situație avem:

𝜑 = (𝑛 − 1) − (3.27)

𝑓′ = 𝑠′ ′ = (3.28)

𝑓 = 𝑠 = −𝑓′ (3.29)
𝐹𝐹′ = −𝑠 + 𝑠′ ′ = 2𝑓 ′ (3.30)

12
Formula 3.1 aduce în discuție mărimile (𝜑, 𝑟 , 𝑟 , 𝑑, 𝑛). Daca din aceste cinci mărimi se cunosc
patru, atunci mărimea rămasă poate fi explicitată funcție de celelalte, așa cum a fost determinata
formula 3.9. Există probleme în care este necesar să se calculeze una din mărimile
r a
, rb , d , n  . Pentru această situație se apelează formula 3.9 din care se explicitează mărimea
cerută. Pentru a avea o eficiență în ceea ce privește rezolvarea problemelor în aceste situații
vom prezenta explicitarea formulelor în aceste situații pentru a nu fi puși în situația de-a
explicita de fiecare dată formula necesară. În concluzie finalizarea acestui capitol se
completează cu următoarele formule:
( ) ( )
𝑟 (𝜑, 𝑟 , 𝑛, 𝑑) = ( )
(3.31)
( ) ( )
𝑟 (𝜑, 𝑟 , 𝑛, 𝑑) = ( )
(3.32)

( )
𝑑(𝜑, 𝑟 , 𝑟 , 𝑛) = ( )
(3.33)

Pentru explicitarea valorii indicelui de refracţie trebuie rezolvată ecuația de gradul doi cu
coeficienţii

⎧𝐴 = 𝑟 𝑟 − +𝑑

⎨𝐵 = − 𝜑𝑟 𝑟 + 𝑟 𝑟 − − 2𝑑
⎩𝐶 = 𝑑
±√
𝑛(𝜑, 𝑟 , 𝑟 , 𝑑) = (3.34)

Din cele doua soluții (dacă există) se alege soluția mai mare.

1.6. Lentile sferice cu putere nulă

O anumită corelație între razele lentilei grosimea la centru şi indicele de refracţie conduce la
anularea puterii lentilei. Acest tip de lentile se numesc lentile neutre (sau afocale). Ca formă
constructivă pot fi biconvexe s-au menisc. Deoarece puterea este nulă rezultă că lentila are
intervalul optic egal cu zero şi deci suma dintre distanţa focală imagine a primului dioptru şi
distanţa focală obiect a dioptrului al doilea, inversată de semn, dau tocmai grosimea lentilei.

− =𝑑 (3.35)

Ecuația are patru necunoscute şi deci pentru rezolvare trebuiesc impuse trei condiții. De obicei
se alege materialul şi se impune grosimea la centru d iar dintr-o condiție optică se determină o
legătură între raze de forma 𝑟 = 𝑘𝑟 .

13
 ( )
𝑟 = ( ) (3.36)
𝑟 = 𝑘𝑟
Exemplificarea acestei formule se prezintă în figura care urmează.

Anexa1. Figura 3.6. Exemple de lentile neutre

4. COMBINAREA SISTEMELOR OPTICE

În multe situații suntem nevoiți să privim un subansamblu optic ca o combinaţie de două sisteme
optice pentru care cunoaștem distanţa focală a primului component fa şi respectiv pentru al
doilea component fb precum şi poziţia planelor principale ale acestora. Urmărim să
determinam :
- distanţa focală a ansamblului format din cele doua componente
- poziţia focarului ansamblului față de planul principal obiect al primului component
- poziţia focarului imagine şi a planului principal imagine față de planul principal imagine
al componentului al doilea.

14
 Anexa1. Figura 4.1. Schema pentru calculul rezultantei de la combinarea sistemelor optice.

Formulele pentru calculul mărimilor amintite apelând la Anexa1.Figura 4.1 sunt:

𝛥 = 𝑒 − 𝑓′ + 𝑓 (4.1)
′ ′
𝑓′ = (4.2)

𝑓= (4.3)

𝐻 ′𝐹′ = 𝑓′ 1 − ′
(4.4)

𝐻 𝐹 =𝑓 1+ (4.5)

𝐻 ′𝐻′ = −𝑓′ ′
(4.6)

𝐻 𝐻=𝑓 (4.7)

′ ′
Relația (4.2) scrisă sub forma 𝑓′ = (4.8)
′ ′

aduce în discuție mărimile f, fa, fb şi e. Din această legătură se poate explicita o mărime în
funcție de celelalte.
′ ′
𝑓′(𝑓 ′, 𝑓 ′, 𝑒) = ′ ′
(4.9)
′
𝑓 ′(𝑓 ′, 𝑒, 𝑓′) = 𝑓′ ′ ′
(4.10)
′
𝑓 ′(𝑒, 𝑓′, 𝑓 ′) = 𝑓′ ′ ′
(4.11)
′ ′
𝑒(𝑓′, 𝑓 ′, 𝑓 ) = 𝑓 ′ + 𝑓 ′ − ′
(4.12)

Din relația 4.8 se poate determina puterea ansamblului format din cele doua lentile
𝜑 = 𝜑 + 𝜑 − 𝑒𝜑 𝜑 (4.13)
Exista situații când trebuie efectuat calculul separației dintre două grupuri optice cunoscute
pentru ca sistemul optic rezultat sa aibă distanța focală f  impusă. În această situație se folosește
′ ′
relația: 𝑑 = 𝑠′ ′ −𝑠 − ′
(4.14)

15
 5. ANSAMBLUL FORMAT DIN DOUA LENTILE CU DIOPTRII
SFERICI CU GROSIMI FINITE

Sunt situații în care se are în vedere aspectul combinării a două lentile infinit subţiri. Acest lucru
implică acceptarea unei erori care de cele mai multe ori este mică dar care conduce la un calcul
mai simplu şi mai rapid. Desigur având în vedere diametrul impus prin construcție pentru o
lentilă vor fi necesare şi calcule care să conducă la grosimea finită a lentilei ținând cont totodată
şi de condițiile tehnologice care să garanteze realizarea fizică a acesteia. Pentru acest lucru va
trebui să se folosească formula exactă 3.9.
Din Anexa1.Figura 5.1 se observă că poziţia focarelor şi a planelor principale rezultate față de
vârfurile dioptrilor diferă de poziţia acestora față de planele principale ale celor două lentile.

Anexa1. Figura 5.1. Schema pentru calculul rezultantei de la combinarea sistemelor optice.

Astfel se mai pot adăuga la grupul de formule de până acum şi următoarele:

𝑠 =𝐻 𝐹+𝑠 (5.1)
𝑠 =𝐻 𝐻+𝑠 (5.2)
𝑠 ′ ′ = 𝐻′ 𝐹′ − 𝑠 ′ ′ (5.3)

𝑠 ′ ′ = 𝐻′ 𝐻′ − 𝑠 ′ ′ (5.4)

𝑑 = 𝑒 + 𝑠′ ′ −𝑠 (5.5)
Pozițiile planelor principale pentru fiecare lentilă în parte se vor calcula cu formulele exacte.
Exemplificarea acestor formule este prezentată în figura care urmează.

16
 Anexa1. Figura 5.2. Exemplificarea calculului rezultantei combinației a două lentile

6. NOŢIUNI DE OPTICĂ TEHNICĂ

6.1. Sistem optic

Un aparat optic este construit, la fel ca toate aparatele, din mai multe subansambluri. Dacă
aparatul se simplifică până la un singur subansamblu, atunci subansamblu devine ansamblu.
Subansamblurile pur optice se numesc sisteme optice. Dacă numărul elementelor unui sistem
se reduce la unul, subansamblul devine un sistem optic simplu, numit piesă optică. Orice piesă
optică este situată într-un anumit mediu optic, diferit de cel din care ea este construită.
De regulă, aparatele optice simple se numesc instrumente optice. Dacă aparatul funcționează
prin observare cu ochiul, el se numește aparat subiectiv; când se folosește alt receptor (placă
fotografică, element fotoelectric) aparatul se numește obiectiv.
Totalitatea sistemelor şi elementelor optice, reprezentate grafic conform regulilor desenului
tehnic şi geometriei descriptive formează schema optică a aparatului. Schema optică,
completată cu subansamblurile şi elementele mecanice, reprezentate convențional devine
schema optico mecanică, din care trebuie să se recunoască construcția şi funcționarea
aparatului.
Totalitatea elementelor optice şi mecanice care participă la construcția unui ansamblu sau
subansamblu, reprezentate conform regulilor desenului tehnic poartă numele de ansamblu
optico mecanic.
Două medii transparente optic, omogene, cu indici de refracţie diferiți, separate de o suprafață
constituie un ansamblu optic elementar numit dioptru. O succesiune definită de dioptrii cu o

17
funcționalitate precizată poartă numele generic de sistem optic. Sistemele optice pot fi centrate
sau necentrate. La sistemele optice centrate există întotdeauna o normală comună numită axă
optică. Dacă sistemul optic centrat este alcătuit numai din suprafețe sferice atunci pe axa optică
se află (ideal vorbind) centrele de curbură ale suprafețelor sferice. Sistemul optic descentrat nu
are o axă comună tuturor centrelor de curbură ale suprafețelor. Majoritatea sistemelor optice
sunt centrate. Orice plan care conține axa optică se numește plan meridian care de cele mai
multe ori este planul desenului. Dacă considerăm în planul meridian o rază optică, atunci planul
perpendicular pe planul meridian şi care conține raza optică poartă numele de plan sagital.
Toate obiectele transmit fascicole de lumină divergente. Aparatele optice sau subansamblurile
optice, recepționează aceste fascicole divergente din spațiul obiect, le transformă în fascicole
convergente, divergente sau paralele, pe care le transportă în spațiul imagine. Transmiterea se
face din aproape în aproape de la primul la ultimul dioptru al sistemului optic, imaginea dată
de fiecare dioptru în parte devine obiect pentru dioptrul care urmează. Întrucât fiecare dioptru
are acelaşi comportament discuția se va face cu referire la acesta, concluziile putând fi
generalizate la întreg sistemul optic.
Spațiul obiect cât şi spațiul imagine al unui dioptru pot să fie reale sau virtuale. Dacă obiectul
se află în fața dioptrului spațiul obiect este real. Dacă obiectul se află în spatele dioptrului
(deoarece el poate fi imaginea furnizată de dioptrul de dinaintea lui) spațiul obiect este virtual.
Dacă imaginea dată de dioptru este plasată în spatele dioptrului atunci spațiul imagine este real.
Dacă imaginea dată de dioptru este plasată în fața lui spațiul imagine este virtual. În spațiu
imagine real imaginea unui punct se obține prin intersecția a două raze optice emergente. În
spațiul imagine virtual imaginea unui punct se obține prin intersecția prelungirii razelor
emergente dioptrului.
Prin definiție raportul dintre diametrul pupilei de intrare şi distanţa focală se numește
deschidere relativă, iar inversul acesteia reprezintă numărul de deschidere sau numărul de
diafragmă.

