Războiul de Independență al României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Războiul de Independență al
României
Parte a Războiului Ruso-Turc (1877-1878)

„Atacul de la Smârdan”, tablou de Nicolae Grigorescu

Informații generale

Perioadă 1877 – 1878

Loc Balcani

Rezultat Victoria ruso-

română
Tratatele de la
San Stefano și Berlin

Modificări Dobrogea cedată Ro
teritoriale mâniei
Bugeacul
anexat de Rusia

Beligeranți

 Principatul  Imperiul
României Otoman
 Imperiul Rus
 Voluntari bulgari

Conducători

 Carol I al  Ahmet Muhtar

României Pașa
 Marele Duce Nicolae  Osman Nuri Pașa

Efective

 66.000 de  186.000 de
soldați[1] soldați[5]
190 tunuri 210 tunuri
 280.000 de soldați pe
 frontul din Europa
802 tunuripe frontul din
[2][3]
Europa
 7.000 de voluntari [4]

Pierderi

 4.302 morți 151.750 morți

și dispăruți răniți și prizonieri
3.316 răniți (de-a lungul întregului
19.904 bolnavi[6] război ruso-turc)
 27.512 morți sau
dispăruți
49.828 răniți
46.000 morți de boală
(de-a lungul întregului
război ruso-turc)[7]

Modifică date / text 

Independența României (1912 film)

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia

română pentru participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii
1877–1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul
Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul
Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze
teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a
României.
Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război,
nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor,
însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele în asalturi
repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați)
conduse de Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.[8]
În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de
soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual
atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie
1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod
de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.
Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la
100 milioane lei aur.[9]
 În perioada aprilie - august 1877 sediul Marelui Cartier General al Armatei
Române a fost în comuna Poiana Mare din județul Dolj. Acesta a fost în casa
familiilor Marincu —Magereanu.

Cuprins

 1Contextul politic
o 1.1Organizarea apărării strategice
 2Proclamarea independenței
 3Luptele
o 3.1Trecerea Dunării de către Armata Română
o 3.2Asediul Plevnei și bătălia de la Rahova
o 3.3Asediul Vidinului
o 3.4Participarea românilor timoceni
 4Urmări
 5Costuri
 6Vezi și
 7Legături externe
 8Note, referințe

Contextul politic[modificare | modificare sursă]

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o
suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă
aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile
vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau
grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un
amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au
contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suverană,
cât și de limitările impuse de marile puteri europene. Atât în timpul domniei lui Cuza
cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către
românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice
internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici
români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din
Balcani.
Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a
cunoscut o readucere în primul plan a discuțiilor privind așa-numita „Chestiune
Orientală”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra
Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența,
având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea
sferelor de influență în Balcani.
În iulie 1875 a izbucnit răscoala din Herțegovina. În august același an s-au
ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și
Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau
interese diferite în regiune. La începutul anului 1877, după eșecul conferințelor
internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra
(martie 1877), soluția militară părea de neevitat.
 În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876
pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de
observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte
strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea
populației și cu un moral ridicat al armatei.
Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de
conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea
independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă
diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt
separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul
român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a
teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu
puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.
Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat
guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în
septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor
spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877
convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în
care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.
Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele
permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a
fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război.
România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative
au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în
vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri
ai milițiilor – aproximativ 33.000[1].
Organizarea apărării strategice[modificare | modificare sursă]

Dispozitivul de acoperire a Dunării

Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880

Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în

vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a
unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost
considerate Calafatul și Bucureștiul. Comandamentul român a hotărât ca două divizii
care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman
dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure apărarea
capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia. Principalele
rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două
regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În
această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de
650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început
traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de
11 – 12 aprilie 1877.

