METODE TRADIȚIONALE VS.

METODE MODERNE - ANALIZA COMPARATIVĂ A

UNEI PERECHI DE METODE

Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în :

1. Tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, lucrul cu manualul,

exerciţiul;
2. Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz,
metode de simulare( jocurile, învăţarea pe simulator), învăţarea prin descoperire.

Metodele tradiţionale au următoarele caracteristici:

• pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a educaţiei,;
•sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al instruirii,
asadar comunicarea este unidirectionala;
•sunt predominant comunicative,;
•sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a
cunostintelor;
•au un caracter formal şi stimulează competiţia;
•stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;
•relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă.Aceste metode genereaza
pasivitatea in randul elevilor.

La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:

•acordă prioritate dezvoltării personalităţii elevilor, vizând latura formativă a educaţiei;
•sunt centrate pe activitatea de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al procesului
educaţional;
•sunt centrate pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire;
•sunt orientate spre proces;
•sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea
fiind una formativa;
 -2-
•stimulează motivaţia intrinsecă;
•relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar disciplina derivă din
modul de organizare a lecţiei. Prin metodele moderne se încurajează participarea elevilor, inițiativa și
creativitatea.
Metodologia didactică modernă este orientată către implicarea activă şi conştientă a elevilor
în procesul propriei formări şi stimularea creativităţii acestora.
Metodele activ-participative pun accent pe învăţarea prin cooperare, aflându-se în antiteză cu
metodele tradiţionale de învăţare. Elevii nu sunt doar un receptor de informaţii, ci şi un participant
activ la educaţie. În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă
pasul de la „a învăţa” la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă situaţiilor,
dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al metodelor activ-participative îl
reprezintă implicarea elevilor în actul didactic şi formarea capacităţii acestora de a emite opinii şi
aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire
circumscrisă abilităţilor cognitive de tip superior, gândirea critică.

Expunerea didactică vs. problematizarea

a.Expunerea didactică
Principala metodă de educare a gândirii în învățământul tradițional o constituie expunerea
profesorului, completată cu studiul individual al elevului. Această metodă a fost criticată, susţinându-
se că ea nu favorizează legătura cu practica. Lipsa de legătură cu realitatea vine de la atitudinea
elevilor: ei asistă pasiv la expunere, pe care ştiu că trebuie să o repete.
Expunerea didactică lasă impresia că nu ar mai fi în conformitate cu noile principii ale participării
active şi conştiente a elevului. Aceasta poate însă dobândi o valoare deosebită în condiţiile unui
auditoriu numeros, având un nivel cultural care să-i asigure accesul la mesajul informaţional transmis
raportat la unitatea de timp.
Expunerea este prezentarea verbală monologată a unui volum de informație de către
educator către educați, în concordanță cu prevederile programei și cu cerițele didactice ale
comunicării. Sub aspectul funcţiei didactice principale, se înscrie între metodele de predare; după
mijloacelecu care operează pentru vehicularea conţinuturilor (cuvântul), avem a face cu o metodă
 -3-
verbală ; după gradul de angajare a elevului este o metodă expozitivă, deci care situează elevul mereu
în
Postura de receptor. Este o metodă ce a beneficiat de o îndelungată utilizare în procesul de
învățământ, de unde provine și încadrarea ei între metodele tradiționale ale școlii de pretutindeni.
Poate să apară și în formă ”pură”, dar de regulă se sprijină și pe alte metode sau se împletește
cu ele, în funcție de materia la care este utilizată. De pildă, se poate combian cu conversația, în cadrul
marteriilor umaniste, cum ar fi istoria ori litaratura și cu demonstrația în cadrul unor obiecte ca
geografia sau științele ale naturii. În funcție de vârsta elevilor și de experiența lor de viață, poate
îmbrăca mai multe variante: povestirea, explicația, prelegerea școlară.