′
= =𝛺 (6.1)

Deschiderea relativă este limitată teoretic la valoarea 0.5

Produsul dintre indicele de refracţie al mediului situat în fața primului dioptru şi sinusul
unghiului făcut de raza obiectivă cu axa optică reprezintă apertura obiect sau deschidere
numerică.
𝐴 = 𝑛 ⋅ sin 𝜎 (6.2)

18
Între apertura obiect şi apertura imagine există legătura:
𝐴 = 𝛽 ⋅ 𝐴′ (6.3)

1.2. Limitarea fasciculelor de raze optice

Diafragme, pupile şi lucarne.

Punctele luminoase obiect emit fascicule de radiaţii divergente în toate direcțiile. O parte din
razele optice ale fascicolului vor traversa sistemul optic. Razele optice care nu pot pătrunde în
sistemul optic sunt oprite de obstacole inerente, cum ar fi monturile lentilelor, sau de obstacole
materiale de limitare a fasciculelor de raze numite diafragme. Rolul diafragmei îl poate juca o
diafragmă reală, propriu-zisă, o montură sau imaginile acestora. Forma diafragmei de cele mai
multe ori este circulară. Pot exista şi forme pătrate sau dreptunghiulare. Acestea din urmă
purtând numele de fantă. Constructiv diafragmele pot fi cu deschidere fixă sau cu deschidere
reglabilă. În acest caz diafragma poartă numele de diafragmă reglabilă sau iris. Poziţia unei
diafragme într-un subansamblu optic poate fi oriunde, având astfel o parte din sistemul optic în
faţă şi cealaltă parte în spate, în consecinţă o diafragmă formează două imagini. Acestea poartă
numele de pupile. Una din imagini este dată de sistemul optic de dinaintea diafragmei şi o a
doua imagine dată de sistemul optic de după diafragmă. Din mulţimea imaginilor formate de
sistemele optice aflate dinaintea diafragmelor una se vede din centrul câmpului obiect sub
unghiul cel mai mic. Aceasta poartă numele de pupilă de intrare (Pi), iar conjugata ei dată de
întreg subansamblul optic poartă numele de pupilă de ieşire (Pe). Diafragma corespunzătoare
pupilei de intrare poartă numele de diafragmă principală, diafragmă de deschidere (Dd) sau
diafragmă de apertură (DA). Dacă diafragma principală se află în faţa subansamblului optic ea
este şi pupilă de intrare. Dacă diafragma principală se află după subansamblul optic ea este în
acelaşi timp şi pupilă de ieşire. Din centrul pupilei de intrare fiecare din celelalte pupile este
văzută sub un anumit unghi. Astfel pupila care din centrul pupilei de intrare se vede sub unghiul
cel mai mic 2σ0 se numeşte lucarnă de intrare (Li), iar conjugata ei dată de întreg subansamblul
optic se numeşte lucarnă de ieşire (Le). Diafragma corespunzătoare lucarnei de intrare poartă
numele de diafragmă de câmp (DC). Lucarna de intrare limitează câmpul obiect al aparatului,
iar lucarna de ieşire limitează câmpul imagine al aparatului. Unghiurile corespunzătoare 2σ0 şi
respectiv 2σ΄0 se numesc câmpuri unghiulare. Diametrul câmpului obiect se numeşte câmp
liniar obiect şi se notează cu 2y, iar diametrul câmpului imagine se numeşte câmp liniar
imagine notându-se cu 2y΄. Diafragma de câmp se montează în planul obiect sau într-un plan

19
în care apare o imagine reală a acestuia. În legătură cu câmpul obiect şi pupila de intrare se
definesc trei raze particulare (de referinţă), care poartă nume distincte şi anume:
 Raza pupilară principală Rpp
 Raza pupilară marginală Rpm
 Raza obiectivă Ro.
La sistemele optice ideale, traseele acestor raze pot fi anticipate astfel:
 Raza pupilară principală pleacă de la marginea câmpului obiect, trece prin centrul
pupilei de intrare, prin centrul diafragmei de deschidere, prin centrul pupilei de ieşire şi ajunge
la marginea câmpului imagine.
 Raza pupilară marginală pleacă de la marginea câmpului obiect, trece pe la marginea
pupilei de intrare, pe la marginea diafragmei de deschidere, pe la marginea pupilei de ieşire şi
ajunge la marginea câmpului imagine.
 Raza obiectivă pleacă din centrul câmpului obiect, trece pe la marginea pupilei de
intrare, pe la marginea diafragmei de deschidere, pe la marginea pupilei de ieşire şi ajunge în
centrul câmpului imagine.
La aparatele care funcționează împreună cu ochiul, pupila de ieşire trebuie să corespundă ca
mărime şi poziție cu pupila ochiului. La unghiuri mari pupila de ieşire trebuie să se afle în
centrul de rotație al ochiului. Totodată trebuie ca pupila de ieşire să se fie atât de depărtată față
de ultimul dioptru încât genele ochiului să nu-l atingă (minim 10 mm pentru ochiul normal şi
peste 20 mm pentru ochiul ametrop).
Diafragma care nu este nici diafragmă de deschidere nici diafragmă de câmp se numește
diafragmă de umbrire sau diafragmă de vignetare. În general există mai multe diafragme de
vignetare care produc un efect de umbrire la marginea câmpului imagine (sau vignetare
artificială), adică o diafragmare a fluxului luminos. Imaginile diafragmelor de umbrire se
numesc lucarne de umbrire.
Efectele diafragmelor de umbrire sunt nedorite, dar nu pot fi înlăturate pentru unghiuri de câmp
mari. Se definește mărimea vignetării raportul dintre diametrul fascicolului înclinat şi
diametrul fascicolului paralel cu axa optică. Valorile mărimii de umbrire trebuiesc acceptate în
intervalul 0.5 .. 1.
Totalitatea razelor cuprinse între câmpul obiect şi pupila de intrare şi respectiv pupila de ieşire
şi câmpul imagine, formează un tub luminos. Deoarece razele unuia sunt imaginile celuilalt,
tuburile luminoase formează un invariant, numit fluxul luminos geometric, constant pentru un
subansamblu optic. Pentru conectarea judicioasă a diferitelor subansambluri optice este necesar

20
ca pupila de ieşire a unui subansamblu optic să reprezinte pupila de intrare pentru subansamblul
care urmează.
Pentru ca tuburile optice să nu fie mari în diametru, de multe ori este necesar ca în planul
imagine al unui subansamblu optic să se monteze o lentilă convergentă, numită lentilă de câmp
sau lentilă colectoare, cu planul principal obiect suprapus peste acesta. Astfel lentila de câmp
realizează o mărire transversală β= 1 şi caracteristicile paraxiale ale respectivului subansamblu
sunt conservate, iar prin efectul de convergență al lentilei pozitive tulul luminos are un diametru
mai mic.
Simularea formării imaginilor create de subansamblele optice pentru aprecierea stări de corecție
a acestora înaintea realizării lor fizice este o cerință obligatorie în proiectare. Complexitatea
fenomenului optic, dar mai ales numărul mic de relații care-l descriu fac ca în ingineria
subansamblelor optice să se introducă noțiunea de aberație care reprezintă o abatere a
comportării sistemului optic real față de comportarea unui sistem optic echivalent ideal.
Aberațiilor optice clasice şi aberațiile definite de proiectant au la bază o gestiune riguroasă a
tuturor razelor optice care pleacă din planul obiect şi ajung în planul imagine. Mai mult decât
atât aceste raze trebuiesc uniform distribuite în spațiul definit de punctul obiect şi pupila de
intrare. Un fascicol divergent, care pleacă dintr-un punct obiect şi este uniform distribuit în
spațiu este dificil de construit din punct de vedere matematic. De acea se consideră fascicolul
care pleacă dintr-un punct obiect şi trece printr-un număr precizat de puncte din pupila de intrare
uniform distribuite pe aceasta. Punctul obiect (de pe axa optică sau din afara ei) şi pupila de
intrare se află în următoarele situații:
1. Abscisa obiect se află la distanță finită şi abscisa pupilei de intrare la infinit.
2. Abscisa obiect se află la distanță finită şi abscisa pupilei de intrare se află, de asemenea
la distanță finită.
3. Abscisa obiect se află la infinit şi abscisa pupilei de intrare se află la distanță finită.
Simularea numerică trebuie să aibă un caracter unitar şi să acopere aceste situații posibile.
Având în vedere situațiile de construcție a parametrilor de intrare în drumuiri cu mijloace
numerice pentru abscise infinite se va definii noțiunea de fereastra de intrare. Prin definiție
fereastra de intrare este o deschidere circulară fictivă, cu rază şi poziție bine definită, cu
ajutorul căreia se poate definii fascicolul divergent care pleacă din punctul obiect pentru toate
situațiile prezentate.

1.3 Tehnica generală de calcul în domeniul paraxial pentru sistemele

optice cu mai mult de două lentile
21
Relații generale pentru calculul sistemelor optice în domeniul paraxial.
Aplicarea formulelor legate de lentile cu dioptrii sferici este avantajoasă pentru sisteme optice
simple, lentilă singulară sau combinarea a două lentile. Sistemele optice reale sunt sisteme cu
mai mult de două lentile, ajungând până la nu număr mare de combinaţii de lentile, lipite şi
dezlipite (10-12 lentile). Pentru un astfel de sistem optic complex aplicarea formulelor de la
combinarea lentilelor devine extrem de grea, cu un volum mare de calcule şi cu probabilitate
mare de greșeli. Problema a fost rezolvată printr-o tehnică iterativă de calcul. Se pleacă de la
observația că abscisa imaginea realizată de un dioptru devine abscisă obiect pentru dioptrul
care urmează. Pentru acest lucru trebuie făcută trecerea la dioptrul care urmează așa cum se
poate vedea în Anexa1.Figura 6.1. În această figură sunt reprezentați doi dioptrii succesivi,
dioptrul cu raza r şi dioptrul care urmează cu raza r  , aflați la distanţa d  unul de altul. În
această figură unghiurile ar trebui să aibă valori de maxim 5 grade pentru a ne plasa în domeniul
parxial dar desenul a fost realizat exagerat pentru lizibilitate.

