MICROECONOMIE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
ECONOMIA – FORMĂ DE ACŢIUNE SOCIALĂ

ŞI ŞTIINŢĂ
1.1. Obiective.......................................................................................................................7
1.2. Economia –formă principală a acţiunii sociale ...........................................................7
1.2.1. Nevoile şi resursele economice .....................................................................8
1.3. Economia şi sistemul ştiinţelor economice...................................................................9
1.3.1.Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Sistemul ştiinţelor
economie................................................................................................................. 9
1.3.2. Metode de cunoaştere ştiinţifică, tehnici şi instrumente folosite în analiza
economică...............................................................................................................11
1.4. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie..................................12
1.5. Test de autoevaluare....................................................................................................15
1.6. Răspunsuri la testul de autoevaluare...........................................................................16
1.7. Lucrare de control...................................................................................................... 16
1.8. Rezumat......................................................................................................................16
1.9. Bibliografie.................................................................................................................17
1.10. Probleme...................................................................................................................17
1.1. Obiective
După abordarea acestei unităţi de învăţare, veţi fi capabili să:

 Cunoaşteţi conceptele de resurse şi nevoi
 Înţelegeţi legea rarităţii resurselor
 Cunoaşteţi aspectele esenţiale ale evoluţiei economiei ca ştiinţă
 Analizaţi frontiera posibilităţilor de producţie
 Interpretaţi costul de oportunitate
1.2. Economia –formă principală a acţiunii sociale

Termenul de Economie are o dublă semnificaţie: de ştiinţă şi de activitate economică.
Economia, termen sinonim cu activitatea economică, reprezintă un proces complex ce
reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi
utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuirii şi consumului bunurilor pentru
satisfacerea nevoilor.
7
Activitatea economică are drept scop producerea de bunuri şi servicii în vederea
satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor prin folosirea raţională şi eficientă a resurselor
rare.
1.2.1. Nevoile şi resursele economice
Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a avea, de a
fi, de a şti, de a crede şi respectiv de a-şi însuşi bunuri. Ele sunt condiţionate şi devin efective în
funcţie de nivelul dezvoltării economico-sociale (condiţionare obiectivă) şi de nivelul de
dezvoltare a individului (condiţionare subiectivă); Nevoile trebuie înţelese ca exigenţe umane,
individuale sau colective, care pot fi satisfăcute cu bunuri sau servicii.
Multitudinea nevoilor şi continua lor diversificare a impus clasificarea lor. După natura
lor nevoile umane sunt: a) nevoi natural- fiziologice; b) nevoi spiritual – psihologice. Din punct
de vedere al subiecţilor purtători nevoile se structurează în: a) nevoi individuale; b) nevoi de
grup; c) nevoi ale societăţii. Din punct de vedere al importanţei lor pentru viaţa umană
trebuinţele sunt structurate în: a) nevoi primare - sunt cele indispensabile vieţii; b) nevoi
secundare - sunt necesare dar nu indispensabile; c) nevoi terţiare - sunt cele mai puţin
semnificative. Din punct de vedere al duratei şi momentului manifestării lor sunt: a) nevoi
curente (permanente); b) nevoi periodice; c) nevoi rare; d) nevoi singulare.
Nevoile umane există ca sistem şi sunt dinamice. Nevoile sunt nelimitate ca număr, dar
sunt limitate în capacitate, adică satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei cantităţi
date dintr-un bun sau serviciu. Nevoile pot fi concurente, în sensul că o nevoie nu poate să se
dezvolte decât în detrimentul celorlalte nevoi şi complementare, atunci când satisfacerea unei
nevoi atrage necesitatea satisfacerii altor nevoi. Din multitudinea de nevoi ale indivizilor şi ale
societăţii se disting nevoile (trebuinţele) economice, care sunt forme de manifestare ale
necesităţilor oamenilor, ca indivizi şi ca membri ai societăţii, satisfacerea lor implicând
cumpărarea şi consumarea de bunuri economice. Satisfacerea nevoilor economice constituie
mobilul întregii activităţi social-economice şi generează un întreg sistem de interese. Interesele
economice reprezintă manifestări conştientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri ale
activităţii economice care determină anumite comportamente în vederea realizării obiectivului
de satisfacere a nevoilor. Producerea bunurilor şi a serviciilor necesare pentru satisfacerea
8
nevoilor economice presupune utilizarea de resurse specifice din punct de vedere cantitativ,
calitativ si structural.
Resursele, reprezentate de potenţialul natural, uman, material, financiar, tehnico-
ştiinţific şi informaţional existent în societate la un moment dat, pot fi utilizate în calitate de
mijloace pentru satisfacerea nevoilor.
Resursele naturale, împreună cu populaţia ţării formează resursele originare (primare).
Pe baza lor se formează resursele derivate, care potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate
resursele. Resursele derivate sunt fie materiale (echipamente, stocuri materiale, infrastructuri
economice, etc.), fie umane, de muncă (forţa de muncă, stocul de învăţământ, potenţialul
întreprinzător).
Resursele economice constau în totalitatea elementelor care pot fi atrase şi utilizate
pentru producerea şi obţinerea de bunuri economice. Deşi în mod absolut, resursele au sporit şi
s-au diversificat continuu, ele au rămas limitate în raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor.
Raritatea resurselor este starea de tensiune dintre resursele economice limitate şi
nevoile nelimitate care trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. Raritatea resurselor şi implicit a
bunurilor economice reprezintă o caracteristică generală a economiei, o lege a ei.
Legea rarităţii exprimă relaţia dintre resurse şi nevoi, potrivit căreia volumul , structura
şi calitatea resurselor economice se modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea
nevoilor economice.
Pornind de aici este evident că decizia subiecţilor în folosirea resurselor pentru
satisfacerea nevoilor presupune opţiune şi/sau alegere.
Acţiunea legii rarităţii resurselor impune o utilizare raţională şi eficientă a resurselor, ca
un principiu general al oricărei economii. Din multitudinea de alternative a posibilităţii de
utilizare a resurselor este preferată cea care satisface în cea mai mare măsură nevoile.
1.3. Economia şi sistemul ştiinţelor economice
1.3.1.Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Rolul economiei în sistemul
ştiinţelor economice
Procesul de formare a economiei, ca ştiinţă, a avut loc într-o perioadă destul de
îndelungată a evoluţiei societăţii. Delimitarea etapelor în formarea şi dezvoltarea ştiinţei
9
economice se poate face apelând la aşa numitele situaţii clasice, identificate de Paul Samuelson,
ca momente de referinţă:
a) 1776 – Adam Smith cu lucrarea „ Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei”
b) 1867 – Karl Marx cu primul volum din lucrarea „Capitalul”.
c) 1936 – John Maynard Keynes cu lucrarea „ Teoria generală a folosirii mâinii de lucru,
a dobânzii şi a banilor”
d) momentul actual
De-a lungul timpului s-au deprins, din domeniul ştiinţei economice, diverse ştiinţe
economice autonome, care studiază realitatea economică într-o anumită ramură, sector, etc.
Economia ca ştiinţă sau ştiinţa economică este un ansamblu coerent alcătuit din de idei,
teorii şi doctrine prin care sunt reflectate, în planul gândirii, actele, faptele şi comportamentele
economice, din judecăţile de valoare asupra acestora, precum şi din tehnicile, metodele şi
procedeele de măsurare, evaluare, gestionare şi stimulare a activităţii economice.
Obiectul de studiu al economiei ca ştiinţă, îl constituie fenomenele, procesele şi
relaţiile generate de comportamentul agenţilor economici în procesul complex de alocare a
resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor indivizilor şi ale societăţii.
Ştiinţa economică contemporană se prezintă ca un sistem de ştiinţe economice din care
fac parte: economia sau economia politică (microeconomia, macroeconomia); ştiinţele
economice speciale sau funcţionale pentru toate domeniile (finanţele, statistica economică,
managementul); ştiinţele economice de ramură (economia industriei, economia serviciilor);
economia mondială; ştiinţele economice istorice (doctrine economice, istoria economiei
naţionale); ştiinţe de graniţă (econometrie, geografie economică, sociologie economică) etc.
Microeconomia studiază fenomenele, procesele şi relaţiile generate de comportamentul
agenţilor economici individuali(producător, consumator) în procesul complex de alocare a
resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor.
Macroeconomia studiază fenomenele, procesele şi relaţiile generate de comportamentul
diferitelor categorii de agenţi la nivelul economiei naţionale (gospodării, societăţi comerciale,
instituţii financiare etc.) în procesul complex de alocare a resurselor rare în vederea satisfacerii
nevoilor. Ea studiază comportamentul şi dinamica unor sectoare întregi ale economiei naţionale,
10
cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă întreaga economie naţională (inflaţie,
şomaj, dezvoltare ciclică, etc), interdependenţele dintre variabilele globale ale economiei şi
sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa.
Mondoeconomia, este acea componentă a ştiinţei economice care cercetează, la scară
mondială, procesele, faptele, actele şi relaţiile generate de comportamentul agenţilor economici,
ale comunităţii internaţionale privite prin prisma legăturilor economice dintre acestea.
1.3.2. Metode de cunoaştere ştiinţifică, tehnici şi instrumente folosite în
analiza economică
Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune pe lângă obiectul propriu de studiu şi
o metodă de proprie cercetare, prin îmbinarea principiilor generale cu cele specifice generate de
natura complexă a domeniului de studiu. În domeniul economic, metoda reprezintă un ansamblu
de principii, procese şi tehnici de cercetare care au rolul de a servi la investigarea obiectului
ştiinţei economice, de a contribui extinderea şi aprofundarea cunoaşterii ştiinţifice dar şi la
soluţionarea problemelor cu caracter economic.
Procedeele de analiză economică vizează etapele şi metodele acesteia, un rol important
revenind raţionamentului utilizat. Astfel:
Abstractizarea - reprezintă acel procedeu de cercetare a fenomenelor şi proceselor
economice care ia în considerare ceea ce este esenţial, făcându-se abstracţie de unele fapte,
aspecte care sunt nesemnificative în cunoaşterea esenţei.
Inducţia - reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte de la fapte reale spre
gândirea abstractă, generalizarea ştiinţifică (de la particular spre general)
Deducţia - reprezintă acel procedeu de cercetare în care se porneşte de la general spre
particular(de la cazul general spre cazul particular)
Metoda istorică – presupune luarea în considerare a faptelor, a realităţilor în
desfăşurarea lor istorică, chiar dacă nu întotdeauna ele se suprapun cu logica mişcării economice.
Analiza şi sinteza nu sunt moduri de cercetare de sine stătătoare, ci două modalităţi
diferite de abordare a studiului proceselor şi fenomenelor, indisolubil legate între ele, decurgând
unul din altul şi condiţionându-se reciproc. Analiza este metoda de cercetare şi studiere a
fenomenelor şi proceselor obiective caracterizată prin descompunerea lor în părţi componente
sau constitutive. Din acest motiv, analiza se consideră a fi etapa premergătoare sintezei. Sinteza
11
este o metodă de cercetare care constă în reunirea elementelor rezultate din analiză, prin ea
realizându-se concretizarea generalului. Analiza şi sinteza nu sunt moduri de cercetare de sine
stătătoare, ci două modalităţi diferite de abordare, indisolubil legate între ele, decurgând unul din
altul şi condiţionându-se reciproc.
Modelarea economică este o metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor
economice bazată pe folosirea modelelor, ca o reproducere schematică a interdependenţelor
dintre diferitele laturi ale proceselor sau fenomenelor studiate. Modelarea economică apelează de
regulă la modele matematice în care interdependenţele economice sunt exprimate sub forma unor
funcţii matematice. Orice model economico-matematic are în structura sa:
*o funcţie obiectiv, care formalizată poate fi o funcţie de minim(minimizarea costurilor),
de maxim(maximizarea profitului) sau de echilibru( echilibrul pieţei).
*restricţiile tehnico-economice care sub forma unor funcţii matematice exprimă condiţiile
în care trebuie să se realizeze funcţia obiectiv( funcţia cererii şi funcţia ofertei)
*restricţiile logico-matematice ce rezultă din formalizarea interdependenţelor economice
prin prisma naturii variabilelor modelului.
Caracterul ştiinţific al cercetării este conferit de respectarea filierei raţionamentului,
date(fapte) – relaţii – modele. Dificultăţile raţionamentului economic rezultă din complexitatea
faptelor studiate care se găsesc la interferenţa dintre economic, social şi politic.
1.4. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie
Raritatea resurselor face ca alegerea a unei variante de folosire să însemne, în acelaşi
timp, sacrificarea unei şanse potenţiale, renunţarea la satisfacerea unei alte nevoi. Orice alegere
are un cost. Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizică şi/sau
monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când
se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a desfăşura o activitate, dintr-o varietate de
posibilităţi1. Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii celei mai
bune alternative sacrificate. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu
incertitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice resursă, banii şi timpul, fac ca
alegerea uneia dintre ele să fie însoţită sacrificarea celorlalte. Costul de oportunitate măsoară
„câştigul” prin „pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.
1
* * *, Dicţionar de economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.133.
12
Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţie presupune: a)
determinarea creşterii cantităţii bunului x,(x); b) determinarea mărimii reduceri bunului y,(-y);
c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea cu care creşte celălalt bun
(-y/x). Pentru a opera cu numere pozitive, întrucât întotdeauna y este negativ, se adaugă
semnul minus în faţa raportului.
Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea venitului (în procesul
de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor economice (în producţie). În domeniul
producţiei, costul de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun, care se obţine, în plus, se
exprimă prin cantitatea dintr-un alt bun la producţia căruia s-a renunţat. Pentru a se găsi varianta
raţională de acţiune în condiţiile rarităţii resurselor şi bunurilor, se impune întotdeauna alegerea
unei alternative în detrimentul altora. În cercetarea acestor posibilităţi alternative se foloseşte
instrumentul numit frontiera posibilităţilor de producţie. Prin intermediul ei sunt puse în
evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a
resurselor disponibile la un moment dat. Combinaţiile de bunuri produse simultan sunt denumite
pachete de bunuri. Acestea se structurează în următoarele două grupe: a) pachete de bunuri
posibile, adică cele care pot fi obţinute cu factorii de producţie existenţi; b) pachete de bunuri
imposibile sunt cele care nu pot fi obţinute cu factorii de producţie existenţi la un moment dat.
Pachetele eficiente de bunuri cuprind producţiile maxime ce pot fi obţinute prin folosirea
integrală şi raţională a resurselor existente la un moment dat.
Dacă, de pildă, cu resursele existente ar fi posibil să se producă bunurile X şi Y, atunci
curba posibilităţilor de producţie se prezintă ca în fig.1.1. Cu linie groasă este reprezentată curba
concavă, normală, a posibilităţilor de producţie şi arată toate combinaţiile de bunurile X şi Y
care pot fi produse dacă toate resursele sunt integral utilizate. Funcţiile din interiorul curbei
formează zona producţiei ineficiente, iar punctele situate în exterior formează zona producţiei
imposibile, deoarece dispunem de resurse suficiente pentru a le produce.
Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază trei concepte:
- raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi aflate în afara curbei,
în zona producţiei imposibile;
- alegerea, din necesitatea de a alege între punctele care pot fi realizate aflate pe curbă,
puncte ce exprimă toate pachetele aferente;
13
- costul de oportunitate, - exprimat de panta negativă a curbei care arată că pentru a se
obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri, se va produce mai puţin din alt bun.
Deoarece costul de oportunitate în orice punct al frontierei posibilităţilor de producţie
poate fi măsurată prin înclinaţia tangentei la curbă în acel punct (υy/ υx), evoluţia sa poate fi
reprezentată prin forma curbei. Frontiera posibilităţilor de producţie este înclinată negativ
deoarece într-o economie cu utilizare deplină se poate produce o cantitate mai mare dintr-un bun
numai dacă se eliberează resurse prin reducerea cantităţii produse din alte bunuri. Înclinaţia mai
mare a tangentei la punctul reprezentând pachetul (x2, y1) faţă de tangenta la punctul
reprezentând pachetul (x1, y2) arată că există un cost de oportunitate crescător pentru bunul X pe
măsură ce cantitatea produsă din acesta este mai mare.
Zona producţiei imposibile
(x1 ,y2) ●Pachet imposibil

y1
Zona producţiei
ineficiente Pachet posibil (x2 ,y1)

y2 dar ineficient
x1 x2
X
Fig.1.1. Curba posibilităţilor de producţie
Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare din ambele bunuri prin
sporirea resurselor disponibile, investiţii şi inovare.
Ca orice model de analiză, frontiera posibilităţilor de producţie simplifică la maximum
activitatea economică, dar permite formularea de concluzii importante cu privire la varianta de
14
utilizare a resurselor şi la mărimea costului de oportunitate, atât la nivelul societăţii, cât şi al
individului.
1.4. Test de autoevaluare 1(TA1)
1. Nevoile sunt:
a. nelimitate ca număr;
b. limitate în capacitate;
c. a+b;
d. nici una dintre variante.
2. Legea rarităţii exprimă:

a. o stare de compatibilitate;
b. o stare de substituibilitate;
c. o stare de cooperare;
d. o stare de tensiune.
3. Pot fi considerate procedee de analiză economică:

a. inducţia;
b. abstractizarea;
c. a+b;
4. Un model economico-matematic are în structura sa:

a. o funcţie obiect;
b. o funcţie obiectiv;
c. o funcţie obiectivă;
5. Microeconomia studiază:
a. comportamentul agenţilor economici la nivel naţional;
b. comportamentul agenţilor economici la nivel individual;
c. comportamentul agenţilor economici la nivel regional;
d. comportamentul agenţilor economici la nivel comunitar.
6. Costul de oportunitate reprezintă:

a. valoarea celei mai bune alternative sacrificate;
b. costul unui bun la care se renunţă;
c. costul bunului pentru care se renunţă;
d. oportunitatea pe care o are un consumator.
7. Un punct aflat sub frontiera posibilităţilor de producţie este caracteristic unei situaţii de:
a. optim;
b. penurie (lipsă) de resurse;
c. minim;
d. risipă.
15
8. Ştiinţa economică este un ansamblu coerent de:
a. idei;
b. teorii;
c. doctrine;
d. a+b+c.
1.5. Răspunsuri la testul de autoevaluare

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns c d c b b a d d
1.6. Lucrare de control

1. Să se descrie mecanismul de construire a curbei posibilităţilor de producţie şi cum se
calculează costul de oportunitate
2.1. Enunţaţi legea rarităţii
2.2. Definiţi incertitudinea în economie
3. Următorul tabel exprimă posibilităţile de producţie pentru cărţi şi caiete:
Bunuri A B C D E F
Caiete 20 14 9 4 1 0
Cărţi 0 1 2 3 4 5
Se cere:
3.1. Să se traseze frontiera posibilităţilor de producţie
3.2. Să se marcheze punctele de optim, penurie şi risipă de resurse
3.3. Să se calculeze costul de oportunitate pentru a creşte producţia de cărţi de la situaţia
B la situaţia C
1.7. Rezumat
Existenţa individuală şi socială a omului este condiţionată de măsura şi modul în care
sunt satisfăcute nevoile. Acestea din urmă există ca sistem şi s-au multiplicat şi diversificat în
timp, reflectând nivelul de dezvoltare a individului şi a societăţii. Satisfacerea nevoilor este
condiţionată de existenţa resurselor, a căror caracteristică principală este raritatea. Preocupările
pentru studiul vieţii economice au dus la formarea şi dezvoltarea ştiinţei proprii acestui domeniu.
O diferenţiere evidentă a concepţiilor este legată nu atât de obiectul de studiu, cât mai ales de
modalităţile de abordare, de punctul de plecare în demersul cercetării ştiinţifice. Economia
(Economics) este ştiinţa teoretică fundamentală, ocupând locul central în sistemul ştiinţelor
economice. Studiul comportamentelor agenţilor economici, la diferite niveluri din ierarhia
spaţiului economic, a dus la conturarea microeconomiei şi a macroeconomiei. Delimitarea
16
etapelor în formarea şi dezvoltarea situaţii ştiinţei economice presupune identificarea filiaţiei de
idei şi a aşa numitelor situaţii clasice, în funcţie de care se pot distinge mai multe faze în evoluţia
cunoaşterii ştiinţifice a activităţii economice. Cercetarea ştiinţifică în domeniul economiei a dus
la conturarea unei metode proprii prin îmbinarea principiilor generale cu cele specifice generate
de natura domeniului de studiu.
Procedeele de analiză economică vizează etapele şi metodele acesteia, un rol important
revenind raţionamentului utilizat.
1.8. Bibliografie
1. Băbăiţă I., Duţă Alexandrina, Imbrescu I. – Microeconomie, Editura Mirton, Timişoara,
2005 pg. 15-53;
2. Begg D., Fischer St., Dornbusch R., - Economics, third edition, McGraw Hill Book
Company, Londra,1991 pg. 5-7, pg. 10-11, pg. 14-20;
3. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela – Economie politică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998 pg. 27-63;
4. Iordache St., Lazăr C., - Curs de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999
pg. 15-46;
5. Popescu C-tin., Ciucur D-tru, Morega D.I – Microeconomie concureţială, Editura
Economică,Bucureşti,1997 pg. 88-90. pg. 112-120;
6. Samuelson P., Nordhaus W., - Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000 pg. 21-
42;
7. *** - Economie, ediţia a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pg 12-18, pg 20-31;
8. *** - Tratat de economie contemporană, volumul 1, Editura Politică, Bucureşti, 1986 pg.
23-31, pg. 78-86, pg. 178-245.
1.9. Probleme
Problemă rezolvată
În următorul tabel se prezintă posibilităţile de producţie într-o economie în care se obţin
doar două categorii de bunuri: alimente şi textile.
Bunuri A B C D E F
Alimente 25 22 18 13 7 0
Textile 0 1 2 3 4 5
Se cere :
1. Să se reprezinte grafic frontiera posibilităţilor de producţie ;
2. În situaţia în care în economia respectivă se obţin 15 unităţi de alimente şi 7 unităţi de
textile, se cere :
a. marcaţi pe grafic această combinaţie şi explicaţi dacă este un punct de penurie sau
de risipă de resurse.
17
b. în ce condiţii aceste coordonate pot fi înscrise pe o curbă a posibilităţilor de
producţie?
Rezolvare:
Alimente1.
A
25 B
22
18 C
13 D
G(7;15)
7 E
H(2;7)
0 1 2 3 4 5
Fig.1 Frontiera posibilităţilor de producţie
2a. Curba posibilităţilor de producţie pune în evidenţă modul de utilizare a resurselor

economice rare pe termen scurt. Economia respectivă, într-un orizont scurt de timp, nu poate
realiza, în condiţiile date, combinaţia G(7;15), care reprezintă un punct de penurie de resurse.
Punctul H(2,7) reflectă o producţie mai mică decât cea realizată pe frontiera posibilităţilor de
producţie, este un punct de risipă a resurselor respective datorat fie utilizării parţiale a resurselor
de care se dispune, fie ca urmare a unor procedee şi tehnici ineficiente.
2b.Punctul G(7;15) poate fi atins pe termen lung, economia ţării respective producând o
cantitate mai mare din ambele bunuri, fie datorită progresului tehnic, investiţiilor, fie creşterii
cantităţilor din resursele disponibile.
18
Problemă propusă spre rezolvare:
În următorul tabel sunt prezentate posibilităţile de producţie într-o economie în care se
obţin doar două categorii de bunuri, bunuri de consum şi bunuri de investiţii:
Bunuri A B C D E F
Consum 50 42 36 26 14 0
Investiţii 0 1 2 3 4 5
Se cere:
a). Să se reprezinte grafic frontiera (curba) posibilităţilor de producţie;
b). Marcaţi pe grafic punctele de risipă de resurse, respectiv de penurie (lipsă) de resurse.
c). În ce condiţii punctul de penurie poate fi înscris pe o frontieră a posibilităţilor de
producţie?
19
TEORIA CONSUMATORULUI. CEREREA BUNURILOR

ECONOMICE
2.1. Obiective.....................................................................................................................20
2.2. Bunurile economice şi utilitatea.................................................................................21
2.2.1. Bunurile economice şi tipologia lor.............................................................21
2.2.2. Utilitatea economică....................................................................................22
2.3. Echilibrul consumatorului...........................................................................................26
2.3.1. Constrângerea bugetară. Dreapta bugetului.................................................26
2.3.2. Metode de determinare a echilibrului consumatorului...............................28
2.4. Cererea .......................................................................................................................30
2.4.1. Cererea: definire, legea cererii. Cererea tipică şi atipică............................30
2.4.2. Factorii de influenţă ai cererii......................................................................32
2.4.3. Elasticitatea cererii.......................................................................................34
2.5. Teste de autoevaluare .................................................................................................35
2.6. Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................................................38
2.7. Lucrare de control ......................................................................................................39
2.8. Rezumat .....................................................................................................................39
2.9. Bibliografie ................................................................................................................41
2.10. Probleme ..................................................................................................................41
2.1. Obiective

 Cunoaşteţi conceptele de utilitate, substituibilitate şi complementaritate
 Înţelegeţi procesul de maximizare a utilităţii
 Cunoaşteţi problematica relaţiei venit-consum
 Construiţi soluţii grafice pentru determinarea echilibrului consumatorului
 Interpretaţi rata marginală de substituire
 Identificaţi diferenţele dintre cantitatea cerută şi cerere
 Cunoaşteţi factorii determinanţi ai cererii
 Înţelegeţi intensitatea factorilor cererii
 Interpretaţi elasticitatea cererii în funcţie de venit, preţul bunului sau
preţul altor bunuri
20
2.2. Bunurile economice şi utilitatea
Funcţia obiectiv a oricărui consumator raţional o reprezintă maximizarea satisfacerii
nevoilor prin consumul de bunuri şi servicii.
2.2.1. Bunurile economice şi tipologia lor
Un bun reprezintă orice element al realităţii materiale sau spirituale apt să satisfacă o
nevoie.Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii.
După modul de obţinere a lor sau accesul la ele, bunurile pot fi: bunuri libere şi
bunuri economice. Bunurile libere sunt cele la care accesul este liber, ele sunt în cantităţi
corespunzătoare nevoilor, în condiţii determinate de timp şi de loc. Bunurile libere sunt utile şi
indispensabile omului. Bunurile economice sunt rezultat al activităţii de producţie. Principala
lor caracteristică o reprezintă raritatea. Producerea lor presupune un anumit efort sau cost
(resurse umane, resurse financiare, etc.) şi, implicit ele au un preţ. Tocmai de aceea pentru
bunurile economice accesul la ele este condiţionat de o contraprestaţie, care în economia de piaţă
îmbracă forma preţului plătit în schimbul bunului.
După forma lor materială, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale, sau
bunuri materiale (obiecte stabile, bunuri tangibile); bunuri necorporale sau bunuri nemateriale,
netangibile (servicii sau prestaţii); informaţii (licenţe, brevete, programe informatice). După
destinaţia lor, bunurile economice pot fi: bunuri de producţie (prodfactori) şi bunuri de
consum (satisfactori). După modul în care circulă sau ajung de la producător la consumator,
bunurile se împart în: bunuri marfare sau comerciale (acele bunuri economice care ajung de la
producător la consumator prin intermediul vânzării-cumpărării, la un anumit preţ); bunuri
nemarfare sau necomerciale (bunuri economice a căror producere presupune costuri, dar ajung
la consumator în mod gratuit, costurile fiind suportate de comunitate); bunuri mixte sau parţial
marfare (sunt cele care trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, preţul
formându-se atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi a unor măsuri de protecţie socială). După
relaţiile de interdependenţă între diferitele categorii de bunuri ele pot fi: a) bunuri
substituibile sau concurente (au capacitatea să satisfacă acelaşi tip de nevoi); b) bunuri
complementare (pot fi folosite doar împreună, deoarece numai prin combinarea lor se satisface
nevoia); După natura proprietăţii asupra bunurilor pot fi: a) bunuri publice (de care poate
beneficia, în principiu, oricine doreşte, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit) şi b) bunuri
private (la care accesul este limitat şi condiţionat).
21
Consumul poate fi definit ca un proces complex de utilizare a bunurilor pentru
satisfacerea nevoilor. În contextul analizei comportamentului consumatorului prezintă
semnificaţie consumul de bunuri de consum. Acesta la rândul său poate fi abordat după diferite
criterii: după natura bunurilor: consum de bunuri alimentare şi consum de bunuri nealimentare;
după durata consumului: consum de bunuri de folosinţă curentă şi consum de bunuri de folosinţă
îndelungată; după modalitatea de asigurare: consum de bunuri marfare sau autoconsum.
Consumul, în teoria şi practica economică, îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia utilitară (bunurile şi serviciile consumate sunt destinate satisfacerii
trebuinţelor umane);
2. funcţia socială, de mediere, de comunicare şi de integrare cu mediul în care
convieţuieşte individul (în general sunt acceptate normele impuse de simbolistica bunurilor, a
uzanţelor, tradiţiilor şi se poate stabili o poziţionare pe treapta ierarhiei sociale prin actul de
consum).
2.2.2. Utilitatea economică
Punctul de plecare în analiza utilităţii bunurilor îl reprezintă dubla determinare a acestora.
Orice bun are o determinare existenţială şi o determinare economică. Determinarea existenţială
este de natură să permită identificarea unor proprietăţi de natură fizică, materială sau
psihosenzorială proprii oricărui bun. Datorită determinării existenţiale lumea bunurilor este
eterogenă. Determinarea economică presupune relaţia de concordanţă dintre un bun şi o
nevoie, dar totodată impune luarea în considerare a faptului că producerea bunului înseamnă
consum de factori de producţie, deci un efort care conferă valoare economică bunului, valoare ce
îşi găseşte expresia monetară în preţ. Determinarea economică este însuşirea datorită căreia
lumea bunurilor economice poate fi considerată omogenă.
Termenul de util, utilitate semnifică ceea ce este de folos, necesar, care serveşte la ceva,
care prin întrebuinţare satisface o nevoie.
Determinarea existenţială permite definirea utilităţii sau a valorii de întrebuinţare, ca
utilitate tehnică. Ea reprezintă capacitatea unui bun sau serviciu de a satisface o nevoie. În acest
sens, utilitatea are un caracter obiectiv, deoarece un bun poate exista prin însuşirile sale chiar
dacă nu este nevoie de el.
Determinarea economică a unui bun permite definirea utilităţii economice, care
presupune raportarea utilităţii bunului la o nevoie, adică este condiţionată de aprecierea utilităţii
22
bunului şi implicit dorinţa de a-l obţine. Aprecierea utilităţii are un caracter eminamente
subiectiv şi depinde de raportul pe care fiecare consumator îl stabileşte între cantităţile
determinate din bunul respectiv şi nevoile sale în condiţii date de loc şi de timp. În acest sens,
importantă este intensitatea nevoii pe care o are consumatorul respectiv.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care speră că o va obţine un consumator
dat prin folosirea unei cantităţi (doze) determinate dintr-un anumit bun economic, în condiţii
determinate de loc şi de timp.
În funcţie de cantitatea de bunuri consumate la care se referă, utilitatea de care
beneficiază consumatorul poate fi privită ca:
- utilitate individuală (care exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare
unitate din bunul consumat);
- utilitate totală;
- utilitate marginală.
Utilitatea totală (UT) a unui bun oarecare X exprimă satisfacţia totală pe care un individ
o resimte prin consumarea unei anumite cantităţ(Q) din acest bun. adică UT este în funcţie de Q,
ceea ce matematic poate fi scris:
UT = f(Q),
Aceasta înseamnă că utilitatea totală este o sumă a utilităţilor individuale.
Utilitatea marginală (UMG), arată sporul de utilitate totală pentru un consumator atunci
când cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte cu o unitate şi se determină ca raport între
modificarea utilităţii totale (  UT) şi modificarea cantităţii bunului consumat(  Q), adică:
U T
U MG 
Q
Pe măsură ce individul consumă mai multe unităţi din bunul X, utilitatea totală va creşte,
însă cu o rată din ce în ce mai mică, deoarece utilitatea marginală scade treptat pe măsura
reducerii intensităţii nevoii. Utilitatea totală atinge un punct de maxim care indică punctul de
saturaţie. Utilitatea marginală scade pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată din bunul X,
devine zero(nulă) atunci când utilitatea totală este maximă şi semnifică faptul că s-a ajuns la
satisfacerea deplină a nevoii consumatorului. În continuare orice unitate din bunul X consumată
suplimentar ar produce insatisfacţii consumatorului, utilitatea marginală fiind negativă (fig.2.1).
23
Reprezentarea grafică a corelaţiei dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală privite în
dinamică (fig. 2.1.) poate fi evidenţiată astfel:
S
UT
UMG
I UT
bun X
O Qi
Qs UMG
Fig. 2.1. Interdependenţa dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Dinamica relaţiei dintre cantitatea consumată şi utilitatea ultimei unităţi consumate îşi
găseşte expresia în legea utilităţii marginale descrescătoare care arată că utilitatea marginală
resimţită din consumul succesiv de unităţi dintr-un bun descreşte, iar utilitatea totala creşte cu o
mărime descrescătoare până la punctul de saturaţie. Semnificaţia acestei legi se regăseşte şi sub
denumirea de „prima lege a lui Gossen”.
Consumatorul este capabil să stabilească, la un moment dat, un clasament al preferinţelor
sale cu privire la toate bunurile sau toate combinaţiile de bunuri menite să îi satisfacă nevoia.
Conform principiului raţionalităţii, consumatorul va căuta să-şi maximizeze satisfacţia stabilind
o relaţie de preferinţă între diferitele posibilităţi de consum care i se oferă, astfel încât este
evident că relaţia de preferinţă implică posibilitatea de comparare şi de ierarhizare a
eventualelor satisfacţii şi întocmirea unui anumit program de consum, ţinând cont de faptul că
bunurile pot fi substituibile, complementare sau concurente. Programul de consum, numit
uneori şi plan de consum sau coş de consum, cuprinde cantităţi de bunuri x, y ,z,...,w care asigură
consumatorului o anumită utilitate totală. Există programe de consum echivalente atunci când
ele îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, adică au aceeaşi utilitate agregată sau
totală. Luând în considerare un program de consum simplificat, cu două bunuri, într-un sistem de
axe XOY, pot fi reprezentate grafic (fig. 2.5.) o infinitate de programe de consum care exprimă
combinaţii între diferite cantităţi din bunurile x şi y. Toate combinaţiile care asigură acelaşi nivel
de satisfacţie, deci au aceeaşi utilitate totală se regăsesc pe aceeaşi curbă, numită curbă de
indiferenţă. Ştiut fiind că nivelul utilităţii totale este funcţie de cantitatea de bunuri consumate,
24
pe măsură ce curbele de indiferenţă se îndepărtează de origine sugerează niveluri tot mai ridicate
de utilitate totală.În planul xoy, totalitatea curbelor de indiferenţă, care semnifică grade diferite
de utilitate totală (U1 ,U2 ,U3 ) formează harta curbelor de indiferenţă. (fig. 2.2).
y U1 U2 U3
C
O x
Fig.2.2. Harta curbelor de indiferenţă
Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare de la stânga la dreapta, sunt paralele şi
convexe. Diferitele combinaţii de pe aceeaşi curbă de indiferenţă, exprimă faptul că pentru a
consuma o cantitate mai mare dintr-un bun, consumatorul trebuie să renunţe la o anumită
cantitate din celălalt bun, are loc un proces de substituire a unui bun cu altul.
Rata marginală de substituire (R.M.S.). constituie un instrument de analiză a
comportamentului unui consumator care, la un nivel dat al utilităţii totale, poate înlocui în
anumite proporţii bunul y cu bunul x sau invers. Ea se determină ca raport între modificările
cantitative ale celor două bunuri.
25
y
RMSy / x  
x
3 A
Y
B
2
C
1 X U
1 2 3 X
Fig. 2.3. - Rata marginală de substituire a bunurilor
Pentru a se asigura acelaşi nivel de utilitate agregată, trebuie ca utilitatea marginală ce se