b.Problematizarea și învățarea prin descoperire

Problematizarea poate fi definită prin următoarele:
- „ înscenarea” unor stări conflictuale între cunoştinţele elevilor şi informaţiile noi 
- crearea unor dificultăţi practice sau teoretice, a căror rezolvare să fie rezultatul activităţii proprii de
cercetare (problematizare) 
- elevii sunt puşi să descopere şi să verifice adevărul, refăcând drumul elaborării cunoştinţelor prin
activitate proprie, independentă 
- a apărut pe baza analogiilor existente între procesul de instruire şi cel de cercetare, deoarece orice
cercetare are ca punct de plecare o întrebare-problemă sau o situaţie-problemă, urmată de o
investigaţie şi se finalizează cu descoperirea. 
Avantaje: 
- prezenţa potenţialului euristic 
- dezvoltarea stilului activ de muncă, spiritul de cerecetare, de investigare şi de creaţie 
- implicarea observaţiei, experimentului, conversaţiei, dezbaterii etc. 
- motivarea intrinsecă a învăţării 
- cultivarea autonomiei 
- afişarea unor poziţii proprii 
- determină la elevi deprinderea de a ridica ei înşişi probleme 
- antrenarea tuturor componentele personalităţii elevului: intelectuale, afective, voliţionale 
- valoare formativă 
- dorinţa de autodepăşire 
 -4-
- achiziţii trainice 
- stimularea spiritului de explorare, a dorinţei de înlăturare a incertitudinii, a necunoscutului. 
După baza de raționament descoperirile poti fi clasificate în trei tipuri:
1. Descoperiri inductive: pornind de la particular, concret (de exemplu: organisme, procese), prin
analiză, comparare, analogie, sinteză, abstractizare să se descopere generalul, esenţialul (de
exemplu: caractere generale, legi)
2. Descoperiri deductive: pornind de la general și esențial să se descopere valabilitatea prin
observarea, analiza, compararea, cercetarea unor cazuri particulare, concrete
3. Descoperiri analogice, transductive: se bazează pe asemănările existente între sisteme,
elemente ale acestora, între procese; reprezintă predarea comparativă

Paralelă între cele două metode

Expunerea didactică Problematizarea și învățarea prin descoperire
. acordă prioritate instruirii .trece formarea elevului înaintea instruirii
. este centrată pe conținut, pe însușirea materiei . este centrată pe elev, pe dezvoltarea
capacităților și aptitudinilor
. acordă întâietate activității profesorului . este axată pe activitatea și participarea elevului
. pune accent pe predare . trece învățarea înaintea predării
. elevul este privit ca obiect al instruirii . elevul este atât obiect cât și subiect al actului de
instruire și educare, al propriei sale formări
. neglijează însușirea metodelor de studiu . urmărește însușirea unor tehnici de muncă
personal, de muncă independentă independentă, de autoinstruire
. este centrată pe cuvânt, fiind dominant . este centrată pe acțiune, pe explorare
comunicativă, verbală ( experiența dobândită prin explorare, cercetare,
acțiune)
. este receptivă, bazată pe activități reproductive . este activ-participativă, propune o cunoaștere
prin efort propriu
. este orientată pe produs, prezintă știința ca o . își îndreaptă atenția spre procesul prin care
sumă de cunoștințe finale elevii ajung la elaborări personale
. este abstractă și formală . pune accent pe contactul direct cu realitatea,
este concret
. nu are caracter aplicativ . cultivă spiritul aplicativ, practic și experimental
 . impune o conducere rigidă a învățării . încurajează munca independentă, inițiativa,
creativitatea
. impune un control formal . stimulează efortul de autocontrol, de
autoevaluare la elevi, promovează competiția,
stimulează cooperarea
. se bazează pe o motivație extrinsecă cu . motivația e intrinsecă ce izvorăște din actul
elemente de constrângere învățării, de bucuria succeselor obținute
. întreține relații rigide, autocratice între . raporturile profesor-elevi se apropie de
profesori și elevi condițiile vieții sociale și de cerințele psihologice
ale tânărului în dezvoltare, promovând relații
democratice, care intensifică aspectele de
cooperare
. profesorul este transmițător de cunoștințe . profesorul este organizator, îndrumător,
animator
. disciplina învățării este impusă prin . disciplina învățării derivă din organizarea
constrângere rațională a activității

BIBLIOGRAFIE

Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest, Timişoara, 2001
Ionescu, M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Marcu V. , Filimon L., Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universităţii din Oradea,
2003