Anexa1. Figura 6.1. Schema de calcul pentru trecerea de la dioptru la dioptru

Pentru calculul abscisei imagine s  , dată de dioptrul cu raza r, se apelează la formula (1.1).
Dacă din această abscisă imagine scădem separația dintre dioptrii d  obținem abscisa obiect

s  pentru dioptrul care urmează de rază r  . Această secvență de calcul se repetă până se
termină dioptrii sistemului optic la care ne referim. În aceste calcule trebuiesc implicate şi
înălțimea de incidenţă a razelor optice cu cei doi dioptrii succesivi h respectiv h  deoarece
aceste mărimi sunt folosite la calculul distanței focale imagine şi a măririi transversale.
Succesiunea relațiilor de calcul este prezentată mai jos.

′
𝑠′ = ′ (6.4)

𝑠 = 𝑠′ − 𝑑 (6.5)

22
 ℎ =ℎ⋅ (6.6)
′
dioptrul 1 dioptrul 2 dioptrul 3 ….. dioptrul M
1 r
2 𝑑 Date Constructive
3 n
4 𝑛′
5 s Date de
6 ℎ Intrare Date de
7 𝑠′ Ieşire
Anexa1.Tabelul 6.1. Tabelul în care sunt trecute rezultatele drumuirii paraxiale

Succesiunea iterativă a acestor trei relații este arătată în tabelul 6.1 şi este cunoscută drept
drumuirea paraxială directă. Această drumuire poate fi efectuată de la oricare dioptru cu
număr mai mic la oricare alt dioptru cu număr mai mare.
Drumuirea paraxială poate fi efectuată şi invers dar cu un alt set de relații. Pentru a evita
confuziile între două seturi de formule se va face drumuirea paraxială pentru sistemul optic rotit
cu 180∘ .Întocmirea tabelului pentru drumuirea inversă se face cu datele citite din tabelul
drumuirii directe astfel:
 Linia razelor pentru tabelul drumuirii inverse se completează de la stânga spre dreapta
citind razele din tabelul drumuirii directe de la dreapta la stânga inversate de semn.
 Linia separațiilor pentru tabelul drumuirii inverse se completează, începând cu coloana
a doua, de la stânga la dreapta citind separațiile din tabelul drumuirii directe de la dreapta la
stânga.
 Linia indicilor de refracţie obiect (n) pentru tabelul drumuirii inverse se completează de
la stânga spre dreapta citând indicii de refracţie imagine (𝑛′ ) din tabelul drumuirii directe de la
dreapta la stânga.
 Linia indicilor de refracţie imagine (𝑛′ ) pentru tabelul drumuirii inverse se completează
de la stânga spre dreapta citând indicii de refracţie obiect (n) din tabelul drumuirii directe de la
dreapta la stânga.
Trebuie precizat că după efectuarea unei drumuiri inverse rezultatele trebuiesc inversate de
semn pentru a revenii la poziţia originală a sistemului optic.

23
La cele arătate mai sus trebuiesc atașate (fără demonstrație) formulele de calcul pentru distanţa
focală şi mărirea transversală:
′
𝑓′ = ℎ (6.7)
ℎ

⋅ ′
𝛽= (6.8)
ℎ⋅ ′

Pentru simplificarea calculelor se recomandă să se considere întotdeauna ℎ = 1.

În formulele 6.6 şi 6.7 indicele 1 semnifică coloana numărul 1, iar indicele M semnifică ultima
coloană din tabelul drumuirii.
Dacă într-o problemă se impune o anumită mărire transversală atunci abscisa obiect apelează
′
la formula: 𝑠=𝑠 + (6.9)

6.4. Exemplificări
Se consideră pentru exemplificare un sistem optic format din trei lentile nelipite pentru care se
cunosc datele constructive, prezentate în tabelul următor:

Anexa1.Tabelul 6.2. Tabelul datelor constructive și desenul sistemului optic exemplificat

Pentru calculul distanței focale imagine se pune condiția s 1   . Rezultatele drumuirii

directe sunt prezentate din Anexa1. tabelul 6.3.

Anexa1.Tabelul 6.3. Tabelul drumuirii paraxiale directe cu abscisa obiect infinită

Din acest tabel rezultă imediat abscisa focarului imagine 𝑠 ′ ′ = 65.55694576

24
Pentru calculul distanței focale imagine apelăm la formula 6.7.
′ .
𝑓′ = ℎ ℎ
=1 .
= 79.99505197

Pentru calculul distanței focale obiect se efectuează o drumuire paraxială inversă cu s 1  

Anexa1.Tabelul 6.4. Tabelul drumuirii paraxiale inverse cu abscisa obiect infinită

Din acest tabel rezultă imediat abscisa focarului imagine 𝑠 = −66.15283737

Pentru calculul distanței focale imagine apelăm la formula 6.7 inversată de semn.
′ .
𝑓 = −ℎ ℎ
= −1 .
= −79.99505197

Dacă abscisa obiect este diferită de infinit atunci cu drumuirea paraxială directă se poate
obține abscisa imagine şi mărirea transversală realizată de sistemul optic. Pentru
exemplificare se alege abscisa obiect 𝑠 = −100.

Anexa1.Tabelul 6.5. Tabelul drumuirii directe cu abscisa obiect s =-100

Din tabel extragem direct abscisa imagine: 𝑠 ′ = 𝑠 ′ = 254.61882989

Pentru calculul măririi transversale apelăm la formula 6.8
𝑛⋅ℎ 𝑠′ 1⋅1 254.61882989
𝛽= = ⋅ = −2.36341973
𝑠 ℎ ⋅ 𝑛′ −100 1.07733225 ⋅ 1

25
Dacă se cere ca sistemul optic să realizeze, de exemplu mărirea transversală 𝛽 = −2.5 atunci
mai întâi trebuie calculată abscisa obiect corespunzătoare acestei impuneri (relația 6.9):
′ .
𝑠=𝑠 + = −66.15283737 + .
= −98.15085815

Anexa1.Tabelul 6.6. Tabelul drumuirii paraxiale directe corespunzător abscisei obiect care
realizează mărirea transversală impusă

Pentru verificare apelăm la formula de calcul a măririi transversale

⋅ ′ ⋅ .
𝛽= ℎ⋅ ′
= .
⋅ . ⋅
= −2.5

Orice sistem optic are o diafragmă de deschidere, plasată într-un loc bine precizat şi care
controlează energia luminoasă care străbate respectivul sistem optic. Interesează, în mod
deosebit, imaginea acestei diafragme dată de sistemul optic care se află înaintea ei şi care poartă
numele de pupilă de intrare. Mai interesează şi imaginea diafragmei de deschidere dată de
sistemul optic de după ea şi care poartă numele de pupilă de ieşire. Se precizează că pupila de
intrare, diafragma de deschidere şi pupila de ieşire sunt elemente conjugate. Pentru
exemplificare presupunem că diafragma de deschidere este plasată după dioptrul 2 al tripletului
la distanţa de 2.5 mm de acesta.

6.4.1. Calculul mărimii şi poziției pupilei de intrare

Pentru acest lucru se face o drumuire paraxială inversă de la dioptrul 2 la dioptrul 1 cu abscisa
obiect -2.5 mm

26
 Anexa1.Tabelul 6.7. Tabelul drumuirii paraxiale inverse de la dioptrul 2 la dioptrul 1cu
abscisa obiect egală și de sens contrar cu abscisa diafragmei de deschidere
Abscisa pupilei de intrare, măsurată de la primul dioptru al sistemului optic, se citește direct
din tabelul drumuirii şi se inversează de semn: 𝑠 = 6.09819672
Se mai poate calcula şi mărirea transversală a pupilei de intrare:
⋅ ′ ⋅ .
𝛽= ℎ⋅ ′ = .
⋅ . ⋅
= 1.14044677

6.4.2. Calculul mărimii şi poziției pupilei de intrare

Pentru acest lucru se face o drumuire paraxială directă de la dioptrul 3 la dioptrul 6 cu abscisa
obiect 2.5-7.33 =-5.133 mm.

Anexa1.Tabelul 6.8. Tabelul drumuirii paraxiale directe de la dioptrul 3 la ultimul dioptru

pentru calculul pupilei de intrare

Abscisa pupilei de ieşire, măsurată de la ultimul dioptru al sistemului optic, se citește direct
din tabelul drumuirii fără să fie inversează de semn:
𝑠 ′ = −23.01214423
⋅ ′ ⋅ .
𝛽= ℎ⋅ ′
= .
⋅ . ⋅
= −3.81141402

Pentru a fi siguri de corectitudinii calculelor se face o drumuire paraxială directă de la primul

dioptru până la ultimul dioptru al sistemului optic cu abscisa obiect egală cu abscisa pupilei de
intrare..

27
 Anexa1.Tabelul 6.9. Tabelul drumuirii paraxiale directe de la primul dioptru la ultimul
dioptru, pentru calculul pupilei de ieșire

Confirmarea verificării se vede dacă abscisa imagine din drumuirea directă coincide cu abscisa
pupilei de ieşire. Din acest tabel reiese că abscisa pupilei de intrare, diafragma de deschidere şi
abscisa pupilei de ieşire sunt elemente conjugate.

6.5. Relaţii de calculul pentru sisteme optice în domeniul extraparaxial.

6.5.1. Drumuirea trigonometrică. Este o procedură mai completă de investigație decât

drumuire paraxiala deoarece nu mai este
restricționată pentru unghiul de deschidere
la domeniul paraxial, dar menține condiția
că formulele sunt adevărate doar în
planului meridian adică în secțiunea
transversală a sistemul optic. A avut o
însemnătate în epoca dinaintea apariției
Anexa1.Figura 6.2. Schema folosită la calculatoarelor folosindu-se în prezent
determinarea relațiilor pentru realizarea
drumuirii trigonometrice pentru doi dioptrii foarte puțin, numai pentru instruire. Pentru
succesivi dioptrul la care ne referim, datele de
intrare în drumuire sunt abscisa obiect 𝑠 şi unghiul 𝜎 cu care trebuie să calculam datele de ieşire
din drumuire constând în unghiul 𝜎′ şi abscisa imagine 𝑠′. Cu datele de ieşire ale dioptrului la
care ne referim se calculează datele de intrare pentru dioptrul care urmează, procesul decurgând
în mod identic până la ultimul dioptru. Aplicând la teorema sinusurilor în triunghiul OIC

obținem relația:
( )
= din care rezultă 𝑠𝑖𝑛 𝑖 = 𝑠𝑖𝑛 𝜎. Din legea

refracției: 𝑛 ∙ sin 𝑖 = 𝑛′ ∙ sin 𝑖 ′ rezultă: sin 𝑖 ′ = sin 𝑖 .Observăm că: 𝜑 = 𝜎 − 𝑖 = 𝜎′ −

′

𝑖′ de unde rezultă 𝜎′ = 𝜎 − 𝑖 + 𝑖′
Aplicând teorema sinusurilor în triunghiul IO’C obținem relația:
′ ′ ′
′
= din care rezultă 𝑠′ = 𝑟 1 − .
′ ′

Din Anexa1.Figura 6.11 se pot deduce relațiile de trecere la dioptrul următor:

𝑠 = 𝑠′ − 𝑑 ; 𝜎 = 𝜎′
Pentru a avea valabilitate grupul de relații trebuie să îndeplinească condiția:

28
 ⋅ 𝑠𝑖𝑛 𝜎 < 1, deoarece altfel raza optică nu întâlneşte dioptrul, şi condiția
|(𝑛/𝑛′) ⋅ sin 𝑖| < 1, deoarece altfel se produce reflexia totală. Dacă totuși una din condiții nu
este îndeplinită, ca şi la drumuirea vectorială se acționează corespunzător asupra sistemului
optic cu o apertură mai mică, cu un număr de deschidere mai mare sau micșorând câmpul obiect.