realizează pe baza suplimentării consumului din bunul x (Umgx) să fie egală cu utilitatea
marginală la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y (Umgy).
U MG x  U MG y
,
astfel:
RMSy/x = Umx/Umy
2.3. Echilibrul consumatorului
2.3.1. Constrângerea bugetară. Dreapta bugetului
Întocmirea programului de consum nu are în vedere doar utilitatea bunurilor.
Maximizarea satisfacţiei, a utilităţii este restricţionată atât de nivelul preţului bunurilor cât şi de
venitul disponibil.
În reprezentare grafică, linia bugetară sau linia veniturilor, este o dreaptă care
delimitează zona combinaţiilor posibile privind cantităţile de bunuri ce pot fi achiziţionate în
funcţie de preţ şi mărimea venitului disponibil.
26
Construcţia grafică se bazează pe ipoteza că un consumator posedă venituri limitate pe
care îşi propune să le cheltuiască în totalitate pentru achiziţionarea unui set de bunuri ale căror
preţuri sunt date.
Ţinând seama de cantităţile cumpărate cheltuiala totală este dată de însumarea produsului
dintre preţurile şi cantităţile consumate din bunurile Xi. Ecuaţia bugetară, în forma generală,
n
PX i i
este dată de relaţia: V= i 1 .
Pentru două bunuri, ecuaţia bugetară este de forma:
V = PxX + PYY
Unde:
Px, PY = reprezintă preţurile celor două bunuri X şi respectiv Y
X, Y = reprezintă cantităţile consumate din cele două bunuri.
De unde se pot determina punctele de extrem ale dreptei bugetare, astfel:

dacă X =0 atunci Y = V/PY
iar dacă Y=0 atunci X = V/PX .
Dreapta bugetului reprezintă toate punctele corespunzătoare combinaţiilor dintre

produsele x şi y care utilizează tot venitul disponibil. Din punct de vedere grafic dreapta de buget
este reprezentă în fig. 2.4.
A
Y = V/PY
X = V/PX
X
Fig. 2..- Dreapta bugetară
27
2.3.2. Metode de determinare a echilibrului consumatorului
Consumatorul este în situaţie de echilibru atunci când în schimbul venitului disponibil şi
la preţuri determinate exogen obţine maxim de utilitate.
Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza prin două metode: grafică şi
analitică.
Prin metoda grafică - echilibrul consumatorului corespunzător maximizării utilităţii
este dat de punctul de tangenţă a dreptei bugetului la una din curbele de indiferenţă.
A
A
C
U2
Y’
U*
U1
0 B X
XI 1
fig.2.4 fig.1b
Fig. 2.5. – Echilibrul consumatorului
În fig. 2.5. sunt prezentate trei curbe de indiferenţă, U1, U2, UI şi dreapta de buget AB.
Punctul C este punctul de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă UI şi indică
echilibrul consumatorului. Punctul C este unic, el trebuie să fie situat în acelaşi timp, pe cea
mai îndepărtată curbă de indiferenţă în raport cu originea axelor, dar şi pe linia bugetară aferentă
venitului disponibil. În stare de echilibru, utilităţile marginale ale bunurilor cumpărate sunt
egalizate în toate modalităţile de folosire a venitului. Acest rezultat este cunoscut sub denumirea
de a doua lege a lui Gossen potrivit căreia în punctul de echilibru raportul utilităţilor
marginale este egal cu raportul preţurilor sau utilităţile marginale împărţite la preţuri sunt
egale. Punctul C, fiind situat în punctul de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă
UI, permite să se scrie egalitatea :
Umx p x Umx Umy
  
Umy py px py
28
Prin metoda analitică se urmăreşte maximizarea unei funcţii de utilitate de forma: Ut =
f(x,y) ţinând seama de constrângerea bugetară: V = xpx + ypy . Metoda analitică poate fi
abordată fie prin metoda substituţiei fie prin metoda multiplicatorului de tip Lagrange.
Determinarea echilibrului consumatorului prin metoda substituţiei utilizează scrierea

şi soluţionarea următorului program de consum ( 2.1).:
U (t) = f (x, y) - funcţia de utilitate cu două variabile, x şi y, ce trebuie maximizată
( 2.1.)
V  x  px  y  p y
- restricţia bugetară
Cum funcţia de utilitatea are două necunoscute se determină mai întâi una dintre acestea,
de exemplu necunoscuta y:
V  x  px
y
py
(2.2.)
Înlocuim în funcţia de utilitate necunoscuta y determinată prin relaţia 2.2. şi vom obţine:
V  x  px
U (t )  f ( x, )
py
(2.3.)
Pentru maximizarea funcţiei de utilitate (2.3.), trebuie verificate cele două condiţii
necesare şi suficiente pentru maximizarea unei funcţii, şi anume:
U’t (x) = 0
U’’t (x) < 0
Se fac calculele şi se obţin cantităţile consumate din fiecare bun (x şi y), şi se poate
verifica cu ajutorul celei de a doua ecuaţii.
Echilibrul consumatorului nu este static ci are un caracter dinamic deoarece: preferinţele
consumatorului se modifică permanent ceea ce se concretizează în atribuirea altor utilităţi
marginale pentru diferite doze din bunurile x şi y fapt care determină modificarea diferitelor
programe de consum; venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau scădea;
preţurile relative ale bunurilor x şi y cresc sau scad ceea ce modifică configuraţia dreptei
bugetului.
29
2.4. Cererea
2.4.1.Cererea: definire, legea cererii. Cererea tipică şi atipică
Cererea este definită drept totalitatea combinaţiilor dintre cantităţile de bunuri şi
servicii şi preţurile la care cumpărătorii doresc achiziţioneze respectivele bunuri sau servicii.
În condiţiile economiei de piaţă, satisfacerea nevoilor oricărui consumator se dovedeşte a
fi simultan un act raţional, legat de existenţa individuală şi socială a omului, dar şi un act
condiţionat, aflat sub influenţa unor factori, precum preţurile bunurilor şi mărimea venitului
disponibil. Datorită faptului că nevoile umane sunt nelimitate, iar o anumită dorinţă poate fi
satisfăcută numai la un anumit preţ şi în limita unui venit, se poate spune că indivizii îşi
întocmesc programul de consum astfel încât să îşi asigure satisfacţia maximă. Pornind de aici,
comportamentul consumatorului raţional este acela de a încerca să achiziţioneze bunurile
destinate satisfacerii nevoilor la preţuri cât mai mici. Mai mult, în condiţiile unui venit dat ca
mărime, cantităţile achiziţionate se vor reduce dacă preţurile cresc. Un asemenea comportament,
propriu consumatorului raţional, îşi găseşte expresia în legea cererii.
Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse) între cantitatea cerută
dintr-un anumit bun economic şi preţul acelui bun. La preţuri mai mari se achiziţionează
cantităţi mai mici, iar la preţuri mai mici, cantităţi mai mari. Legea cererii este expresia cererii
tipice, normale.
Realitatea dovedeşte însă că există şi situaţii în care comportamentul consumatorilor se
abate de la regula generală, sub influenţa anumitor factori. În acest caz, comportamentul lor îşi
regăseşte expresia în cererea atipică sau anormală. Se consideră că o cererea atipică poate fi
determinată de: efectul de anticipare, efectul de venit, efectul de demonstraţie sau de snobism,
efectul de informare incompletă.
Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii: a) efectul de
anticipare se manifestă atunci când se anticipează o creştere a preţului unui bun şi ca urmare va
creşte şi cantitatea cerută din bunul respectiv. În esenţă, acest comportament urmăreşte păstrarea
puterii de cumpărare în viitor, în condiţiile în care preţul bunului ar creşte conform anticipării; b)
efectul de venit se manifestă atunci când o reducere a preţului unui bun nu atrage după sine
creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Un asemenea comportament poate fi explicat fie
prin corelaţie cu gradul de satisfacere al nevoii, fie prin natura bunurilor; c) efectul de snobism ce
se manifestă în cazul unor consumatori care doresc să demonstreze prin obiceiurile de consum
30
că aparţin unei categorii sociale superioare şi achiziţionează bunuri din ce în ce mai scumpe , d)
efectul de informare incompletă. În lipsa unor informaţii mai bune, calitatea unor produse este
apreciată după preţ; e) o formă de cerere atipică se manifestă şi în cazul “paradoxului Giffen”.
Familiile paupere alocă cea mai mare parte din venit pentru achiziţionarea alimentelor de bază.
Creşterea preţului pentru aceste produse are ca efect, sporirea şi nu scăderea cererii pentru ele.
Cererea scade pentru alte bunuri, considerate a fi mai scumpe.
Comportamentul consumatorului şi implicit cererea exercitată prin programul de consum,
se găsesc sub influenţa interacţiunii dintre efectul de substituire(creşterea preţului unui bun
determină creşterea cantităţii cerute din alte bunuri ale căror preţuri nu au crescut) şi efectul de
venit( concretizat în sporirea puterii de cumpărare pentru alte bunuri în condiţiile în care
reducerea preţului unui bun nu atrage după sine şi creşterea cantităţii achiziţionate din bunul
respectiv). În funcţie de nivelul la care se exprimă, cererea pentru un bun, poate fi:
- cerere individuală care exprimă relaţia dintre cantitatea solicitată de un anumit
consumator şi preţul propriu al produsului(un consumator, un bun)
- cererea pieţei exprimă relaţia dintre cantitatea solicitată dintr-un bun la nivelul pieţei şi
preţul propriu al produsului(toţi consumatorii, un bun). Cererea pieţei se obţine prin însumarea
cererilor individuale.
- cererea pentru o anumită firmă se referă la segmentul de cerere a pieţei pe care îl
poate satisface o firmă prin vânzarea producţiei sale şi se exprimă prin venitul obţinut.
Din punct de vedere grafic relaţia se defineşte printr-o curbă care are panta
descrescătoare(fig.2.6).
P1
P2
P3
Q1 Q2 Q3 QD
Fig.2.6. - Funcţia de cerere individuală
31
Cererea şi cantitatea cerută nu se confundă. Cererea este întotdeauna un şir de preţuri
şi un şir de cantităţi pe care consumatorii pot să le cumpere la preţurile respective. Preţurile şi
cantităţile corespunzătoare lor formează baremul cererii. O deplasare de-a lungul şirului (curbei)
reprezintă o modificare a cantităţii. Modificarea cererii este asociată modificării întregului barem
al cererii, în sensul că la aceleaşi preţuri cantităţile cerute fie ar creşte fie ar scădea. Creşterea sau
scăderea cererii înseamnă în ultimă instanţă deplasarea întregii curbe spre dreapta sau spre
stânga.
Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este rezultatul schimbării
unor factori economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii cum sunt: modificarea
veniturilor băneşti ale consumatorului, modificarea nivelului preţului altor bunuri, modificarea
numărului de cumpărători, modificarea gusturilor (preferinţelor) consumatorilor, previziunii
privind evoluţia preţurilor şi veniturilor, posibilităţile de substituire a bunurilor, caracteristica
nevoii de satisfăcut etc.
2.4.2. Factorii determinanţi ai cererii.

Cererea rezultă din interacţiunea mai multor factori, dintre care determinanţi sunt:
nevoile de consum, preţurile bunurilor şi venitul disponibil al consumatorilor.
a. Nevoia socială
Nevoia de consum transformă cererea într-un act raţional. Ea este însă şi un act
condiţionat. În majoritatea cazurilor nevoile depăşesc posibilitatea de satisfacere, deci cererea se
situează de regulă sub nivelul nevoilor de consum. Această neconcordanţă ce există între nevoie
şi cerere se explică prin faptul că cererea este o categorie a pieţei, care se satisface prin actele de
vânzare-cumpărare, în timp ce nevoia de consum se poate manifesta şi acoperi într-o anumită
proporţie şi în afara pieţei, prin autoconsum sau poate rămâne nesatisfăcută
Între nevoia socială şi cerere există o relaţie directă, nevoia fiind izvorul cererii, dar nu
orice nevoie se poate transforma automat în cerere. Pentru ca nevoia să se transforme în cerere
sunt necesare venituri corespunzătoare şi disponibilitatea individului de a plăti preţul solicitat de
vânzător. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic prezintă importanţă doar cererea
solvabilă.
32
b. Preţul bunurilor
Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii. Se admite, în
general, că cererea tipică este o funcţie descrescătoare de preţ. Această relaţie inversă între
cantitatea cerută şi preţ rezultă din comportamentul raţional al consumatorului care urmăreşte
maximizarea utilităţii în limita venitului pe care-l are la dispoziţie
c. Veniturile consumatorilor
Oricât de intensă ar fi nevoia de consum ea poate fi satisfăcută doar atunci când există
venitul disponibil corespunzător. În lipsa veniturilor nevoia nu se transformă în cerere.
Curba lui Engel reprezintă locul geometric al tuturor combinaţiilor de consum care dau
consumatorului un nivel maxim de satisfacţie atunci când variază doar venitul disponibil. Ea
pune în evidenţă relaţia pozitivă dintre mărimea veniturilor şi mărimea cererii ( fig.2.7).
Venituri
VB
Curba
VA Engel
QA QB Cantitate
Fig. 2.7. – Curba lui Engel pentru bunuri normale
Din fig.2.7. se observă că în cazul bunurilor normale, atunci când venitul creşte va creşte
şi cererea şi invers, o scădere a venitului va determina o micşorare a cererii.
Pe lângă factorii determinanţi ai cererii sunt prezenţi şi alţi factori de influenţă:
gusturile şi preferinţele consumatorilor; numărul de consumatori şi structura acestora; preţul şi
disponibilitatea bunurilor substituibile; anticipaţiile privind dinamica preţului unitar; preţul
altor bunuri.
33
2.4.3. Elasticitatea cererii
Modificările produse de schimbarea preţurilor sau a altor factori independenţi, în cererea
unui produs, formează conţinutul conceptului de elasticitatea cererii.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este modificarea relativă a cantităţii cerute dintr-
un bun raportată la modificarea relativă a preţului acestuia, ceilalţi factori fiind consideraţi
constanţi.
Relaţia de calcul pentru determinarea coeficientului de elasticitate al cererii în funcţie de
preţ este:
EC/P = (Q/Q0):( P/P0) = (Q/P):(P0/Q0)
unde:
Q = cantitatea cerută = variabila dependentă
P = preţ = variabila independentă.
Q = variaţia cantităţii cerute
P = variaţia preţului
Q0 ,P0 = reprezintă cantitatea cerută şi preţul la momentul t0
Valorile pe care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ le poate lua sunt:
EC/p <-1 - cererea este elastică: cantităţile cerute se modifică în
sens contrar preţului dar mai intens.
EC/p =-1 - cererea este de elasticitate unitară: cantităţile cerute se
modifică în sens contrar preţului dar cu aceiaşi intensitate.
EC/p >-1 - cererea este inelastică: cantităţile cerute se modifică în sens
contrar preţului dar mai lent.
EC/p =0 - cererea este perfect inelastică: cantităţile cerute nu reacţionează
în nici un fel la modificarea preţurilor.
EC/p  - - cererea este perfect elastică: cantităţile cerute se modifică foarte
mult la o schimbare nesemnificativă a preţului.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit este reacţia cererii la variaţiile venitului unui
consumator, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi.
Relaţia dintre cerere şi venit este pozitivă. Ea poate fi apreciată prin coeficientul de
elasticitate al cererii în funcţie de venit. El exprimă un raport între proporţia modificării
34
cantităţii cerute şi proporţia modificării venitului. Coeficientul de elasticitate al cererii în
funcţie de venit se determină după relaţia:
EC/V = (Q/Q0) : (V/V0) = (Q/(V) * (V0/Q0)
unde:
Q = cantitatea cerută = variabila dependentă
V = venit = variabila independentă.
Q = variaţia cererii
V = variaţia venitului
Q0 ,V0 = reprezintă cantitatea cerută şi venitul la momentul t0
Valorile pe care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit le poate lua sunt:
EC/V >1 - cererea este elastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi
sens cu venitul dar mai intens (este caracteristică pentru bunurile de lux, pentru servicii de
instruire şi pentru bunuri de folosinţă îndelungată dincolo de un anumit prag al venitului).
EC/V =1 - cererea este de elasticitate unitară: cantităţile cerute se
modifică în acelaşi sens cu venitul şi cu aceiaşi intensitate (este caracteristică pentru bunurile
nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă) .
0 < EC/V <1 - cererea este inelastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi
sens cu venitul dar mai lent ( se întâlneşte la majoritatea bunurilor alimentare de bază care se
încadrează în categoria bunurilor de consum curent).
2.5. Teste de autoevaluare

Test de autoevaluare 2.2. (TA22)
1. Bunurile economice sunt:
a. bunuri care au preţ;
b. bunuri care nu au preţ;
c. bunuri pentru care nu se poate stabili un preţ;
2. Consumul poate îndeplini următoarele funcţii:

a. utilitară;
b. socială;
c. a+b;
35
3. Determinarea economică a utilităţii presupune:
a. identificarea unor proprietăţi de natură fizică;
b. concordanţa dintre un bun şi nevoi;
c. eterogenitatea bunurilor;
d. economisirea resurselor.
4. Utilitatea totală este:

a. utilitate individuală;
b. utilitate marginală;
c. utilitate generală;
d. o sumă a utilităţilor individuale.
5. Utilitatea marginală reprezintă:

a. utilitatea primei unităţi consumate;
b. utilitatea ultimei unităţi consumate;
c. utilitatea tuturor unităţilor consumate;
6. Atunci când utilitatea totală este maximă, utilitatea marginală este:

a. maximă;
b. minimă;
c. nulă;
d. egală cu utilitatea totală.
7. O curbă de indiferenţă este:

a. indiferentă la preţ;
b. indiferentă la venit;
c. indiferentă la consum;
d. o curbă corespunzătoare aceluiaşi nivel de utilitate.
8. Rata marginală de substituire a bunului X cu bunul Y semnifică::

a. cu cât trebuie să scadă consumul din X pentru a creşte consumul din Y cu o unitate;
b. cu cât trebuie să scadă consumul din Y pentru a creşte consumul din X cu o unitate;
c. a+b;

1. Maximizarea utilităţii este restricţionată de:
a. venitul disponibil;
b. nivelul preţurilor;
c. a+b;
2. Ecuaţia bugetului reprezintă:

a. suma dintre produsul preţurilor şi cantităţilor;
36
b. produsul dintre sumele preţurilor şi cantităţilor;
c. a+b;
3. Consumatorul este în situaţie de echilibru atunci când:

a. obţine minimul de utilitate;
b. obţine maximul de utilitate;
c. obţine maximul de cantitate;
d. obţine preţuri minime.
4. Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza prin:

a. metoda grafică;
b. metoda analitică;
c. a+b;
5. A doua lege a lui Gossen face referire la:

a. raportul utilităţilor totale;
b. raportul cantităţilor;
c. raportul veniturilor;
d. raportul utilităţilor marginale.
6. Metoda analitică de determinare a echilibrului consumatorului ţine seama de:

a. constrângerea de utilitate;
b. constrângerea bugetară;
c. constrângerea analitică;
d. constrângerea sintetică.
7. Maximizarea funcţiei de utilitate presupune că:

a. prima derivată a funcţiei este maximă;
b. a doua derivată a funcţiei este mai mare decât zero;
c. a+b;
8. Echilibrul consumatorului este:

a. static;
b. dinamic;
c. permanent;
d. nici una dintre situaţii.

1. Legea cererii semnifică:
a. o legătură directă între cantitatea cerută şi preţul unui bun;
b. o legătură inversă între cantitatea cerută şi preţul unui bun;
c. a+b;
37
2. Comportamentul atipic al cererii poate fi rezultat al unui efect de:

a. anticipare;
b. programare;
c. conceptualizare;
d. corectare.
3. Dintre factorii determinanţi ai cererii fac parte:

a. nevoia socială;
b. venitul consumatorilor;
c. preţurile altor bunuri;
d. a+b+c.
4. Curba Engel pune în evidenţă:

a. relaţia negativă dintre venit şi cerere;
b. relaţia negativă dintre venit şi preţ;
c. relaţia pozitivă dintre venit şi cerere;
d. relaţia pozitivă dintre venit şi preţ.
5. Dacă elasticitatea cererii în funcţie de preţ este mai mică decât -1 atunci:
a. cererea este elastică;
b. cererea este inelastică;
c. cererea are o elasticitate unitară;
6. În relaţia de calcul a elasticităţii cererii în funcţie de preţ, preţul este o variabilă:

a. interdependentă;
b. dependentă;
c. conjuncturală;
7. Dacă elasticitatea cererii în funcţie de venit este unitară înseamnă că:

a. coeficientul de elasticitate este egal cu zero;
b. coeficientul de elasticitate este egal cu unu;
c. coeficientul de elasticitate este egal cu doi;
8. În relaţia de calcul a elasticităţii cererii în funcţie de venit, venitul este o variabilă:

a. interdependentă;
b. dependentă;
c. independentă;
d. conjuncturală.
38
Răspunsuri la testul de autoevaluare TA21
Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns a c b d b c d a

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns c a b c d b d a

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns b a d c a d b c

1. Factorii determinanţi ai cererii
2.1. Rata marginală de substituire
2.2. Curba Engel
3. Datele din tab.1 pun în evidenţă relaţiile dintre cantitatea consumată din bunul X şi
utilitatea marginală (Umg) resimţită de un consumator al bunului respectiv:
Qn 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Utx 10 22 37 50 60 66 66 65 63
Se cere:
3.1. Determinaţi mărimea utilităţii marginale pentru fiecare nivel al consumului(Qn).
3.2. Care este nivelul cantităţii de bunuri consumate pentru care utilitatea totală este
maximă?
3.3. Să se reprezinte grafic curbele utilităţilor totale şi marginale.
2.8. Rezumat
Consumul reprezintă atât finalitatea cât şi motivaţia reluării activităţii economice.
Consumul, ca proces, este legat de satisfacerea nevoilor prin bunuri şi servicii; diversitatea
acestora permite structurarea lui după anumite criterii. Prin efectele sale, consumul îndeplineşte
nu numai o funcţie utilitară ci şi funcţii sociale.
Satisfacerea nevoilor de consum presupune prezenţa bunurilor şi aprecierea utilităţii lor.
În raport cu intensitatea nevoii şi măsura satisfacerii sale prezintă importanţă utilitatea totală şi
utilitatea marginală. Prin prisma utilităţii şi a satisfacerii nevoilor de consum, bunurile pot fi
39
privite ca bunuri complementare sau bunuri substituibile, rezultând de aici diferite forme ale
curbelor de indiferenţă, considerate ca expresie a funcţiei de utilitate. În acest context prezintă
importanţă cunoaşterea şi determinarea ratei marginale de substituire.
Echilibrul consumatorului presupune luarea în considerare a unui model economic având
ca funcţie obiectiv: maximizarea satisfacerii nevoilor, iar ca restricţii cu caracter economic:
nivelul preţurilor şi venitul disponibil. În metoda grafică de determinare a echilibrului
consumatorului, dreapta bugetului delimitează spaţiul bugetar care conţine toate soluţiile
posibile, dintre care doar una este cea corespunzătoare funcţiei de maximizare şi care este
considerată optimă. Calea analitică de rezolvare a modelului presupune folosirea metodei
substituţiei sau a metodei multiplicatorului Lagrange.
Dorinţa de satisfacere a nevoilor consumatorilor se regăseşte în cererea de bunuri şi
servicii. În condiţiile economiei de piaţă este luată în considerare doar cererea solvabilă. În mod
firesc, primul factor determinant al cererii este nevoia socială, prin dimensiunea şi structura sa,
dar şi prin nivelul la care se manifestă.
În condiţiile în care consumatorul este un adaptor de cantitate în limitele unui venit,
relaţia preţ – cantitate determină la rândul său cererea. Astfel, baremul cererii asociază cantităţi
şi preţuri permiţând construirea curbei cererii. Funcţia cererii este o funcţie de comportament şi
exprimă relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută pe fondul dorinţei de realizare a
echilibrului consumatorului.
Reacţia de adaptare a cererii la variaţiile preţului are intensităţi diferite şi defineşte esenţa
elasticităţii cererii funcţie de preţ. Studiul acesteia are ca punct de plecare coeficientul
elasticităţii directe şi identificarea formelor pe care le îmbracă. Pornind de aici, cererea în raport
cu elasticitatea poate fi normală, evidenţiind intensitatea adaptării cantităţii la preţ şi se regăseşte
între cele două extreme, definite de cererile particulare caracterizate prin inelasticitatea perfectă
şi elasticitatea infinită.
Un alt factor determinant al cererii este venitul consumatorilor, care prin dimensiunea lui
se constituie într-o limită. Relaţia dintre modificarea veniturilor şi cerere se regăseşte
reprezentată de curba Engel.
Preţurile altor bunuri se regăsesc printre factorii de care depinde cererea. Evidenţierea
influenţei lor presupune luarea în considerare a faptului că bunurile, obiect al cererii, pot fi
independente, substituibile sau complementare.
40
Alţi factori ce influenţează cererea pot fi de natură subiectivă: preferinţele sau
anticipaţiile consumatorilor, dar şi de natură obiectivă, precum conjunctura economică.
2.9. Bibliografie
2005 pg. 55-85, pg. 86-98, pg. 101-133;
Company, Londra,1991 pg.60-69, pg. 76-88, pg. 89-90;
3. Cismaş Laura – Consumul în teoria economică, Editura Mirton, Timişoara, 2004 pg. 50-
64, pg. 65-93;
4. Frois G. A.- Microeconomie, 3e edition, Economica, Paris, 1992 pg. 93-118, pg. 119-136;
5. Gherasim T. – Microeconomie, volumul 1, Editura Economică, Bucureşti, 1993 pg. 15-
52, pg. 69-127;
Economică, Bucureşti, 1998 pg. 63-69, pg. 70-89, pg. 90-94, pg. 70-89, pg. 95-116;
pg. 81-90, pg.140-166;
Economică,Bucureşti,1997 pg. 250-252;
67, pg. 100-123;
10. *** - Economie, ediţia a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005 pg. 56-71, pg. 92-
97.
2.10. Probleme
Probleme rezolvate
1. Datele din tab.1 pun în evidenţă relaţiile dintre cantitatea consumată din bunul X şi
utilitatea marginală (Umg) resimţită de un consumator al bunului respectiv:
Tab.1
Qn 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Umgn 10 11 12 15 10 6 0 -1 -2
Se cere:
a. Determinaţi mărimea utilităţii totale pentru fiecare nivel al consumului(Qn).
b. Care este nivelul cantităţii de bunuri consumate pentru care utilitatea totală este
maximă?
41
c. Să se reprezinte grafic curbele utilităţilor totale şi marginale.
REZOLVARE:
a. Pentru determinarea utilităţii totale se foloseşte formula utilităţii marginale Umg =

∆Ut/∆Q. De aici, ∆Ut = Umg * ∆Q. Se presupune că ∆Q = 1 şi astfel, Utn - Utn-1 = Umgn
(şi de aici, Utn = Umgn + Utn-1). În aceste condiţii, se poate construi un tabel (tab.2),
plecând de la premisa că dacă nu se consumă nici o unitate din bunul X atunci
consumatorul nu va resimţi nici o utilitate deci Ut1 = Umg1.
Tab.2
Qn 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Umgn 10 11 12 15 10 6 0 -1 -2
Utx 10 22 37 50 60 66 66 65 63
b. Pentru a răspunde la întrebare se apelează la corelaţia dintre dinamica utilităţii totale şi

a celei marginale, ştiut fiind că Utilitatea totală este maximă atunci cand utilitatea marginală este
egală cu zero. Din datele tabelului rezultă că această condiţie se verifică pentru Q=7, verificându-
se astfel semnificaţia primei legi a lui Gossen.
c. Pentru reprezentarea grafică, se trasează curbele utilităţii totale şi a utilităţii marginale,

pe axa 0x marcându-se cantitatea consumată (Qx) iar pe axa 0y marcându-se cifrele
corespunzătoare pentru utilitatea totală(Ut) şi respectiv utilitatea marginală(Umg).
2. Fie funcţia de utilitate a unui consumator U = x*y, unde x şi y sunt cantităţile

variabile a două bunuri. Consumatorul dispune de un venit egal cu 800 u.m. Preţul bunului X
este de 8 u.m., iar cel al bunului Y de 10 u.m. Se cere:
a. Să se determine cantităţile optime din produsele X şi Y, corespunzătoare echilibrului
consumatorului.
b. Care este rata marginală de substituire la nivelul de echilibru.
c. Reprezentaţi grafic soluţia problemei.
42
REZOLVARE:
a.Pentru determinarea cantităţilor optime din X şi Y (acea combinaţie de cantităţi din

bunurile X şi Y care oferă maximul de satisfacţie), se ia în considerare constrângerea bugetară,
potrivit căreia întreg venitul este cheltuit pentru a cumpăra cele două produse, adică V = x*px +
y*py. Înlocuind, se obţine 800 = x*8 + y*10. Dacă determinăm pe y în funcţie de x (y = 80 –
x*0,8) şi îl înlocuim în funcţia de utilitate U, se obţine o funcţie ce depinde exclusiv de x (U =
x*(80 – x*0,8). Utilizând condiţiile de maximizare a unei funcţii (prima derivată egală cu 0 şi a
doua derivată mai mică decât 0) obţinem ecuaţia 0 = 80 – x*1,6, de unde x = 50, şi y = 40. A
doua derivată este -1,6 care este evident mai mică decât 0, ceea ce înseamnă că soluţia obţinută
este valabilă. Aceasta înseamnă că, în limita venitului disponibil, programul de consum alcătuit
din 50 produse X şi 40 produse Y este cel ce asigură maximum de satisfacţie, adică se realizează
echilibrul consumatorului.
b. Rata marginală de substituire la nivelul echilibrului se determină pe baza celei de-a

doua legi a lui Gossen, ceea ce înseamnă că RMSx = 0,8 (px/py) şi RMSy = 1,25 (py/px).
c. Pentru reprezentarea grafică, se trasează în primul rând dreapta bugetului (prin

obţinerea a două puncte de intersecţie cu 0x şi cu 0y, dând succesiv valoarea 0 lui x şi lui y. Se
marchează punctul de echilibru, cu coordonatele obţinute anterior şi se trasează o curbă de
indiferenţă, constituită din toate combinaţiile care aduc aceeaşi utilitate, care este tangentă la
dreapta bugetului, în punctul de echilibru.
3. Cererea unui consumator pentru un anumit bun se exprimă prin următoarea relaţie:
Qx = 10 – px , unde px este preţul bunului X. Se cere:
a. Să se determine cantitatea cerută din bunul X dacă px este un număr întreg.
b. Să se traseze curba cererii individuale pentru bunul X.
c. Să se precizeze pentru care nivel al cantităţii (Qx) cererea înregistrează o elasticitate
unitară.
43
REZOLVARE:
a. Baremul cererii(cantităţile cerute în funcţie de preţ) se prezintă astfel:
px 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Qx 9 8 7 6 5 4 3 2 1
Ec/p - -0,1 -0,3 -0,43 -0,7 -1 -1,5 -2,33 -4
b. Curba cererii individuale se trasează reprezentând pe axa 0x cantitatea cerută (Qx) iar
pe axa 0y preţul(px).
c. Pentru a se preciza la care nivel al cantităţii cerute se înregistrează o elasticitate unitară,

se calculează coeficientul elasticităţii cerereii funcţie de preţ pentru fiecare nivel, utilizând relaţia
corespunzătoare. Conform datelor obţinute în tabelul anterior se înregistrează elasticitate unitară
la Q = 6.
f. Probleme propuse spre rezolvare