Proclamarea independenței[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a
luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la
Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale,
bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a. În această
situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să
riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul
sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul
României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea
existența stării de război dintre cele două state.
La data de 29 aprilie 1877 sv (11 mai sn) în urma interpelării din 27 aprilie în
Cameră a guvernului de către deputatul Anastase Stolojan care cerea guvernului să-
și precizeze poziția privind provocările repetate ale turcilor (extras din interpelare:
„[...] 4) Décă guvernulŭ are cunoscință de circulările Porțiĭ, prin carĭ ni se
tăgăduesce individualiitatea ca Statŭ, și ni se amenința instituțiunile din năuntru?
5) În fața acestorŭ acte de ostilitate diplomatică și de agresiune armată din partea
Turcieĭ , fără sĕ ne fi declaratŭ resbelŭ, 6) Întrebŭ, care este atitudinea guvernuluĭ și
care 'ĭ va fi linia de purtare?”[10]) și urmare a discursurilor ținute de către Ion Brătianu
(premier) și Mihail Kogălniceanu (ministru de externe), aceasta a votat cu largă
majoritate (58:29) moțiunea deputatului Dimitrie Ghica în care se recunoștea
existența unei stări de război între Turcia și România. A doua zi, 30 aprilie, Senatul a
confirmat moțiunea cu 36:7 (a existat o singură abținere) [11].
La data de 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns interpelării
deputatului Nicolae Fleva, care cerea guvernului să explice Camerei ce măsuri
concrete a luat pentru a pune în practică cererile moțiunii din 29 aprilie sv, și, printr-
un discurs memorabil, a proclamat independența României în uralele Adunării.
Moțiunea a fost votată cu majoritatea de 79 de voturi (au existat doar 2 abțineri) [12][13]
[14]
. În numele Camerei, C.A. Rosetti, președintele Camerei, rostește următoarele
cuvinte: „Camera mulțumită de esplicările guvernuluĭ asupra urmărilor ce a dat votul
eĭ de la 29 Aprilie anul curent, ia act că resbelul între România și Turcia, că ruperea
legăturilor nóstre cu Pórta și independența absolută a Românieĭ aŭ primit
consacrarea lor oficiale”[15][16][17]. În aceeași după-amiază, Senatul a votat
moțiunea[18], iar după aceea s-a format o procesiune cu calești și torțe prin tot
Bucureștiul[19][20].
A doua zi, 10/22 mai, se împlineau 11 ani de când prințul Carol sosise la
București, pentru a lua în primire tronul Principatelor și era deja anunțată o mare
festivitate. Festivitățile au început la ora 11, cu un TeDeum la Mitropolie, au urmat
felicitările și discursurile oficiale al Corpurilor (parlamentul, magistrații, funcționarii
superiori, guvernul etc.) până la ora 14:30. Primul la cuvânt a fost vice-președintele
Camerei, Dimitrie Brătianu: „Prea Înălțate Dómne, Camera și Senatul au
recunoscutŭ independința Românieĭ faciă cu Turcia. Măria Ta, în capulŭ eroiceĭ
nóstre armate, veĭ face a se impune inamiculuĭ și a fi recunoscută și de puterile
garante ca o necesitate salutară Europeĭ.”[21]. Carol I a mulțumit cabinetului ministerial
cu următoarele cuvinte: „Vĕ mulțumesc pentru îndemânarea cu care ațĭ urmat
impulsiuniĭ sentimentuluĭ național în îndeplinirea dorințeĭ celeĭ maĭ scumpe a țĕriĭ
întregĭ.” iar Senatului: „Unanimitatea cu care Senatulŭ a proclamatŭ ruperea unorŭ
legăturĭ carĭ de multŭ îșĭ făcuseră timpulŭ; carĭ nu făceaŭ de câtŭ a împiedica
România în calea sea de pace și de civilisațiune, făcând'o solidară cu greșelĭ streine
și atrăgêndŭ asupra pămêntuluĭ nostru rele și calamitățĭ neprovocate de noĭ; acéstă
unanimitate este o puternică dovadă că viŭ este între d-vóstră spiritulŭ bătrânilorŭ