6.5.2. Exemplificarea drumuiri trigonometrice.

O primă exemplificare se face cu o drumuire trigonometrică de la primul la ultimul dioptru, cu
abscisa obiect s =-100 și cu valoarea unghiului dintre raza optică și axa optică 𝜎 = 5

Anexa1.Tabelul 6.10. Tabelul drumuirii trigonometrice directe, de la primul la ultimul

dioptru cu abscisa obiect s = -100 și unghiul razei obiect cu axa optică impuse, 𝜎 = 5

O altă exemplificare, acestei drumuiri, se va face pe obiectivul considerat cu la drumuirea

paraxială pentru abscisa obiect infinită având înălțimea h0 =5 mm, pentru abscisa obiect s = -
100 şi unghiul 𝜎 = 0 pentru a se putea face comparația cu drumuirea paraxială prezentată în
tabelul 6.11.

29
 Anexa1.Tabelul 6.11. Tabelul drumuirii trigonometrice directe, de la primul la ultimul
dioptru cu abscisa obiect s = -100 și unghiul razei obiect cu axa optică impuse, 𝜎 = 0

Abscisa imagine obținută cu drumuirea trigonometrică, prezentată în tabelul 6.9, diferă de

abscisa imagine obținută cu drumuirea paraxială, prezentată în tabelul 6.3 cu valoarea 𝛿 =
65.58521667 − 65.55694576 = 0.028271. Această diferență poartă numele aberaţia de
sfericitate longitudinală. De fapt această diferență este distanţa dintre poziţia focarului imagine
obținută cu cele două seturi de formule, trigonometrice şi paraxiale.
În mod asemănător se poate face drumuirea trigonometrică pentru abscisa obiect s =-100 mm
și 𝜎 = 5 Aberaţia sferică longitudinala pentru s = -100 şi   5 0 (vezi tabelul 6.10) este:
𝛿 = 255.90630604 − 254.61862989 = 1.28768𝑚𝑚

7. COMPONENTE OPTICE CU SUPRAFEȚE PLANE

7.1. Lama plan paralelă
Lama plan-paralelă reprezintă o grupare de doi dioptrii plani şi paraleli. Poate fi privită ca o
lentilă cu razele de curbură infinite şi deci de putere nulă.
Acțiunea lamei plan-paralele izotrope constă în modificarea drumului optic şi în deplasarea
axială şi transversală a imaginii (Anexa1.Figura 7.1). Considerăm lama plan-paralelă scăldată
în aer. Fie A punctul obiect şi A punctul imagine conjugat față de lama plan-paralelă de grosime
d şi indice de refracţie n. Pentru legea refracției scrisă în punctul I1 şi în punctul I3
sin 𝑖 = 𝑛 sin 𝑖 ′
(7.1)
𝑛 sin 𝑖 = sin 𝑖 ′

Anexa1.Figura 7.1. Schema folosită la determinarea relațiilor de calcul la pentru lama plan
paralelă

30
Distanţa dintre direcțiile celor două raze paralele 𝑙 se numește deplasarea razei. Mărimea
deplasării razei se calculează din asemănarea triunghiurilor formate în interiorul lamei plan
paralele.
𝐼𝐼 = (7.2)

𝑉 = 𝐼 𝐼 sin(𝑖 − 𝑖 ) (7.3)
Din trigonometrie cunoaștem relația: sin(𝑖 − 𝑖 ) = sin 𝑖 ∙ cos 𝑖 − cos 𝑖 ∙ sin 𝑖 (7.4)
Din legea refracției rezultă:
( )
sin 𝑖 = 𝑛 sin 𝑖 , sin 𝑖 = , cos 𝑖 = (7.5)

= (7.6)
( )

∙
𝑉= (sin 𝑖 ∙ cos 𝑖 − cos 𝑖 ∙ sin 𝑖 ) = 𝑑 sin 𝑖 − (7.7)
( )

𝑉 = 𝑑 sin 𝑖 1 − (7.8)
( )

Cunoscând formula de deplasarea a razei se poate calcula deplasarea axială a razei:

𝛥 = =𝑑 1− (7.9)
( )

Aceasta permite calculul deplasării radiale 𝑉 = 𝛥 tan 𝑖

(7.10)
În domeniul paraxial, adică pentru unghiuri mai mici de 3o, bazați pe observația:
sin 𝑖 ≅ 𝑖, 𝑠𝑖𝑛 𝑖 ≅ 0, cos 𝑖 ≅ 1, relațiile (7.8) şi (7.9), devin:
𝑉 =𝑑⋅𝑖⋅ (7.11)

𝛥 =𝑑 (7.12)

Dacă se deplasează punctul 𝑂 cu distanţa s , adică până în punctul 𝑂 , se obține o lamă de aer

echivalentă pentru care, înălțimile intersecțiilor razei incidente cu fețele acesteia sunt egale cu
înălțimile de intersecție ale razei reale, cu fețele lamei de sticlă. Grosimea lamei de aer este:
𝑑 =𝑑−𝛥 =𝑑−𝑑 = (7.13)

Folosind grosimea lamei de aer echivalente, diametrele transversale ale lamei de sticlă se
calculează cu relațiile 𝐷 = (𝑑 + 𝑠 ) ∙ tan 𝑖 și 𝐷 = 𝑠 ∙ tan 𝑖 (7.14)
Mai mult decât atât poziţia obiectului, în domeniul paraxial trebuie modificată, în sensul măririi
acesteia, cu 𝛥 față de poziţia în care nu ar exista lama plan paralelă.

31
 7.2. Prisme optice
Prismele sau sistemele de prisme se folosesc la abaterea direcției axei optice, la redresarea
imaginii sau în cazuri particulare, ca elemente dispersive.
Prisma este formată dintr-un mediu refringent, limitat prin două suprafețe plane care se
intersectează. Dreapta de intersecție se numește muchia prismei, iar unghiul format de cele
două plane, conținut într-o secțiune normală pe muchia prismei unghiul prismei (unghiul de
refringență). Practic prisma este limitată de un al treilea plan, paralel cu muchia, numit baza
prismei. O secțiune plană într-o prismă, perpendiculară pe muchie, se numește secțiune
principală.
În mod obișnuit o prismă este făcută din sticlă optică de formă prismatică cu baze triunghiulare.
Studiul prismei se face prin cercetarea fenomenelor, care se petrec cu o rază de lumină incidentă
într-o secțiune principală Anexa1.Figura 7.2.

Anexa1.Figura 7.2. Schema folosită la determinarea relațiilor de calcul la o prismă

Fie o radiație luminoasă care face cu fața de intrare a prismei unghiul de incidenţă i1 şi unghiul
de refracţie 𝑖 ′ . Radiaţia traversează prisma şi cade pe cea de a doua față sub unghiul de incidenţă
𝑖 ieșind din prismă sub unghiul de emergență 𝑖 ′ . Aceste patru unghiuri variabile sunt legate
între ele prin relațiile 7.1. Din aceste relații rezultă:

sin 𝑖 = 𝑛 ∙ sin 𝑖 ; 𝑛 ∙ sin 𝑖 = sin 𝑖 ; sin 𝑖 = ; cos 𝑖 = (7.15)

Din Anexa1.Figura 7.2 observăm că: 𝐴 = 𝑖 ′ + 𝑖 și deci 𝑖 = 𝐴 − 𝑖 (7.16)

( )
sin 𝑖 = sin 𝐴 ∙ cos 𝑖 − cos 𝐴 ∙ sin 𝑖 = sin 𝐴 ∙ − cos 𝐴 ∙ (7.17)

În final rezultând sinusul unghiului 𝑖

sin 𝑖 ′ = sin 𝐴 ∙ 𝑛 − (sin 𝑖) − cos 𝐴 ∙ sin 𝑖 (7.18)
O mărime importantă la o prismă o reprezintă unghiul D dintre direcția razei incidente pe prima
față a prismei şi direcția razei emergente feței a doua a prismei, numit unghi de deviație.

32
Deviația razei emergente, de la direcția razei incidente, va fi dată de relația:
𝐷 = 𝑖 − 𝑖′ + 𝑖′ − 𝑖 = 𝑖 + 𝑖′ − 𝐴 (7.19)

Minimul acestui unghi se obține, așa cum se procedează de obicei, prin anularea derivatei ,

în final obținându-se relația: (1 − 𝑛 ) 𝑠𝑖𝑛 𝑖 ′ = (1 − 𝑛 ) 𝑠𝑖𝑛 𝑖 (7.20)

adică: 𝑖 ′ = 𝑖 = 𝐴 (7.21)

În acest caz, conform cu relația (7.17) rezultă şi 𝑖 = 𝑖 ′ .

Din relația (7.19) rezultă valoarea unghiului de incidenţă pentru care deviația este minimă:
𝑖 = (7.22)

Acest unghi se introduce în ecuația (7.1) şi se obține:

𝑠𝑖𝑛 = 𝑛 ∙ sin (7.23)

Din această ecuație se obține binecunoscuta formulă spectrometrică care se folosește frecvent
în determinarea indicilor de refracţie ai prismelor:

𝑛= (7.24)

Dacă unghiul prismei refractanțe este mic (A  6º) prisma se numește pană optică sau clin
optic. În acest caz se poate aproxima:
sin 𝑖 ≅ 𝑖, sin 𝑖 ′ ≅ 𝑖 ′ (7.25)
și unghiul de deviație are formula: 𝐷 = (𝑛 − 1)𝐴 (7.26)
Penele optice se folosesc în calitate de compensatori pentru reglări sau măsurări, de obicei în
incidenţă normală pe prima față sau pentru corectarea unor anomalii ale ochiului uman.