1. Datele din tab.1 evidenţiază relaţia dintre cantitatea consumată de un consumator
dintr-un bun X (QX) şi utilitatea totală (UTX) resimţită de acesta:
Tab. 1
QX 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
UTX 0 7 13 18 22 25 27 28 28 27
Determinaţi utilitatea marginală (UmgX) pentru fiecare situaţie, reprezentaţi grafic curbele
UTx şi UmgX indicând punctul de saturaţie al consumatorului. Interpretaţi datele din tabel.
2. Se dă funcţia de utilitate U= xy, unde x şi y reprezintă cantităţile variabile a două

bunuri. Preţurile bunurilor sunt PX = 600 u.m. şi PY = 300 u.m. Să se determine echilibrul
consumatorului (inclusiv, soluţia grafică), ştiind că acesta dispune de un buget de 2400 u.m. Care
este rata marginală de substituţie la echilibru?
44
3. Preţul unui bun este de 40 u.m., iar cererea pentru acest bun este de 200 bucăţi. Care va
fi cererea pieţei dacă preţul creşte la 50 u.m./bucată, iar coeficientul de elasticitate al cererii
pentru bunul respectiv în funcţie de preţ este egal cu 2?
4. Cererea pentru un produs se poate prezenta sub forma a trei funcţii: C 1 = 50-0,5p; C2 =
60 – 0,5p; C3 = 40 – 0,5p. Ştiind că, preţul unitar ia următoarele valori 10, 20, 30, 40, 50 u.m. să
se determine cantitatea cerută corespunzătoare fiecărui nivel al preţului. Reprezentaţi grafic cele
trei forme de cerere şi arătaţi semnificaţia lui C2 şi C3 faţă de C1.
45
TEORIA PRODUCĂTORULUI. COSTUL ŞI OFERTA

BUNURILOR ECONOMICE
3.1. Obiective.....................................................................................................................46
3.2. Combinarea factorilor de producţie............................................................................47
3.2.1. Definirea şi tipologia factorilor de producţie...............................................47
3.2.2. Eficienţa combinării factorilor de producţie............................................... 49
3.2.3. Randamentul factorilor de producţie pe termen scurt.................................50
3.2.4. Randamentul factorilor de producţie pe termen lung..................................52
3.2.5. Echilibrul producătorului.............................................................................53
3.3. Costul de producţie.....................................................................................................55
3.3.1. Costul: concept şi forme...............................................................................55
3.3.2. Costurile de producţie pe termen scurt şi costurile
de producţie pe termen lung ..................................................................................57
3.4. Oferta bunurilor economice........................................................................................63
3.4.1. Oferta şi funcţia ofertei................................................................................63
3.4.2. Elasticitatea ofertei.......................................................................................65
3.4.3. Relaţia dintre costurile de producţie pe termen scurt
şi oferta la firmă ....................................................................................................66
3.5. Test de autoevaluare...................................................................................................68
3.6. Răspunsuri la testul de autoevaluare...........................................................................71
3.7. Lucrare de control.......................................................................................................72
3.8. Rezumat......................................................................................................................72
3.9. Bibliografie.................................................................................................................73
3.10. Probleme...................................................................................................................74
3.1. Obiective

 Identificaţi factorii de producţie
 Analizaţi posibilităţile de combinarea a factorilor de producţie
 Cunoaşteţi conceptul de productivitate a factorilor de producţie
 Înţelegeţi graficul randamentelor factorilor de producţie
 Determinaţi echilibrul producătorului
 Înţelegeţi costurile de producţie
 Utilizaţi diagrama costurilor
 Identificaţi pragul de închidere şi cel de rentabilitate
46
 Înţelegeţi mecanismul ofertei bunurilor economice
 Determinaţi factorii ce influenţează oferta
3.2. Combinarea factorilor de producţie

3.2.1. Definirea şi tipologia factorilor de producţie
Satisfacerea nevoilor consumatorilor presupune procesul producţiei de bunuri, ca un
proces de combinare a factorilor de producţie. Factorii de producţie reprezintă acele resurse
care sunt utilizate şi consumate în procesul producerii bunurilor.
În accepţiunea clasică, factorii de producţie sunt: munca, natura (pământul şi resursele
naturale) şi capitalul. Munca şi natura se consideră factori primari sau originari, orice activitate
economică având ca punct de plecare relaţia dintre om şi natură, ca activitate umană de
desprindere a resurselor din mediul lor natural. Capitalul este un factor derivat, el fiind rezultatul
unor procese de producţie ulterioare.
Se consideră că în prezent a apărut o categorie nouă de factori de producţie, numită
neofactori din care fac parte: informaţia, tehnologiile moderne de producţie, capacitatea de
întreprinzător, managementul marketingul etc.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop,
prin care omul creează bunuri utilizând mijloace de producţie şi valorificându-şi propria forţă
de muncă. Forţa de muncă poate fi definită ca ansamblul aptitudinilor fizice şi intelectuale de
care dispune organismul viu al omului şi care pot fi valorificate în procesul muncii. Munca este
considerată factorul de producţie activ şi determinant. Doar prin muncă este posibilă
combinarea factorilor de producţie şi crearea de noi bunuri.
În economia de piaţă, factorul de producţie muncă poate fi achiziţionat de producător la
un preţ reprezentat de salariul plătit lucrătorului pentru contribuţia sa la realizarea producţiei.
Salariul este în acelaşi timp venitul lucrătorului şi cheltuiala producătorului. Salariul reprezintă
în expresie monetară consumul factorului muncă.
Pământul, denumit adesea resursă naturală, este utilizat în sens larg, incluzând nu numai
terenul cultivat de fermieri sau cel destinat construcţiilor de locuinţe şi clădiri în oraş, dar şi toate
celelalte daruri ale naturii: apa, aerul, pădurile, zăcămintele minerale, regimul de precipitaţii,
temperatura şi fertilitatea solului. Se impune utilizarea raţională şi integrală a pământului şi a
resurselor naturale, respectând legile proprii mediului natural, protejându-l.
47
Preţul pe care un producător îl plăteşte pentru folosirea pământului este reprezentat de
rentă. Ea este în ultimă instanţă un preţ plătit proprietarului funciar pentru dreptul de a folosi
pământul şi reprezintă expresia monetară a cheltuielii ocazionate de folosirea în procesul de
producţie a acestui factor.
Capitalul, în calitate de factor de producţie, cuprinde totalitatea bunurilor create de om şi
folosite pentru a produce alte bunuri şi servicii, destinate vânzării pe piaţă. Bunurile ce formează
capitalul factor de producţie poartă şi denumirea de bunuri de producţie, mijloace de producţie
sau capital tehnic. Semnificaţia noţiunii de capital poate fi asociată şi banilor investiţi într-o
afacere. Capitalul în formă bănească nu este însă factor de producţie, el este doar o resursă
absolut necesară pentru achiziţionarea factorilor de producţie.
În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie, de modul în care se consumă
şi de modul în care se înlocuiesc, componentele capitalului tehnic se pot grupa în capital fix şi
capital variabil. Capitalul fix – este format din acele bunuri (maşini, utilaje, instalaţii,
echipamente de producţie, sisteme informatice de producţie, clădirile şi construcţiile destinate
activităţilor economice, etc.) care participă la mai multe procese de producţie, se consumă în
mod treptat şi se înlocuiesc după mai multe cicluri de producţie. Capitalul circulant – este format
din acele bunuri (materii prime, materiile auxiliare, combustibilul, semifabricatele, energia, etc.)
care participă la un singur ciclu de producţie, se consumă integral într-un ciclu de producţie şi se
înlocuiesc după fiecare ciclu de producţie. Capitalul fix este supus uzurii fizice şi morale. Uzura
fizică înseamnă pierderea treptată a proprietăţilor tehnico-funcţionale ale capitalului fix, atât ca
urmare a folosirii, cât şi ca urmare a acţiunii distructive a factorilor naturali. Uzura morală se
datorează efectelor promovării progresului tehnic şi condiţiilor pieţei, astfel încât, capitalul fix
aflat în funcţiune se consideră depreciat moral în raport cu bunurile de producţie noi, mai
performante şi/sau mai ieftine.
Consumul de capital circulant şi în expresie monetară, el va fi reprezentat de ansamblul
cheltuielilor făcute de producător pentru achiziţionarea şi utilizarea capitalului circulant într-un
ciclu de producţie. Consumul capitalului fix îşi găseşte expresia monetară în amortizare. Ea
poate fi definită ca suma de bani corespunzătoare părţii de capital fix consumat într-un ciclu de
producţie. Amortizarea mai poate fi definită şi ca un proces de recuperare treptată a valorii
elementului de capital fix de-a lungul duratei de funcţionare. Dacă se consideră un ciclu de
48
producţie cu durata de un an, amortizarea ce va trebui recuperată anual prin intermediul costului
de producţie, va fi în funcţie de valoarea capitalului fix şi de durata de funcţionare a acestuia.
Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a producătorului o
constituie asigurarea unei combinări optime a factorilor de producţie. Pentru realizarea
acestei funcţii trebuie luată o decizie prin care să se atingă obiectivul de maximizare a cantităţii
de bunuri produse cu un volum dat al cheltuielilor de producţie sau obţinerea unui anumit volum
de producţie cu cheltuieli minime.
Combinarea optimă a factorilor de producţie nu poate face abstracţie de
complementaritatea şi de posibilitatea de substituire a lor. Complementaritatea presupune
faptul că într-un proces de producţie rezultatele pot fi obţinute doar dacă un factor de producţie
este asociat cu un altul în condiţii cantitative şi calitative specifice. Substituirea este procesul
prin care se înlocuieşte o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate
determinată din alt factor, menţinându-se volumul producţiei.
Munca poate fi substituită prin capital, dar întotdeauna munca va fi complementară
oricărui factor de producţie. Ceea ce diferă este proporţia substituirii.
3.2.2. Eficienţa combinării factorilor de producţie
Eficienţa este expresia relaţiei dintre efect şi efort. Eficienţa producţiei se înscrie în sfera
de cuprindere a eficienţei economice. Ea vizează în principal eficienţa utilizării factorilor de
producţie.
Utilizarea factorilor de producţie presupune combinarea acestora. Modalităţile de
combinare sunt determinate în primul rând de natura bunurilor şi de specificul tehnologiilor de
fabricaţie. În acest sens se poate afirma că funcţia de producţie este o funcţie tehnică şi
tehnologică, generatoare de costuri şi astfel devine o funcţie economică.
Necesitatea combinării eficiente a factorilor de producţie are o dublă determinare: în
primul rând, la nivelul interesului social, nevoia de economisire a resurselor atrase în circuitul
economic, ştiut fiind că ele au un caracter limitat şi în al doilea rând, la nivelul interesului
individual, dorinţa oricărui producător de a-şi maximiza profitul.
Cei mai semnificativi indicatori de eficienţă a utilizării factorilor de producţie sunt
productivitatea(W) şi randamentul factorilor de producţie.
În cazul productivităţii, ca indicator de eficienţă, efortul este reprezentat de factorii de
producţie exprimaţi în unităţi natural-materiale sau în unităţi monetare. Efectul este reprezentat
49
de producţia obţinută cu ajutorul factorilor respectivi şi poate fi exprimată în unităţi natural-
materiale sau în unităţi monetare. În cazul eterogenităţii producţiei şi a factorilor, exprimarea lor
unitară presupune utilizarea unităţilor monetare.
Productivitatea poate fi privită ca productivitate parţială, a unui singur factor de
producţie, sau ca productivitate globală, a tuturor factorilor de producţie.
Productivitatea este expresia sintetică a eficienţei factorilor de producţie utilizaţi.
Randamentul se consideră a fi expresia eficienţei factorilor de producţie consumaţi.
Productivitatea poate fi determinată ca productivitate medie (Wme), raportând
producţia (Q) la factorul (F) sau la factorii de producţie utilizaţi (∑F) sau ca productivitate
marginală (Wmg) raportând sporul de producţie (∆Q) la sporul factorului (∆F) sau sporul sumei
factorilor(∆∑Fi .
Din punct de vedere al eficienţei economice, combinarea factorilor de producţie prezintă
particularităţi privind variabilitatea acestora în raport cu timpul economic. Din punct de vedere
economic, în termenul scurt un factor de producţie este fix, iar modificarea producţiei se obţine
prin creşterea sau descreşterea factorilor variabili. Pe termen lung, orice creştere a producţiei
antrenează creşterea tuturor factorilor de producţie.
3.2.3. Randamentul factorilor de producţie pe termen scurt
Termenul scurt presupune acel timp economic, diferit de cel astronomic, în care
volumul producţiei se poate modifica prin variaţia unora dintre factori în limita admisă de
factorul fix. Factorul de producţie fix poate fi considerat capitalul fix (componentă a capitalului
tehnic) care determină capacitatea de producţie a întreprinderii, iar factorii de producţie variabili
sunt factorul muncă şi elementele capitalului circulant.
Analiza combinării factorilor de producţie pe termen scurt se bazează pe următoarele
premise:
- procesul de producţie presupune combinarea a doi factori complementari, munca(L) şi
capitalul(K). ceea ce se poate exprima prin funcţia de producţie: Q = f (K, L)
- unul din factori este fix iar celălalt variabil
Pornind de aici, randamentele factorilor pe termen scurt sunt randamente factoriale sau
randamente de substituire a factorilor de producţie.
În aceste condiţii, producţia creşte pe măsură ce se consumă cantităţi suplimentare din
factorul variabil ce se adaugă la factorul fix. Relaţiile dintre creşterea producţiei şi dinamica
50
randamentelor factorului variabil pot fi evidenţiate urmărind reprezentările grafice ale curbelor
corespunzătoare lor (fig.3.1.).
Producţie
totală
L
Q
I II III IV
A
Productivitate
marginală
Productivitate
B medie
L
C
Fig.3.1.- Creşterea producţiei şi dinamica randamentelor
Din fig. 3.1. se observă că la început producţia creşte într-o proporţie mai mare decât
sporul factorului variabil. Dincolo de o anumită limită (I) creşterile sunt din ce în ce mai mici, iar
producţia totală în creştere atinge un punct de maxim(M). Creşterea în proporţii diferite a
producţiei totale se datorează dinamicii productivităţii marginale a factorului variabil, care la
început este crescătoare, atinge un punct de maxim şi apoi înregistrează o descreştere, astfel încât
pentru producţia totală maximă, randamentul marginal al factorului variabil este egal cu zero.
Nivelul maxim al productivităţii marginale se atinge pentru un volum de producţie mai mic decât
cel al productivităţii medii, mai mult, productivitatea marginală în scădere egalează
productivitatea medie în punctul său de maxim. Cu alte cuvinte, eficienţa maximă a combinării
51
factorilor de producţie pe termen scurt este atinsă pentru acel volum de producţie pentru
care: Wmg = Wme
Din fig. 3.1. se observă că cele trei curbe ating punctul de maxim una după alta: mai întâi
curba productivităţii marginale în punctul de inflexiune S al curbei producţiei totale Q, adică
unde ea trece de la o creştere progresivă la una degresivă; apoi curba productivităţii medii, în
punctul în care ea este egală cu productivitatea marginală. În sfârşit, curba producţiei totale
atinge un maxim în punctul în care productivitatea marginală este egală cu zero. Situaţia din faza
I şi IV (ineficienţă) se explică printr-un consum deosebit de disproporţionat al factorilor; în faza
primă prin risipa utilizării factorilor constanţi, iar în ultima prin risipa factorilor variabili.
Randamentele factoriale sunt randamente proprii termenului scurt şi sunt analizate
luând în considerare dinamica productivităţii marginale, care în funcţie de proporţia modificării
cantitative a factorului variabil în raport cu factorul fix, poate fi descrescătoare, constantă sau
crescătoare. Legea randamentelor nonproporţionale exprimă faptul că în condiţiile în care, pe
termen scurt, are loc combinarea dintre un factor de producţie fix şi ceilalţi variabili,
randamentele sunt la început crescătoare, ating un punct de maxim ca apoi să devină
descrescătoare. Nivelul maxim al randamentului exprimă cea mai eficientă variantă a combinării
factorilor de producţie.
Legea randamentelor nonproporţionale evidenţiază faptul că într-un proces de producţie
cu un factor fix şi ceilalţi variabili, factorii de producţie nu sunt perfect substituibili şi tocmai de
aceea sunt întotdeauna, într-o anumită măsură, complementari.
Analiza randamentelor factoriale este de natură să evidenţieze faptul că ipoteza de
eficienţă a combinării factorilor de producţie pe termen scurt se verifică pentru nivelul maxim
al productivităţii medii, în timp ce ipoteza de raţionalitate se verifică pentru valorile
descrescătoare ale productivităţii marginale, până atinge nivelul zero.
3.2.4. Randamentul factorilor de producţie pe termen lung
Din punct de vedere economic, semnificaţia termenului lung este legată de faptul că toţi
factorii de producţie sunt variabili, ceea ce înseamnă că sunt necesare cheltuieli destinate sporirii
stocului de capital fix, adică investiţii.
În acest context, randamentele asociate modificării scării întreprinderii pe termen lung,
sunt randamente de scară sau de dimensiune. Dinamica lor (fig.3.2.) este de natură să
evidenţieze dimensiunea optimă a capacităţii de producţie pe termen lung.
52
W
Q
Q0
Fig. 3.2.- Dinamica randamentelor de scară

Creşterea dimensiunii capacităţii de producţie până la un anumit nivel este caracterizată
de randamente crescătoare. Ele se datorează economiilor de scară, ca rezultat al faptului că
anumite cheltuieli,(care pe termen scurt sunt constante, corespunzând unei anumite dimensiuni a
capacităţii de producţie), pe termen lung, odată cu creşterea dimensiunii capacităţii de producţie,
fie nu se modifică, fie cresc, dar într-o proporţie mai mică. Randamentele de scară ating un punct
de maxim, ca apoi să devină descrescătoare pe măsură ce capacitatea de producţie creşte.
Descreşterea randamentelor de scară pe măsură ce capacitatea de producţie depăşeşte un anumit
nivel, (ce tinde spre gigantism), se datorează dezeconomiilor de scară. Ele sunt rezultatul faptului
că dincolo de o anumită dimensiune a capacităţii de producţie o serie de cheltuieli( din categoria
celor care pe termen scurt sunt constante), cresc într-o proporţie mai mare decât cheltuielile
suplimentare antrenate de creşterea capacităţii de producţie.
Dimensiunea optimă a capacităţii de producţie este cea care corespunde nivelului
maxim al randamentelor de scară, adică cea mai eficientă combinare a factorilor de producţie
pe termen lung.
3.2.5. Echilibrul producătorului
Realizarea producţiei presupune luarea în considerare a faptului că producătorul are o
multitudine de variante de combinare a factorilor de producţie. Pentru determinarea situaţiei de
echilibru al producătorului se poate utiliza: metoda grafică şi metoda analitică
a. Metoda grafică
Pentru simplificare, se presupune că producţia poate fi obţinută utilizând doi
factori de producţie substituibili munca(L) şi capitalul(K).Soluţia grafică a echilibrului
producătorului se determină cu ajutorul curbelor de producţie(izocuante) şi dreptei de izocost.
53
Izocuantele sau curbele de producţie reprezintă toate combinaţiile de factori de
producţie care permit obţinerea aceluiaşi nivel de producţie. Ansamblul de izocuante ce pot fi
înscrise pe acelaşi sistem de axe formează o hartă a izocuantelor(fig.3.3). Se observă că, cu cât
izocuanta este mai îndepărtată de origine cu atât nivelul de producţie este mai mare: Q2> Q1> Q0.
L Q0 Q1 Q2
K
Fig. 3.3- Harta izocuantelor
Proprietăţile esenţiale ale izocuantelor se referă la faptul că ele sunt curbe

descrescătoare, convexe în raport cu originea şi nu se intersectează. Ele evidenţiază posibilitatea
de combinare a factorilor prin substituire.
Rata marginală de substituţie tehnică (RMTS) exprimă raportul în care factorii de
producţie se substituie atunci când au loc deplasări de-a lungul unei izocuante, astfel încât
nivelul producţiei să rămână constant. Într-un punct al izocuantei RMTS este egală cu raportul
invers al productivităţilor marginale a factorilor de producţie în acest punct.
Pornind de la ipoteza că factorii de producţie utilizaţi de producător sunt cumpăraţi,
cheltuielile pe care le face producătorul pentru a-şi procura factorii de producţie se reflectă în
costurile sale. Dreapta de izocost reprezintă ecuaţia bugetului producătorului care utilizează
toate resursele de care dispune, pentru producerea bunurilor, în condiţiile unor preţuri date ale
factorilor de producţie.
Forma generală a unei drepte de izocost este:
CT = PK K+ PLL
unde: PK , PL = reprezintă preţul factorului capital (K) şi respectiv preţul factorului muncă (L),
cele două preţuri fiind date şi deci constante
54
K, L = reprezintă cantităţile utilizate din cei doi factori de producţie
CT = cheltuielile totale, reprezintă bugetul disponibil al producătorului.
Starea de optim al producătorului conform metodei grafice, este reprezentată de punctul de
tangenţă dintre dreapta de izocost şi una dintre izocuante (fig.3.4). El reprezintă punctul de
echilibru al producătorului.
L
Q0 Q1 Q2
A
B K
Fig. 3.4- Echilibrul producătorului-metoda grafică

În punctul de echilibru E se poate formula următoarea regulă de gestiune: maxim de
producţie în limitele resurselor disponibile.
b. Metoda analitică
În cadrul metodei analitice echilibrul producătorului presupune soluţionarea modelului
economico-matematic având ca funcţii-obiectiv fie maximizarea producţiei pentru un nivel dat
al costului total, fie minimizarea costului total pentru un nivel dat al producţiei, fie
maximizarea profitului.
3.3. Costul de producţie
3.2.1. Costul: concept şi forme
Semnificaţia conceptului de cost este multiplă, dar în contextul analizei
comportamentului producătorului prezintă importanţă semnificaţiile puse în corelaţie cu
activitatea de producţie.
În sens restrâns, costul producţiei sau costul de producţie poate fi definit ca expresia
monetară a consumului factorilor de producţie utilizaţi în procesul de fabricaţie a produselor.
În sens mai larg, costul poate fi abordat ca un cost al producătorului şi poate fi definit
ca ansamblul cheltuielilor efectuate de producător până când producţia ajunge ca ofertă pe
piaţă. Această definiţie are în vedere faptul că producătorul face şi cheltuieli de aprovizionare,
55
cheltuieli de desfacere, pe lângă cele de fabricaţie sau de producţie. Costul de producţie poate fi
privit şi ca un cost de oportunitate. În acest caz el se consideră a fi un cost al alegerii, al opţiunii
şi mărimea lui este dată de costul alternativei la care se renunţă, fiind totodată costul alternativei
ce asigură o valorificare maximă a factorilor de producţie.
Diversitatea bunurilor şi a proceselor de fabricaţie este de natură să determine o
diversitate a nivelului şi structurii costurilor de la un bun la altul, dar şi de la un producător la
altul.
Structura costurilor poate fi analizată în funcţie de mai multe criterii. Astfel:
- după natura factorilor de producţie
Costul total = Cheltuieli materiale + Cheltuieli salariale
- după natura activităţilor desfăşurate de producător
Costul total = Cheltuieli de fabricaţie + Cheltuieli de desfacere
- după natura elementelor de cheltuieli
Costul total = Cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, combustibil, apă,
amortizări, salarii şi contribuţii asupra salariilor şi alte cheltuieli.
- după variaţia în raport cu modificarea producţiei
Costul total = Costuri fixe + Costuri variabile
- după natura proprietăţii asupra factorilor de producţie utilizaţi
Costul total = Costuri explicite + Costuri implicite
Conceptul de cost complet comercial are semnificaţia unui cost economic, ce se
consideră a fi un cost concurenţial care are în structura sa costul contabil (costuri explicite) şi
profitul normal (costuri implicite). Costurile explicite se datorează preţurilor (remuneraţiilor)
factorilor de producţie achiziţionaţi de la terţi, în timp ce costurile implicite reprezintă
remuneraţiile cuvenite factorilor de producţie aflaţi în proprietatea producătorului şi utilizaţi în
activitatea de producţie.
În acest context, având în vedere corelaţia generală potrivit căreia orice preţ are în componenţa
sa cost şi profit poate fi prezentată în fig.3.5.:
56
Preţ
Cost concurenţial Profit economic
Costuri explicite + Costuri implicite
Cost contabil + Profit normal
Cost + Profit (în cea mai largă accepţiune)
Preţ
Fig.3.5 – Cost, preţ, profit- semnificaţii şi corelaţii
Analiza costurilor se poate face la nivel global prin indicatorul cost total sau prin costul unitar
sau pe unitatea de produs determinat sub forma costului mediu sau a costului marginal(al ultimei
unităţi produse). La oricare din nivelurile de determinare pot fi identificate diferite structuri.
Prin nivelul şi structura lor, costurile au o dublă natură: pe de o parte reflectă consumul
de factori de producţie, iar pe de altă parte, exprimă suma remuneraţiilor factorilor de producţie.
Pornind de aici rezultă şi dubla funcţie a costurilor: de mijloc de evidenţă şi de mijloc de
recuperare a cheltuielilor, prin intermediul preţurilor de vânzare.
3.3.2. Costurile de producţie pe termen scurt şi costurile de producţie pe
termen lung
Comportamentul producătorului poate fi caracterizat din punct de vedere economic prin
prisma deciziilor sale, având ca premise definitorii raţionalitatea sa şi obiectivul de maximizare
a profitului.
Analiza costurilor de producţie serveşte la fundamentarea deciziilor producătorului. Dacă
se iau în considerare condiţiile interne, proprii întreprinderii, deciziile se referă la combinarea
optimă a factorilor de producţie şi dimensiunea optimă a întreprinderii. Dacă
întreprinzătorul ia în considerare şi influenţa mediului extern întreprinderii şi în special relaţia
cu piaţa, deci nivelul dat al preţului, deciziile se referă la dimensionarea ofertei şi la
încadrarea în limita nivelului costului mediu pe ramură(echilibrul ramurii).
57
Contextul în care se face această analiză impune delimitarea între termenul scurt
(perioada scurtă) şi termenul lung (perioada lungă) prin prisma semnificaţiei lor economice
legată de variabilitatea factorilor de producţie şi randamentele asociate lor.
Este evident că există o relaţie negativă între randamente şi costuri. Atunci când
randamentele sunt crescătoare şi costurile sunt descrescătoare, se verifică ipoteza de eficienţă a
combinării factorilor de producţie, în timp ce randamentele descrescătoare şi costurile
crescătoare presupun o limită până la care se verifică ipoteza de raţionalitate.
Pe termen scurt, costul total (CT) poate fi exprimat ca o funcţie de producţie (Q),
potrivit căreia:
CT = f(Q)
sau în mărime absolută, pornindu-se de la structura specifică termenului scurt, când costul total
cuprinde costuri fixe (CFT) şi costuri variabile (CVT):
CT = CFT + CVT
Costul fix total(CFT) este expresia monetară a acelor elemente de cost care nu se
modifică odată cu creşterea sau descreşterea volumului producţiei.
După natura activităţilor care le generează, structura costului fix total cuprinde: cheltuieli
generale de producţie, cheltuieli generale de distribuţie, cheltuieli generale de administraţie, etc.
După natura elementelor componente, costurile fixe totale pot fi grupate în cheltuieli
materiale indirecte (amortizarea capitalului fix, cheltuieli materiale pentru reparaţii, energia şi
combustibilul pentru iluminat şi încălzire etc.) şi cheltuieli pentru salarizarea personalului
administrativ şi de conducere.
Costurile variabile totale (CVT) se caracterizează prin faptul că se modifică odată cu
modificarea producţiei, în acelaşi sens, dar nu întotdeauna în aceeaşi proporţie. Astfel,
modificarea costurilor variabile totale poate fi mai mult decât proporţională, strict proporţională
sau mai puţin decât proporţională în raport cu modificarea producţiei.
Costul total mediu(CTme) este un cost unitar în sensul că el exprimă în unităţi monetare
costul pe unitatea de produs. El poate fi exprimat ca o funcţie de producţie
CT me = f(Q) / Q
f (Q)
CTme 
Q
sau poate fi determinat în mărime absolută, ca un raport între costul total şi volumul producţiei
58
CTme = CT / Q
CT
CTme 
Q
Costul fix mediu ( CFme) se determină ca raport între costul fix total (reprezentat de o
constantă în funcţia costului total) şi volumul producţiei
CFme = CFT/Q
Pornind de aici, este evident faptul că, pe măsura creşterii producţiei, costul fix mediu are
o tendinţă de scădere.
Costul variabil mediu (CVme) poate fi exprimat ca o funcţie de producţie sau ca raport
între costul variabil total şi volumul producţiei
CVme = CVT/Q
Modificarea costului variabil mediu în raport cu producţia poate avea tendinţe diferite în
funcţie de proporţionalitatea modificării costului variabil total. De exemplu, costul variabil
mediu are o tendinţă crescătoare atunci când costul variabil total creşte într-o proporţie mai mare
decât producţia, rămâne constant atunci când creşterile sunt strict proporţionale şi înregistrează o
tendinţă descrescătoare atunci când costul variabil total creşte într-o proporţie mai mică decât
producţia.
Costul marginal (Cmg) poate fi definit drept modificarea costului total generată de
creşterea volumului producţiei cu o unitate. Altfel spus, costul marginal este costul ultimei
unităţi din bunul produs. În mărime absolută el se determină ca raport între modificarea costului
total ( CT) şi modificarea producţiei (Q)
Cmg = CT/ Q
Costul marginal poate fi exprimat şi ca o funcţie de producţie, prin derivata de ordinul
întâi a funcţiei costului total sau a funcţiei costului variabil.
Cmg = ( f(Q))I
Corelaţiile dintre diferitele categorii de costuri pot fi evidenţiate luând în considerare
reprezentările grafice ale funcţiilor asociate. Într-o analiză simplificată, (fig.3.6.) costul total
poate fi exprimat printr-o funcţie liniară de producţie. În acest caz costul fix total este o dreaptă
orizontală, paralelă cu axa cantităţilor, ceea ce înseamnă că pentru orice volum de producţie
(chiar şi pentru Q=0) costul fix total rămâne nemodificat.
59
CT
CVT CT
CFT CVT
CFT
o Q
Fig.3.6. – Costurile totale, costurile variabile şi costurile fixe pe termen scurt
Mărimea costului fix total este dată de constanta din funcţia costului total. Costul
variabil total poate fi reprezentat de o dreaptă ce porneşte din origine, deoarece la Q=0 nu există
costuri variabile. Costul total (suma costului fix total şi a celui variabil total) este o dreaptă
paralelă cu dreapta costului variabil total şi porneşte din punctul corespunzător mărimii costului
fix total de pe axa verticală. În realitate, costul total este reprezentat de o curbă sinuoasă,
datorată atât randamentelor nonproporţionale ale combinării factorilor de producţie pe termen
scurt, cât şi faptului că nu toate elementele de cost variabil se modifică în aceeaşi proporţie cu
modificarea producţiei. Reprezentarea grafică a funcţiilor costurilor unitare evidenţiază
particularităţile diferitelor categorii de costuri. Astfel, curba costului fix mediu este o curbă
descrescătoare, cu descreşteri mai accentuate la început şi apoi tot mai reduse, pe măsură ce
creşte volumul producţiei. Curbele corespunzătoare costului total mediu, costului variabil mediu
şi costului marginal sunt influenţate atât de natura proporţionalităţii dintre costurile variabile
totale şi volumul producţie, cât şi de dinamica negativă între randamentele şi costurile medii şi
marginale. Astfel, pe măsură ce creşte volumul producţiei, ele sunt la început descrescătoare,
ating un punct de minim, ca apoi să devină crescătoare. Datorită prezenţei costului fix în
structura costului total mediu, nivelul minim al costului variabil mediu se realizează la un volum
de producţie mai mic decât cel corespunzător nivelului minim al costului total mediu. Mai mult,
curba costului marginal intersectează prin punctul lor de minim curbele costului variabil mediu şi
costului total mediu. Analiza costurilor pe termen scurt, luând în considerare mediul intern al
întreprinderii, este de natură să evidenţieze eficienţa combinării factorilor de producţie. Se ştie
că eficienţa combinării factorilor de producţie îşi găseşte expresia în nivelul productivităţii medii
60
a factorilor utilizaţi. Ipoteza de eficienţă pe termen scurt este verificată de acel volum al
producţiei pentru care costul total mediu este minim. Pentru acel volum de producţie se
realizează optimul producătorului din punct de vedere al combinării factorilor de
producţie. Cu alte cuvinte, ipoteza de eficienţă pe termen scurt este verificată de relaţia:CTme
= Cmg. Această relaţie permite determinarea volumului de producţie ce reprezintă optimul
producătorului pe termen scurt prin prisma eficienţei combinării factorilor de producţie.
CT (Costul total)
CT S
I
CV (Costul variabil total )
CF (Costul fix total )
Q
Cmg (Cost marginal)
Cm, Cmg
Ctm=Ct/Q (Cost mediu)
Cvm=CV/Q
(Cost variabil mediu)
Cfm = CF/Q (Cost fix mediu) )
Q
Wmg
Wm, Wmg
Wm
Q
Fig. 3.7. – Evoluţia costurilor şi nivelul productivităţilor
61
Analiza costurilor pe termen lung presupune luarea în considerare a particularităţii
combinării factorilor de producţie derivată din faptul că toţi factorii de producţie sunt variabili.
În acest context intră în discuţie modificarea dimensiunii întreprinderii, a capacităţii sale de
producţie prin creşterea stocului de capital fix şi implicit, manifestarea randamentelor de scară
sau de dimensiune. Costul total pe termen lung este un cost crescător prin toate componentele
sale.
Costul total mediu pe termen lung reflectă relaţia negativă pe care o are cu dinamica
randamentelor de scară şi de aceea, la început este descrescător, atinge un punct de minim, ca
apoi, să devină crescător.
Pe termen lung, modificarea volumului producţiei antrenează simultan şi modificarea
dimensiunii capacităţii de producţie. Pornind de aici, fiecare nivel al costului total mediu pe
termen lung are drept corespondent un cost total mediu minim pe termen scurt, corelat cu o
anumită capacitate de producţie. Tocmai de aceea, curba costului mediu pe termen lung este o
curbă învăluitoare tangentă tuturor punctelor de minim ale costurilor totale medii pe termen
scurt ce corespund unui anumit nivel al capacităţii de producţie.
C1 C2 C3
CMTL
B C Costul mediu pe
termen lung (curba
A învăluitoare)
Q1 Q2 Q3 Q
Fig.3.8. -Curba costului mediu pe termen lung