noștrĭ, spiritul acelorŭ marĭ stremoșĭ, carĭ, în timpurile cele mai grele, n'aŭ desperatŭ
nici o dată de sórta Românieĭ”[22][23][24].
Deputații s-au reunit apoi, începând cu ora 15, pentru a vota legile propuse la
data de 9/21 mai și care nu mai avuseseră timp să fie votate sau care fuseseră
ulterior modificate de Senat (înființarea ordinului «Steaua României», transformarea
tributului în buget de război etc.)[25].
Carol s-a pregătit să-l primească la gară la ora 16:30 pe Marele Duce Nicolae,
venit de la Ploiești în acest scop în Capitală [26]. Și în seara zilei de 10/22 mai au fost
procesiuni și manifestări publice de bucurie.
În acea zi de 10/22 mai nu au fost semnate de către Carol nici un act sau
lege[27], fiind o zi dedicată exclusiv aniversării celor 11 ani de domnie. Deși, ulterior,
zilei de 10 mai i-a mai fost adăugată o semnificație, aceea de trecere la regat, Carol
nu și-a arogat niciodată meritul declarării independenței României (vezi bibliografia
acestei secțiuni, vezi discursurile sale, vezi biografiile scrise de Mite Kremnitz, Paul
Lindenberg etc.).
Dacă Declarația de Independență este, precum îi spune numele, o declarație
iar moțiunea un act intern al Parlamentului, neavând niciuna dintre ele nevoie nici de
semnătura Domnului și nici de transformarea lor în legi sau decrete, recunoașterea
independenței României la nivel internațional necesita însă acorduri și tratate
internaționale și ea a fost recunoscută abia în urma Congresului de la Berlin, sub
rezerva modificării constituției. Independența a fost declarată de către Corpurile
legiuitoare, cele care reprezentau, conform Constituției, de jure și de facto, națiunea
(art. 31: „Tóte puterile Statuluĭ emană de la națiune care nu le póte esercita de cât
numaĭ prin delegațiune și dupe principiile și regulile așĕḑate în Constituțiunea de
faciă.” și respectiv art. 38: „Membriĭ amândurora Adunărilor represintă națiunea...”).
Nu trebuie uitat că declarația de independență făcută de România era, din punct de
vedere legal, contrarie Tratatului de la Paris (1856), reconfirmat de Convenția de la
Paris (1858), care garanta suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Principatelor
Unite; independenta României trebuia deci recunoscută cel puțin de semnatarele
celor doua instrumente legale. Faptul că după declararea independenței, după
obținerea ei și, mai ales, după recunoașterea ei internațională, nu a fost nevoie să fie
modificată Constituția (exceptând art. 7 impus prin art. 44 al Tratatului de la Berlin),
indică faptul că legea fundamentală a țării deja cuprindea conceptele independenței
de stat de la bun început și elimina nevoia emiterii unei legi în acest sens.
Primul act oficial al României independente a fost crearea Ordinului Steaua
României[28], lege adoptată de Senat în ședința acestuia din seara zilei de 9/21 mai,
apoi de Cameră în ședința de la orele 15:00 de a doua zi. Un alt act adoptat în
întregime la data de 9/21 mai 1877 a fost transferarea celor 914000 lei, reprezentând
„Darea către Înalta Pórtă” (așa era trecut tributul în buget), în bugetul cheltuielilor
curente ale armatei[29]. Doar patru zile mai târziu, la data de 13/25 mai 1877,
Domnitorul decorează pe câmpia Cotrocenilor doi din eroii de la Oltenița (28 aprilie
1877 sv) cu acest nou ordin și încă alți 25 de merituoși, inclusiv generalul Manu
(comandantul diviziei 4), cu Virtutea Militară[30][31]. Primii care au primit
decorația Steaua României (în grad de Cavaler) au fost niște simpli soldați: Ochian
Costache, din Regimentul 3 Artilerie, bateria 3 și Enache Dinu, din Batalionul 2
Vănători.
Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să
coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele
Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.