7.3. Sistem de prisme acromat

Formulele prezentate depind de indicele de refracţie, care este funcţie de lungimea de undă a
radiaţiei folosite şi în consecinţă valorile obţinute prin calcul depind de aceasta. Când o rază de
lumină nemonocromatică (care conţine o mulţime radiaţii din domeniul vizibil) trece printr-o
prismă, radiaţiile de lungime de undă mai mici vor fi deviate mai mult, iar cele de lungime de
undă mai mari mai puţin. Se zice că fascicolul de lumină este dispersat. În aer dispersia este
foarte mică iar în vid nu există. Trecerea unui fascicul de lumină albă prin prismă este deci
însoţită de efecte cromatice.
Sistemul de prisme acromat este de fapt o combinaţie de două prisme care îşi compensează
reciproc dispersiile parţiale pentru două radiaţii din spectrul vizibil. Condiţia de acromatizare a

33
unui sistem de două prisme, pentru două radiaţii (F şi C, de exemplu) este ca variaţia deviaţiei
produsă de prima prismă să fie compensată de cea de-a doua prismă, adică:
𝛥 = 𝛿𝐷 + 𝛿𝐷 = 𝐷 ( ) −𝐷 ( ) + 𝐷 ( ) −𝐷 ( ) =0
(7.27)
Pentru unghiuri mici de incidenţă, unde este valabilă formula (11.48), condiţia de acromatizare
capătă forma: 𝛥 = 𝑛 ( ) −𝑛 ( ) 𝐴 + 𝑛 ( ) −𝑛 ( ) 𝐴 =0 (7.28)
( ) ( )
sau =− =− (7.29)
( ) ( )

Ceea ce arată că cele două prisme au muchiile aşezate în sens invers, iar valorile unghiurilor
sunt invers proporţionale cu dispersiile medii ale sticlelor optice (Anexa1.Figura 7.3).

Anexa1.Figura 7.3. Sistem prismatic acromatic

Deviația razei mijlocii din spectrul vizibil (radiaţia d din spectrul heliului) se impune şi se
calculează cu relația: 𝐷 ( ) −𝐷 ( ) = 𝑛 ( ) −1 𝐴 − 𝑛 ( ) −1 𝐴 (7.30)
Introducând valoarea lui A2 din condiția de acromatizare (7.29), se obține:
( ) ( )
𝛥= 𝑛 ( ) −1 𝐴 − 𝑛 ( ) −1 𝐴 = − 𝐴 𝑑𝑛 (7.31)
( ) ( )
Deoarece = 𝜈 ş𝑖 = 𝜈 reprezintă coeficientul de dispersie vizual sau numărul

lui Abbe şi totodată este îndeplinită şi condiția de acromatizare, deviația produsă de acest
subansamblu acromatic este:
𝐷 = 𝑑𝑛 (𝑣 − 𝜈 )𝐴 (7.32)
Pentru acromatizarea a trei radiaţii sunt necesare trei prisme.
7.4. Sistem de prisme dispersor
Acest sistem este o combinaţie de două prisme dispersive dispuse invers, din punct de vedere
al devierii razei, astfel încât radiaţia mijlocie a spectrului vizibil să nu fie deviată față de direcția
fascicolului incident. Acest sistem produce dispersia luminii albe, obținându-se un fascicul
colorat, simetric față de radiaţia mijlocie (Anexa1.Figura 7.4).

34
 Anexa1.Figura 7.4. Sistem de prisme dispersor

Condiția de nedeviere a razei mijlocii, pentru incidențe mici şi unghiuri mici ale prismelor este:
𝐷 ( ) +𝐷 ( ) = 𝑛 ( ) −1 𝐴 + 𝑛 ( ) −1 𝐴 =0 (7.33)
Din care se poate găsii legătura dintre unghiurile celor două prisme:
( )
=− (7.34)
( )

Rezultă că cele două prisme sunt așezate invers una față de alta şi raportul unghiurilor este egal
cu inversul raportului refingențelor (n-1). Astfel de sisteme prismatice se utilizează în
construcția aparatelor spectrale cu prismă cu vizare directă.

7.5. Lentila Fresnel

Lentilele convergente cu distanță focală şi dimensiuni mari trebuie să aibă grosime pe axă mare.
O astfel de lentilă este grea, scumpă şi dificil de realizat. În plus, nici calitatea imaginii nu este
satisfăcătoare când deschiderea relativă a lentilei este mare, datorită aberaţiei de sfericitate.
Lentila Fresnel se obține prin împărțirea unei suprafețe asferice în zone Fresnel care apoi sunt
translatate la o bază obținându-se un profil Fresnel.

Anexa1.Figura 7.5. Lentila Fresnel și echivalenta sa o lentila asferică

Pentru a asigura stigmatismul formării imaginii, fiecare element este calculat separat. Profilul
fiecărui element, teoretic, trebuie să fie o curbă de ordin superior greu realizabilă. În practică
pasul zonelor Fresnel se ia foarte mic (0.01 ... 0.5 mm) în comparaţie cu focala lentilei şi astfel

35
curba se poate aproxima cu coarda obținându-se un profil Fresnel trapezoidal (Anexa1.Figura
7.5).
Dacă profilului Fresnel este rotit în jurul axei optice se obține lentila Fresnel sferică. Dacă
profilul Fresnel se translatează în planul sagital se obține lentila Fresnel cilindrică.
Lentila Fresnel sferică este echivalenta unei lentile plan convexe sau plan concave. Dacă pe
suprafața cu profilul trapezoidal se depune un strat micrometric reflectat se obține oglinda
Fresnel.
Lentilele Fresnel se realizează din materiale plastice (polimetilmetacrilat) prin presare sau
strunjire şi sunt folosite ca lupe, condensoare pentru iluminarea unor suprafețe mari, captatoare
de energie solară, lentile de câmp pentru microscoapele cu proiecție pe ecran, la sistemele de
iluminat la distanțe mari (faruri), etc. De regulă, din motive tehnologice, doar una din cele două
fețe ale lentilei prezintă prelucrările care dau profilul trapezoidal. Cele mai uzuale realizări au
una din suprafețe plană.
Un aspect important la lentila Fresnel î-l constituie randamentul luminos care la rândul lui
depinde de luminanță (formula 9.2 pagina 182). Acesta scade pe măsura depărtării de axa optică
şi în consecință diametrul lentilei Fresnel trebuie să limiteze randamentului luminos la o valoare
acceptabilă. Se consideră că absorbția în material este neglijabilă şi că preponderent acționează
numai pierderile de lumină prin reflexie. Pentru a folosii formula 9.2 la determinarea factorului
de reflexie mediu avem nevoie de valorile unghiurilor de incidenţă respectiv de emergență pe
fiecare suprafață.

Anexa1. Figura 7.6. Schema de calcul pentru lentila Fresnel cu prima suprafață prelucrată

36
 7.6.1. Lentila Fresnel cu prima suprafață prelucrată
Relațiile de calcul pentru acest tip de lentilă se bazează pe schema din Anexa1.Figura 7.6, unde
este prezentat un profil trapezoidal Fresnel marcat de punctele A, B, C,E.
Zona FED este inactivă din punct de vedere optic deoarece latura ED este mărginită de aer
producându-se reflexia razei şi nu refracția ei, iar tehnologic este avantajos ca vârful zonelor
trapezoidale să fie cât mai puțin ascuțite. Din aceste motive porțiunea FDE se elimină din
profilul zonei Fresnel şi acesta rămâne delimitat de conturul ABCDF. Eliminarea sau nu a
acestei zone face ca o parte a fascicolului luminos să fie obturat de lentilă şi în consecință
planul imagine al lentilei Fresnel este iluminat neuniform, cu zone luminoase şi întunecate.
Totuși datorită pierderii contrastului aceste zone nu deranjează.
Legat de această figură se precizează următoarele observații geometrice:
𝑖 =𝜎 −𝜑
⎧𝑖 = 𝜎 − 𝜑
⎪
⎪
𝑡𝑔𝜎 =
(7.35)
⎨
⎪𝑡𝑔𝜎 = =
⎪
⎩𝑖 = 𝜎

Refracția în punctul I1
sin(𝜎 − 𝜑) = 𝑛 ∙ sin(𝜎 − 𝜑) (7.36)
sin 𝜎 ∙ cos 𝜑 − sin 𝜑 ∙ cos 𝜎 = 𝑛 ∙ sin 𝜎 ∙ cos 𝜑 − 𝑛 ∙ sin 𝜑 ∙ cos 𝜎 (7.38)
Împărțim cu cos 𝜑
sin 𝜎 − cos 𝜎 ∙ tan 𝜑 = 𝑛 ∙ sin 𝜎 − 𝑛 ∙ cos 𝜎 ∙ tan 𝜑 (7.39)
tan 𝜑 ∙ (𝑛 cos 𝜎 − cos 𝜎 ) = 𝑛 sin 𝜎 − sin 𝜎 (7.40)

tan 𝜑 = (7.41)

Refracția în punctul I2
𝑛 sin 𝜎 = sin 𝜎 (7.42)

sin 𝜎 = (7.43)

tan 𝜎 = = (7.44)

Introducând expresia 𝑡𝑔𝜎 ′ în expresia 𝑡𝑔𝜎 ′ din observațiile (7.35) se obține:

tan 𝜎 = (7.45)

37
 𝑠 tan 𝜎 + 𝑑 =𝐻 (7.46)

Ecuația (7.45) reprezintă ecuația de bază a lentilei Fresnel cu prima față activă.
Ecuația dreptei AF are expresia: 𝑦=𝑚 𝑥 (7.47)
unde 𝑚 = tan(90 − 𝜑) (7.48)
Ecuația dreptei DF are expresia 𝑦 = 𝑚 + 𝑛 (7.49)
unde 𝑚 = tan(−𝜎 )
(7.50)
𝑛 = − (1 + 𝑚 𝑚 )

(7.51)
Intersecția dintre dreptele AF şi DF conduce la coordonatele punctului F
𝑚 𝑥 =𝑚 𝑥+𝑛 (7.52)
𝑥 =
(7.53)
𝑦 =𝑚 𝑥
Cunoscând datele de proiectare 𝑛, 𝑠 , 𝑠 ′ , 𝑑, 𝐻 şi pasul zonelor Fresnel succesiunea relațiilor de
calcul, pentru această situație, este următoarea:
1. Din observația a treia din (7.35) se determină 𝜎 = 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑎𝑛 .