(curba învăluitoare sau înfăşurătoare, anvelopă)
Costul marginal pe termen lung are o dinamică şi o curbă asemănătoare costului total
mediu pe termen lung. El atinge nivelul minim la o dimensiune mai mică a capacităţii de
producţie, iar curba sa intersectează curba costului total mediu în punctul său de minim.
62
Relaţia: CTmel = Cmgl se înscrie în ipoteza de eficienţă pe termen lung şi exprimă
optimul producătorului din punct de vedere al dimensiunii capacităţii de producţie.
Dincolo de acest nivel al producţiei şi implicit al dimensiunii capacităţii de producţie, apar
dezeconomiile de scară ce determină creşterea costurilor.
3.4. Oferta bunurilor economice
3.4.1. Oferta şi funcţia ofertei
Oferta este definită drept totalitatea combinaţiilor dintre cantităţile de bunuri pe care
producătorii doresc să le vândă la diferite niveluri ale preţului.
Oferta poate fi clasificată astfel:
a) din punct de vedere al ofertantului: ofertă individuală sau oferta la firmă, atunci când este
vorba de un ofertant cu un produs şi ofertă totală, a ramurii sau a pieţei când este vorba de un
produs şi toţi ofertanţii produsului.
b)din punct de vedere a restricţiei impuse de caracterul limitat al factorilor de producţie: ofertă
fixă, limitată în raport cu cererea pieţei sau ofertă flexibilă, care are capacitatea de a se adapta la
cererea pieţei
c) după timpul de reacţie la modificarea cererii: ofertă instantanee, ce se adaptează imediat la
modificările cererii, de obicei prin modificarea stocurilor de produse finite, ofertă pe termen
scurt, când adaptarea la cerere are loc prin modificarea volumului producţiei în limitele
capacităţii existente şi ofertă pe termen lung, care impune o creştere a capacităţii de producţie
pentru a putea răspunde la creşterea cererii.
Oferta este influenţată de o serie de factori ce ţin de mediul intern sau cel extern
întreprinderii. Cei mai semnificativi se consideră a fi: preţul bunului pentru care se face
oferta(p); costul de producţie individual al bunului(C); preţul altor bunuri ca alternativă de
producţie(pi); preţul bunurilor substituibile sau complementare(ps,c); politica comercială(PC);
comportamentul agenţilor economici (ca)
Luând în considerare toţi factorii de mai sus poate fi prezentată funcţia complexă a
ofertei şi anume:
QO = f( p, C, pi, ps,c, PC, ca)
Luarea în considerare a influenţei exercitate de aceşti factori în condiţiile unui preţ constant
şi dat al bunului, permite identificarea aşa numitelor condiţii ale ofertei care determină
63
comportamentul producătorului în ceea ce priveşte dimensionarea ofertei şi anume: costul mediu
şi marginal al producţiei, preţul altor bunuri ce pot fi complementare sau substituibile, barierele
la intrarea sau ieşirea din ramură, numărul ofertanţilor bunului, anticipaţiile privind dinamica
preţului şi a cererii.
Din multitudinea condiţiilor ofertei, cel mai important se dovedeşte a fi preţul. De aceea,
oferta poate fi prezentată şi ca o funcţie simplificată. În acest caz se ia în considerare doar
influenţa preţului bunului oferit QO = f(p)
Relaţia dintre cantitate şi preţ poate fi exprimată cu ajutorul baremului ofertei (tab.1),
care prezintă sub formă de tabel corelaţia dintre cantitate şi preţ. Această corelaţie se poate regăsi
în oferta tipică, ce are asociată curba normală a ofertei (fig.3.9), dar şi în oferta atipică, cu o
curbă considerată anormală (fig.3.10.).
Legea ofertei exprimă relaţia pozitivă dintre cantitatea oferită şi preţul bunului,
manifestându-se ca o lege de comportament a producătorului raţional. Având ca obiectiv
maximizarea profitului, cantitatea oferită creşte pe măsură ce preţul bunului creşte şi scade când
preţul se reduce. Legea ofertei exprimă esenţa ofertei tipice, cu o curbă normală a ofertei,
ascendentă de la stânga spre dreapta.
Modificarea cantităţii oferite înseamnă mişcări de-a lungul curbei ofertei, adică situarea la o
altă poziţie în cadrul baremului iniţial. Modificarea ofertei însă presupune un alt barem şi în
consecinţă are loc o deplasare a întregii curbe a ofertei, spre stânga sau spre dreapta, semnificând
scăderea, respectiv creşterea ofertei.
Oferta atipică reflectă situaţii particulare, ca expresie a unor comportamente ce nu se
înscriu în cerinţa legii ofertei. Astfel, sunt prezente paradoxurile ofertei precum cel de pe piaţa
muncii, când oferta de muncă individuală este pentru început o ofertă tipică, iar dincolo de un
anumit nivel al salariului (preţul muncii) ea are tendinţa de a se diminua pe măsură ce salariul
creşte; paradoxul King propriu comportamentului producătorilor agricoli care, când preţurile
produselor agricole scad, sporesc oferta pentru a-şi asigura un anumit nivel al venitului total;
paradoxul Rugină prezent atunci când, având loc o creştere a preţurilor, scade oferta pe termen
scurt, deoarece vânzătorii aşteaptă preţuri şi mai mari.
64
Tab. nr. 1- Baremul ofertei
Preţ
cantitate preţ
1 10
2 20
3 30
4 40
Q
5 50
Fig.3.9. – Curba ofertei tipice
6 60
p p
Q Q
3.10.a. 3.10.b
Fig. 3.10– Curbe ale ofertei atipice
3.4.2. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei poate fi definită drept reacţia sau modificarea ofertei sub influenţa
factorilor ce definesc condiţiile ofertei.
Elasticitatea ofertei funcţie de preţ exprimă proporţia modificării cantităţii oferite în
raport cu modificarea preţului. Ea se determină calculând coeficientul elasticităţii, ca raport
între proporţia modificării cantităţii(Q) şi proporţia modificării preţului(P), prin relaţia:
EO/P = (Q/Q0):( P/P0) = (Q/P):(P0/Q0)
În funcţie de valoarea coeficienţilor de elasticitate, ofertele pot fi:
a) Ofertă inelastică pentru EO/p < 1.
b) Ofertă cu elasticitate unitară dacă EO/p = 1.
c) Ofertă elastică pentru EO/p >1
Ca situaţii particulare:
65
Ofertă perfect rigidă când EO/p =0.
Ofertă perfect elastică pentru EO/p =.
Realitatea dovedeşte că elasticitatea ofertei este influenţată de ansamblul condiţiilor ofertei, care
în interdependenţa lor determină comportamentele individuale ale producătorilor.
3.4.3. Relaţia dintre costurile de producţie pe termen scurt şi oferta la firmă
Pentru acelaşi bun există de obicei mai mulţi producători cu condiţii diferenţiate de
producţie prin nivelul de înzestrare tehnică a muncii, nivelul de calificare şi de îndemânare al
lucrătorilor, nivelul de organizare a producţiei şi a muncii. Aceste aspecte determină niveluri
diferite ale productivităţii şi implicit ale costurilor individuale pentru unul şi acelaşi produs de la
un producător la altul.
Pentru a-şi realiza obiectivul de maximizare a profitului, producătorul doreşte ca
producţia să ajungă pe piaţa şi să fie vândută. În acest caz el va trebui să-şi bazeze deciziile
raportându-se şi la mediul extern întreprinderii, cu principala componentă, piaţa, având în vedere
costul său individual şi preţul pieţei.
Corelaţia dintre costul de producţie şi preţul pieţei pe termen scurt permite fundamentarea
deciziilor privind volumul ofertei (fig.3.12.).Astfel, pentru un volum de producţie ce verifică
relaţia:
Cmg = CVme = preţul pieţei, este definit pragul de închidere (Î), adică acel nivel
al producţiei care, vândută la preţul pieţei (pî), asigură cel puţin recuperarea cheltuielilor
variabile. Aceasta înseamnă că pentru orice producţie sub acest nivel, nu pot fi recuperate prin
preţul pieţei nici măcar cheltuielile variabile, nu poate fi reluat procesul de producţie şi
întreprinderea se închide. Dacă are loc o creştere a preţului pieţei, peste cel corespunzător
pragului de închidere, întreprinderea va putea recupera parţial şi o parte a costurilor fixe.
Funcţionarea ei cu un volum de producţie ce poate fi vândut la preţuri ce permit doar recuperarea
parţială a costurilor este posibilă numai pe o perioadă scurtă de timp.
Relaţia: Cmg = CtmeMIN = preţul pieţei defineşte pragul de rentabilitate (R). Acesta
corespunde acelui nivel de producţie care, vândut la preţul pieţei(pr), permite recuperarea
costurilor. Pentru orice preţ mai mare, întreprinderea intră în zona de rentabilitate, adică
încasează profit. Dacă luăm în considerare întreaga producţie, pragul de rentabilitate este dat de
volumul producţiei(QR) vândut la preţul pieţei pentru care veniturile încasate (VT= Q x preţ )
asigură recuperarea costurilor totale (CT), adică VT = CT.
66
VT
CT
VT CT
QR Q
Fig. 3.11.- Pragul de rentabilitate
Obiectivul oricărui producător este maximizarea profitului care se realizează pentru
acel volum de producţie ce asigură recuperarea costului ultimei unităţi vândute prin venitul
marginal (Vmg), care este chiar preţul pieţei(pm).
În acest caz, relaţia corespunzătoare maximizării profitului este:
Cmg = Vmg = preţul pieţei
Dincolo de acest nivel al producţiei preţul pieţei (PM) nu mai asigură recuperarea costului
marginal, adică orice produs vândut în plus va genera pierderi. De reţinut că obiectivul
maximizării profitului nu vizează profitul pe unitatea de produs, ci profitul total.
Preţ
Costuri unitare
(marginale şi
medii) Cost marginal
PM M Prag de rentabilitate
R Cost total mediu
PR
Î
PÎ Cost variabil mediu
Prag de închidere
QÎ QR QM Cantitate
Fig.3.12.- Dinamica preţului pieţei şi dimensionarea ofertei

Din fig. 3.12. se observă că determinarea nivelurilor de producţie corespunzătoare
pragului de închidere(I), pragului de rentabilitate(R) şi maximizării profitului(M) în raport cu
preţurile pieţei permite producătorului să dimensioneze oferta la firmă. Oferta se înscrie în
ipoteza de raţionalitate pentru orice volum de producţie cel puţin egal cu cel corespunzător
pragului de închidere (QÎ) şi cel mult egal cu cel corespunzător maximizării profitului(QM).
67
Pornind de aici, curba ofertei la firmă este curba costului marginal deasupra pragului de
închidere până la intersecţia cu dreapta ce corespunde preţului pieţei (PM) şi implicit
venitului marginal(M). Este evident că, dimensiunea ofertei din partea producătorului
individual se determină ca o permanentă adaptare a cantităţii la preţul pieţei.
În cazul analizei costurilor pe termen lung, luarea în considerare a mediului exterior
întreprinderii presupune ca premisă migrarea capitalurilor dintr-o ramură în alta pe criterii
economice şi ca urmare are loc egalizarea ratei profitului şi formarea costului concurenţial,
ca un cost mediu pe ramură, ce asigură obţinerea profitului normal. Intrarea în ramură este
stimulată de existenţa profitului economic, dar are ca efect sporirea ofertei totale a ramurii, care
va duce în final la stabilizarea preţului pe termen lung la nivelul costului concurenţial. Deciziile
producătorului sunt influenţate şi de concurenţa dintre producătorii aceluiaşi bun. La acelaşi preţ
al pieţei, marja profitului va fi cu atât mai mare cu cât costul individual este mai mic decât costul
mediu pe ramură.
Ipoteza de raţionalitate la nivel de ramură este exprimată de condiţia de echilibru la
nivel de ramură, prin relaţia: CTmel = Cmgl = preţul pieţei
Cu alte cuvinte, volumul de producţie corespunzător acestei egalităţi este cel ce
dimensionează oferta pe termen lung a ramurii. Ca urmare a acestor condiţii, curba ofertei pe
termen lung a ramurii, caracterizată prin starea de echilibru, este orizontală. Într-o asemenea
situaţie nimeni nu mai intră sau nu mai iese din ramură.
1. În teoria clasică, factorii de producţie sunt:
a. munca;
b. capitalul;
c. pământul;
d. a+b+c.
2. Productivitatea medie se calculează ca raport dintre:

a. cantitatea produsă şi cantitatea de factor fix;
b. cantitatea produsă şi cantitatea de factor variabil;
c. cantitatea de factor variabil şi cantitatea produsă;
3. Productivitatea marginală se calculează ca raport dintre:

a. sporul cantităţii de factor şi sporul producţiei;
b. sporul producţiei şi sporul cantitpăţii de factor;
68
c. utilitatea totală şi cantitatea consumată;
d. cantitatea consumată şi utilitatea totală.
4. Atunci când productivitatea marginală este mai mare decât cea medie, randamentele
sunt:
a. constante;
b. descrescătoare;
c. crescătoare;
d. mai mult decât proporţionale.
5. Atunci când productivitatea medie este negativă, productivitatea marginală este:

a. productivitatea medie nu poate fi negativă;
b. crescătoare;
c. descrescătoare;
d. constantă.
6. Atunci când productivitatea marginală este negativă, productivitatea medie este:

a. pozitivă;
b. crescătoare;
c. nu există nici o corelaţie între ele;
d. productivitatea marginală nu poate fi negativă.
7. O izocuantă reprezintă:
a. o curbă cu acelaşi nivel de producţie la combinaţii diferite de cantităţi de factori;
b. o curbă ce arată acelaşi nivel al factorului de producşie variabil;
c. o curbă ce arată acelaşi nivel al factorului fix;
8. Rata marginală de substituire tehnică exprimă o relaţie de:

a. substituibilitate între factorii de producţie;
b. substituibilitate între produsele ce pot fi fabricate;
c. a+b;

1. Expresia monetară a consumului de factori de producţie poate fi considerată:
a. cost de producţie;
b. cost de desfacere;
c. cost de materii prime;
d. cost de consumabile.
2. Costul fix se poate calcula ca:

a. sumă dintre costul total şi cel variabil;
b. diferenţa dintre costul variabil şi cel total;
c. diferenţa dintre costul total şi cel variabil;
69
3. Costul total mediu exprimă:

a. costul unitar al forţei de muncă;
b. costul unitar al capitalului;
c. costul unitar al produsului sau serviciului;
d. costul unitar al pământului.
4. Costul marginal se calculează ca:

a. diferenţă între costurile totale atunci când producţia creşte cu o unitate;
b. diferenţă între costurile variabile atunci când producţia creşte cu o unitate;
c. a+b;
5. În perioada scurtă, costul variabil mediu poate fi:

a. mai mare decât costul total mediu;
b. mai mic decât costul total mediu;
c. egal cu costul total mediu;
d. nu există nici o legătura între costul variabil mediu şi costul total mediu.
6. Intersecţia dintre costul total mediu şi costul marginal este caracteristică a:

a. pragului de închidere;
b. pragului de rentabilitate;
c. pragului de productivitate;
7. Intersecţia dintre costul variabil mediu şi costul marginal este caracteristică a:

a. pragului de productivitate;
b. pragului de convergenţă;
c. pragului de rentabilitate;
d. pragului de închidere.
8. Pragul de închidere poate semnifica:

a. închiderea firmei;
b. închiderea ofertei;
c. a+b;

1. Expresia monetară a consumului de factori de producţie poate fi considerată:
a. cost de producţie;
b. cost de desfacere;
c. cost de materii prime;
d. cost de consumabile.
70
2. Costul fix se poate calcula ca:
a. sumă dintre costul total şi cel variabil;
b. diferenţa dintre costul variabil şi cel total;
c. diferenţa dintre costul total şi cel variabil;
3. Costul total mediu exprimă:

a. costul unitar al forţei de muncă;
b. costul unitar al capitalului;
c. costul unitar al produsului sau serviciului;
d. costul unitar al pământului.
4. Costul marginal se calculează ca:

a. diferenţă între costurile totale atunci când producţia creşte cu o unitate;
b. diferenţă între costurile variabile atunci când producţia creşte cu o unitate;
c. a+b;
5. În perioada scurtă, costul variabil mediu poate fi:

a. mai mare decât costul total mediu;
b. mai mic decât costul total mediu;
c. egal cu costul total mediu;
d. nu există nici o legătura între costul variabil mediu şi costul total mediu.
6. Intersecţia dintre costul total mediu şi costul marginal este caracteristică a:

a. pragului de închidere;
b. pragului de rentabilitate;
c. pragului de productivitate;
7. Intersecţia dintre costul variabil mediu şi costul marginal este caracteristică a:

a. pragului de productivitate;
b. pragului de convergenţă;
c. pragului de rentabilitate;
d. pragului de închidere.
8. Pragul de închidere poate semnifica:

a. închiderea firmei;
b. închiderea ofertei;
c. a+b;

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns d b d b a a a a
71
Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns a c c c b b d c

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns a c d b a a c b

1. Oferta bunurilor economice
2.1. Rata marginală de substituire tehnică
2.2. Randamente crescătoare
3. La o firmă costurile fixe sunt de 50 u.m. iar costurile marginale sunt redate în tabel:
Q 1 2 3 4 5 6 7 8
Cmg 50 60 70 88 92 100 120 150
Se cere:
3.1. Determinaţi costurile totale pentru fiecare nivel al producţiei
3.2. Determinaţi costurile variabile pentru fiecare nivel al producţiei
3.3. Determinaţi nivelul de producţie pentru care costul variabil mediu este minim
3.8. Rezumat
Satisfacerea nevoilor presupune, cel puţin în economiile moderne, prezenţa producţiei de bunuri
şi servicii şi implicit, a producătorului lor, ca agent economic distinct.
Activitatea de bază a întreprinderii presupune combinarea factorilor de producţie. Studiul
combinaţiei capital-muncă permite evidenţierea funcţiei de producţie, determinarea productivităţii
marginale şi a celei medii.
Manifestarea legii randamentelor nonproporţionale este condiţionată de existenţa a doi factori de
producţie, parţial substituibili şi complementari, unul fix şi altul variabil. În acest context devine evidentă
corelaţia dintre productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil, pe fondul creşterii producţiei
totale.
Determinarea echilibrului producătorului presupune în primul rând cunoaşterea funcţiei izocostului.
Pornind de aici, pot fi urmărite ca obiective, maximizarea producţiei la un cost dat sau minimizarea
costului pentru o producţie dată, fiecare dintre ele având ca efect realizarea unui alt obiectiv, maximizarea
profitului.
Echilibrul producătorului se află sub incidenţa influenţelor exercitate de modificarea bugetului şi a
preţurilor.
72
Conceptul şi formele costului pun în evidenţă o diversitate a unghiurilor de abordare şi de structurare
a lui. Astfel, ca formă monetară a exprimării consumului de factori, el poate fi generat de activităţi
desfăşurate în sfera producţiei sau în cea a circulaţiei mărfurilor.
Fundamentarea deciziilor producătorului presupune analiza costurilor pe termen scurt şi pe
termen lung. Această delimitare temporală are în vedere variabilitatea unuia sau a tuturor factorilor.
În perioada scurtă, costurile de producţie pot fi structurate în funcţie de reacţia lor la modificarea
volumului de producţie, în fixe şi variabile sau în funcţie de nivelul la care se determină, în totale sau
unitare. Acestea din urmă, după modul de calcul, sunt medii sau marginale. Relaţiile între diferitele
categorii de costuri pot fi identificate prin prisma dinamicilor comparative între costul total şi costurile
individuale, iar punctul de minim al costului mediu pe termen scurt indică optimul producţiei prin prisma
eficienţei combinării factorilor de producţie.
Analiza costurilor de producţie pe termen lung are în vedere faptul că toţi factorii sunt variabili şi
raţionamentele economice trebuie să ia în considerare efectele randamentelor de scară. Punctul de minim
al costului mediu pe termen lung, corespunzător egalităţii dintre acesta şi costul marginal, indică optimul
scării(dimensiunii) capacităţii de producţie.
Legea ofertei este expresia comportamentului producătorului raţional şi îmbracă forma funcţiei
ofertei ca relaţia de sens pozitiv între cantitate şi preţ. Reacţia ofertei la modificarea preţului defineşte
elasticitatea ofertei funcţie de preţ. Relaţia dintre ofertă şi costul de producţie pe termen scurt permite atât
dimensionarea ofertei optime, cât şi determinarea curbei ofertei, a pragului de închidere şi a celui de
rentabilitate.
Oferta pe termen lung presupune luarea în studiu a costului concurenţial, a condiţiilor ce
determină pragul de rentabilitate, dar şi a relaţiei dintre costul concurenţial şi preţ ca un criteriu
definitoriu pentru intrarea sau ieşirea în / din ramură, ca expresie a mişcării capitalurilor dintr-o ramură în
alta, pe fondul concurenţei dintre ramuri.
3.9. Bibliografie
2005 pg.141-179, pg. 180-193, pg. 203-234, pg. 235-239, pg. 239-263;
Company, Londra,1991 pg.112-114, pg. 115-129;
3. Frois G. A.- Microeconomie, 3e edition, Economica, Paris, 1992 pg. 13-39, pg. 40-64, pg.
65-73, pg. 74-85, pg. 86-91;
4. Gherasim T. – Microeconomie, volumul 1, Editura Economică, Bucureşti, 1993 pg.165-
198, pg. 226-232;
5. Gherasim T. – Microeconomie, volumul 2, Editura Economică, Bucureşti, 1993 pg. 9-53;
Economică, Bucureşti, 1998 pg.129-148, pg. 153-173, pg. 174-182;
73
pg. 91-98, pg. 109-138, pg. 129-138, pg.167-180, pg. 209-212;
Economică,Bucureşti,1997 pg.210-211, pg. 212-221, pg. 253-257;
80, pg. 124-138, pg. 159-164;
10. *** - Economie, ediţia a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005 pg. 76-80, pg. 80-
89, pg. 100-105.
3.10. Probleme
Probleme rezolvate
1. O firmă optează pentru o valoare a stocului de capital K = 30. Pentru acest nivel al stocului de capital,
diferite niveluri ale producţiei firmei(Q) presupun utilizarea de unităţi de muncă(L), astfel (tab.1):
Tab.1
Q 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200
L 10 16 20 22 30 42 60 90 130 180
Dacă preţul unităţii de capital este de 20 u.m., iar preţul unei unităţi de muncă este de 2 u.m. se cere:
a. Să se determine nivelul productivităţii marginale şi şi a celei medii pentru diferite niveluri ale
producţiei.
b. Să se traseze curbele productivităţilor şi să se identifice valorile producţiei pentru care se înregistrează
randamente crescătoare mai puţin decât proporţionale.
c. Să se precizeze valoarea producţiei firmei, funcţie de preţul factorilor atunci când se înregistrează
maximul productivităţii medii a muncii.
REZOLVARE:
a. Productivitatea marginală se determină pe baza raportului dintre sporul de producţie şi sporul de
factor variabil utilizat (Wmg = ∆Q/∆L), iar productivitatea medie ca raport dintre cantitatea produsă şi
cantitatea de factor variabil utilizată (Wm = Q/L).
Q 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200

L 10 16 20 22 30 42 60 90 130 180
Wmg 2,00 3,33 5,00 10,00 2,50 1,67 1,11 0,67 0,50 0,40
Wm 2,00 2,50 3,00 3,64 3,33 2,86 2,33 1,78 1,38 1,11
b. Trasarea curbelor productivităţii marginale şi medii se face marcându-se pe axa 0x cantităţile produse
(Q) şi pe 0y valorile productivităţii marginale şi ale celei medii, aferente fiecărui nivel al producţiei.
74
Studiul graficului evidenţiază faptul că nu există situaţii de randamente crescătoare mai puţin decât
proporţionale.
c. Productivitatea medie este maximă (3,64) atunci când cantitatea produsă este 80 iar pentru această
producţie se folosesc 42 de unităţi de muncă (cu o valoare de 42*2 = 84 u.m.) şi 30 de unităţi de capital (a
căror valoare este de 30*20 = 600 u.m.). Aşadar, valoarea producţiei la preţul factorilor este 684 u.m.
2. La o firmă costurile fixe sunt de 30 u.m. iar costurile marginale sunt date de situaţia următoare:
Q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Cmg 42 28 30 36 45 57 82 112 147 187
Dacă preţul de vânzare este de 50 u.m. pe unitate de produs, se cere:

a. Determinaţi costurile variabile şi costurile totale pentru fiecare nivel al producţiei.
b. Determinaţi nivelul de producţie pentru care costului variabil mediu este minim.
c. Trasaţi curbele necesare determinării pragului de închidere.
REZOLVARE:
a. Având în vedere datele referitoare la costul marginal corespunzător sporului unitar al producţiei şi
costul fix, din relaţiile Cmg = ∆Ct/∆Q şi ∆Ct =∆Cv (întrucât costul fix este acelaşi pentru fiecare nivel al
producţiei obţinute pe termen scurt), se obţin următoarele rezultate:
Q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Cmg 42 28 30 36 45 57 82 112 147 187
Cv 42 70 100 136 181 238 320 432 579 766
Cvm 42 35 33 34 36 40 46 54 64 77
Ct 72 100 130 166 211 268 350 462 609 796
Ctm 72 50 43 41,5 42 45 50 58 68 80
b. Din tabel se observă că există un minim al costului variabil mediu atunci când Q este egal cu 3.
c. Identificarea grafică a pragului de închidere, impune trasarea curbelor costului marginal şi a costului
variabil mediu, ştiut fiind că cele două curbe se intersectează în punctul de minim al costului variabil
75
mediu. Dacă preţul pieţei scade sub acest nivel, înseamnă ca firma nu îşi poate recupera nici măcar
cheltuielile variabile, deci nu poate relua procesul de producţie şi se închide.
3. La o firmă costurile fixe totale(CFT) pentru obţinerea unui produs sunt de 280 u.m., preţul de vânzare
unitar al produsului este de 220 u.m., iar costurile variabile totale(CVT) corespunzătoare diferitelor
niveluri de producţie(Q)sunt următoarele:
Q 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Cv 100 160 195 260 360 510 714 1150 1700
Să se determine:
a. Nivelul producţiei corespunzător pragului de rentabilitate.
b. Producţia corespunzătoare pragului de închidere.
c. Nivelul de producţie care asigură profitul maxim.
REZOLVARE:
a. Pragul de rentabilitate indică acel volum de producţie(vândută la preţul pieţei), pentru care veniturile
totale sunt egale cu costurile totale.
Q 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Cv 100 160 195 260 360 510 714 1150 1700
Ct 380 440 475 540 640 790 994 1430 1980
Vt 220 440 660 880 1100 1320 1540 1760 1980
π -160 0 185 340 460 530 546 330 0
Cmg 100 60 35 65 100 150 204 436 550
Cvm 100 80 65 65 72 85 102 144 189
Se observă că se înregistrează un prag de rentabilitate inferior pentru Q = 2 şi un prag de rentabilitate

superior pentru Q = 9.
b. În acest caz preţul pieţei este mai mare decât costul variabil mediu minim, adică firma poate relua
procesul de producţie. Un preţ de vânzare egal cu 65 u.m. ar evidenţia pragul de închidere, verificat de
relaţia Cmg=Cvm=preţ, adică orice preţ al pieţei sub 65 u.m. ar duce la închiderea firmei. Altfel spus,
76
orice producţie mai mică de cât Q= 4 nu ar asigura venituri din vânzări la preţul pieţei care să permită
reluarea producţiei prin recuperarea cheltuielilor variabile.
c. Din datele obţinute în tabel, observăm că profitul este maxim (546 u.m.) atunci când nivelul producţiei
este situat la Q = 7.
4. Un producător înregistrează următoarea funcţie de costuri: CT = q2 – 4q +10. Se cere: a. Să se

determine costul fix mediu, costul variabil mediu şi costul marginal; b. Să se determine mărimea lui q
pentru care costul total mediu este minim.
REZOLVARE:
a. Costul fix mediu CFm = CFT/q. Din funcţia costului rezultă un cost fix total CFT=10 şi deci, CFm =
10/q. Costul variabil mediu este CVT/q. Din funcţia costului rezultă CVT= q 2 – 4q, de unde rezultă că
Cvm = q - 4. Costul marginal reprezintă prima derivată a funcţiei costului total, de unde rezultă Cmg = 2q
– 4.
b. Costul total mediu este CTm = q – 4 + 10/q. Relaţia care semnifică nivelul minim al costului mediu
este CTm=Cmg. Aşadar q - 4 + 10/q = 2q – 4, de unde rezultă că q2 = 10, aşadar q = 3,16. Pentru acest
volum de producţie se realizează cea mai eficientă combinare a factorilor de producţie, adică optimul
producătorului.
Probleme propuse spre rezolvare

1.O firmă utilizează un stoc constant de capital egal cu 10 unităţi de capital şi foloseşte un număr variabil
de muncitori (termen scurt). Capitalul şi munca sunt singurii factori de producţie utilizaţi. Producţia
firmei obţinută în funcţie de numărul de muncitori folosiţi este dată în tabelul de mai jos:
Muncă (L) 0 1 2 3 4 5 6 7 8
Producţie (Q) 0 5 20 40 70 80 85 88 85
Trasaţi curbele productivităţii fizice marginale şi a productivităţii fizice medii a muncii.
77
2. Fie funcţia de cost total CT = 10 Q2 + 6Q + 3, unde Q este producţia. Determinaţi funcţiile următoare:
cost fix (CF), cost fix mediu (CFM), cost variabil (CV), cost variabil mediu (CVM), cost total mediu
(CTM) şi cost marginal (Cmg).
3. Se cunosc următoarele date: CT = Q2 + 4Q + 10.000. Se cere :

a. Să se determine CTM şi Cmg.
b. Care este volumul producţiei (Q) pentru care CTM este minim (optimul producătorului privind
eficienţa combinării factorilor de producţie)?
c. Preţul corespunzător pragului de rentabilitate.
d. Determinaţi CFT; CVT; CFM;CVM pentru volumul de producţie corespunzător pragului de
rentabilitate.
78
PIEŢE ŞI PREŢURI
4.1. Obiective.....................................................................................................................79
4.2. Piaţa: concept, rol, funcţii şi tipologie........................................................................79
4.2. Concurenţa..................................................................................................................81
4.3. Preţul şi echilibrul pieţelor..........................................................................................83
4.3.1. Consideraţii generale privind echilibrul. Echilibrul pe
piaţa cu concurenţă perfectă...................................................................................84
4.3.2. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă imperfectă..............................................87
4.3.2.1. Concurenţa monopolistică ...........................................................87
4.3.2.2. Monopolul.....................................................................................88
4.3.2.3. Oligopolul.....................................................................................92
4.3.2.4. Monopsonul şi oligopsonul...........................................................95
4.4. Teste de autoevaluare.................................................................................................96
4.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................................................99
4.6. Lucrare de control ......................................................................................................99
4.7. Rezumat ...................................................................................................................100
4.8. Bibliografie ..............................................................................................................101
4.9. Probleme ..................................................................................................................102
4.1. Obiective