Luptele[modificare | modificare sursă]

Harta asediului Plevnei

Faza finală a bătăliei de la Plevna

Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române

Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802
tunuri, iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste
au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea.
Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele
„România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”). După câteva zile, rușii au
trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în
zona Roșiorii de Vede –Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele. Armata română a
asigurat traversarea Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie
asupra pozițiilor otomane. Tot pentru asigurarea armatei ruse, românii au organizat
posturi de supraveghere la vărsarea Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor
trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de
la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de
comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după
un atac energic, au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.
Trecerea Dunării de către Armata Română[modificare | modificare
sursă]
Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor
și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de
infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iulie primele unități române au
traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.
Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile
rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a
turcilor. [32] Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol
I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne
zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu
armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este
neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.” [32]
Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină
comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare
urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat
Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele.
În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor
sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda
generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea
frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74
tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.
În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie
pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se
constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub
comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat
Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al
treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.
Asediul Plevnei și bătălia de la Rahova[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Asediul Plevnei.
Fortificațiile de la Plevna ocupau o poziție strategică extrem de importantă.
Aici se încrucișau mai multe căi de comunicație importante care legau Nicopole,
Rusciuk, Sofia, Tîrnovo și Plovdiv. Asalturile Armatei de vest s-au desfășurat în
condiții extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificațiilor foarte puternice,
serviciile de contrainformații nu obținuseră toate datele necesare despre plasarea în
teren a redutelor otomane. La sfârșitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei
singurul câștig a fost ocuparea redutei Grivița 1 de către români.
 Consiliul de război din 1 septembrie a tras învățămintele necesare din eșecul
celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele
Carol I, țarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război și o serie de
generali ruși. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb urmând să se
întărească încercuirea fortificațiilor otomane și împiedicarea aprovizionării celor
asediați. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două
zile de lupte, fortificațiile de la Rahova au fost cucerite, această victorie fiind obținută
cu participarea exclusivă a militarilor români.
Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situația trupelor otomane a devenit
foarte critică. Osman Pașa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în
condițiile crizei de muniție, alimente și furaje, comandamentul otoman a hotărât
părăsirea Plevnei și retragerea spre Sofia. În noaptea de 27 – 28 noimebrie, otomanii
au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului și ceței. Manevrele unei
mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari și civili care doreau să plece odată
cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că
otomanii au părăsit reduta Grivița 2. După acest moment a urmat o avalanșă de
evenimente, care au culminat cu capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața
colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat în frunte cu Osman
Pasa a mai numărat 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri
inferiori și aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70 de tunuri și un
mare număr de arme de infanterie. [33]
Asediul Vidinului[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Asediul Vidinului (1878).
Pentru a exploata rapid și hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea ca
armata română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forțelor
otomane din nord-vestul Bulgariei, care amenințau flancul drept al rușilor. Pentru
continuarea acțiunilor la sud de Balcani cu forțe sporite, trupele ruse, care staționau
în Nicopol și Rahova, au fost înlocuite cu unități române. Pentru nimicirea grupării
turcești de la Vidin și cucerirea acestei cetăți, a fost ales Corpul de vest sub
comandamentul lui Nicolae Haralambie. Trupele române de pe malul stâng al Dunării
au primit ordin să se concentreze în Oltenia, cu forțele principale în zona Calafat, și
să intervină cu artileria în sprijinul marilor unități care urmau să atace Vidinul; ele
aveau, totodată, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercări
otomane de forțare a fluviului în această zonă.
Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții foarte grele, pe un
ger de până la -25 grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei
otomane. Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura
accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții
întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea,
Rainovcea, Inova și Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principală
exterioară de apărare a Vidinului. Astfel organizată pentru aparare, cetatea Vidin
dispunea de 12.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet pașa,
cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită
pentru o rezistența de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și
muniții; pozițiile inaintate, mai ales cele de la Smârdan, scoteau practic Vidinul de
sub bătaia artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificațiilor exterioare.
Comandamentul român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din
jurul Vidinului. În perioada 12-14 ianuarie, cea mai mare parte dintre satele întărite
din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselcea, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și
Capitanovcea) au fost atacate și cucerite. În sprijinul atacului trupelor terestre de pe
malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și Ciuperceni.
Vidinul era apărat de peste 15.000 de infanteriști, peste 2.100 de cavaleriști și
artileriști cu 84 de tunuri.
Articol principal: Lupta de la Smârdan.
După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a pregătit
pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile
otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-
turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în
cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei
române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea
triumfală în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost
recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.
Participarea românilor timoceni[modificare | modificare sursă]
În 1875 în Bosnia și Herțegovina a izbucnit o revoltă a bosniacilor și a
vlahilor/românilor îndreptată împotriva otomanilor. În acelasi timp s-au răsculat și
bulgarii, împreună cu românii din Bulgaria, în aprilie 1876 dar revolta a fost înăbușită
de otomani.
După ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat și
românii timoceni (29 iunie 1876). S-au păstrat numele unor conducători ai răscoalei:
episcopul Partenie, învățătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Între
Vidin și Timoc răscoala a cuprins 14 sate românești și 4 bulgărești. După ce armata
sârbă s-a retras din zonă, răscoala a fost înăbușită cu cruzime de către turci.
România a trimis la Cladova mai mulți medici și farmaciști care să ajute victimele
represiunii. În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15000 de locuitori
din zona Timocului s-au refugiat în Serbia și România.
În timpul bătăliilor duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din
1877-1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni.
Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie
Nicolae din Cobișnița, precum și din zona orașului asediat sub comanda lui Vancea
Predoi din Bregova. În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri, între care 37 de
fete, care distribuiau oștenilor români hrană, muniție și ajutau pe cei din serviciul
sanitar. Marița, o fetiță de 12 sau 14 ani, se spune că a cărat cu o găleată de lemn
apă pentru militarii armatei române. Prima dintre fetele care au căzut răpuse de
gloanțele inamicului a fost Marița. În 1905, [34][35] românii de la sud de Dunăre au
ridicat o statuie de bronz în apropierea cimitirului de la Smârdan în care odihnesc
eroii căzuți la datorie. Statuia o înfățișează pe Marița privind spre est (către liniile
armatei turcești) purtând în mâna dreaptă o coroană, iar în stânga o găleată.
Monumentul a fost distrus în 1913 sau 1917 și refăcut la Calafat în 2001.