2. Din ecuația de bază (7.45) se calculează unghiul 𝜎 ′ .

3. Din relația (7.44) rezultă 𝜎 = tan

4. Din relația (7.41) rezultă 𝜑 = tan

5. 𝑖 =𝜎 −𝜑
6. 𝑖′ = 𝜎′ − 𝜑
′ ′
7. 𝜌 = ′ + ′

8. 𝑖 = 𝜎′
9. 𝑖′ = 𝜎′
′ ′
10. 𝜌 = ′ + ′

11. Randamentul 𝑇 = (1 − 𝜌 )(1 − 𝜌 )

12. 𝑚 = 𝑡𝑔(90 − 𝜑)
13. 𝑚 = 𝑡𝑔 𝜎 ′

38
14. 𝑛 = − [1 + 𝑚 𝑚 ]

𝑥 =
15.
𝑦 =
𝑥 =𝑑
16.
𝑦 =
𝑥 =𝑑
17.
𝑦 =−

𝑥 =
18.
𝑦 =−

𝑥 =−
19.
𝑦 =−

𝑥 =
20.
𝑦 =𝑚 𝑥

Ecuația de bază este o ecuație trigonometrică care poate fi rezolvată numeric, de exemplu cu
metoda Newton.
Dacă se notează ecuația de bază cu Q atunci derivata în raport cu 𝜎 ′ are expresia:
′
𝑄′ = ′ + 𝑑 cos 𝜎 ′ 𝑛 − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ + 𝑑 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ 𝑐𝑜𝑠 𝜎 ′ 𝑛 − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ (7.54)

şi atunci formula de îmbunătățire în mod iterativ a soluției este:

𝜎′ = 𝜎′ − ′ (7.55)

Pentru prima zonă Fresnel, în calculul iterativ care folosește formula 7.41, se pornește cu
valoarea 𝜎 ′ = 0. Pentru celelalte zone Fresnel se pornește cu valoarea 𝜎 ′ a zonei Fresnel
anterioare.
Ca şi la lentila cu suprafețe sferice lentila Fresnel este caracterizată de distanţa focală şi de
numărul de deschidere respectiv apertura numerică. Daca în relațiile de proiectare abscisa
obiect este infinită atunci distanţa focală reprezintă raportul dintre înălțimea de incidenţă pe
prima suprafață şi tangenta unghiului 𝜎 ′ . Dacă proiectarea se face pentru abscisa obiect finită
atunci distanţa focală se determină printr-o drumuire prin cei doi dioptri ai unui element Fresnel
sau se explicitează ecuația din care să rezulte 𝜎 ′ = 𝑓(𝑛, 𝜑, 𝑑, 𝐻) cu care să se calculeze
distanţa focală. Astfel dacă se pleacă de la ecuaţia 7.35 în care se pune condiția 𝜎 = 0 se

39
obține ecuația: 𝑛 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ − 𝑛 ∙ 𝑡𝑔𝜑 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝜎 ′ = −𝑡𝑔𝜑
(7.56)
din care rezultă 𝜎 ′ . Ecuație unghiul 𝜑 corespunde înălțimii de incidenţă pe prima față H şi h pe
a doua față refractantă.
′
Ecuația poate fi rezolvată trigonometric prin substituirea 𝑡𝑔 = 𝑡 obținând o ecuație de gradul

al doilea în t: (𝑛 + 1)𝑡𝑔𝜑𝑡 + 2𝑛𝑡 − (𝑛 − 1)𝑡𝑔𝜑 = 0 (7.57)

± ( )
din care rezultă 𝜎 ′ = 2𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 ( )
(7.58)

𝜎 ′ = 𝑛 𝑎𝑟𝑐𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ (7.59)

Cu această valoare se poate calcula distanţa focală: 𝑓 ′ = ′ (7.60)

O altă metodă de determinare a distanței focale este aceia în care se face direct o drumuire prin
zona Fresnel aleasă. Astfel cunoscând mărimile 𝑛, 𝑑, 𝜑, 𝐻, din proiectare şi impunând 𝜎 = 0
(adică 𝑠 = ∞) se poate calcula distanţa focală a zonei Fresnel la care ne referim cu următoarea
succesiune de relații:

′ ( )
⎧𝑖 = 𝑎𝑟𝑐𝑠𝑖𝑛
⎪𝑖 = 𝑖 ′ + 𝜑
⎪
⎪𝑖 ′ = 𝑎𝑟𝑐𝑠𝑖𝑛(𝑛 𝑠𝑖𝑛 𝑖 )
ℎ = 𝐻 − 𝑑 ∙ 𝑡𝑔𝑖 (7.61)
⎨ ℎ
′
⎪𝑠 ′ = ′
⎪
⎪ ′ ′
⎩𝑓 = ℎ 𝑠 ′ = ′

Anexa1.Figura 7.7. Grafice care indică randamentul Anexa1.Figura 7.8. Secțiune prin lentila Fresnel cu
luminos al lentilei Fresnel cu prima față prelucrată prima față prelucrată

40
Exemplificarea formulelor se vede în Aneza1.Figura 7.7 și 7.8 În Anexa1.Figura 7.7 sunt
prezentate grafice care indică randamentul luminos al lentilei Fresnel şi pierderile care se produc
pe fiecare suprafață.
Trebuie precizat că lentila Fresnel proiectată este stigmatică numai pentru punctele de pe axa
optică având abscisele 𝑠 respectiv 𝑠 ′ şi în consecință fiecare zonă Fresnel are distanţa focală
proprie. Cu alte cuvinte pentru abscisa obiect infinită apare aberaţia sferică longitudinală.
Din acest motiv se preferă determinarea distanței focale pentru lentilele infinit subţiri, care
pentru situația discutată se scrie sub forma:
′
𝑓′ 𝑠 , 𝑠′ = ′ (7.62)

Deasemenea în partea dreaptă este prezentat tabelul cu datele calculate pentru zona Fresnel la
care ne referim.
Se observă că pierderile de lumină pe suprafața a doua au o valoare relativ scăzută şi sunt
aproape la o valoare constantă. Înseamnă că elementul care limitează deschiderea lentilei
Fresnel, în acest caz, este prima suprafață limitată de fenomenul de reflexie totală, unde
randamentul luminos devine zero şi unghiul 𝜎 = 𝜑.
7.6.2. Lentila Fresnel cu prima suprafață neprelucrată
Relațiile de calcul pentru acest tip de lentilă se bazează pe schema din Anexa1.Figura 7.9.

Anexa1.Figura 7.9. Schema de calcul pentru lentila Fresnel cu prima suprafață neprelucrată

Precizările cu privire la zona inactivă, făcute la lentila Fresnel cu prima față prelucrată sunt
valabile şi în acest caz procedându-se în acelaşi mod.

41
Legat de această figură se precizează următoarele observații geometrice:

⎧𝑖 = −𝜎
⎪𝑖 = 𝑖 ′ + 𝜑
′ ′ (7.63)
⎨𝑖 = 𝜑 − 𝜎
⎪𝜎 ′ = 𝑖 ′
⎩

Refracția în punctul I1
sin 𝑖 = 𝑛 sin 𝑖 ′ (7.64)

sin 𝑖 ′ = =− (7.65)

cos𝑖 ′ = (7.66)

𝑡𝑔𝑖 ′ = − (7.67)

Refracția în punctul I2
𝑛 𝑠𝑖𝑛 𝑖 = 𝑠𝑖𝑛 𝑖 ′ (7.68)
𝑛 𝑠𝑖𝑛 𝑖 ′ + 𝜑 = 𝑠𝑖𝑛 𝜑 − 𝜎 ′ (7.69)
𝑛 𝑠𝑖𝑛 𝑖 ′ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 + 𝑛 𝑐𝑜𝑠 𝑖 ′ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 = 𝑠𝑖𝑛 𝜑 𝑐𝑜𝑠 𝜎 ′ − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 (7.70)
− 𝑠𝑖𝑛 𝜎 𝑐𝑜𝑠 𝜑 + 𝑛 − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 𝑠𝑖𝑛 𝜑 = 𝑠𝑖𝑛 𝜑 𝑐𝑜𝑠 𝜎 ′ − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 (7.71)

𝑛 − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 − 𝑐𝑜𝑠 𝜎 ′ 𝑠𝑖𝑛 𝜑 = 𝑠𝑖𝑛 𝜎 − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ′ 𝑐𝑜𝑠 𝜑

(7.72)
′
𝑡𝑔𝜑 = ′ (7.73)

Din Anexa1.Figura 7.9 se deduce legătura dintre h şi H

𝐻 = ℎ + 𝑑 ∙ 𝑡𝑔𝑖 ′ (7.74)
ℎ
Din expresia 7.67 şi 7.74 cu observația 𝑡𝑔𝜎 = rezultă ecuația de bază a lentilei Fresnel cu

a doua față activă: 𝑠 𝑡𝑔𝜎 − 𝑑 −𝐻 =0 (7.75)

Ecuația dreptei AF are expresia:

𝑦=𝑚 𝑥 (7.76)
unde 𝑚 = 𝑡𝑔(−𝜑) (7.77)
Ecuația dreptei DF are expresia
𝑦 =𝑚 𝑥+𝑛 (7.78)
unde 𝑚 = 𝑡𝑔 −𝑖 ′ (7.79)

42
 𝑛 = − [1 + 𝑚 𝑚 ]

(7.80)
Intersecția dintre dreptele AF şi DF conduce la coordonatele punctului F
𝑚 𝑥 =𝑚 𝑥+𝑛 (7.81)
𝑥 =
(7.82)
𝑦 =𝑚 𝑥
Cunoscând datele de proiectare n, s1, s2, d, H şi pasul zonelor Fresnel succesiunea relațiilor de
calcul este următoarea:
1. Din ecuația de bază 7.75 rezulta valoarea 𝜎
2. Din prima observație geometrică 𝑖 = −𝜎

3. Din relația (7.67) şi (7.75) se calculează 𝑡𝑔𝑖 ′ = −

4. din care rezultă unghiul 𝑖 ′ = 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 −

5. 𝜎 ′ = −𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 ′

′
6. 𝜑 = 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 ′

′ ′
7. 𝜌 = ′ + ′

8. 𝑖 = 𝑖′ + 𝜑
9. 𝑖′ = 𝜑 − 𝜎′
′ ′
10. 𝜌 = ′ + ′

11. Randamentul 𝑇 = (1 − 𝜌 )(1 − 𝜌 )

12. 𝑚 = 𝑡𝑔(90 − 𝜑)
13. 𝑚 = 𝑡𝑔 𝜎 ′
14. 𝑛 = − [1 + 𝑚 𝑚 ]
𝑥 = −𝑑
15.
𝑦 =
𝑥 = −𝑑
16.
𝑦 =−

𝑥 =
17.
𝑦 =−

43
 𝑥 =−
18.
𝑦 =−

𝑥 =
19.
𝑦 =𝑚 𝑥

Ca şi la cazul precedent, dacă se notează ecuația de bază cu Q atunci derivata în raport cu 𝜎

are expresia:

𝑄′ = + 𝑑 𝑐𝑜𝑠 𝜎 (𝑛 − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ) + 𝑑 𝑠𝑖𝑛 𝜎 𝑐𝑜𝑠 𝜎 (𝑛 − 𝑠𝑖𝑛 𝜎 ) (7.83)

şi atunci formula de îmbunătățire în mod iterativ a soluției este:

(𝜎 ) = 𝜎′ − ′ (7.84)

Pentru calculul distanței focale, se folosește acelaşi raționament ca şi al lentila Fresnel cu prima
față prelucrată.
Exemplificarea formulelor lentilei Fresnel cu a doua față prelucrată, se văd în Anexa1.Figurile
7.10 și 7.11, unde sunt prezentate rezultatele calculelor făcute în succesiunea arătată mai sus.
În Anexa1.Figura 7.10 se văd graficele care indică randamentul luminos al lentilei Fresnel şi
pierderile care se produc pe fiecare suprafață. Deasemenea în partea dreaptă este prezentat
tabelul cu datele calculate pentru zona Fresnel la care ne referim.