 Cunoaşteţi mecanismele pieţei
 Înţelegeţi ipotezele pieţei de concurenţă pură şi perfectă
 Cunoaşteţi condiţiile de echilibru ale diferitelor pieţe
 Analizaţi situaţiile de monopol
 Înţelegeţi situaţiile de oligopol
4.2. Piaţa: concept, rol, funcţii şi tipologie

Piaţa este mecanismul prin intermediul căruia se realizează legătura dintre cumpărători şi
vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu.
Piaţa poate fi definită ca un spaţiu economic în care se manifestă un sistem de relaţii
generate de comportamentul agenţilor economici participanţi la actele de vânzare-cumpărare,
fiecare urmărindu-şi propriul interes.
79
Pornind de aici, piaţa reflectă raporturile reale dintre producţie şi consum prin
intermediul categoriilor de cerere, ofertă şi preţ.
Cei ce participă la tranzacţiile proprii pieţei sunt producătorii, ca ofertanţi de bunuri şi
servicii şi consumatorii, ca purtători ai cererii pentru bunurile menite să le satisfacă nevoile.
Piaţa poate fi privită şi prin prisma structurii concrete, localizată într-un spaţiu geografic,
constituită din ansamblul unităţilor de comercializare a bunurilor, ce formează sfera circulaţiei
mărfurilor.
Piaţa se prezintă ca un mecanism de reglare a vieţii economice, în sensul că prin actele de
vânzare cumpărare, are loc alocarea resurselor pentru satisfacerea nevoilor.
Rolul pieţei este evidenţiat de funcţiile ei:
- piaţa realizează contactul dintre producători şi cumpărători, asigurând astfel o alocare
eficientă a resurselor, având astfel şi rol de informare a agenţilor economici.
- prin piaţă, economia se autoreglează, ea stabilind echilibrele necesare între cantităţi şi
preţuri, emiţând semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite
domenii şi tipuri de utilizări în funcţie de nevoi.
- piaţa asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă
Realitatea dovedeşte că piaţa există ca un sistem de pieţe interdependente ce reflectă
complexitatea fenomenelor şi proceselor economice. Pieţele pot clasificate după mai multe
criterii. Astfel:
a) în funcţie de natura obiectului tranzacţiilor: piaţa bunurilor(piaţa bunurilor de
consum şi piaţa bunurilor de producţie); piaţa serviciilor; piaţa monetară (creditul pe
termen scurt); piaţa financiară (a capitalurilor şi hârtiilor de valoare); piaţa valutară
(vânzarea-cumpărarea banilor ce aparţin diferitelor ţări); piaţa munci (se vinde şi se
cumpără forţa de muncă).
b) în funcţie de spaţiul în care se desfăşoară: piaţa locală; piaţa regională sau zonală;
piaţa naţională; piaţa internaţională, respectiv mondială.
c) după gradul de diferenţiere a bunurilor tranzacţionate: pieţe omogene(piaţa
cerealelor; piaţa cafelei; piaţa oţelului etc.) pieţe eterogene, pe care se tranzacţionează
o diversitate de bunuri.
d) după natura concurenţei: piaţa cu concurenţă perfectă, unde agenţii economici prin
comportamentul lor nu pot influenţa dinamica variabilelor pieţei şi piaţa cu
80
concurenţă imperfectă, unde agenţii economici pot influenţa termenii tranzacţiilor,
adică preţurile sau cantităţile.
e) după gradul de informare a agenţilor economici: piaţă transparentă, în care toţi
agenţii economici participanţi sunt perfect informaţi cu privire la variabilele
pieţei(cerere, oferă, preţ) şi piaţă opacă, unde agenţii economici nu dispun de
informaţii.
f) după volumul tranzacţiilor ce se derulează: pieţe en-detail, pe care se comercializează
cantităţi mici şi pieţe en-gross, unde se comercializează cantităţi mari (burse).
g) după modul de acces pe piaţă: piaţă liberă sau fluidă, fără bariere la intrare sau la
ieşire, piaţă reglementată sau vâscoasă unde există asemenea bariere şi piaţă
intermediară.
h) după factorul timp: pieţe la vedere, unde tranzacţia se încheie imediat şi pieţe la
termen, când iniţial se stabilesc termenii tranzacţiei, dar tranzacţia se încheie ulterior
la un termen prestabilit.
i) după gradul de concentrare al tranzacţiilor: piaţă centralizată, aşa cum este cazul
pieţei bursiere, sau descentralizată, cum este cazul pieţei muncii sau a locuinţelor. O
formă modernă de existenţă a pieţei o reprezintă piaţa electronică, pentru bunuri şi
servicii care se vând şi se cumpără prin intermediul calculatorului.
4.3. Concurenţa
Concurenţa poate fi definită ca ansamblul relaţiilor dintre agenţii economici generate
de dorinţa acestora de a obţine un loc cât mai bun pe piaţă şi un preţ cât mai avantajos.
Scopul concurenţei diferă în funcţie de obiectivul urmărit de fiecare dintre subiecţii participanţi.
Astfel:
 producătorii urmăresc creşterea vânzărilor şi obţinerea de noi segmente de piaţă, iar
preţul cel mai avantajos este preţul cel mai ridicat, astfel încât este posibilă maximizarea
profitului.
 cumpărătorii doresc achiziţionarea unor cantităţi cât mai mari de bunuri la cel mai mic
preţ posibil, astfel încât în limita resurselor monetare disponibile să obţină maximizarea
satisfacerii nevoilor.
Concurenţa îndeplineşte o serie de funcţii:
 stimulează progresul general, deoarece incită la inovaţie şi creativitate;
81
 diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei abili, creatori; îi elimină pe
ceilalţi.
 duce la: diversificarea ofertei; reducerea costurilor; reducerea
preţurilor
 favorizează sau îngrădeşte comportamentul raţional al consumatorului
Structura concurenţială a pieţei este definitorie pentru comportamentul agenţilor
economici. Ea reflectă puterea de influenţă asupra variabilelor pieţei. Comportamentul
concurenţial al agenţilor economici poate fi unul de adaptare la condiţiile pieţei sau unul de
influenţare a condiţiilor pieţei.
Piaţa cu concurenţa perfectă presupune că purtătorii cererii şi ofertei nu pot influenţa
nivelul preţului. În aceste condiţii ei îşi adaptează cantităţile tranzacţionate funcţie de preţul
pieţei.
Concurenţa perfectă presupune că toată oferta se poate vinde la preţul pieţei şi toată
cererea este satisfăcută la preţul pieţei.
Concurenţa pură şi perfectă se caracterizează prin:
a) atomicitatea cererii şi ofertei - adică existenţa unui "număr mare" de agenţi
economici, ofertanţi şi cumpărători, fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea
pieţei şi nu pot influenţa formarea preţului.
b) omogenitatea produsului – în sensul că pe piaţă există produse identice sau
echivalente şi perfect substituibile şi preţul este singurul instrument economic de concurenţă;
c) fluiditatea deplină - adică există intrare şi ieşire liberă în/din ramură, Mişcarea
producătorilor se face pe criterii economice. Producătorul "intră" pe piaţă atunci când costul său
de producţie este inferior preţului şi "iese" atunci când preţul devine inferior costului şi
înregistrează pierderi.
d) transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi agenţii economici au
informaţiile necesare despre natura şi calitatea produsului, cantitatea cerută şi oferită, preţul
practicat pe piaţă;
e) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, care presupune că agenţii economici
pot găsi şi folosi fără restricţii factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de producţie
se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obţine o rentabilitate ridicată.
82
Concurenţa perfectă este forma ideală, teoretică a liberei concurenţe. În realitate, nu
există concurenţă perfectă, dar cunoaşterea ei teoretică permite aprecierea corespunzătoare a
formelor reale de manifestare a concurenţei pe diferitele pieţe.
Concurenţa imperfectă desemnează o situaţie de piaţă în care agenţii economici,
ofertanţi sau cumpărători sunt capabili prin acţiunile lor să influenţeze preţul produselor.
În cazul ei, una sau mai multe premise ale concurenţei perfecte sunt încălcate.
Concurenţa imperfectă caracterizează acele structuri ale pieţei în care ofertanţii sau
cumpărătorii deţin o anumită poziţie care le permite să influenţeze mărimea variabilelor pieţei.
Analiza structurii pieţei sub aspectul numărului şi cotei de piaţă a principalilor ofertanţi, pune în
evidenţă diverse forme de concurenţă imperfectă. Astfel, într-o accepţiune generală, monopolul
înseamnă un singur ofertant, deci dominaţie de partea ofertei. Monopsonul este expresia
dominaţiei de partea cererii, adică există un singur cumpărător al bunului.
La rândul său, oligopolul reprezintă situaţia de piaţă în care oferta unui bun aparţine
unui număr mic de firme a căror activitate şi politică sunt determinate de reacţiile aşteptate ale
uneia faţă de alta. Când există un număr mic de cumpărători pentru un bun, situaţia de piaţă se
denumeşte oligopson.
Piaţa cu concurenţă monopolistică este un tip de piaţă ce se caracterizează prin
diferenţierea produsului şi existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători.Diverselor
situaţii de piaţă cu concurenţă imperfectă le este comună o caracteristică esenţială: preţul nu este
determinat de jocul liber al cererii şi ofertei.
4.4. Preţul şi echilibrul pieţelor
Preţul este expresia în bani a valorii bunului. Preţurile fac posibil schimbul bunurilor prin
intermediul banilor. Preţurile sunt semnalul pieţei în funcţie de care producătorii şi consumatorii
îşi fundamentează deciziile. În acest sens, preţurile corelează deciziile producătorilor şi ale
consumatorilor.
Adaptările cantitative ale cererii şi ofertei în funcţie de preţ duc în final la realizarea
echilibrului între cerere şi ofertă. Cumpărătorii şi vânzătorii vor să cumpere sau să vândă o
anumită cantitate de produse, în funcţie de nivelul preţului. Piaţa, prin echilibrul dintre cerere şi
ofertă găseşte preţul de echilibru care satisface simultan cerinţele cumpărătorilor şi vânzătorilor.
După modul în care se formează preţurile sunt:
83
a) preţuri libere, care se formează şi se modifică pe baza condiţiilor pieţei. Este situaţia
ideală care se întâlneşte în tipul de piaţă cu concurenţă perfectă. Spre astfel de preţuri se tinde pe
pieţele financiare secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa schimburilor valutare;
b) preţuri administrate, care sunt rezultatul intervenţiei statului şi a puterii de dominaţie
pe piaţă.
c) preţuri mixte, care funcţionează efectiv în ţările cu o economie de piaţă concurenţială, în care
se îmbină mecanismele pieţei cu mecanismele intervenţiei statului în economie.
În economie, preţul îndeplineşte mai multe funcţii, şi anume:
a) funcţia de evaluare şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice, a
fluxurilor proprii circuitului economic.
b) funcţia de corelare. Preţul de echilibru este expresia interacţiunii dintre cerere şi ofertă, este
un preţ acceptat de ambii participanţi la tranzacţie, având loc astfel recunoaşterea utilităţii
alocării resurselor productive.
c) funcţia de informare a agenţilor economici asupra stării de tensiune dintre nevoi şi resurse
prin dinamica preţurilor.
d) funcţia de stimulare a producătorilor, prin preţ ei reuşind să-şi recupereze cheltuielile şi să
obţină profit
e) funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferiţii agenţi economici.
Formarea preţurilor este un proces complex în care intervin factori endogeni sau exogeni pieţei
concurenţiale.
4.4.1. Consideraţii generale privind echilibrul. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă
perfectă
Piaţa, ca spaţiu de manifestare a confruntării dintre cerere şi ofertă, se află în stare de
echilibru atunci când cantitatea totală dintr-un bun ce urmează să fie vândută la preţul pieţei este
egală cu cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere la preţurile pieţei cu veniturile de
care dispun. Întrucât pe o piaţă cu concurenţă perfectă producătorul individual sau consumatorul
individual nu poate influenţa preţul, nivelul acestuia rezultă din confruntarea cererii globale cu
oferta globală.
La nivelul pieţei, cererea pentru un bun este cererea totală considerată ca sumă a
cererilor individuale ale tuturor solicitanţilor bunului respectiv:
D = Di(p) = D(p)
84
Curba cererii totale se obţine prin însumarea pe “orizontală” a curbelor de cerere
individuală.
Funcţia de ofertă totală se obţine printr-un raţionament asemănător. Pentru fiecare
producător, dacă toţi ceilalţi factori de influenţă se consideră constanţi, oferta este o funcţie de
preţ. Oferta totală sau oferta pieţei rezultă din însumarea ofertelor individuale ale tuturor
producătorilor pentru bunul respectiv echilibrul pe termen scurt. În situaţia de concurenţă
perfectă, pentru curbe normale de cerere şi ofertă există posibilitatea unui echilibru unic(fig
4.1.) ca punct de intersecţie al curbelor ofertei şi cererii totale. Prin coordonatele sale, punctul
de echilibru indică preţul de echilibru, adică, preţul pentru care cantitatea cerută este
egală cu cantitatea oferită.
E
PE
QE Q
Fig. 4.1. – Echilibrul general al pieţei
Abaterea preţului pieţei faţă de preţul de echilibru generează exces de cerere, care atrage
după sine o creştere de preţ, sau exces de ofertă, când preţul tinde să scadă.Preţul de echilibru
poate fi determinat şi analitic utilizând un model economico-matematic având ca funcţie obiectiv
condiţia de echilibru a pieţei, adică egalitatea cererii cu oferta, iar ca restricţii economice de
realizare a echilibrului, funcţiile cererii şi ofertei.
Pe termen scurt, oferta şi cererea sunt mărimi variabile în anumite limite. Perioada
scurtă este suficient de mare pentru a permite adaptarea ofertei la cerere, adaptare realizată în
limitele capacităţii de producţie disponibile.
Plecând de la momentul în care preţul ridicat acţionează asupra pieţei, producătorii sunt
interesaţi să folosească mai bine capacităţile de producţie. Aceasta înseamnă că ei vor începe în
scurt timp producă o cantitate mai mare de bunuri. Oferta sporită la acelaşi nivel al cererii
85
determină o scădere a preţului. Acelaşi efect se obţine şi ca urmare a scăderii cererii la un nivel
dat al ofertei. Rezultă că pe termen scurt nivelul preţurilor este modificat atât de variaţia cererii,
cât şi de cea a ofertei. El tinde spre preţul de echilibru iar nivelul acestuia rezultă din
confruntarea cererii cu oferta totală.
Echilibrul pe termen lung al pieţei cu concurenţa perfectă se realizează atunci când se
realizează egalitatea între nivelul minim al costului mediu pe termen lung şi preţul pieţei. În
aceste condiţii, firmele competitive obţin doar profit normal, adică profitul economic este nul, iar
preţul pieţei permite recuperarea costului complet concurenţial, adică remuneraţiile tuturor
factorilor de producţie, proprii şi atraşi.Ca urmare, dacă preţul pieţei se stabilizează la nivelul
minim al costului mediu pe termen lung, el este un preţ de echilibru pe termen lung, adică
un preţ la care nimeni nu mai este stimulat să intre în ramură şi nimeni nu iese din ramură.
În condiţiile concurenţei perfecte, numărul mare de producători ai aceluiaşi bun
determină un comportament de adaptare a cantităţii oferite în funcţie de preţul pieţei. Firma
concurenţială nu este capabilă să influenţeze semnificativ oferta pieţei şi, prin urmare, nici preţul
ce se practică pe piaţă. Preţul pentru firma concurenţială este o mărime dată. Pornind de aici,
venitul total al firmei este în funcţie de cantitatea care se vinde la preţul pieţei. Tocmai de aceea,
dimensiunea cantităţii oferite de firmă nu este indiferentă prin prisma obiectivului de maximizare
a profitului.
Pe termen scurt, dacă preţul de echilibru se formează pe piaţă prin egalizarea cererii cu
oferta (fig.4.2a) firma concurenţială trebuie să-l accepte ca pe o mărime dată. În funcţie de
costurile individuale, firma are o curbă a ofertei care, în ipoteza de raţionalitate se suprapune pe
curba costului marginal în porţiunea dintre pragul de închidere şi nivelul preţului pieţei. Pentru
firmă (fig.4.2.b) preţul pieţei este egal cu venitul mediu şi venitul marginal şi astfel, curba
venitului mediu şi curba venitului marginal, reprezentate ca paralele la axa absciselor coincid.
Producţia ce asigură profitul maxim(Qm) este cea care corespunde egalităţii dintre costul
marginal şi preţ, care pentru firmă este egal cu venitul marginal. Profitul maxim este profitul
total obţinut prin vânzarea întregii producţii(Qm), adică cel reprezentat de suprafaţa BCEF.
86
P C(p O(p P
) ) CMg
C D E Vm=Vmg
PE
B G F
Ct
H m
Cvm
O
O
Qm Q
QE Q
mm
mm
Fig.4.2.a –Echilibrul general Fig. 4.2.b-Echilibrul la nivelul
mm firmei
al pieţei perfecte m perfectă
ce acţionează pe piaţa
Din fig. 4.2.b. se observă că firma nu-şi maximizează profitul pentru acel nivel al
producţiei la care nivelul costului total mediu este minim, ci la un cost total mediu mai mare.
Orice producător este interesat ca prin preţ să îşi recupereze costurile şi să obţină profit. Tocmai
de aceea, pentru orice preţ mai mare decât pragul de închidere oferta este raţională, ceea ce nu
înseamnă că firma poate funcţiona cu pierderi timp îndelungat. Pentru preţuri ale pieţei mai mari
decât pragul de rentabilitate oferta este eficientă până când venitul marginal, adică preţul
asigură recuperarea costului marginal în continuă creştere pe măsură ce sporeşte producţia.
4.3.2. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă imperfectă
4.3.2.1.Concurenţa monopolistică
Piaţa monopolistică este o formă a pieţelor imperfecte caracterizată în principal prin
diferenţierea bunurilor.
Ofertanţii sunt numeroşi dar nu au aceeaşi mărime. Nu există interdependenţă directă
între deciziile lor, dar suportă consecinţele deciziilor celorlalţi vânzători şi a tuturor
cumpărătorilor.
Bunurile oferite pe piaţă nu sunt omogene, dar se adresează totuşi aceleiaşi nevoi de
satisfăcut. Diferenţierea bunurilor poate fi: reală sau imaginară şi are ca efect faptul că fiecare
producător dobândeşte un segment de piaţă, o clientelă statornică.
În aceste condiţii, curba cererii nu este infinit elastică în raport cu preţul. Datorită faptului
că volumul producţiei firmelor nu este neglijabil în raport cu oferta totală, creşterea cantităţii
87
oferite de o firmă influenţează nivelul preţului de echilibru. O ofertă a pieţei mai mare nu va găsi
cumpărători decât la preţuri mai joase, cererea fiind o funcţie descrescătoare de preţ.
Pe termen scurt, realizarea unui echilibru instantaneu al producătorului corespunzător
egalităţii dintre costul marginal şi venitul marginal, înseamnă de fapt un preţ de echilibru ce
include supraprofit şi tocmai de aceea, nici echilibrul şi nici preţul nu este durabil.
Din acest motiv pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un
monopol. Ea îşi realizează echilibrul la acel preţ şi la acea cantitate pentru care costul marginal
este egal cu venitul marginal., în acest fel se obţine atât profitul normal cât şi profitul pur
(supraprofit). Existenţa acestuia atrage în ramură noi firme, mărirea ofertei industriei, cererea
pieţei este constantă iar cererea pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi ofertanţi.
Intrarea în ramură a noilor concurenţi se va face până în momentul când profitul pur dispare.
Pe termen lung, firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de producţie
pentru care preţul pieţei sau venitul marginal va egala costul total mediu pe termen lung. Pe
termen lung, preţul de echilibru este un preţ intermediar, mai mare decât cel propriu concurenţei
perfecte şi mai mic decât preţul de monopol.
Pe termen lung, existenţa supraprofitului atrage în ramură firme noi ceea ce antrenează o
diminuare a cifrei de afaceri a firmelor instalate anterior. Pentru simplificare se admite că acesta
deplasare rezultă dintr-o translaţie paralelă a curbelor de venituri. Orice deplasare a curbei
cererii firmei către stânga, ar antrena pierderi deoarece curba de venit mediu ar fi pe toată
direcţia sub curba costului mediu. Orice deplasare a acestei curbe spre dreapta ar semnifica
apariţia supraprofitului, ceea ce ar reprezenta o incitare pentru intrarea de noi firme.
4.3.2.2.Monopolul
De regulă monopolul este tratat ca o situaţie de piaţă opusă concurenţei pure şi perfecte.
Monopolul, în economie, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu există concurenţă de
partea ofertei.
Monopolul poate fi perfect (absolut) sau imperfect. Monopolul perfect (absolut) este
întâlnit de fiecare dată când o singură firmă are la dispoziţie întreaga ofertă şi se găseşte în faţa
unei pluralităţi de cumpărători. Bunul care face obiceiul ofertei este diferit de altele şi imposibil
de a fi substituit de către consumator. Monopolul imperfect apare în situaţia în care pe lângă
producătorul, respectiv ofertantul care domină ramura şi piaţa, sunt şi alte firme de o forţă
economică redusă.
88
Existenţa şi dezvoltarea monopolurilor poate fi analizată prin prisma condiţiilor care
favorizează manifestarea dominaţiei de monopol. Astfel există: monopol natural, prin deţinerea
unor resurse cu o raritate deosebită existând posibilitatea influenţării cantităţii sau a preţului;
monopol instituit juridic de către autoritatea statală, (monopolul legal sau monopol
instituţional) asupra unor sectoare de interes strategic (apărarea naţională) şi de interes public;
monopolul economic, marea unitate economică care domină piaţa şi exclude concurenţa;
monopol tehnologic generat de proprietatea asupra unui brevet de invenţie, pentru un produs
nou sau o tehnologie nouă, ceea ce conferă deţinătorului putere de dominaţie o anumită perioadă
de timp.
Funcţia esenţială a monopolului o reprezintă dominaţia pieţei, a ofertei unui bun
economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îl constituie obţinerea profitului
ridicat de monopol.
Condiţiile proprii unei pieţe monopoliste se referă la faptul că: o singură firmă domină
oferta unui bun economic; bunul oferit nu este substituibil; există bariere de natură economică
sau extraeconomică la intrarea pe piaţă; preţul este fixat prin acţiunea firmei.
Pe piaţa monopolistă cererea pieţei este funcţie de preţ, fiind rezultatul însumării cererii
tuturor consumatorilor bunului respectiv:Q = f(p). În plus, cererea pieţei coincide cu cererea la
firmă deoarece monopolul este singurul ofertant al bunului pe piaţă.
Oferta pieţei este oferta individuală a firmei monopoliste prin care se urmăreşte
obţinerea profitului ridicat de monopol. În condiţii de monopol, oferta pieţei nu este o curbă a
ofertei, ci un punct pe curba cererii. Prin fixarea preţului de vânzare al bunului, preţ menit să
asigure profitul ridicat de monopol, se determină simultan şi cantitatea care poate fi vândută în
funcţie de cererea solvabilă pentru acel nivel al preţului. Există şi situaţii în care monopolul
poate fixa cantitatea oferită, de astă dată prin relaţie cu cererea solvabilă determinându-se
simultan preţul.
Aceasta înseamnă că monopolul dispune în fond de o libertate relativă pentru a fixa preţul, iar
cumpărătorii, prin solvabilitatea cererii au posibilitatea de a reacţiona la modificarea preţului de
monopol ( fig.4.3).
89
P
C
PM
QM Q
Fig.4.3.- Cererea şi oferta în situaţie de monopol
Monopolul nu face excepţie de la regula generală după care venitul total este egal cu
produsul dintre cantitatea de marfă vândută şi preţul încasat. Particularitatea constă în aceea că
preţul este în funcţie de vânzări, în limita cererii solvabile. Înseamnă că veniturile totale depind
direct şi indirect de volumul producţiei vândute prin intermediul preţurilor. Cum cantitatea de
produse care face obiectul tranzacţiei(Q) reprezintă nu numai oferta firmei, ci şi cererea pieţei,
veniturile totale pot fi considerate şi în funcţie de preţ.
Venitul total se modifică odată cu preţul şi cantitatea, deci este funcţie de preţ şi de
cantitate. În reprezentarea grafică, curba venitului total al monopolului este la început
ascendentă, atinge un punct de maxim, iar apoi este descrescătoare.
Venitul marginal (Vmg) nu se confundă cu venitul mediu şi este diferit de preţ. Pentru
monopol, venitul marginal este egal cu încasarea suplimentară obţinută de la ultima unitate de
produs vândută, diminuată cu pierderea de încasare rezultată din scăderea preţului, scădere care
se repercutează asupra întregii cantităţii vândute.
Urmărind corelaţia dintre venitul total şi cel marginal, este evident că venitul total este
maxim pentru acel nivel de producţie pentru care venitul marginal este nul.
Venitul mediu al monopolului egalează diferitele niveluri ale preţului de monopol,

astfel încât curba venitului mediu este curba cererii pieţei pentru bunul respectiv.
90
P
VM = p =cererea
VT
Vmg
Fig.4.4.- Venitul total, venitul marginal şi venitul mediu
Preţul de monopol este un preţ fixat şi este mai ridicat decât preţul concurenţial. Analiza
determinării preţului de monopol se poate face pornind de la condiţiile proprii pieţei sau ţinând
cont de condiţiile specifice firmei.
Pornind de la condiţiile pieţei, determinarea preţului de monopol are loc fără a ţine cont
de cost, ceea ce înseamnă că preţul de echilibru va fi dependent de elasticitatea cererii funcţie de
preţ. Astfel, în condiţiile unei cereri elastice preţul va fi scăzut, iar o cerere inelastică va
determina un preţ ridicat. Determinarea preţului de monopol pornind de la firmă înseamnă
luarea în considerare a costului şi a venitului firmei. În acest context, realizarea obiectivului
de maximizare a profitului presupune verificarea relaţiei potrivit căreia:
Vmg = Cmg.
Echilibrul monopolului pe termen lung, în absenţa concurenţei este de natură să
evidenţieze menţinerea situaţiei de dominaţie a monopolului şi în aceste condiţii preţul este de
natură să asigure obţinerea supraprofitului de monopol. Preîntâmpinarea apariţiei unor
concurenţi atraşi de supraprofiturile încasate, determină monopolul să apeleze la strategii
alternative de gestiune, altele decât cele care vizează maximizarea profitului, cum ar fi:
maximizarea cifrei de afaceri, realizarea gestiunii în stare de echilibru şi stabilirea preţului la
nivelul costului marginal
Discriminarea monopolistă constă în diferenţierea preţurilor care nu este determinată
de diferenţe de costuri. Vânzarea unui produs la preţuri diferite este posibilă pe pieţe diferite care
nu comunică sau comunică puţin între ele. În acest sens, se disting:
91
a) Discriminarea pe grupe de cumpărători (discriminare socio-economică). Pe piaţă se
întâlnesc categorii de cumpărători cu comportamente diferite şi care au o cerere specifică sub
aspectul elasticităţii în raport cu preţul. b) Discriminarea spaţială priveşte metodele de
distribuire şi constă în diferenţierea preţurilor aceluiaşi bun în funcţie de zonele de distribuţie.
c) Discriminare de ordin temporal când pieţele pot fi diferenţiate printr-o perioadă de
timp.
d) Discriminarea pe persoane are la bază ideea de individualizare a fiecărui cumpărător
şi de a-l face să plătească preţul maxim pe care este dispus să-l accepte.
4.3.2.3. Oligopolul
Oligopolul, reprezintă o formă a concurenţei imperfecte în care un număr limitat de
producători deţin o parte importantă de piaţă, pe care se manifestă dificultăţi legate de intrarea
în ramură şi de controlul general al preţurilor.
Oligopolurile constituie formele tipice de concentrare a producţiei şi a capitalurilor în
firme mari. În condiţiile oligopolului, acţiunile fiecărei firme au un impact semnificativ asupra
pieţei în general.
Comparativ cu alte tipuri de pieţe, piaţa oligopolistă se distinge printr-o serie de trăsături
specifice:
a. gradul înalt de concentrare economică a ramurilor oligopoliste, dat de numărul
restrâns al firmelor ce domină piaţa unui bun.
b. interdependenţa dintre firme: întregul proces decizional al unei firme privind:
nivelul preţurilor, amplasarea teritorială a unităţilor de producţie şi
comercializare, cantitatea şi structura producţie, reclama etc. depinde de procesul
decizional al firmei rivale.
c. oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare în sensul că nu au dorinţa să
se transforme în monopoluri, deşi tendinţa există. Ele pot oferi producţia pe care o
controlează la costuri minime, ceea ce le oferă avantajul obţinerii de profituri
mari.
d. intrarea pe piaţă oligopolistă este dificilă: există restricţii financiare, economice,
tehnice în calea intrării de noi firme. Modul de stabilire a preţului şi nivelul acestuia reprezintă
criterii de diferenţiere între tipuri de oligopol.
92
Cartelul desemnează un acord între mai mulţi producători care îşi conservă
individualitatea în ce priveşte producţia, dar se înţeleg între ei în ceea ce priveşte nivelul
preţurilor şi împărţirea pieţelor de desfacere. Odată constituit cartelul, acesta acţionează şi se
manifestă asemănător monopolului.
Trustul desemnează un acord între mai mulţi producători privind gruparea unor capitaluri
sub aceiaşi conducere, unităţile participante îşi pierd independenţa atât productivă, lucrând pe
baza cotelor stabilite, cât şi comercială.
Concernul este o înţelegere oligopolistă ce cuprinde întreprinderi din diferite ramuri
grupate pe criteriul cooperării, fie pe verticală după cerinţele fluxului tehnologic, fie pe
orizontală dintre ramuri complementare.
Forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul care
concretizează tendinţa de diversificare a activităţii permiţând realizarea unui profit mai mare
simultan pe mai multe pieţe, compensarea conjuncturilor de favorabile pentru unele mărfuri cu
cele favorabile pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs,
asigurându-se astfel maximizarea profitului total.
Deoarece în situaţia de oligopol, o firmă deţine o pondere mare în totalul vânzărilor pe
piaţă, ea poate să influenţeze preţul produsului, dar în anumite limite, din cauza existenţei
produselor perfect substituibile.
Cmg
P
CTM
Pe
C
Vmg
Qe Q
Fig.4.5. - Preţul şi cantitatea care maximizează
profitul oligopolului
Aşa cum se observă din fig.4.5. cererea în cazul oligopolului este reprezentată printr-o
dreaptă mai puţin elastică decât în cazul concurenţei monopolistice. Acest lucru poate fi justificat
93
prin aceea că fiecare ramură deţine un segment important al pieţei respective. Oligopolurile
determină nivelul optim al producţiei prin egalarea venitului marginal cu costul marginal.
Preţul este stabilit în funcţie de cerere şi de cantitatea produsă.
Formarea ofertei pe piaţa de oligopol se supune corelaţiilor specifice care se manifestă în
funcţie de comportamentul firmelor oligopoliste, numit şi comportament strategic. Rezultatele
deciziilor firmei oligopoliste depind de modul în care vor acţiona de fapt celelalte firme ca
răspuns la acţiunile sale. Există două mari grupe de strategii concurenţiale:
1. între oligopolurilor fără coordonare
2. între oligopolurilor cu coordonare.
1. Strategii concurenţiale între oligopoluri fără coordonare
Între oligopolurile aflate în afara oricăror coordonări se instaurează raporturi de
confruntare directă, agresivă strategia fiind caracterizată prin duelul economic. Ilustrarea esenţei
duelului poate fi realizată pornind de la o situaţie simplificată respectiv de la o situaţie de duopol.
Instrumentele de luptă nu pot fi decât: preţul sau cantitatea. Acestea sunt utilizate fie până în
momentul în care una dintre firme dispare de pe piaţă, fie până când se ajunge la o situaţie de
echilibru.
2. Strategii concurenţiale între oligopoluri cu coordonare
Oligopolurile cu coordonare se caracterizează prin stabilirea unor înţelegeri menite să
asigure evitarea consecinţelor pe care le impune lipsa de coordonare şi în consecinţă războiul
economic.
Cel mai adesea teoria oligopolului a fost prezentată pornindu-se de la cazul duopolului.
În cadrul duopolului pe piaţă acţionează doar două firme. Modelul de comportament al acestora
se bazează pe funcţia de reacţie, care exprimă modul de acţiune al unui agent economic ca
urmare a deciziilor luate de concurentul său. În situaţia de duopol, prin fixarea preţului sau a
cantităţii nu se obţine acelaşi rezultat. Aplicând strategia preţurilor, fiecare dintre cele două
firme urmăreşte să impună un preţ cât mai scăzut, pentru a putea obţine o cotă cât mai mare din
cererea totală. Se poate ajunge însă la un război al preţurilor, rezultatul final fiind nesigur. De
aceea, firmele preferă să recurgă la strategia cantităţilor, preţul fiind neschimbat pentru ambii
concurenţi, variabila strategică fiind cantitatea.
94
În funcţie de comportamentul fiecăruia dintre concurenţi, de dominaţie sau de
dependenţă, vor exista diferite tipuri de echilibru şi de dependenţă, vor exista diferite tipuri de
echilibru şi de împărţire a pieţei.
Astfel, în cazul în care cei doi duopolişti adoptă un comportament bilateral de dependenţă
(un comportament pacifist), printr-o ajustare progresivă a cantităţilor se va ajunge la o
împărţire stabilă a pieţei şi la o poziţie de echilibru (denumit duopol de tip Cournot). Ipoteza
dublei dominaţii apare atunci când cei doi duopolişti candidează în mod simultan la stăpânirea
pieţei, fiecare dintre ei adoptând un comportament de dominaţie considerând că celălalt se va
comporta ca un satelit. Fiecare dintre protagonişti se comportă ca un stăpân. În cele din urmă se
ajunge la un adevărat război al preţurilor în urma căruia fie se ajunge la falimentarea uneia dintre
firme şi controlarea sa de către cealaltă firmă, fie se ajunge la înţelegere, la acord între cele două
firme. În această situaţie de duopol, nu va fi posibil un echilibru, ci va avea loc o confruntare
continuă, pornind de la acest comportament de dublă dominaţie (denumit duopol de tip
Bowley).
Dacă unul dintre concurenţi acceptă poziţia de dependenţă faţă de celălalt, se va ajunge la
o situaţie de echilibru stabil (denumit duopolul asimetric sau duopol de tip Stackelberg).
Ipoteza de dominaţie sau de stăpânire, aparţine unui dintre protagonişti, cel de-al doilea se
adaptează continuu.
4.3.2.4. Monopsonul şi oligopsonul
Monopsonul reprezintă tipul de piaţă imperfectă în cadrul căreia o mulţime de ofertanţi
ai unui bun omogen se află în relaţie cu un unic cumpărător. Într-o asemenea situaţie,
cumpărătorul are putere de acţiune asupra preţului sau cantităţii la care se efectuează tranzacţia.
Poziţia monopsonică poate fi deţinută atât de firme productive cât şi de firme
comerciale.Firma productivă se găseşte în situaţie de monopson pe piaţa factorilor de producţie
atunci când, în calitate de unic cumpărător fixează cantitatea dintr-un factor de producţie necesar
pentru a produce anumite bunuri. Preţul plătit este cel determinat de curba ofertei.
Firma comercială în situaţie de monopson se comportă ca un comerciant perfect, cumpără
pentru a revinde. Se exercită rolul tradiţional al comerciantului, de intermediar între producător
şi consumator. În acest caz firma fixează atât preţul de cumpărare al bunului(de aprovizionare)
cât şi preţul de revânzare. Logica operaţiunilor de fixare a celor două categorii de preţuri este
dependentă de curba încasărilor provenite din vânzare.
95
Oligopsonul reprezintă o formă a concurenţei imperfecte în care un număr mic de firme
cumpără (cer) cea mai mare parte a unei anumite mărfi, aceasta fiind oferită de mai mulţi
producători-ofertanţi.
Numărul de solicitanţi este suficient de mic iar puterea lor economică este suficient de
mare pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un
impact notabil asupra condiţiilor generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
Test de autoevaluare 4.2.(TA42)
1. Piaţa poate fi definită ca:
a. un spaţiu economic;
b. un mecanism;
c. a+b;
2. Piaţa reprezintă:
a. un mecanism de reglare a vieţii economice;
b. un mecanism de reglementare a vieţii economice;
c. un mecanism de supraveghere a vieţii economice;
d. un mecanism de verificare a vieţii economice.
3. Piaţa realizează:
a. contractul între producători şi cumpărători;
b. contactul dintre producători şi cumpărători;
c. separarea între producători şi cumpărători;
d. diferenşierea ăntre producători şi cumpărători.
4. Piaţa asigură:
a. echilibrul între consumatori;
b. echilibrul între producători;
c. echilibrul între agenţii economici;
d. echilibrul între cerere şi ofertă.
5. Piaţa determină agenţii economici să:

a. împartă profitul;
b. genereze profit;
c. să aloce resurse rare;
d. să consume bunuri libere.
6. Pot fi considerate pieţe:

a. piaţa muncii;
b. piaţa monetară;
c. piaţa bunurilor şi serviciilor;
d. a+b+c.
96
7. Pe o piaţă reglementată:
a. există bariere de intrare şi ieşire;
b. nu există bariere de intrare şi ieşire;
c. agenţii economici nu dispun de informaţii;
8. Piaţa muncii poate fi considerată:

a. o piaţă centralizată;
b. o piaţă descentralizată;
c. o piaţă virtuală;
d. o piaţă de concurenţă perfectă.

1. Ansamblul relaţiilor dintre agenţii economici, generate de dorinţa acestora de a obţine
un loc cât mai bun pe piaţă şi un preţ cât mai avantajos, defineşte:
a. piaţa;
b. economia;
c. concurenţa;
d. diplomaţia.
2. Producătorii urmăresc:
a. creşterea vânzărilor;
b. obţinerea de noi segmente pe piaţă;
c. maximizarea profitului;
d. a+b+c.
3. Cumpărătorii doresc:
a. achiziţionarea de bunuri la cel mai mic preţ;
b. maximizarea satisfacerii nevoilor;
c. a+b;
4. Concurenţa:
a. îi favorizează pe cei abili;
b. îi favorizează pe producători;
c. îi favorizează pe consumatori;
d. nu favorizează pe nimeni.
5. Comportamentul concurenţial al agenţilor economici poate fi unul de:

a. adaptare;
b. contracarare;
c. aşteptare;
d. atenţionare.
97
6. Pe piaţa de concurenţă perfectă, purtătorii cererii şi ofertei:
a. pot influenşa preţul;
b. nu pot influenţa preţul;
c. se pot influenţa unii pe alţii;
7. Existenţa unui număr mare de purtători ai cererii şi ofertei este o caracteristică a:

a. transparenţei pieţei;
b. fluidităţii depline;
c. omogenităţii produsului;
d. atomicităţii pieţei.
8. Faptul că toţi agenţii economici au informaţiile necesare despre piaţă este o

caracteristică a:
a. mobilităţii perfecte a factorilor de producţie;
b. transparenţei perfecte;
c. fluidităţii depline;
d. atomicităţii pieţei.

1. În situaţia în care, pe o piaţă de monopol, în afară de ofertantul care domină piaţa există
şi alţi ofertanţi mai mici, monopolul este:
a. perfect;
b. imperfect;
c. perfectibil;
2. Funcţia esenţială a unui monopol este:

a. deţinerea exclusivă de tehnologii;
b. obţinerea unor legi favorabile;
c. dominaţia pieţei;
d. a+b+c.
3. Venitul total se modifică odată cu:

a. profitul;
b. numărul de purtători ai cererii;
c. numărul de purtători ai ofertei;
d. preţul şi cantitatea.
4. Încasarea generată de vânzarea ultimei unităţi de produs reprezintă:

a. venitul total;
b. venitul mediu;
c. venitul marginal;
d. venitul exclusiv al monopolului.
98
5. În situaţie de monopol, relaţia Vmg = Cmg este caracteristică situaţiei de :
a. maximizare a profitului;
b. maximizare a venitului;
c. maximizare a costului;
d. minimizare a costului.
6. Situaţia de diferenţiere a preţurilor, care nu este generată de diferenţe de costuri, este

caracteristică a:
a. discriminării monopoliste;
b. discriminării purtătorilor ofertei;
c. discriminării purtătorilor cererii;
7. Strategiile alternative de gestiune în situaţie de monopol pot fi:

a. maximizarea cifrei de afaceri;
b. realizarea gestiunii în stare de echilibru;
c. stabilirea preţului la nivelul costului marginal;
d. a+b+c.
8. Pot fi forme de monopol:

a. cartelul;
b. trustul;
c. concernul;
d. a+b+c.

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns c a b d c d a b

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns c d c a a b d b

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns b c d c a a d d

1. Piaţa de concurenţă pură şi perfectă
2.1. Discriminare monopolistă
2.2. Conglomeratul
99
3. Activitatea unui monopol este determinată de următoarele funcţii:
CT = 4q2 + 6
q = 24 – p
Se cere:
3.1. Ce reprezintă relaţia q = 24 – p ?
3.2. Care este mărimea p, q şi  (unde p este preţul, q este cantitatea şi  este profitul)
dacă monopolul urmăreşte maximizarea profitului?
3.3. Dacă monopolul urmăreşte maximizarea cifrei de afaceri, care este preţul
corespunzător şi valoarea maximă a cifrei de afaceri?
4.7. Rezumat
Mecanismul economiei de piaţă este un mecanism concurenţial şi de aceea, prezintă
interes structura pieţei şi comportamentul concurenţial, ca elemente definitorii pentru relaţiile
dintre agenţii economici şi pentru modul în care se formează preţurile pe piaţă.
Elementele teoriei concurenţei perfecte presupun ca ipoteze atomicitatea, omogenitatea
produsului, fluiditatea deplină, transparenţa perfectă a pieţei şi mobilitatea perfectă a factorilor
de producţie. Modelul concurenţei perfecte presupune preţul ca fiind dat, agenţii economici fiind
adaptori de cantitate funcţie de preţ.
Analizarea sistemul preţurilor de echilibru pe termen scurt înseamnă, în primul rând,
definirea echilibrului prin prisma relaţiei dintre cererea totală şi oferta totală, ale căror curbe pot
avea o formă normală sau nu.
Preţurile de echilibru presupun egalitatea dintre cerere şi ofertă, iar excesul de ofertă sau
excesul de cerere determină abaterile preţului de piaţă faţă de preţul de echilibru. În final, preţul
de echilibru se impune firmei, iar oferta acesteia va fi reprezentată de acel volum de producţie
pentru care costul marginal este egal cu preţul.
Echilibrul pieţei pe termen lung presupune luarea în considerare a influenţei cererii şi
ofertei asupra preţului, ştiut fiind că, în situaţia unor costuri egale pe termen lung poate fi
evidenţiată formarea profitului, iar în cazul diferenţierii lor întră în discuţie selecţia
producătorilor.
Concurenţa reală este o concurenţă imperfectă, ce poate fi studiată prin raportare la
concurenţa pură şi perfectă ca model de analiză teoretică a mecanismului pieţei. Principala
100
trăsătură a concurenţei imperfecte este aceea că preţul produselor poate fi influenţat prin acţiunea
agenţilor economici, fie ofertanţi, fie cumpărători.
În condiţiile concurenţei imperfecte, pieţele pot fi structurate în raport cu numărul
participanţilor şi se definesc astfel situaţiile de monopol, monopson, oligopol şi oligopson.
Concurenţa imperfectă presupune absenţa atomicităţii producătorilor sau cumpărătorilor,
diferenţierea produselor, manifestarea barierelor de intrare în ramură, lipsa de transparenţă şi o
relativă rigiditate a factorilor de producţie.
Monopolul perfect sau imperfect defineşte o situaţie de dominare a pieţei de către un
producător. Indiferent de premisa dominaţiei, mobilul activităţii îl constituie obţinerea profitului
de monopol.
Trăsătura principală a preţului de monopol este aceea că el este mai ridicat decât cel
propriu concurenţei perfecte.
Discriminarea monopolistă este o discriminare prin preţuri şi poate fi socio-economică,
spaţială, temporală sau individualizată şi presupune existenţa unor posibilităţi de separare a
pieţelor.
Ca forme particulare de concurenţă imperfectă, prin corelaţie cu situaţia de dominaţie,
specifică monopolului, se cuvin a fi semnalate monopsonul, monopolul bilateral şi concurenţa
monopolistică.
Printre structurile intermediare de piaţă, între concurenţa perfectă şi monopol, apare
definită situaţia de oligopol, ce poate fi caracterizată prin puterea de piaţă a câtorva firme, ca
urmare a concentrării producţiei. Duopolul este cea mai răspândită formă de oligopol,
presupunând opţiunea pentru una din variantele strategice, preţul sau cantitatea şi, implicit,
curbe de reacţie specifice. Echilibrul de duopol îmbracă forme specifice ca urmare a faptului că
duopolul poate fi simetric cu dublă dependenţă, asimetric sau cu dublă dominaţie.
Analiza oligopolurilor presupune clasificarea lor fie după caracteristicile produsului, fie
după gradul de coordonare caracteristic relaţiilor dintre firmele oligopoliste. Un prim caz este
cel al oligopolului perfect coordonat, caracterizat prin acorduri explicite şi având ca forme
trustul şi cartelul În cazul ologopolului parţial coordonat pot fi întâlnite structuri ce presupun
firma lider.
101
4.8. Bibliografie
2005 pg.265-272, pg. 272-290, pg.299-305, pg.341-368, pg. 378-383, pg. 401-404, pg.
406-433;
Company, Londra,1991 pg.133-157, pg. 157-170;
3. Frois G. A.- Microeconomie, 3e edition, Economica, Paris, 1992 pg. 160-189, pg. 197-
224, pg. 225-239;
4. Gherasim T. – Microeconomie, volumul 2, Editura Economică, Bucureşti, 1993 pg. 77-
105, pg 133-156, pg. 161-166;
Economică, Bucureşti, 1998 pg.183-204, pg. 205-240;
pg.219-221, pg. 222-227, pg. 228-245;
7. Samuelson P., Nordhaus W., - Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000 pg.43-
48, pg. 165-183, pg. 188-226, pg. 319-324;
8. *** - Economie, ediţia a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pg.109-115, pg.
115-133, pg. 136-142.
4.9. Probleme
Probleme rezolvate
1.Funcţia costurilor unei firme aflate în situaţia unei pieţe de concurenţă perfectă este: CT = q2 –
5q + 16. Totodată se ştie că p = 25 – q. Se cere:
a. Ce reprezintă relaţia p = 25 – q ?
b. Care sunt valorile lui p şi q pentru care profitul este maxim ?
c. Care este mărimea profitului atunci când costul total mediu este minim ?
REZOLVARE:
a. Relaţia p = 25 – q reprezintă funcţia inversă a cererii (varianta Marshall a funcţiei cererii).
b. Pentru ca profitul să fie maxim pe o piaţă de concurenţă perfectă este necesar ca preţul să fie
egal cu costul marginal (p = Cmg).
Se determină costul marginal ca primă derivată a funcţiei costului total şi rezultă Cmg = 2q – 5.
Şi dacă 2q – 5 = 25 – q, se obţine q = 10, adică volumul de producţie care vândut la preţul pieţei
asigură profitul maxim. În acest caz, venit total este de 150 u.m. şi costul total de 66 u.m., deci
un profit de 84 u.m.
c. Costul total mediu este minim atunci când Ctm = Cmg, aşadar q – 5 + 16/q este egal cu 2q – 5,
de unde 16q = q, q2 = 16, deci q = 4. În aceste condiţii, venitul total este egal cu 84, iar costul
total este 12, ceea ce conduce la un profit egal cu 72.
102
2. Activitatea unui monopol este determinată de următoarele funcţii:
CT = 2q2 + 3
q = 12 – p
Se cere:
a. Ce reprezintă relaţia q = 12 – p ?
b. Care este mărimea p, q şi  (unde p este preţul, q este cantitatea şi  este profitul) dacă
monopolul urmăreşte maximizarea profitului?
c. Dacă monopolul urmăreşte maximizarea cifrei de afaceri, care este preţul corespunzător şi
valoarea maximă a cifrei de afaceri?
REZOLVARE:
a. Relaţia q = 12 – p reprezintă ecuaţia directă a cererii (varianta Cournot a funcţiei cererii).
b. În condiţii de monopol, maximizarea profitului se realizează atunci când venitul marginal
(Vmg) este egal cu costul marginal. Venitul marginal se calculează ca primă derivată a funcţiei
venitului total (VT= 12q – q2), deci Vmg=12 – 2q.Costul marginal, Cmg = 4q. Pentru
Vmg=Cmg, 12 – 2q = 4q, q = 2, p = 10 şi profitul este egal cu 9.
c. Condiţia pentru ca să existe un maxim al cifrei de afaceri(VT) este ca Vmg să fie egal cu zero.
În acest caz , 12 – 2q = 0, de unde q = 6 iar cifra de afaceri maximă ar fi de 36. Se observă că
pierderea înregistrată în acest caz este de 39, cu mult mai mare decât costul fix, ceea ce înseamnă
că preţul a coborât sub pragul de închidere (deci monopolul ar fi trebuit să oprescă producţia sau
să înceteze oferta).
3. O piaţă a unui bun X se caracterizează prin următoarele două funcţii:

Qx = 100 - 5px (1) şi Qx = 20 + 3px (2)
a. Specificaţi care dintre cele două funcţii reprezintă funcţia ofertei şi care reprezintă funcţia
cererii, în condiţii normale.
b. Care sunt valorile lui Qx şi px specifice echilibrului pieţei.
c. Daca o autoritate publică (administrativă) va stabili un preţ maxim de 7 u.m., ce se va
înregistra pe piaţa respectivă?
103
REZOLVARE:
a. În condiţiile unei pieţe normale şi a unui bun X normal, funcţia Qx =100 - 5px reprezintă
funcţia cererii iar funcţia Qx = 20 + 3px reprezintă funcţia ofertei.
b. Pentru ca piaţa să fie în echilibru, este nevoie ca cererea să fie egală cu oferta, aşadar100 - 5px
= 20 + 3px , de unde 80 = 8px, iar preţul de echilibru px = 10 şi cantitatea de echilibru Qx = 50.
c. Dacă o autoritate publică (administrativă) va stabili un preţ maxim de 7 u.m, atunci cantitatea
cerută pe piaţă va fi de 65 de unităţi, cantitatea oferită de 41, ceea ce înseamnă că pe piaţa
respectivă se manifestă un exces de cerere (sau un deficit de ofertă).
Probleme propuse spre rezolvare

1). Funcţiile cererii şi ofertei totale pe o piaţă cu concurenţă şi perfectăsunt date de relaţiile:
Qglobală (cerută) = 450 – 25p şi Qglobală (oferită) = 100p – 30. Determinaţi preţul şi cantitatea de
echilibru general al pieţei, precizând care sunt condiţiile de echilibru.
2). O firmă ce acţionează pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă are funcţia de cost total CT =
Q2 + 3Q + 10. Ştiind că firma produce întotdeauna pentru un nivel de echilibru pe termen scurt
determinaţi cantitatea (Q), venitul total (VT), costul total (CT), profitul (), costul variabil mediu
(CVM), costul fix mediu(CFM), costul total mediu (CTM), costul marginal (Cmg) pentru
următoarele valori ale preţului unitar: 15 u.m., 21u.m., 17 u.m.
3). O piaţă cu situaţie de monopol se caracterizează prin următoarele:
Preţul (u.m.) 10 9 8 7 6 5 4
Cantitatea cerută 1 2 3 4 5 6 7
Q (buc)
Pentru fiecare situaţie determinaţi venitul total (VT) şi venitul marginal (Vmg), reprezentaţi
grafic venitul total, venitul marginal, cererea şi precizaţi relaţia dintre venitul total şi venitul
marginal.
104
FRONTIERA POSIBILITĂȚILOR DE
PRODUCȚIE ȘI COSTUL DE
OPORTUNITATE
NOTE DE CURS
CONF. UNIV. DR. ION IMBRESCU
1
DEFINIȚII
• Economia, poate fi definită ca un sistem de procese complexe ce reflectă
faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la
atragerea şi utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuţiei şi
consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor.
• Nevoile umane sunt dorinţele, preferinţele, aşteptările oamenilor de
a avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri. Ele
apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca
fiindu-le necesar pentru existenţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii
lor. Aceasta constituie latura subiectivă a nevoilor umane. Întipărite în
conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de
consum, nevoile umane dobândesc caracter obiectiv.
• Resursele economice constau în totalitatea elementelor şi
împrejurărilor utilizate ( directe şi indirecte) sau utilizabile, adică pot fi
atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea bunurilor necesare omului.
2
TRĂSĂTURILE NEVOILOR
• Nevoile umane se caracterizează prin anumite
trăsături:
a) sunt nelimitate ca număr;
b) sunt limitate în capacitate, în sensul că intensitatea
unei nevoi este descrescândă pe măsură ce este
satisfăcută;
c) nevoile sunt concurente şi substituibile;
d) nevoile sunt complementare;
e) nevoia se stinge momentan prin satisfacere.
3
CARACTERISTICILE RESURSELOR
• Producerea bunurilor şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor
presupune utilizarea de resurse specifice în cantitatea şi calitatea adecvată.
Resursele economice constau în totalitatea elementelor şi împrejurărilor
utilizate ( directe şi indirecte) sau utilizabile, adică pot fi atrase şi sunt efectiv
utilizate la producerea bunurilor necesare omului. Premisa primară este
reprezentată de natură, care oferă aproape toate cele necesare existenţei
oamenilor. Folosirea resurselor naturale este rodul activităţii umane,
condiţionată de existenţa resurselor umane. O mare însemnătate au în prezent
resursele informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau
acţiune. Resursele naturale, împreună cu cele demografice, formează
resursele primare. Resursele derivate sunt un rezultat al folosirii
elementelor primare şi potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate
resursele economice .
4
RARITATEA
• Raritatea exprimă starea de tensiune între resursele economice limitate
şi nevoile nelimitate care trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. În teoria
economică neoclasică, raritatea este o realitate universală şi atemporală,
un fenomen general şi absolut, spre deosebire de penurie care este
temporară, conjuncturală şi limitată în spaţiu.
• Legea rarităţii exprimă faptul că volumul, structura şi calitatea
resurselor se modifică mai lent decât volumul, structura şi
intensitatea nevoilor.
• Teoria economică soluţionează problema rarităţii, fie prin creşterea
cantităţii şi calităţii bunurilor produse pe baza alegerii acelor metode şi
tehnologii care permit folosirea eficientă şi economisirea resurselor rare,
fie printr-o mai bună distribuire a bunurilor. Ambele modalităţi conduc,
în ultimă instanţă, la o satisfacere mai bună a nevoilor. 5
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI FUNDAMENTALE
• Problema fundamentală a oricărei economii constă în
alegerea resurselor limitate şi ierarhizarea folosirii lor pentru o
cât mai bună satisfacere a nevoilor în continuă evoluţie. În fond
această problemă implică răspunsurile date la trei întrebări: Ce
şi cât să se producă? Cum? Pentru cine? Prima se
materializează în a vedea cât de multe bunuri se pot produce
cu stocul limitat de resurse disponibile. A doua se referă la
alegerea tehnicii şi tehnologiei pentru a produce cantitatea
pentru care s-a optat din fiecare bun în parte. A treia problemă
se referă la distribuirea bunurilor între membrii societăţii.
6
FRONTIERA POSIBILITĂȚILOR DE PRODUCȚIE
7
CONCEPTE LEGATE DE FPP
Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază trei concepte:
- raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi aflate în
afara curbei, în zona producţiei imposibile;
- alegerea, din necesitatea de a alege între punctele care pot fi realizate aflate
pe curbă, puncte ce exprimă toate pachetele aferente;
- costul de oportunitate, - exprimat de panta negativă a curbei care arată că
pentru a se obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri, se va produce
mai puţin din alt bun.
8
PUNCTELE IMPORTANTE ALE FPP
• Punctul de risipă de resurse este reprezentat de orice punct care este

situat în interiorul FPP. Dacă se prelungesc paralele la axa 0X sau 0Y
până când se realizează intersecția cu FPP se poate determina și care
este mărimea risipei de resurse înregistrate.
• Puncul de optim este reprezentat de orice punct care se situează pe

frontiera posibilităților de producție.
• Punctul de lipsă (sau penurie) de resurse este reprezentat de orice

punct aflat peste frontiera posibilităților de producție
9
COSTUL DE OPORTUNITATE
• Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizică şi/sau
monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se
face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a desfăşura o
activitate, dintr-o varietate de posibilităţi.
• Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii
celei mai bune alternative sacrificate. Insuficienţa resurselor în raport cu
nevoile, conjugată cu incertitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice
resursă, banii şi timpul, fac ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită
sacrificarea celorlalte. Costul de oportunitate măsoară „câştigul” prin
„pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.
• Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţie presupune:
a) determinarea creşterii cantităţii bunului x,(x); b) determinarea mărimii
reducerii bunului y, (y); c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la
cantitatea cu care creşte celălalt bun (-y/x). Pentru a opera cu numere
pozitive, întrucât întotdeauna y este negativ, se adaugă semnul minus în faţa
raportului.
10
COSTUL DE OPORTUNITATE
• Formule:
• Cox=-ΔY/ΔX;
Ne indică la câte unități din bunul Y trebuie să renunțăm pentru a putea
consuma/produce o unitate suplimentară din bunul X
• Coy=-ΔX/ΔY
Ne indică la câte unități din bunul X trebuie să renunțăm pentru a putea
consuma/produce o unitate suplimentară din bunul Y
11
UTILITATEA BUNURILOR
ECONOMICE
NOTE DE CURS
12
BUNURILE ECONOMICE
• Un bun reprezintă orice element al realităţii care este apt să satisfacă o
nevoie de consum personal sau de consum productiv. Dobândesc calitatea de
bunuri acei satisfactori şi acei prodfactori care se disting printr-o dublă
determinare: existenţială şi economică.
• Determinarea existenţială constă în aceea că bunurile trebuie să constituie
entităţi identificabile. Ea este supusă măsurării fizice care evaluează proprietăţile
statice (masă, dimensiune, compoziţie etc.) şi proprietăţile dinamice ale
bunurilor (fiabilitate, intensitatea în timp pentru diferite categorii de fluxuri,
capacitatea de efect util, proprietăţii legate de contactul cu mediul exterior etc.)
şi care sunt exprimate în unităţi de măsură adecvate.
• Determinarea economică circumscrie bunurile la sfera satisfactori şi
prodfactori şi se regăseşte, din punct de vedere al măsurării, în aprecierea
conformanţei acestora cu nevoile umane, calcularea conţinutului lor de factori
primari, valoarea economică şi preţurile.
13
UTILITATEA – CONCEPT TEHNIC
• Utilitatea, sub aspect tehnic, reprezintă

capacitatea reală sau presupusă a unui bun de
a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi
se exprimă prin trăsături, caracteristici şi
însuşiri intrinseci ale fiecărui bun sau clase
omogene de bunuri de consum personal, de
bunuri de capital, de servicii sau informaţii.
14
UTILITATEA – CONCEPT ECONOMIC
• Utilitatea capătă sens economic când sunt îndeplinite trei condiţii;
• a) existenţa unei relaţii între calităţile sau caracteristicile bunurilor şi
una din nevoile oamenilor sau societăţii. Utilitatea este intrinsecă fiecărui
bun, decurge din proprietăţile acestuia, dar capătă sens economic doar în
relaţia cu o anumită nevoie socială.
• b) Relaţiile necesare dintre caracteristicile bunurilor şi nevoile
oamenilor trebuie cunoscute şi înţelese. Oamenii trebuie să fie convinşi că
prin calităţile lor, bunurile consumate le aduc un serviciu, o satisfacţie. Nu are
importanţă dacă aceste convingeri sunt sau nu fundamentale ştiinţific. Dacă
oamenii nu cunosc caracteristicile bunurilor, capacitatea acestora de a
satisface o anumită nevoie, bunurile rămân nefolosite sau nu au utilizare.
• c) Comunitatea, în ansamblul ei, trebuie să fie capabilă să folosească
caracteristicile bunurilor la satisfacerea nevoilor. Nu este suficient ca un
bun să fie cunoscut ca util, el trebuie ca să poată fi folosit.
15
TEORIA UTILITĂȚII CARDINALE
• Teoria utilităţii cardinale a fost formulată de fondatorii
marginalismului (Walras, Jevons, Menger). Ei au elaborat ipoteza
existenţei unui consumator capabil să exprime printr-un număr
cantitatea de utilitate care decurge din consumul unui volum determinat
dintr-un bun. Unităţile de măsură speciale folosite în acest scop au fost
denumite utils (adică unităţi de utilitate).Cu ajutorul acestora, potrivit
teoriei utilităţii cardinale, este posibil să se măsoare satisfacţia oferită de
un nivel dat al consumului unui anumit bun economic.
• Ipoteza măsurării directe a utilităţii printr-un număr s-a dovedit
inacceptabilă din mai multe motive: aprecierea utilităţii fiind subiectivă,
este imposibil să comparăm utilitatea aceluiaşi bun prin prisma diferiţilor
indivizi,
16
UTILITATEA TOTALĂ
• Utilitatea totală este satisfacţia resimţită de un individ în urma consumării unor
cantităţi succesiv dintr-un bun, într-o perioadă dată
• În cazul unui bun X, care poate fi consumat în cantităţi x , mai mari sau mai
mici, utilitatea totală, Ut, poate fi exprimată prin funcţia: Ut = f (x).
• Considerând că utilitatea poate fi exprimată prin numere cardinale, funcţia
de utilitate totală are mai multe proprietăţi. În primul rând, este continuă, adică
între două valori ale lui X, funcţia Ut poate lua atâtea valori, câte valori ia x. Din
punct de vedere economic, aceasta presupune că bunul este perfect divizibil în
doze omogene. O asemenea ipoteză este realistă în cazul că bunul este lichid, gaz,
energia şi altele, dar nu se extinde la toate bunurile. În al doilea rând, dacă se are
în vedere fenomenul saturaţie, funcţia Ut este la început crescătoare, atinge un
punct de maxim, de saturaţie, după care devine descrescătoare
17
GRAFICUL UTILITĂȚII TOTALE
18
FUNCȚIA DE UTILITATE
• În cazul mai general al diferitelor bunuri, funcţia de utilitate se modifică. Dacă
se au în vedere două bunuri, X şi Y, utilitatea totală este exprimată de funcţia:
• Ut = f(x,y).
• O asemenea funcţie de utilitate implică două ipoteze:
• a) independenţa utilităţilor. Pentru fiecare din bunurile X şi Y se stabileşte o
funcţie de utilitate totală:
• Utx = f1(x) şi Uty = f2 (y),
• de unde
• Ut = Utx + Uty, unde g(x,y) = f1(x) + f2(y).
• Utilitatea totală resimţită prin consumarea cantităţii x1 şi y1 din bunul Y este
egală cu Utx1+Uty1. Această ipoteză nu este corespunzătoare pentru că diferitele
consumuri nu sunt independente unele de altele.
• b) dependenţa utilităţilor. Consumurile diferitelor bunuri sunt legate între ele în
cadrul unui program de consum. Îmbinarea funcţiilor de utilitate ale diferitelor
bunuri permite construirea unei suprafeţe de utilitate prin reunirea utilităţii totale a
consumurilor simultane a diferitelor bunuri
19
UTILITATEA MARGINALĂ
• utilitatea marginală exprimă variaţia utilităţii totale provocată de