Urmări[modificare | modificare sursă]
Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San
Stefano pe 3 martie 1878. În urma acestui tratat a fost creat Principatul Bulgariei și
recunoscută independența Muntenegrului, Serbiei, României.[36] României i se
impune cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad).
 Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în
convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea
țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail
Kogălniceanu. Realitatea[37] este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea”
integrității teritoriale a României ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman
(numit „Bolnavul Europei”),[38][39] a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până
la Constantinopol (controlul strâmtorilor Dardanele/Bosfor) și Marea Mediterană.[40][41]
Pentru a înțelege mai bine, trebuie privite lucrurile în contextul acelor ani,
anume expansiunea Imperiului Rus în Caucaz[42][43] și Asia,[44][45] precum și încercarea
de a ajunge la Oceanul Indian, prin cucerirea teritoriilor care în prezent
sunt Iranul și Afganistanul.[46][47][48][49]
Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute
de acest tratat (de la San Stefano), prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în
Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire ce va fi obținută
prin Tratatul de la Berlin (1878).
La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască
României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv
portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din
sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în
componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la
Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a
negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest
aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic
datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.[50]

Costuri[modificare | modificare sursă]
Pe lângă costurile umane, Românii au suportat un important cost financiar,
respectiv un total de 100 milioane lei aur.[9][51] La scurtă vreme după căderea
Plevnei, Carol I al României îi scrie tatălui său, Karl Anton : « …mai puțin favorabilă
este situația noastră financiară, căci războiul ne-a costat deja 25 de milioane,... ».
[52]
 Cu un buget al Ministerului de Război insuficient, 13 milioane lei,[51] România a
acoperit deficitul printr-o emisiune de bancnote/bilete ipotecare, în sumă de
26.260.000 lei, garantate cu moșiile statului.[51] Această inflație a masei monetare,
nefiind acoperită în aur, a dus în următorii ani la o creștere generalizată a prețurilor,
[53]
 în fapt o taxă ascunsă.[54]
Contribuțiile voluntare ale cetățenilor, în bani, au însumat 9.247.000 lei aur, de
asemenea au fost donate cantități mari de alimente, animale, îmbrăcăminte, bandaje,
medicamente etc. stiindu-se numai numărul (ex. 8000 capete vite) sau cantitatea,
necuantificate financiar fiind serviciile (ex. medicale, transport) oferite gratuit
de indivizi către Armata Română.[51] Din păcate, statul Român a recurs și la „rechiziții
de război”, anume 59.000 vite și peste 30.000 tone alimente, unele plătite după
încetarea ostilităților.[51]