Anexa1.Figura 7.10. Grafice care indică Anexa1.Figura 7.11. Secțiunea prin lentila Fresnel
randamentul luminos al lentilei Fresnel cu prima față cu prima față neprelucrată
neprelucrată

Se observă că pierderile de lumină pe prima suprafața au o valoare relativ scăzută şi sunt

aproape constante. Înseamnă că elementul care limitează deschiderea lentilei Fresnel, în acest

44
caz este a doua suprafață unde se poate produce fenomenul de reflexie totală când randamentul
luminos devine zero.
Se constată practic că pentru raportul ′ = 1.3 se obține factorul maxim de concentrare a

energiei. Constructiv, se recomandă ca suprafața prelucrată să fie de partea abscisei mai mari.

2. MĂRIMI ŞI UNITĂȚI FOTOMETRICE

Intensitatea luminoasă (I). A fost stabilită ca mărime fundamentală, unitatea ei de măsură fiind
aleasă candela (cd). Prin convenție internațională ea reprezintă intensitatea luminoasă în
direcția normalei, a unei suprafețe de 1/600000 m2, a unui corp negru la temperatura de
solidificare a platinei pure (2042K) şi la presiunea de 101325 N/m2. Acest etalon este pus în
concordanță cu un fotoelement, cu o curbă de sensibilitate convenabil aleasă, prin aprecierea
obiectivă a măsurătorilor fotometrice.
Flux luminos (). Este definit prin produsul dintre intensitatea luminoasă a unei surse de
lumină într-o direcție dată şi elementul de unghi solid din jurul acestei direcții:
d I d (8.1)
Prin unghi solid se înțelege porțiunea din spațiu mărginită de o suprafață conică. Măsura
unghiului sold, exprimată în steradiani (sr), se obține împărțind la pătratul razei sferei cu
centrul în vârful conului, aria decupată în sferă de către con. Dacă intensitatea luminoasă nu
variază în funcție de direcție  I. Unitatea de măsură a fluxului luminos a fost aleasă
lumenul (ln) care reprezintă fluxul luminos emis într-un unghi solid de 1 steradian din jurul
unei direcții date, de o sursă punctiformă care are o intensitate de o candelă.
Energie luminoasă (Q). Este definită ca fiind cantitatea de lumină radiată sau primită în
unitatea de timp: 𝑄 = ∫ 𝛷𝑑𝑡. (8.2)
Unitatea de măsură este lumensecundă, care reprezintă fluxul luminos de un lumen radiat sau
primit într-o secundă.

Anexa1.Figura 8.1. Iluminarea normală și iluminarea văzută la unghiul 𝛼

45
Iluminarea (E). Este mărimea ce caracterizează densitatea fluxului luminos pe suprafața
iluminată: 𝐸 = (8.3)

Dacă razele incidente formează unghiul  cu normala la suprafața iluminată, expresia iluminării

devine: 𝐸 = (8.4)

Dacă la iluminarea suprafeței participă mai multe surse de lumină iluminarea se calculează cu
formula: 𝐸 = ∑ 𝐸 (8.5)
Unitatea de măsură adoptată se numește lux (lx) şi reprezintă iluminarea într-un punct al unei
suprafețe cu aria de 1 m2 pe care cade uniform distribuit un flux luminos de un lumen.
Un interes deosebit îl prezintă determinarea iluminării în funcție de intensitatea luminoasă a
sursei şi de distanţa r de la sursă la elementul de suprafață considerat. În această situație din
relația 8.1 rezultă 𝑑𝛷 = 𝐼 ⋅ 𝑑𝛺 care se introduce în relația 8.4 conducând la expresia 𝐸 =
⋅
𝑐𝑜𝑠 𝛼. Prin definiție 𝑑𝛺 = şi deci 𝑑𝑆 = 𝑑𝛺 ⋅ 𝑟 şi prin combinarea acestor două expresii

rezultă legea generală a iluminării: 𝐸 = 𝑐𝑜𝑠 𝛼 (8.6)

Luminanța (L). Denumită şi strălucire este definită de raportul între intensitatea luminoasă,
într-o direcție a unui element de suprafață şi aria proiecției ortogonale a elementului se
suprafață pe un plan perpendicular pe direcția dată: 𝐿= , (8.7)

unde  este unghiul dintre suprafața radiantă şi direcția dată (Anexa1.Figura 8.1). Unitatea de
măsură adoptată pentru luminanță este nitul (nit), care reprezintă luminanța unei suprafețe de 1
m2 a cărei intensitate luminoasă pe direcția normalei este de o candelă. Este mărimea ce
caracterizează densitatea spațială a fluxului luminos radiat de o suprafață dS în direcția
observatorului. Mărimea dS cos este suprafața aparentă a sursei. Pentru direcția normală

𝑐𝑜𝑠 𝛼 = 1 şi luminanța este 𝐿 = . Deoarece numai fluxul radiant pe direcția de privire

determină iluminarea se poate arăta că fluxul luminos total radiat de o suprafață plană cu
luminanță constantă este 𝑑𝜑 = 𝜋 ⋅ 𝐿 ⋅ 𝑑𝑆 rezultând: 𝐿= ⋅
=

(8.8)
Emitanța luminoasă (M). Este raportul dintre fluxul luminos emis de un element de suprafață
şi suprafața acestui element: 𝑀= (8.9)

Unitatea de măsură este lumenul/m2 (lm/m2) şi reprezintă emitanța luminoasă într-un punct al
unei suprafețe de 1 m2 de pe care pornește uniform distribuit un flux luminos de 1 lumen.
Expunerea luminoasă (H). Este definită ca produsul dintre iluminare şi durata iluminării:

46
 𝐻 = ∫ 𝐸(𝑡) 𝑑𝑡 (8.10)

Unitatea de măsură este luxsecundă (lxs), exprimând puterea luminoasă într-un punct al unei
suprafețe cu aria de 1 m2 care primește cantitatea de lumină de 1 lumensecundă.

9. PIERDERI DE LUMINĂ LA PROPAGAREA RADIAȚIEI

9.1. Pierderile de lumină prin absorbție
Absorbția este fenomenul de scădere treptată a energiei luminoase la trecerea prin mediile
optice transparente. Acest fenomen se datorează interacțiunii undelor luminoase cu atomii și
moleculele respectivei substanțe, energia absorbită transformându-se în alte forme de energie.
Sub aspect cantitativ, absorbția se definește prin coeficientul de absorbție reprezentând
valoarea raportului dintre fluxul luminos absorbit pe unitatea de lungime a mediului 𝜙 și fluxul

incident 𝜙 : 𝛼= (9.1)

Coeficientul de absorbție este considerat pentru grosimea mediului egală cu 10 mm.

9.2. Pierderile de lumină prin reflexie

La stabilirea relațiilor din optica geometrică radiația optică a fost redusă la o rază ideală, care
de fapt este direcția de propagare a energiei radiante. Pentru compararea caracteristicilor
aparatelor optice este necesar să se țină seama și de energia radiațiilor optice de incidență, de
energia radiațiilor care traversează sistemul optic și care se regăsește apoi în imaginile formate
de acesta. La refracțiile succesive care se produc într-un sistem optic o parte din radiația optică
se reflectă pe suprafața dioptrilor și nu participă la formarea imaginii utile.
Factorul de reflexie la suprafața dioptriilor este dată de formula:

𝜌= ( )
+ ( )
(9.2)

i și 𝑖 fiind unghiurile de incidență, respectiv de refracție.

La incidență normală, relația 9.2 se reduce la forma 𝜌 = ( )

(9.3)

n și 𝑛 fiind indicii de refracție din fața respectiv din spatele dioptrului la care ne referim.
Un fascicul de luminanță B, după refracție, are luminanța mai mică B datorită pierderilor prin

reflexie: B = 𝐵(1 − 𝜌) (9.4)

La trecerea prin medii se produc pierderi de luminanță care cresc cu drumul parcurs în mediu:
𝐵=𝐵 𝑝 (9.5)

47
unde: 𝐵 = luminanța într-un punct inițial din mediu;
l = drumul parcurs;
p = transmisivitatea.
n și 𝑛 = indicele de refracție pentru primul și respectiv ultimul mediu (în general
Definițiile mărimilor și unităților fundamentale și derivate pentru radiometrie, fotometrie și
colorimetrie sunt specificate în standarde.
Pentru calculul pierderilor totale de lumină la traversarea unui sistem optic se poate aplica cu
aproximație bună relația:

𝐵 =𝐵 0.99 ∙ 0.96 ∙ 0.95 ∙ 0.94 (9.6)

unde: 𝑙 = drumul razei prin sticlă;

n și 𝑛 indicele de refracție pentru primul respectiv ultimul mediu (dacă sistemul optic
este scăldat în aer 𝑛 = 𝑛 = 1);
𝑁 = numărul de refracții pe suprafețele sticlelor cron;
𝑁 = numărul de refracții pe suprafețele sticlelor flint;
𝑁 = numărul reflexiilor pe suprafețele argintate.