modificarea cu o unitate a cantităţii din bunul X utilizată pentru
satisfacerea unei nevoi în decursul unei perioade de timp considerate.
Primii marginalişti, raţionând asupra unei nevoi divizibile ce poate fi
satisfăcută de bunul X, apreciau că dacă se consumă doze succesive,
nevoia se diminuează iar utilitatea bunului X se reduce şi devine nulă
când se atinge punctul de saţietate. Utilitatea cantităţii (dozei)
marginale este cea care determină utilitatea bunului.
20
CARACTERISTICILE UTILITĂȚII MARGINALE
• 1) legătura între utilitatea totală şi utilitatea marginală a unui bun se
exprimă sub forma legii utilităţii marginale descrescânde: utilitatea fiecărei
unităţi (doze) suplimentare deţinute şi/sau consumate dintr-un bun (adică
utilitatea marginală) se modifică pe măsură ce creşte cantitatea consumată
(deţinută); cel mai adesea ea se reduce când consumul creşte. Această relaţie
se regăseşte în ceea ce este cunoscut a fi prima lege a lui Gossen: intensitatea
satisfacţiei resimțite în urma consumului unui bun scade pe măsură ce creşte
cantitatea consumată din bunul respectiv
• 2) Dacă funcţia de utilitate totală este derivabilă, relaţia între utilitatea totală
şi utilitatea marginală poate fi exprimată sub o formă matematică simplă.
În cazul unui singur bun, pentru o funcţie de utilitate totală Ut = f(x), continuă
şi derivabilă, utilitatea marginală poate fi reprezentată de derivata întâi a
acestei funcţii în raport cu x sau prin limita raporturilor diferenţelor Ut şi x,
când x tinde spre zero. 21
GRAFICUL UTILITĂȚII MARGINALE
22
RELAȚIA UTILITATE TOTALĂ-UTILITATE
MARGINALĂ
Cantitatea (doza) x Utilitatea totală Ut Utilitatea marginală Um
1 10 10
2 18 8
3 24 6
4 28 4
5 30 2
6 30 0
7 28 -2
8 24 -4
23
TEORIA UTILITĂȚII ORDINALE
• Ordonarea preferinţelor este o operaţiune ce se execută în toate situaţiile în
care veniturile se află sub nivelul nevoilor de acoperit pe seama lor. Pentru
explicarea modelului de realizare a ordonării preferinţelor în funcţie de
utilitatea bunurilor, presupunem că persoana are de a face raţionamente
asupra unui număr finit de bunuri diferite, care formează “coşul de bunuri”
sau “programul de consum”. “Coşul de bunuri” sau “programul de consum”
desemnează diferite combinaţii de bunuri de la care consumatorul
scontează să obţină o anumită utilitate totală. “Programele de consum” se
află sub incidenţa unei multitudini de factori de natura complexă,
exprimând obiceiurile, tabieturile, gusturile şi preferinţele unui
consumator. Ele poartă, pe lângă amprenta propriei personalităţi, şi o
puternică încărcătură socială indusă prin mass-media.
24
RELAȚIA DE PREFERINȚĂ
• Gusturile consumatorului se exprimă printr-o relaţie de preferinţă care
comportă trei posibilităţi:
• - preferinţa strictă, notată , în situaţia în care consumatorul preferă
combinaţia X combinaţiei Y:
• (x1, x2)  (y1, y2)
•
• - indiferenţă, notată  , când consumatorul nu preferă o anume
combinaţie:
• (x1, x2)  (y1, y2)
• - preferinţă slabă, notată , când consumatorul preferă combinaţia X
combinaţiei Y, sau îi este indiferent dacă alege.
25
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
NOTE DE CURS
26
CURBELE DE INDIFERENȚĂ
• Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilităţii este curba de
indiferenţă (curba de izoutilitate) introdusă în teoria economică de V.Pareto şi
dezvoltată ulterior de J.R.Hicks, G.Debreu, M.Allais etc.
• Pentru asigurarea posibilităţilor de exprimare grafică a utilităţii, să
presupunem că un consumator are la dispoziţie bunurile X şi Y cu ajutorul
cărora se pot efectua o infinitate de combinaţie (“coşuri de consum”). Acestea
pot fi grupate în două categorii:
• - “coşuri” (“programe”) ce asigură acelaşi nivel de utilitate sau satisfacţie;
• - “coşuri” (“programe”) care asigură niveluri diferite de utilitate sau
satisfacţie;
• Ansamblul combinaţiilor de bunuri X şi Y care permit obţinerea aceluiaşi nivel
de satisfacţie (utilitate) reprezintă o curbă de indiferenţă. O curbă de
indiferenţă reprezintă un nivel dat al utilităţii, care este măsurată doar din
punct de vedere ordinal. În fig.3.4 sunt reprezentate curbel de de indiferenţă
27
REPREZENTARE GRAFICĂ
28
CARACTERISTICILE CURBELOR DE
INDIFERENȚĂ
• Pentru un consumator, curbele de indiferenţă prezintă mai multe caracteristici
interesante:
• a) Prin definiţie, variaţia utilităţii totale Ut între două puncte situate pe o
curbă de indiferenţă este nulă.
• b) Ca expresie directă a principiului tranzitivităţii, o curbă superioară
(internă) unei alte curbe semnifică un nivel de utilitate mai ridicat, în timp ce,
dimpotrivă, o curbă inferioară (externă) corespunde unei utilităţi totale mai mici.
Evident, se presupune că nu există saturaţie pentru nici unul din bunurile
considerate.
• c) O curbă de indiferenţă constituie o limită; drept urmare, unui punct pe
curbă nu-i corespunde decât o singură abscisă şi o singură ordonată. În consecinţă,
în planul XOY trece o singură curbă de indiferenţă, ceea este conform principiului
continuităţii.
• d) Ca expresie a legii utilităţii marginale descrescânde şi a nonsaturării
nevoilor, curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. O eventuală porţiune
crescătoare a acestor curbe ar fi expresia relaţiilor de strictă preferinţă şi nu a
relaţiilor de indiferenţă.
• e) Două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta.
29
TIPOLOGIA BUNURILOR ECONOMICE
• Bunurile complementare se caracterizează prin aceea că nu îşi pot manifesta utilitatea independent
unele de altele: autoturism - carburant; zahăr - ceai; unt - pâine; stilou - hârtie etc. În funcţie de gradul
de complementaritate, apreciat ca raport între indicele variaţiei consumului din bunul principal şi
indicele variaţiei consumului din bunul complementar, se disting:
• a) bunuri strict complementare, în cazul în care acestea se consumă, în totalitate sau aproape în
totalitate, împreună: asigurare casco - automobil; marcă poştală - plic; nasturi - îmbrăcăminte etc. În
acest caz curba de indiferenţă nu reprezintă decât o singură combinaţie semnificativă şi o creştere a
cantităţii disponibile doar a unui bun din cele două nu schimbă utilitatea consumatorului.
• b) bunuri parţial complementare, în cazul în care indicele de complementaritate se
îndepărtează de 1. Situaţia apare când bunurile au mai multe întrebuinţări, parţial se consumă împreună
dar au şi alte utilizări: zahăr - ceai, dar şi zahăr - prăjituri.
• Bunurile substituibile sunt a celea care, de regulă, în anumite limite se pot înlocui unele cu
altele, având caracteristici şi utilităţi similare: unt - margarină; zahăr - zaharină; automobil - tren etc. În
raport cu gradul de substituibilitate, bunurile se grupează în: a) bunuri perfect substituibile, atunci când
utilitatea înlocuitorului este egală sau aproape egală cu a bunului înlocuit: consumatorul are de ales
între două mărci de benzină Super ce au acelaşi caracteristici; sau între două perechi de pantofi produse
de firme diferite. b) bunuri parţial substituibile, în cazul în care substituirea nu se poate face decât într-
o anumită proporţie.
• Bunurile neutre, sunt acelea care nu sunt dorite de un consumator, pentru el bunul respectiv
este indiferent, nu îi produce nici o satisfacţie şi nu îl consumă: carne pentru un vegetarian , o carte
pentru un analfabet 30
RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE
• Dacă două bunuri sunt substituibile, plecându-se de la o funcţie de utilitate de
forma:Ut = f(x,y),
• în care x şi y sunt cantităţile consumate din două bunuri diferite, se poate
determina o mărime denumită rata marginală de substituire.
• Rata marginală de substituire între bunurile Y şi X este egală cu cantitatea
din bunul X care este necesară pentru a compensa pierderea de utilitate ca urmare a
diminuării cu o unitate a consumului din bunul Y astfel încât să se menţină acelaşi
nivel de satisfacţie.
• Din punct de vedere economic, semnificaţia noţiunii de rata marginală de
substituţie este de prag până la care se justifică să se facă substituţia bunurilor.
• Rata marginală de substituire se determină potrivit relaţiei
• RMSyx =
• unde RMSyx este rata marginală de substituire a bunului Y prin bunul X, y -

cantitatea cu care se reduce consumul bunului Y, x - cantitatea cu care sporeşte
consumul bunului X pentru a compensa reducerea consumului Y, astfel încât
31
utilitatea totală să rămână constantă.
PROPRIETĂȚILE RMS
• Rata marginală de substituire, RMS, posedă câteva proprietăţi deosebite.
• 1. Evoluează continuu şi descrescător pe măsură ce are loc substituirea între
bunuri, ceea ce înseamnă că RMS respectă convexitatea curbei de indiferenţă. Cu
cât bunul Y este substituit într-un ritm mai rapid de către bunul X , cu atât panta
curbei de-a lungul căreia se face substituirea este mai puternică.
• 2. Dacă bunurile sunt infinit divizibile, rata marginală de substituire se poate
defini pornind de la valoarea, în punctul respectiv, a pantei curbei de indiferenţă.
A şi B sunt două puncte situate pe aceeaşi curbă de indiferenţă, ceea ce înseamnă
că se obţine o satisfacţie egală dacă se consumă y5 + x1 sau y3 + x2.
• Rata marginală de substituire este egală cu raportul invers al utilităţilor marginale
a bunurilor X şi Y. Această proprietate se poate demonstra cu ajutorul principiului
compensării pierderii şi câştigului de utilitate în cazul unei deplasări de-a lungul
unei curbe de indiferenţă
32
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
• Consumatorul se află în echilibru atunci când pentru venitul (bugetul)
dat şi la preţuri determinate exogen, obţine maximum de utilitate.
• Teoria echilibrului consumatorului a evoluat şi oferă răspunsuri
din ce în ce mai satisfăcătoare. Iniţial, optimizarea a rezultat din
maximizarea utilităţilor măsurabile cardinal şi a fost exprimată prin
teorema egalizării utilităţilor marginale ponderate. Apoi, optimizarea
rezultă dintr-un echilibru realizat în condiţiile existenţei unei
constrângeri bugetare, plecând de la curbele de indiferenţă potenţiale. În
prezent, preferinţele consumatorului sunt revelate prin alegerile sale
efective şi raţionamentul are la bază curbele de indiferenţă efective.
33
ECUAȚIA BUGETARĂ
• Fie V, bugetul de care dispune consumatorul pentru perioada considerată; el nu

poate fi depăşit şi trebuie cheltuit în totalitate pentru că, prin ipoteză, nu există
posibilitate de economisire. Consumatorul are la dispoziţie bunurile X şi Y, din
care poate să aleagă anumite cantităţi, iar preţurile acestora sunt px şi py. Ceea
ce poate efectiv să-şi permită consumatorul în raport cu venitul disponibil şi
preţurile pieţei este pus în evidenţă de constrângerea bugetară şi analizată cu
ajutorul aşa-numitei linii bugetare.
• Constrângerea bugetară poate fi exprimată prin ecuaţia:
• V = x . px + y . py.
• Din constrângerea bugetară rezultă că
• y=
34
METODA ANALITICĂ A ECHILIBRULUI
CONSUMATORULUI
Metoda substituţiei de determinare a echilibrului consumatorului presupune luarea în considerare
a funcţiei de utilitate cu două variabile independente de tipul:
Ut = f(x,y),
căreia îi corespunde restricţia bugetară de forma:
V = xpx + ypy.
Din această restricţie reiese că:
V  xpx
y  .
py
Înlocuind în funcţia Ut pe y cu expresia sa de calcul, vom obţine o funcţie de utilitate de o
singură variabilă.
 V  xpx 
Ut= f  x , 
 .
 py 
O funcţie oarecare atinge nivelul maxim atunci când sunt întrunite două condiţii:
a) derivata de ordinul întâi a funcţiei de utilitate (care are semnificaţia de utilitate,
marginală) devină nulă:
Ut’= f’(t) = 0.
Cum raportul dintre utilităţile marginale este egal cu raportul dintre preţuri,
dy p
  x ,
dx py
ţinând seama de expresia lui y în funcţie de x, utilitatea va fi maximă pentru:
dUt
 0  Utx(  p x / p y )  0 .
dx
De unde rezultă
Ut x px Ut x Ut  y
   . 35
Ut y py px py
GRAFICUL ECHILIBRULUI CONSUMATORULUI
36
DESCRIEREA GRAFICULUI
• Pentru ca un punct de tangenţă să desemneze combinaţia de bunuri care
oferă maximum de satisfacţie, el trebuie să fie situat în acelaşi timp pe cea
mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă, care descrie preferinţele
consumatorului dar şi pe linia bugetară aferentă venitului disponibil care
ilustrează constrângerile cărora consumatorul trebuie să le facă faţă.
• Poziţia punctului M în plan permite atât caracterizarea nivelului de
utilitate maximă a consumatorului în funcţie de venit, cât şi structura
consumului (coordonatele M şi M). Consumatorul se află în stare de
echilibru când, înlocuind un bun cu altul, utilitatea totală nu se modifică. El
a repartizat optim venitul astfel încât există egalitate între utilitatea
marginală a cantităţii de bun X care poate fi cumpărat cu venitul şi
utilitatea marginală a cantităţii din bunul Y ce poate fi achiziţionată cu
acelaşi venit.
37
LEGEA A DOUA A LUI GOSSEN
În stare de echilibru, utilităţile marginale ale bunurilor cumpărate sunt egalizate în toate
modalităţile de folosire a venitului. Acest rezultat este cunoscut sub denumirea de a doua lege a
lui Gossen: raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor sau utilităţile
marginale împărţite la preţuri sunt egale.
d y Umx
Într-adevăr, în orice punct al unei curbe de indiferenţă, RMS    . Panta dreptei
d x Um y
dy px
bugetului este egală cu   . Punctul M fiind situat în punctul de tangenţă al dreptei
dx py
bugetului la curba de indiferenţă U2, permite să se scrie:
Umx p x Umx Umy

  
Umy p y px py
38
CURBA ENGEL
Dacă nivelul venitului se modifică (preţurile bunurilor rămân constante), dreapta bugetului se
deplasează paralel cu ea însuşi spre dreapta sau spre stânga, după cum venitul creşte sau scade,
majorând sau reducând domeniul de opţiune al cumpărătorului.
y y y
M4 M4 M4
M3 M3 M3
M2 M2 M2
M1 M1 M1
0 (a) x 0 (b) x 0 (c) x

Fig. 3.13. Curba consumului în raport cu venitul (Curba Engel).
39
CEREREA DE BUNURI
ECONOMICE
NOTE DE CURS
40
LEGEA CERERII
• Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii invers proporţionale între
cantitatea achiziţionată de oameni dintr-un anumit bun economic şi
preţul pe care trebuie să-l plătească.
• La preţuri mai mari se achiziţionează mai puţin, la preţuri mai mici vor
achiziţiona cantităţi mai mari dintr-un anumit bun economic. De regulă,
explicaţia care se dă relaţiei inverse dintre cantitatea cerută şi preţ este
următoare: când preţul bunului creşte, cumpărătorul caută soluţii pentru
economisirea acestuia şi recurge la substituire cu alte bunuri mai ieftine.
Dacă preţul scade, efortul de economisire se deplasează la alte bunuri,
iar produsul se utilizează pentru a substitui bunuri mai scumpe
41
CERERE – CANTITATE CERUTĂ
• Cererea şi cantitatea cerută nu se confundă. În teoria economică, cererea
este o relaţie între două variabile specifice, preţul şi cantitatea. Cererea
este întotdeauna un şir de preţuri şi un şir de cantităţi pe care oamenii ar
dori să le cumpere la preţurile respective. O deplasare de-a lungul şirului
(curbei) reprezintă o modificare a cantităţii cerute şi nu o modificare a
cererii. Cantitatea cerută creşte sau scade după cum se modifică preţul -
scade sau creşte, dar cererea rămâne neschimbată, întrucât cerere este
reprezentată de întreaga curbă.
• Pentru ca să crească cererea, ar trebui să se întâmple ceva care să
dea posibilitatea consumatorilor să achiziţioneze la orice preţ o cantitate
mai mare de bunuri, adică să mute la dreapta şi în sus întreaga curbă a
cererii
42
MODIFICAREA CERERII
p
350-
D2 D0 D1
300-
250-
200-
150-
100-
400 500 600 Q

Fig. 4.2. Modificarea cererii. 43
SITUAȚII ATIPICE ALE CERERII
• Un bun Giffen este un bun inferior pentru care cantitatea cerută creşte o dată cu preţul şi
scade atunci când preţul scade, în condițiile în care venitul crește sau scade. Acest lucru este
posibil atunci când consumatorii au venituri reduse şi cea mai mare parte a venitului lor este
cheltuit pe bunuri strict necesare subzistenţei. Dacă preţul unui bun inferior scade,
consumatorii vor solicita o cantitate mai redusă din aceste bunuri, vor folosi venitul lor real
excedentar pentru a cumpăra alte bunuri.
• Bunurile Veblen sunt bunuri de „lux” ca bijuteriile, parfumurile, opere de artă,
îmbrăcămintea şi încălţămintea scumpă. O diminuare a preţului bunurilor de „lux” nu
determină o sporire a cererii întrucât aceste bunuri rămân accesibile numai unei anumite
categorii de cumpărători. În plus, bunurile de „lux” cu preţuri reduse numai prezintă interes
pentru snobi şi, în consecinţă, s-ar putea să nu mai fie cerute. O dată cu creşterea preţului,
creşte şi interesul cumpărătorilor snobi şi există posibilitatea să urmeze o creştere a cererii de
piaţă – situaţie ce constituie o abatere de la legea cererii.
• Există situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există
posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă
preţurile sunt mai ridicate, pe motivul unei economii de timp. Cumpărătorii acceptă să
plătească un preţ mai ridicat, compensând diferenţa de preţ prin alocarea timpului economist
altor activităţi producătoare de venit. În această situaţie legea cererii nu este încălcată,
deoarece în preţul plătit, alături bunul achiziţionat, este inclus şi costul de oportunitate al
timpului economist. 44
FACTORII DETERMINANȚI AI CERERII
1. NEVOIA SOCIALĂ
2. VENITUL CONSUMATORULUI
3. PREȚUL BUNULUI ANALIZAT
4. PREȚUL ALTOR BUNURI
5. PREFERINȚELE CONSUMATORULUI
45
VENITUL CONSUMATORULUI
Din perspectiva corelaţiei venituri-cerere,şi a modului în care se manifestă efectul de substituţie şi
efectul de venit, bunurile se împart în bunuri “normale” şi bunuri “inferioare”.
Bunurile “normale” sunt considerate acelea a căror cerere de consum creşte pe măsura
sporirii veniturilor. Faptul că se solicită mai mult pe măsură ce veniturile sporesc, este acela care
determină orientarea curbei Engel de la sud-vest spre nord-est. Pentru că în cazul absenţei veniturilor
cererea este nulă, curba cererii porneşte chiar din origine. În general, cererea nu depinde liniar de
venit şi se poate stabili o distincţie între două tipuri de bunuri:
- bunuri prioritare, a căror cerere creşte mai încet decât sporesc veniturile, ele fiind bunuri
de strictă necesitate (bunuri alimentare, îmbrăcămintea, locuinţa).
- bunuri de lux, faţă de cerere se manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc
veniturilor (echipamente electronice, bijuterii, vinuri de calitate superioară).
Pe ansamblu, cererea bunurilor “normale” se măreşte o dată cu venitul dar creşterea
consumului este proporţional mai slabă decât a venitului.
Bunurile “inferioare” sunt acelea a căror consum scade atunci când veniturile cresc şi
invers. Dacă în condiţiile unor venituri reduse, cererea este orientată spre bunuri inferioare, o dată cu
creşterea lor, cererea se orientează spre alte bunuri.
În cazul bunurilor inferioare, prin reducerea preţului bunului X, efectul de substituţie se
concretizează în sporirea cererii la acest bun, iar efectul de venit determină o reducere a cererii.
Datorită faptului că efectul de substituire (creşterea cererii) este superior efectului de venit (ce constă
în reducerea cererii), efectul global al reducerii preţului este pozitiv, adică are loc o creştere a cererii
la astfel de bunuri. 46
ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCȚIE DE VENIT
Coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu venitul se determină ca raport între variaţia relativă
a cantităţii cerute dintr-un bun (dQ/Q) şi variaţia relativă a venitului (Y/Y).
Dacă prin definiţie avem:
Q / Q0 Q Y0 % Q
Ec/v =    ,
Y / Y0 Y Q0 % Y
dQi Y dQi Y
Ec/v =   
QI dY dY Qi
Rezultă că Ec/v poate fi definit ca raport între înclinaţia marginală spre consum a bunului luat
în consideraţie (di/Y) şi înclinaţia medie (i/Y).
47
PREȚUL BUNULUI ANALIZAT
Legătura dintre cerere şi factorii care o determină se poate exprima printr-o funcţie. Pentru
simplificare, examinarea acestei legături se face în condiţiile de concurenţă perfectă în care fiecare
consumator acţionează cu o “corecţie cantitativă”. Nici un consumator individual nu influenţează
direct preţurile pieţei, care sunt date pentru toţi şi fiecare consumator poate doar să aleagă cantităţi
diferite ce pot fi cumpărate la preţul curent.
Pentru a obţine o reprezentare simplă a cererii pentru bunul X aplicând ipoteza ceteris paribus
se admite că bunul X este cumpărat într-o cantitate care este dependentă de preţul curent al acestuia.
Cererea pentru bunul X se poate modifica numai dacă variază preţul.
Această exprimare a condiţiilor pieţei poate fi scrisă în simboluri matematice. Fie “p” preţul
pieţei pentru bunul X şi Qd cantitatea cerută pe piaţă din bunul X. Atunci Qd este o funcţie de p, care
poate fi scrisă:
Qd = f(p),
în care variabilele Qd şi p iau numai valori pozitive. 48
ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCȚIE DE PREȚ
Elasticitatea, în general, se defineşte ca fiind modificarea relativă a variabilei dependente
raportată la modificarea relativă a variabilei independente exprimând cu câte procente se modifică
variabila dependentă atunci când mărimea variabilei independente creşte sau scade cu un procent.
Instrumentul cu care se măsoară sensul şi mărimea influenţei pe care o au modificările de preţuri sau
a altei condiţii asupra cererii este coeficientul de elasticitate directă şi coeficientul de elasticitate
indirectă (încrucişată).
Coeficientul de elasticitate directă exprimă modificarea cererii pentru un produs la
schimbare a preţului acestuia, celelalte preţuri sunt presupuse ca neschimbate. El se determină prin
raportul dintre modificarea relativă a cantităţilor cerute şi modificarea relativă a preţului bunului
respectiv:
Q p Q p0 Q2  Q1 p 2  p1
a) Ec / p   :   = :
Q0 p 0 p Q0 Q1 p1
sau folosind calculul diferenţial
dQ dp dQ p p
Ec/p =  :    Q ( p ). .
Q p dp Q Q 49
CLASIFICAREA CERERII ÎN RAPORT CU
ELESTICITATEA
Intensitatea reacţiei cererii la modificarea preţului este diferită de la un produs la altul. În funcţie de
acestea se disting:
a) cerere slab elastică, semirigidă, atunci când Ec/p < 1, respectiv p>Q. Reacţia cererii
este mai puţin proporţională decât modificarea preţului. Preţul exercită o influenţă relativă slabă
asupra cantităţii cerute, iar venitul total din vânzări se reduce.
b) cererea cu elasticitate unitară dacă Ec/p = -1, respectiv p = Q. Preţul şi cantitatea
solicitată se modifică proporţional, dar în sens invers. Mişcarea preţului într-un sens este
“neutralizată” de modificarea cantităţii cerute, iar venitul total rămâne constant.
c) cererea elastică sau cu elasticitate ridicată când Ec/p 1 şi p < Q modificarea a preţului
determină o mişcare mai amplă, de sens invers, a cantităţii cerute. Reducerea preţului determină
sporirea cantităţii cerute într-o asemenea măsură încât venitul total din vânzări creşte. 50
PREȚURILE ALTOR BUNURI
Sunt frecvente situaţiile în care modificarea preţului unui bun influenţează cererea pentru alte bunuri.
Atât timp cât venitul (bugetul) cumpărătorului este limitat, orice schimbare în preţul unui bun
afectează într-un fel sau altul cererea altor bunuri.
Bunurile considerate pot fi independente, substituibile sau complementare.
Dacă bunurile sunt complementare, modificarea preţului la un bun va avea ca efect variaţia în
acelaşi sens a cererii din celălalt bun, iar în cazul bunurilor substituibile, schimbarea preţului într-un
sens la un bun va avea ca efect variaţia în sens invers a cererii din aceste bunuri. Deci, în condiţii de
caeteris paribus, reducerea preţului bunului X va avea ca efect creşterea cererii pentru bunul X şi Y,
dacă ele sunt complementare, sau la creşterea cererii bunului X şi la reducerea cererii bunului Y,
dacă cele două bunuri sunt substituibile. Rezultă că este necesară cunoaşterea elasticităţii cererii
pentru un bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri, adică a elasticităţii încrucişate.
Elasticitatea încrucişată a bunului X în raport cu preţul bunului Y este egală cu raportul dintre variaţia
procentuală a cantităţii cerute din bunul X, Qx şi variaţia procentuală a preţului bunului Y.
51
ELASTICITATEA ÎNCRUCIȘATĂ
Coeficientul de elasticitate încrucişată a cererii se determină cu ajutorul relaţiei:
Q x p y
Ec/py =  ,
p y Q x
sau cu ajutorul derivatei, atunci când se cunoaşte forma matematică a curbei cererii:
dQx p y
Ec/py =  .
dp y Q x
În raport cu valoarea pe care o ia Ec/py, se pot distinge mai multe cazuri:
a) dacă Ec/py = 0, bunurile X şi Y sunt independente, adică o variaţie a preţului bunului Y nu
influenţează cererea pentru bunul X. De exemplu, creşterea preţului la alcool nu exercită nici o
influenţă asupra cererii de sare.
b) dacă 0 < Ec/py < 1, respectiv coeficientul de elasticitate este pozitiv dar subunitar, bunurile
X şi Y sunt substituibile într-o anumită măsură. Creşterea preţului bunului Y are ca efect substituirea
sa cu alt bun, cu bunul X. Deci creşterea preţului bunului Y este însoţită de creşterea consumului din
bunul X, adică variaţia preţului py şi a cantităţii bunului X sunt de acelaşi sens.
c) dacă Ec/py >1, respectiv coeficientul de elasticitate este pozitiv şi supraunitar, bunurile X şi
Y sunt strâns substituibile, o variaţie a lui py determină mai mult decât proporţională şi în acelaşi
sens a consumului bunului X.
d) dacă -1 < Ec/py < 0, înseamnă că o creştere a lui py are ca efect diminuarea cantităţii cerute
din bunul X, dar într-o proporţie mai mică decât majorarea preţului la celălalt bun. În acest caz,
bunurile X şi Y sunt complementare. De exemplu benzina şi autoturismul.
e) dacă Ec/p < -1, adică coeficientul de elasticitate este negativ şi mai mic decât -1, bunurile X
şi Y sunt strict complementare: o variaţie a preţului bunului Y provoacă o variaţie într-o proporţie
mai mare şi în sens invers a cantităţii cerute din bunul X. 52
FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ ELASTICITATEA
CERERII
a) Numărul şi gradul de substituire al bunurilor. Prin bunuri substituibile se înţeleg bunurile care
sunt capabile să satisfacă acelaşi tip de nevoie. Astfel, sarea are puţine bunuri cu care poate fi
substituită, şi va avea o slabă elasticitate a cererii în funcţie de preţ. Dimpotrivă, lâna are numeroşi
înlocuitori, şi cererea va fi relativ elastică. Cu cât un bun are un număr mai mare şi mai apropiaţi
substituenţi, cu atât cererea va fi mai elastică.
b) Importanţa bunului în bugetul consumatorului. Piperul, a cărui achiziţie reprezintă o
pondere foarte scăzută în bugetul de consum, are o cerere puţin elastică în raport cu preţul. Din contră,
cererea televizoarelor este sensibilă la preţul de vânzare.
Cu cât un bun prezintă un coeficient bugetar mai slab, cu atât cererea va fi mai inelastică la
preţ şi invers.
c) Numărul posibil de utilizatori ai bunului. Cu cât un bun are mai mulţi utilizatori, cu atât
cererea va fi mai elastică. Lâna, ale cărei utilizări sunt multiple, are o elasticitate în funcţie de preţ
mai mare decât margarina, care are o sferă (gamă) de utilizare mai restrânsă.
d) Durata perioadei de timp pentru care se estimează variaţia cererii. Cererea este cu atât mai
elastică cu cât perioada luată în considerare este mai lungă, deoarece este mai uşor pentru
consumator să substituie un bun cu altul
53
SURPLUSUL CONSUMATORULUI
Surplusul consumatorului este o măsură a diferenţei dintre preţul plătit efectiv şi cel pe care
consumatorul este dispus să-l plătească pentru un anumit bun.
În ipoteza că funcţiile de cerere sunt continue, surplusul consumatorilor se determină pe baza
unui calcul integral.
54
TEORIA PRODUCĂTORULUI
COMBINAREA FACTORILOR DE
PRODUCȚIE
NOTE DE CURS
55
ORIGINEA ŞI NATURA ÎNTREPRINDERII
• Când un agent economic doreşte un bun, are, în general, două
posibilităţi: cumpără bunul sau îl produce. Aceasta înseamnă că agentul
economic are alternative, fie piaţa şi schimbul de mărfuri, fie
întreprinderea şi producţia. Alegerea depinde de costul pe care l-e
implică fiecare alternativă.
• Dacă agentul economic decide să cumpere bunul de pe piaţă, el se
confruntă cu două categorii de costuri; a) costul direct aferent achiziţiei,
adică preţul pe care trebuie să-l achite; b) costurile de tranzacţie (costuri
legate de schimb) care provin mai ales din informaţia imperfectă asupra
preţurilor şi calităţii, încertitudinea asupra viitorului şi raţionalitatea
limitării a agenţilor economici.
56
CE ESTE ÎNTREPRINDEREA?
• Întreprinderea este o modalitate de organizare a resurselor în
scopul obţinerii unui bun cu costuri mai scăzute decât în cazul
achiziţionării lor de pe piaţă. În acest mod se pot economisi costurile
de tranzacţie. Decizia de a produce prin organizarea unei
întreprinderi impune agentului două categorii de costuri: costul
factorilor de producţie şi costul de organizare a procesului de
producţie. Organizarea internă a diferitelor stadii de producţie până
la produsul final reduce şi chiar elimină costurile de tranzacţie dar
generează costuri de organizare. Integrarea mai multor faze de
producţie, obligă firma să pună în mişcare şi să coordonete mai
multe activităţi diferite dar legate între ele. O dată cu creşterea
complexităţii activităţii, sporesc costurile organizaţionale.
57
MODIFICAREA DIMENSIUNII UNEI
ÎNTREPRINDERI
• O firmă se poate dezvolta ca urmare a unei creşteri interne ori creşteri
externe.
• – are loc o creştere internă, autonomă, când firma îşi extinde dimensiunea,
scara la care operează, în cadrul structurii sale manageriale de bază, prin
propria sa dezvoltare internă, folosind o parte din profit sau se împrumută
pentru crearea de noi subunităţi sau dezvoltarea celor existente;
• – se produce o dezvoltare externă, când expansiunea firmei se realizează
prin operaţiuni de fuzionare sau de cumpărare a altor întreprinderi
autonome.
• Concentrarea economică propriu-zisă este un fenomen de creştere
externă, dar care este determinată de creşterea autonomă, internă a
firmelor.
58
OBIECTIVELE ÎNTREPRINDERII
• Microeconomia neoclasică tradiţională consideră că producătorul are o
singură sursă de satisfacţie: profitul şi, în consecinţă, obiectivul firmei este
maximizarea profitului.
• Modelul neoclasic al întreprinderii, bazat pe ipoteza maximizării
profitului, este criticat, susţinându-se următoarele:
• – curbele cererii şi costurilor nu se pot estima în practică întrucât factorii
determinanţi ai acestora se modifică frecvent;
• – problematica reală a întreprinderii este mai largă decât producţia,
costurile, preţurile şi profitul;
• – întreprinzătorul nu are ca unic obiectiv maximizarea profitului, ci
urmăreşte să atingă o diversitate de obiective şi nu fixează preţul doar după
regulă marginalistă (venit marginal = cost marginal).
59
MAXIMIZAREA VÂNZĂRILOR
Ipoteza maximizării vânzărilor a fost formulată de Baumol. Se
consideră că cei care conduc şi gestionează efectiv firma sunt preocupaţi
mai mult de vânzarea produselor obţinute decât de maximizarea
profitului. Argumentele aduse în sprijinul acestei ipoteze sunt
următoarele:
a) veniturile managerilor (salarii, prime etc.) sunt dependente mai ales de
volumul vânzărilor decât al profiturilor;
b) aprecierea firmei de către instituţiile financiare se face în raport cu
nivelul şi dinamica cifrei de afaceri;
c) strategia adoptată de conducători este mai curând “prudentă” decât
“riscantă”. Se preferă o conduită “stabilă”, fără de proiecte ce prevăd
creşteri deosebite ale profitului, creşteri care implică un grad mare de risc.
60
CONCEPTUL DE PRODUCȚIE
Conceptul de producţie se utilizează, de regulă, cu două sensuri diferite:
a) proces tehnico-economic; b) rezultatul unui proces.
În calitate de proces, producţia reprezintă un ansamblu de operaţiuni
sau activităţi în cursul cărora oamenii transformă sau modifică obiectele
şi bunurile în alte bunuri şi servicii. Esenţa conceptului de producţie este
reprezentată de transformarea sau conversiunea unuia sau mai multor
bunuri în alte bunuri.
Producătorul urmăreşte să desfăşoare acele activităţi care îi asigură
obţinerea outputului dorit. Pentru aceasta este nevoie de factori de
producţie. Din combinarea lor rezultă diferite niveluri de producţie în
funcţie de cantităţile de input-uri consumate, de combinaţiile posibile
din punct de vedere tehnologic şi acceptate economic.
61
FACTORII CLASICI DE PRODUCȚIE
• Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale
producţiei, cât şi forţa matrice, virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de
bunuri şi servicii. În cadrul factorilor naturali un loc important revine pământului,
resurselor de apă şi resursele minerale.
• Munca reprezintă o acţiune conştientă, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul
căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe
om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Stocul de cunoştinţe profesionale,
deprinderi, abilităţi şi de sănătate care pot conduce o persoană la sporirea
capacităţilor sale creative şi, implicit, a veniturilor scontate a se obţine în viitor,
formează conţinutul conceptului de capital uman. Investiţia în capitalul uman este
asimilată investiţiei în capitalul fizic, ea este o cheltuială prezentă în vederea
dobândirii potenţiale a unui venit suplimentar.
• Capitalul reprezintă un ansamblu de bunuri reproducţiile rezultate ale unei activităţi
anterioare, utilizate în producerea de bunuri şi servicii destinate realizate de mărfuri
în scopul obţinerii unui venit. El este format din construcţii, clădiri, instalaţii, maşini,
materii prime, combustibili, etc.Capitalul folosit în activitatea economică este
capital fizic (tehnic) şi este constituit din capital fix şi capital circulant. 62
NEOFACTORI
• Alături de factorii de producţie clasici, ce îşi au originea în resurse
tangibile cuantificabile direct şi gestionate sub formă de fluxuri, se
manifestă tot mai intens neofactorii de producţie ce se
caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite. Printre
neofactorii de producţie se enumeră progresul tehnic, inovaţia,
resursele informaţionale. Ei acţionează practic prin intermediul şi
împreună cu factorii clasici, potenţându-i şi îmbunătăţindu-le
performanţele.
63
PROPRIETĂȚILE FACTORILOR DE PRODUCȚIE
• Divizibilitatea este însuşirea unui factor de producţie de a fi obţinut şi utilizat în unităţi oricât de
mici. Aceasta este posibil pentru unele bunuri: grâu, energie, ulei, timp de muncă etc., şi este
dificilă sau imposibilă pentru alte bunuri: automobil, baraj, o construcţie etc. Problema
divizibilităţii factorilor de producţie nu se pune la infinit, ci în măsura cerută de caracteristicile
procesului de producţie de o anumită dimensiune, de tehnicile şi tehnologiile folosite.
• Adaptabilitatea exprimă capacitatea unei unităţi dintr-un factor de producţie de a se asocia cu
un număr mai mare sau mai mic de unităţi din alt factor. Pe o suprafaţă de teren este posibil să
lucreze cu o eficacitate variabilă un număr mai mare sau mai mic de lucrători.
• Dacă factorul de producţie se caracterizează prin divizibilitate şi adaptabilitate, atunci în
combinarea lor se poate realiza complementaritatea şi substituibilitatea.
• Complementaritatea exprimă faptul că la o situaţie de producţie dată, o cantitate dintr-un
factor de producţie poate fi asociată în condiţii optime doar cu o cantitate fixă şi de o anumită
calitate din fiecare ceilalţi factori. De regulă, procesele de producţie permit schimbări
cantitative şi calitative în combinaţia factorilor de producţie. Pot fi înlocuiţi unii factori cu alţii,
cum ar fi o cantitate de muncă cu capital, sau înlocuirea poate avea loc chiar în interiorul
aceluiaşi factor: o muncă de o anumită calificare cu alta de calificare superioară, un echipament
cu altul, un material cu altul.
• Substituibilitatea exprimă procesul prin care se înlocuieşte o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate determinată din alt factor, menţinându-se volumul producţiei.
64
ELEMENTE CE INFLUENȚEAZĂ SUBSTITUIBILITATEA
FACTORILOR DE PRODUCȚIE
• a) gradul de specificitate al factorilor. Un factor de producţie este specific atunci
când el este destinat unei singure întrebuinţări, unde el nu poate fi înlocuit, nici
să înlocuiască alţi factori.
• b) starea tehnică. Fiecare nivel tehnic se manifestă prin coeficienţi tehnici de
producţie care definesc şi gradul de substituibilitate al factorilor de producţie. În
plus, dacă se au în vedere invenţiile tehnice, acestea pot să exercite un rol
important după cum sunt neutre sau economisesc un factor - munca sau
capitalul.
• c) raportul dintre preţurile factorilor de producţie. O substituire tinde să se
producă între muncă şi capital dacă la productivităţi egale, preţul de revenire al
capitalului este inferior preţului plătit pentru mâna de lucru.
• d) volumul producţiei. Se va manifesta o tendinţă de substituire a muncii prin
capital în măsura în care un volum important de producţie permite repartizarea
cheltuielilor fixe, reprezentate de amortizare, pe o cantitate mare de bunuri
create.
65
COMBINAȚIA MUNCĂ - CAPITAL
• Pentru analiza substituirii factorilor de producţie vom lua ca exemplu combinaţia
în care producţia (Q) depinde de doi factori: capitalul (K) şi munca (L), ceea ce se
poate exprima prin funcţia de producţie:
• Q = f (K, L).
• Forma funcţiei nu este specificată şi se presupune că factorii de producţie sunt
adaptabili şi divizibilitate. Oricare din cei doi factori poate fi variabil. Firmele nu
au posibilitate de a modifica cu aceeaşi uşurinţă cantităţile pe care le folosesc din
factorul capital şi factorul muncă. Cel mai adesea se admite că pe termen scurt
factorul variabil este munca. Pentru firmă este mai uşor să recurgă la
suplimentarea volumului de muncă sau la concediere decât să modifice
echipamentele şi tehnicile folosite.
• Curba producţiei (Q) porneşte din origine: pentru L = 0, Q = 0, producţia este nulă
dacă firma nu dispune de forţa de muncă. Creşterea cantităţii de muncă
antrenează o creştere a producţiei, lucru puţin evident la început. Funcţia este
crescătoare, până la punctul M. Începând de la LM, producţia rămâne pozitivă,
dar descrescătoare.
• Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea unui factor până la limita permisă
de combinaţia cu ceilalţi factori al căror consum rămâne constant este denumită
productivitatea marginală a factorului variabil.
66
PRODUCTIVITATEA MEDIE ȘI
PRODUCTIVITATEA MARGINALĂ
• Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea unui factor până la
limita permisă de combinaţia cu ceilalţi factori al căror consum
rămâne constant este denumită productivitatea marginală a factorului
variabil.
• Productivitatea medie a factorului variabil se obţine prin împărţirea