10. INFLUENTA TEMPERATURII ASUPRA INDICELUI

DE REFRACŢIE
Toate caracteristicile sticlelor sunt determinate în condiții de laborator la temperatura şi
presiunea standard (temperatura standard fiind de 20oC, iar presiunea atmosferică 1 Atm).
Sistemele optice lucrează într-o gamă mare de temperaturi, care pot acoperii domeniul -40..70o
C, şi poate chiar mai mult.
Temperatura are o influență complexă modificând simultan:
 indicele de refracţie;
 razele de curbura ale dioptrilor;
 separația dintre dioptri;
 diametrele pragurilor de așezare a distanțierilor dintre lentile;
 lungimile distanțierilor.
În acest capitol interesează doar modificarea indicelui de refracţie. Celelalte implicații vor fi
studiate mai târziu. Firmele producătoare de sticlă optică trebuie sa furnizeze utilizatorilor
formula şi valorile constantelor din formulă pentru fiecare sort în parte. De aeasemenea trebuie
precizat domeniul temperaturii în care este valabilă formula de calcul.

48
Astfel producătorul German de sticlă optică Schott dă formula care indica viteza de modificare
a indicelui de refracţie cu temperatura:

dn abs , T0  n 2 , T0   1  E  2 E T 

  D0  2 D1 T  3 D 2 T 2  0 2 21  (10.1)
dT 2n, T0      TK 
unde: T 0 este temperatura de referință (20o C)

T este temperatura de lucru (în o C)

T este diferenţa de la temperatura de referință T0

 este lungimea de undă în vid (exprimată în  m )

D 0 , D 1 , D 2 , E 0 , E 1 ,  TK sunt constante dependente de sortul de sticlă.

Dacă formula 10.1 se integrează în raport cu temperatura obținem direct variaţia indicelui de
refracţie cu aceasta:

( , )
𝛥𝑛 = ( , )
𝐷 𝛥𝑇 + 𝐷 𝛥𝑇 + 𝐷 𝛥𝑇 + (10.2)

𝑛 =𝑛 + 𝛥𝑛 (10.3)

Anexa1.Figura 10.1. Variația valorii indicelui de refracție cu temperatura și lungimea de

undă, pentru o sticlă cron

49
 Anexa1.Figura 10.2. Variația valorii indicelui de refracție cu temperatura și lungimea de
undă, pentru o sticlă flint

Formula este valabilă în domeniul de temperaturi -40o C până la +80oC pentru lungimile de
undă de la 435.8 nm până la 643.8 nm. Datele necesare pentru valori în afara acestui domeniu
sunt furnizate de către fabrică, prin măsurători, cu o precizie de ±5 10-7-K, la cererea
utilizatorului. Exemplificarea formulelor 10.2 şi 10.3 este prezentată în Anexa1.Figura 10.1
pentru sticla NBK7, respectiv în Anexa1.Figura 10.2 pentru sticla NFK51A, în domeniul de
temperatură -40 .. 80 o C.

11. MATERIALE OPTICE

11.1. Cristale şi materiale plastice
În construcția de aparate optice se folosesc pe lângă sticlele optice şi alte materiale care sunt
omogene şi transparente pentru domeniul spectral în care lucrează aparatul respectiv. Astfel
pentru corecţia apocromatică (corectarea sistemului optic pentru trei radiaţii ale spectrului)
nd  nC
este necesar să se folosească medii optice care au raportul dintre dispersia parțială Pd 
nF  nC

şi coeficientul de dispersie 𝜈 = diferit de cel al sticlelor optice obișnuite.

În acest scop se folosesc cristale din fluorură de calciu sau cristale din florură de litiu. Sticlele
optice prezintă scăderi importante ale factorului de transmisie pentru lungimi de undă în afara
50
domeniului radiațiilor vizibile ultraviolet şi infraroșu. În acest caz, fluorura de calciu prezintă
avantaje având o bună transparență în domeniul ultraviolet până la  = 150 nm. Un alt material
folosit în domeniul ultraviolet este cuarțul topit, care este lipsit de birefringență şi este rezistent
la temperaturi ridicate. Cuarțul şi fluorura de calciu se folosesc împreună în scopul acromatizării
sistemelor optice care lucrează în domeniul ultraviolet. În domeniul infraroșu se folosesc sarea
gemă, mai ales pentru construirea de piese optice pentru spectroscoape în domeniul radiațiilor
cu lungimi de undă mari.
Ca medii se mai folosesc şi unele materiale plastice pentru aparate mai puțin pretențioase.
Astfel sunt polimetilmetacrilatul, polistirenul etc. Primul are valoarea pentru nD = 1.488 şi D
= 59.9, fiind similar sticlei cron iar al doilea nD = 1.592 şi D= 30.7 fiind similar cu sticla flint.

11.2. Sticla colorată

Sticlele optice colorate sunt destinate pentru producția de filtre de lumină. Acestea prezintă o
absorbție relativă a radiațiilor în domeniul vizibil, ultraviolet şi infraroșu ale spectrului. Filtrele
de lumină sunt folosite la aparatele optice cu observare vizuală pentru protejarea ochilor, la
aparatele fotografice, spectrale, fotometrice, colorimetrice etc.
Proprietățile optice ale sticlelor colorate sunt în funcție de compoziția chimică, tipul şi
conținutul procentual al coloranților utilizați. Nuanța culorii şi intensitatea acesteia sunt
determinate de natura colorantului, concentrația sa, compoziția sticlei de bază şi, într-o anumită
măsură, de regimul de topire şi recoacere.
Sticlele colorate se clasifică în: sticle colorate cu sulfură de cadmiu şi seleniu sau cenușii, sticle
pe bază de coloranți moleculari dizolvați şi coloidali, sticle ultraviolete incolore şi sticle
infraroșii incolore. Există un număr mare de sticle colorate, prezentate în cataloage speciale.

11.3. Sticle cu proprietăți speciale

Sticle fotocrome. Sticlele fotocrome sau fototrope, își schimbă factorul de transmisie în
domeniul vizibil sub acțiunea radiațiilor solare în domeniul UV. La încetarea iradierii sticla
devine din nou transparentă. Această sticlă conține halogenură de Argint (AgCl – AgBr - AgJ).
Maximele de excitație se află la 𝜆 = 340𝑛𝑚şi 𝜆 = 430𝑛𝑚.
Sticle difuzoare. Sticlele difuzoare produc difuzia luminii. După acțiunea difuzantă, sticlele se
clasifică în sticle opace şi sticle mate. Sticlele opace se obţin prin formarea unui material
cristalin, prin adăugarea unor materiale de opacizare ca Gaja F2, Na3(Al F)6, Na F, Na2 (Si F)6,
KHF2 şi altele. Difuzia are loc prin reflexia, refracția şi difracția luminii la microcristale.

51
Sticlele mate se obţin din sticla clară prin prelucrare ori prin atac chimic pe una din suprafețe
(sau pe ambele). Mătuirea mecanică se obține prin șlefuire sau prin sablare cu nisip. Mătuirea
chimică se realizează prin atacarea sticlei clare cu săruri de Fluor. Suprafața rezultă mai
uniformă şi mai fină şi acționează ca un raster cu lentile negative. Pentru evaluarea gradului de
mătuire se folosește semiunghiul  , pentru care luminanța L a sticlei mate se reduce la
jumătatea valorii maxime, dacă se iluminează sticla cu o sursă depărtată.
Difuzoarele de fascicule permit observarea imaginilor reale, deoarece întrerup propagarea
luminii, suprafața difuzoare devine o sursă secundară care distribuie energia într-un domeniu
spațial mărit.
La radiatorul Lambert (suprafața mată ideală) luminanța L este constantă în toate direcțiile
(Anexa1.Figura 11.1), în timp ce intensitatea 𝐼 = 𝐿 ⋅ 𝐴 ⋅ 𝑐𝑜𝑠 𝜈 unde 𝐴 ⋅ 𝑐𝑜𝑠 𝜈este suprafața
activă corespunzătoare direcției de observare.
La geamul opal, difuzia ia naștere prin difracția la
particulele spațiale (mediu neomogen) în timp ce la
geamul mat difuzia ia naștere prin refracția la elementele
de suprafață dispuse neregulat. Factorul de difuzie este dat
de expresia:

𝜎= (11.1)

Anexa1.Figura 11.1. Luminanța

pentru diferite modele de difuzie

în care: L reprezintă luminanțele măsurate la reflexia, respectiv transmisia sub unghiurile 

egale cu 5o, 20o şi 70o. Luminanța are valoarea maximă pentru 𝜈 = 0 şi valoarea 𝐿 pentru
L0/2. Unghiul  numit unghi de înjumătățire, servește la caracterizarea difuzorului: 𝜎 ≤
0.4; 𝛾 ≤ 27 - difuzie slabă (ecran transparent) 𝜎 > 0.4; 𝛾 > 27 - difuzie puternică (ecran
translucid). Pentru o suprafață ideal – mată se obține 𝜎 = 1, 𝐿 =𝐿 =𝐿 şi 𝛾 nu se
definește.
Sticle de protecție. Sticlele de protecție acționează contra radiațiilor UV şi radiațiilor  , atunci
când se lucrează cu izotopi radioactivi.

52
 11.4. Materiale pentru asamblarea pieselor optice
Pentru construcția aparatelor optice se folosește, în general, toată gama de materiale indicate
pentru construcția de aparate de mecanică fină. Pentru piesele de asamblare a sistemelor optice
se folosesc unele materiale, cu proprietăți specifice, care permit prinderea pieselor optice fără
tensiuni şi admit tratamente de suprafață în scopul absorbției luminii parazite (tratamente
galvanice, vopsiri etc.). Pentru montările pieselor optice, inele filetate, antretoaze, corpuri
cilindrice se folosește fie aliaj de aluminiu cu magneziu Al Mg 5, fie alamă Am 58, Am 63.
Pentru piese turnate sub presiune se folosește siluminiu AT Si12 sau, aliajul de aluminiu cu
magneziu AT Mg 9, mai ușor prelucrabil, dar cu cheltuieli de turnare mai mari.
Aparatele optice se construiesc etanșe pentru protecția împotriva prafului şi pentru limitarea,
pe cât posibil, a pătrunderii aerului din atmosferă în spațiile dintre lentile. În acest scop se
folosesc chituri pentru asamblările fixe şi unsori speciale pentru asamblările mobile. Aceste
materiale trebuiesc să reziste în limitele de temperatură în care funcționează aparatul, fără să
producă scurgeri, dezetanșări, sau blocări. În compoziția chiturilor intră colofoniu, ceară de
albine, vaselină, ulei de ricin, cerezină, în diferite proporții, în funcție mai ales de domeniul de
temperatură în care este folosit aparatul.

53