producţiei totale Q la cantitatea factorului variabil, respectiv, L
67
GRAFICUL PRODUCȚIE - PRODUCTIVITATE
68
TIPURI DE RANDAMENTE
• În partea I a celui de-al doilea grafic, productivitatea marginală crește
și este mai mare decât productivitatea medie, avem randamente
crescătoare mai mult decât proporționale
• În partea a II-a a celui de-al doilea grafic, productivitatea marginală
scade și este mai mare decât productivitatea medie, avem
randamente descrescătoare mai mult decât proporționale
• În partea a III-a a celui de-al doilea grafic, productivitatea marginală
scade și este mai mică decât productivitatea medie, avem
randamente crescătoare mai mult decât proporționale
69
LEGEA RANDAMENTELOR NONPROPORȚIONALE
• Legea randamentelor nonproporţionale are o sferă largă de
manifestare şi poate fi enunţată astfel: la acelaşi nivel tehnic, prin
combinarea unei cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie
variabil, cu o cantitate dată de factor fix, productivitatea marginală a
factorului variabil creşte mai întâi, mai mult decât proporţional şi,
după un nivel optim, mai puţin proporţional, iar apoi descreşte.
Dincolo de acest punct, produsul total continuă să crească, dar cu rată
descrescătoare. Pentru a evidenţia că randamentele descrescătoare
nu privesc produsul total, ci produsul marginal, legea randamentelor
nonproporţionale este caracterizată drept lege a productivităţii
marginale descrescânde.
70
CALCULAREA PRODUCTIVITĂȚILOR MEDIE ȘI
MARGINALĂ
Productivitatea
Unităţi Unităţi de Productivitatea
Produs medie a
de factor factor marginală a
total factorului
fix variabil factorului variabil
variabil
5 0 0 0 0
5 1 8 8 8
5 2 20 12 10
5 3 45 25 15
5 4 76 31 19
5 5 85 9 17
5 6 78 -7 13
71
FUNCȚIA DE PRODUCȚIE COBB-DOUGLAS
• Y = a Lα Kβ
• α+β = 1, randamentele factorilor de producție sunt constante
• α+β mai mare ca 1, randamentele factorilor de producție sunt

crescătoare
• α+β mai mic ca 1, randamentele factorilor de producție sunt

descrescătoare
72
TEORIA PRODUCĂTORULUI
ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI
NOTE DE CURS
73
FUNCȚIA IZOCOSTULUI
Producătorul utilizează cantităţile x şi y din factorii de producţie, iar costul total
este, în mod necesar, egal cu preţurile factorilor de producţie pondera ţi cu cantităţile,
adică:
V = xp x + yp y .
Dacă producătorul utilizează toate re sursele(V), tot bugetul de care dispune, pentru
achiziţionarea şi utilizarea factorilor de producţie, înseamnă că nivelul costurilor totale
va fi egal cu mărimea resurselor:
CT = V
În aceste condiţii, ecuaţia bugetului producătorului este şi ecuaţia costurilor şi se
poate scrie:
C T = xp x +yp y .
Producătorul îşi pune problema cum să combine factorii de producţie în condiţiile

mărimii bugetului său. Pentru a afla combinaţiile posibile în rapor t cu un buget dat şi a
unor preţuri cunoscute, din ecuaţia de mai sus se deduce dreapta bugetului sau dreapta
izocostului:
px V V  x. p x
y   .x   .
py py py
Aceasta este ecuaţia unei drepte în care panta negativă este definită de structura
preţurilor, adică raport ul p x / p y .
Punctele de intersecţie cu axele sunt definite de:
x  0  y  V py
y  0  x V px . 74
MAXIMIZAREA PRODUCȚIEI LA UN COST DAT
SOLUȚIA ANALITICĂ Q = (F(x, y)
V = xp x + yp y ,
în care:
Q = (F(x, y,) este funcţia de producţie , cu două variabile X şi Y, ce trebuie
maximizată şi care depinde de cantităţile folosite din fiecare factor de producţie.
V = xp x + yp y , reprezintă constrângerea bugetară dată de mărimea res urselor (V) i
în condiţiile preţurilor cunoscute , p x şi p y , ale factori lor de producţie.
Pentru a afla combinaţia de factori ce asigură producţia maximă, se înlocuieşte în
funcţia de producţie (Q = x . y) pe y cu valoarea sa care exprimă dreapta izocostul ui, şi
vom avea:
V  xpx
Q  ( x. y )  x .
py
Maximizarea funcţiei de producţie Q, implică derivarea sa în raport cu x şi

anularea ei. Derivata funcţiei de producţie este:
dQ V  2 x. p x
 Q' ( x)  .
dx py
Pentru ca producătorul să realizeze cel mai ridicat nivel al producţiei, este necesar
ca:
dQ V  2 xpx
 0 , adică:  0.
dx py
Simplificând expresia de mai sus cu p y şi rezolvând ecuaţia, se obţine valoarea lui
x şi apoi a lui y:
x = V / 2p x şi y = V / 2p y .
Din valorile lui x şi y rezultă că:
V = x . 2p x = y . 2p y , 75
MAXIMIZAREA PRODUCȚIEI LA UN COST DAT
SOLUȚIA GRAFICĂ
y
Q1 Q2 Q3 Q4
A
p1
y I4
M
M
I3
I2
α β B
I1
O x
Fig. 5.6 Maximizarea
M producţiei pentru un cost dat x
76
INTERPRETAREA GRAFICULUI
• Punctul M este un maxim, deoarece punctele pe curba de indiferenţă I4
nu sunt accesibile la nivel de buget, iar toate deplasările dreptei izocostului
spre stânga au drept efect o diminuare a nivelului producţiei:
Q1 < Q2 < Q3.
• Poziţia în plan a punctului M permite caracterizarea nivelului maxim de
producţie pe care producătorul îl poate fabrica combinând factorii x şi y,
ceea ce înseamnă că simultan se determină volumul maxim de producţie şi
combinarea optimă a factorilor de producţie.
• Din această situaţie de optim al producătorului, se poate formula
următoarea regulă de gestiune: în caz de echilibru, de optim, raportul
productivităţilor marginale ale factorilor este egal cu raportul dintre
preţurile factorilor.
77
RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE TEHNICĂ
Cantitatea necesară dintr-un factor de producţie pentru a înlocui o unitate din alt
factor de producţie, într-un anumit punct, în condiţiile în care volumul producţiei rămâne
neschimbat, reprezintă relaţia de substituţie a factorilor, ca re este denumită şi rata
marginală a substituirii tehnice.
Dacă combinaţia productivă iniţială din fig. 5.5 este cea care corespunde punctului
A şi dacă producătorul este determinat să diminueze cu o mică cantitate, ∆L, factorul L
(munca), el trebuie să atragă o cantitate suplimentară, ∆K, din celălalt factor (capitalul)
pentru a rămâne la acelaşi nivel de producţie.
Rata marginală de substituire tehnică a factorului L cu K se exprimă prin relaţia:
L
RMSTL   .
K K
RMST poate fi exprimată pornind de la panta izocuantei corespunzătoare nivelului
de producţie Q 1 considerat. Fie A şi B două puncte situate pe această curbă, iar ∆y = y A -
y B şi ∆x = x A - x B reprezintă diferenţele între cantităţile de factori utilizaţi ce carac -
terizează fiecare din cele două combinaţii productive.
78
RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE TEHNICĂ
ANALIZA GRAFICĂ
 y
RMSTy / x  .
x
Atunci când ∆y  0 , raportul ∆y/∆x tinde să se încline către acest punct al curbei
de izoproducţie. RMST este definită pornind de la valoarea pantei izocuantei; valoarea sa
este, prin definiţie,
y opusul valorii acestei pante:
dy
RMSTx y   .
dx
y
yA A RMST 
x
y dy
x  0; 
x dx
B
Qi
yB
79
MINIMIZAREA COSTURILOR LA O PRODUCȚIE DATĂ
Producătorul poate adopta varianta ca pentru o producţie dată, costul să fie minim.
Pentru un nivel determinat de producţie Q = Q 0 , descris de o funcţie de producţie de
forma Q = F(x, y), cu preţuri date ale factorilor de producţie, p x şi p y , trebuie alese
cantităţile x şi y care să permită un cost minim.
Combinaţia de factori de producţie care corespunde unui cost dat (C T ) este definită
de relaţia:
C T = xp x + yp y
şi pentru un C T oarecare există:
px CT
y x ,
py py
care este ecuaţia izocostului. Punctele de pe dreapta AB exprimă toate combinaţiile
posibile de factori cărora le corespunde acelaşi cost de producţie.
Unor costuri diferite CT1, CT2, CT3, le corespund izocosturi diferite, dar toate au aceeaşi
înclinaţie deoarece panta izocostului este egală cu raportul dintre preţurile factorilor (px / py). 80
MINIMIZAREA COSTURILOR – ANALIZA
GRAFICĂ
y
Q0
M R
CT1 CT2 CT3
O x
81
MAXIMIZAREA PROFITULUI
Profitul perioadei (π) în funcţie de producţie este exprimat de relaţia:
π = p . Q – C T(q) = V T(q) - C T(q) ,
în care: Q este volumul producţiei; p – preţul; C T(q) - costul total; V T(q) – venitul total.
Dacă:
Q = F(x, y),
iar
C T = xp x + yp y ,
atunci:
π = p . F(x, y) – (xp x + yp y ).
Maximul funcţiei se obţine derivând după x şi y. Dacă derivatele parţiale în raport
cu x şi y sunt egale cu zero, condiţie necesară a maximizării funcţiei, rezultă:

 p.F' x  p x  0  p x = p . F’ (x)
x

 p.F' y  p y  0  p y = p . F’ y ,
y
82
CALEA DE EXPANSIUNE A FIRMEI
83
RANDAMENTELE DE SCARĂ
Randamentele de scară compară modificarea procentajului producţiei
cu modificarea procentajului intrărilor. Se disting trei situaţii:
a) produsul poate să sporească în aceeaşi proporţie cu factorii de
producţie utilizaţi: randamentele de scară sunt constante. Deci, dacă se
înmulţesc factorii de producţie cu mărimea k, atunci şi producţia se
multiplică cu acelaşi coeficient. Altfel spus, eficacitatea (randamentul)
producţiei este independent de scara producţiei.
b) produsul sporeşte într-o proporţie mai mare (dublarea scării de
producţie conduce la o creştere mai puternică a producţiei);
randamentele de scară sunt crescătoare;
c) produsul sporeşte într-o proporţie mai mică decât factorii de
producţie utilizaţi. În acest caz, randamentele de scară sunt
descrescătoare.
84
GRAFICUL PRODUCȚIE - PRODUCTIVITATE
85
COSTURILE DE PRODUCȚIE
NOTE DE CURS
86
COSTUL DE PRODUCŢIE - CONCEPT
• Costul de producţie reprezintă cheltuielile efectuate prin alocarea,
utilizarea şi consumul de factori de producţie pentru producerea şi
vânzarea unui volum de bunuri economice. El este o formă monetară de
exprimare a consumului de factori de producţie, şi permite exprimarea
unitară, în formă monetară, a unor resurse diferite. În acest mod este
posibilă măsurarea şi comparabilitatea factorilor de producție.
• Dintre multitudinea de combinaţii posibile de factori de producţie,
producătorul, care urmăreşte maximizarea profitului, o alege pe cea mai
puţin costisitoare. Minimizarea costului de producţie este un principiu
economic, indiferent de contextul de piaţă în care se află entitatea.
• Factorii de producţie utilizaţi de o firmă, pot fi achiziţionaţi sau sunt
proprii, ceea ce face ca estimarea costului să nu fie o operaţiune uşoară.
Dacă factorii sunt achiziţionaţi de pe piaţă, costul lor este dat de preţul
de cumpărare. 87
COSTURI EXPLICITE ȘI COSTURI IMPLICITE
Costuri explicite însumează cheltuielile măsurate prin preţul materialelor
consumate, prin salariile plătite, prin alte feluri de cheltuieli şi sunt apreciate
ca suma "intrărilor" necesare desfăşurării activităţii.
Dacă firma este proprietară a unui factor pe care ea îl utilizează pentru a-şi
desfăşura activitatea, costul explicit (costul contabil) nu reflectă consumul
total de resurse. Consumul resurselor proprii se regăsesc în costurile
implicite.
Costurile implicite, spre deosebire de cele precedente, sunt generate de
utilizarea şi consumarea unor resurse proprii ale deținătorilor firmei pentru
desfăşurarea activităţii economice, ele fiind în acest mod sustrase altor
întrebuinţări (vânzare, închiriere etc.). Aceste costuri nu sunt generate de
plăţi către terţi, şi expresia bănească a resurselor de acest gen nu este
echivalentă cu o economie, ci cu o pierdere de venit prin renunţarea la altă
utilizare (vânzare, închiriere etc.).
88
COSTUL ECONOMIC
Costul economic include remunerarea normală a serviciilor factorilor
determinată concurenţial în ansamblul ramurii. Şi nu este vorba numai
de factori cumpăraţi, ci şi de factori proprii ai firmei. Randamentul unui
factor de producţie constituie un element economic semnificativ
oricare ar fi proprietarul şi acest randament se reflectă în cost prin
cheltuieli "explicite" dar şi "implicite". Costul economic include costul
explicit (costul contabil) şi costul implicit (costul de oportunitate) al
factorilor proprii ai deținătorilor firmei utilizaţi de entitate în activitatea
desfăşurată.
89
COSTURILE DE PRODUCȚIE ÎN PERIOADA
SCURTĂ
Costul de producţie al unei firme diferă, sub aspectul structurii, în raport cu
perioada de analiză. În perioadă scurtă firma acţionează "sub constrângere"
întrucât nu poate modifica cel puţin un factor de producţie care rămâne fix.
În perioada scurtă, un factor este variabil, iar celălalt factor rămâne fix.
Firma poate modifica cantitatea de muncă, dar capitalul instalat rămâne
nemodificat, pe termen scurt.
Pentru că stocul de capital este fix şi firma îi plăteşte preţul indiferent de

cantitatea de servicii de capital pe care o va utiliza, costul minim depinde
de cantitatea de muncă.
90
COSTUL TOTAL
COSTUL TOTAL (CT) este definit ca ansamblul cheltuielilor de factori
de producţie corespunzător unui volum dat de producţie. Ca oricare
fenomen economic relevant, costurile totale nu au o evoluţie uniformă în
timp, mai ales din punct de vedere al mărimii lor. Variabilele economice
care influenţează asupra evoluţiei costurilor sunt multiple. Dintre acestea,
cercetarea ştiinţifică a reliefat pe larg efectele pe care le are evoluţia
producţiei asupra dinamicii şi structurii costurilor.
Acţionând ca o variabilă independentă, producţia generează o relaţie
funcţională cunoscută sub numele de funcţia costurilor. Pentru a obţine o
expresie simplă a funcţiei costurilor trebuiesc admise mai multe ipoteze:
o întreprindere produce un singur bun cu ajutorul anumitor factori de
producţie din care unii sunt folosiţi în cantităţi fixe, indiferent de volumul
producţiei, iar cheltuielile legate de acesta sunt cunoscute şi constante, alţi
factori sunt variabili şi pot fi obţinuţi la preţul pieţei. 91
COST FIX și COST VARIABIL
În condiţiile în care un factor de producţie este fix, pe termen scurt,
costul acestui factor nu se modifică odată cu cantitatea produsă. Funcţia
costurilor totale este următoarea:
CT = CF + CV
sau
CT = CF + F(q),
unde CT reprezintă costul total pe termen scurt, CF reprezintă costul fix,
adică o sumă constantă şi egală cu costul factorului fix, oricare ar fi
durata perioadei de utilizare, iar CV, respectiv F(q), reprezintă funcţia
costului variabil, adică acele costuri care se modifică în acelaşi timp cu
cantitatea producţiei. Componenta fixă a costului total poate fi
reprezentată de capital, un număr de maşini şi instalaţii care au fost
achiziţionate de firmă pe baza unui împrumut pentru care trebuie să
plătească o dobândă (r) 92
DEFINIȚIILE COSTURILOR FIXE ȘI VARIABILE
Costurile fixe (CF) reprezintă, în perioadă scurtă, cheltuieli generale pe care
trebuie să le facă producătorul faţă de o anumită capacitate de producţie şi
care nu variază dacă se schimbă volumul producţiei. Dacă se produce mai
mult, mai puţin sau nu se produce, aceste cheltuieli rămân constante.
Costurile variabile (CV) sunt acele elemente de cheltuieli a căror mărime
totală se modifică pe măsura schimbării volumului total al producţiei. În
această categorie se includ cheltuielile pentru materii prime şi materiale de
bază, materiale auxiliare, salarii, combustibil şi energie, etc.
CV=F(Q).
Faţă de o anumită creştere sau descreştere a volumului fizic al
producţiei, unele cheltuieli cresc sau scad în aceeaşi proporţie (materii
prime, salarii directe), altele într-o proporţie mai mare, iar o a treia categorie
se modifică într-o proporţie mai mică.
93
CURBA COSTURI TOTALE- COSTURI VARIABILE
94
COSTUL TOTAL MEDIU
COSTUL TOTAL MEDIU (sau costul unitar) CTM reprezintă costul total pe unitate de
produs. El se determină prin raportul dintre costurile totale şi volumul producţiei, oricare ar fi
el. Notând costul mediu cu CTM obţinem:
CTM=(q)
unde,
CT F ( q )
( q )  
q q
Costul mediu variază odată cu producţia şi avem o funcţie de cost mediu şi o curbă de
cost mediu. Forma funcţiei şi curbei costului mediu se obţine din cea a funcţiei şi curbei costului
total.
95
COSTUL FIX MEDIU
Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de producţie
CF
C FM  .
q
Curba costului fix mediu este descrescândă, în raport cu volumul producţiei acelaşi cost
se repartizează asupra unei producţii tot mai mari. Dacă q, atunci CFM0 şi invers. Ca
urmare funcţia costului fix mediu este de formă hiperbolică şi are drept asimptote cele două
axe de coordonate.
Descreşterea costului fix mediu este proporţională, în ipoteza randamentelor constante.
În condiţiile unor randamente nonproporţionale, costurile fixe medii la început tind să
descrească mai repede din cauză că un volum total de cheltuieli se raportează pe un total mai
mare de produse. Mai departe însă, proporţia acestei micşorări se reduce, până ce descreşterea
devine foarte mică. 96
COSTUL VARIABIL MEDIU
Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de producţie
C F (q)
CVM  V  .
q q
Proporţia variaţiei medii a costurilor poate fi descrescătoare, constantă sau
crescătoare. Când costurile variabile cresc constant cu producţia, atunci costurile medii sunt
constante, iar dacă costurile cresc într-o proporţie mai mică sau mai mare decât producţia,
atunci costurile variabile medii sunt descrescătoare sau crescătoare (fig. 6.3)
Dacă salariul este singurul cost variabil şi costul fix este egal cu zero, atunci costul total
este produsul dintre rata salariului nominal (W) şi cantitatea de muncă (L). În acest caz, costul
variabil mediu este egal cu costul total mediu (CVM=CTM) şi
WL L
CVM  W .
Q Q
Cum L/Q=1/(Q/L), care este inversul productivităţii muncii (PM=Q/L) avem
1
CVM  W  W / PM , ceea ce înseamnă că, pentru un salariu dat, costul variabil mediu şi
PM
productivitatea muncii variază în sens invers.
97
COSTUL MARGINAL
COSTUL MARGINAL (Cmg). Analiza interdependenţei între evoluţia costurilor şi a

producţiei pune în lumină faptul că sporul de producţie se realizează cu cheltuieli diferenţiale
şi nu cu cheltuieli uniforme pe unitate de produs. Pentru maximizarea producţiei şi a profitului
şi minimizarea cheltuielilor nu se poate opera numai cu costurile medii, este necesară
cunoaşterea costurilor marginale. Costurile marginale exprimă sporul de cost total (CT)
necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie (Q)
C T
C mg  ,
Q
iar pentru Q=1 rezultă Cmg=CT .
Pentru o creştere infinit de mică a producţiei, costul marginal este derivata funcţiei
costului total (CT’=F'(q)) şi, bineînţeles, derivata funcţiei de cost variabil.
Din CT=CF+CV=CF+F(q), întrucât CF=0, rezultă că:
C T C V
C mg     ' (q) .
Q Q
98
99
NIVELUL MINIM AL CTM
• Nivelul minim N, al costului total mediu, coincide cu punctul S, punct de
tangenţă al dreptei care porneşte din origine, cu curba costului total.
Înclinarea dreptei este exprimată de F(q)/q şi dincolo de S, înclinarea
începe să recrească. Descreşterea costurilor totale medii până la
punctul N în care ele ating minimul şi apoi are loc o schimbare a
degresiunii într-o tendinţă de creştere, se explică, pe de o parte, prin
scăderea costurilor fixe pe unitate de produs ca şi a celor variabile
datorită unei mai bune combinări a factorilor de producţie, iar pe de
altă parte, prin creşterea progresivă a unor cheltuieli pentru un anumit
volum de producţie cum ar fi: utilizarea de ore suplimentare plătite cu
un tarif progresiv; depăşirea gradului normal de folosire a utilajelor ce
sporeşte cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea acestora etc.;
100
NIVELUL MINIM AL CVM
Nivelul minim R al costului variabil mediu se produce înaintea minimului costului
total mediu şi sub nivelul acestuia. Decalajul reprezintă influenţa costurilor fixe,
iar cauzele evoluţiei sunt aceleaşi ca în cazul CTM.
Nivelul minim I al costului marginal corespunde punctului de inflexiune I, al
curbei costului total CT. Se observă că până la I, costul marginal, în funcţie de
producţie q, scade, apoi dincolo de I, sporeşte.
Curba costului marginal Cmg intersectează curba costului variabil mediu CVM şi
curba costului mediu CTM în punctele R şi N în care ele sunt minime.
Atât timp cât costul marginal este inferior costului total mediu (costul variabil
mediu), costul total mediu este descrescător. Dacă costul marginal este superior
costului mediu (costul variabil mediu), acesta este crescător. Atât timp cât costul
marginal este inferior costului total mediu, el trage pe aceasta din urmă în jos.
Când Cmg=CTM acesta din urmă nici nu urcă nici nu coboară, dar se situează la
nivelul său minim. Din momentul în care Cmg devine superior lui CTM, el îl trage
pe acesta, în sus
101
ECONOMIILE DE SCARĂ
Economiile de scară interne ţin de organizarea internă a întreprinderilor şi se
manifestă odată cu creşterea dimensiunii acestora în ansamblul domeniului de activitate.
Pe măsură ce scara se amplifică întreprinderea se organizează, se raţionalizează, îşi
îmbunătăţeşte tehnologiile, utilizează mai bine tehnologiile şi se ameliorează
randamentele.
Factorii de natură tehnică care asigură ca o anumită dimensiune să fie optimă sunt:
a) costuri totale fixe ridicate şi costuri fixe medii mai scăzute în condiţiile în care volumul
producţiei este ridicat; b) avantajele specializării producţiei şi utilizării unei tehnici noi care
conduc la creşterea volumului factorilor de producţie utilizaţi; c) firmele cu o dimensiune
mai mare dispun de capacitate ridicată pentru finanţarea activităţii de cercetare-dezvoltare.
Economiile de scară externe rezultă din ameliorarea randamentelor ca efect al
organizării externe a întreprinderilor de care acestea beneficiază direct sau indirect.
Economiile pot proveni în primul rând din politica generală a statului de ameliorare a
mediului economic. În categoria factorilor externi se pot înscrie: a) o mai bună organizare a
pieţei factorilor de producţie; b)existenţa unor servicii de studii inter întreprinderi care să
promită o mai bună difuzare a inovaţiilor şi progresului tehnic; c) construirea infrastructurii
de către stat care să faciliteze desfăşurarea activităţii economice a firmelor în zonă etc. În al
doilea rând, economiile externe pot proveni din existenţa şi manifestarea firmelor mari în
raport cu firmele mici. 102
CURBA COSTULUI TOTAL PE TERMEN LUNG
103
CURBA ÎNVĂLUITOARE A COSTURILOR PE
TERMEN LUNG
104
OFERTA BUNURILOR
ECONOMICE
NOTE DE CURS
105
DEFINIȚIE. LEGEA OFERTEI
Oferta reprezintă totalitatea combinațiilor dintre cantitățile de bunuri şi
servicii pe care cei care le produc le doresc a fi vândute pe piaţă și
preţurile respectivelor bunuri și servicii. Ea exprimă cantitatea maximă
dintr-un bun economic pe care producătorii doresc să o vândă şi preţul
minim pe care îl acceptă. În funcţie de cerere, cantitatea vândută poate fi
mai mică decât cantitatea oferită.
Relaţia dintre mişcarea preţului şi cantitatea ofertei este pusă în
evidenţă de conceptul lege a ofertei. Legea generală a ofertei exprimă
relaţiile de cauzalitate dintre preţul unui bun şi oferta acestui bun: când
preţul creşte are loc extinderea ofertei, iar când preţul scade are loc
contracţia ofertei. Legea ofertei dă expresie pe piaţa modului în care se
comportă întreprinzătorul raţional ale cărui venituri sunt determinate de
deciziile luate pe baza relaţiei preţ(venit marginal)- cost marginal.
106
PARADOXURILE OFERTEI
Paradoxurile ofertei sunt acele situaţii când modificarea preţului nu generează
modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. În această categorie de fenomene
economice se încadrează, în primul rând, unele situaţii pe piaţa muncii. Când
salariul evoluează de la un nivel scăzut spre un nivel acceptabil pentru condiţiile
economice generale şi al productivităţii factorilor, oferta de muncă creşte. După ce
tariful salarial a atins o anumită mărime, individul devine interesat şi de mărimea
timpului liber, iar oferta de muncă scade. Pe ansamblu, curba ofertei are o formă
"bruscată", îşi schimbă sensul. În al doilea rând, este vorba de paradoxul King ce
exprimă comportamentul producătorilor agricoli care, dacă preţurile scad îşi extind
oferta pentru procurarea veniturilor necesare achitării unor datorii scadente. În al
treilea rând, se manifestă paradoxul Rugină în sensul că de la un anumit nivel de
creştere a preţurilor, majorarea în continuare a acestora este însoţită, pe termen
scurt de contracţia cantităţii oferite pentru că vânzătorul aşteaptă condiţii şi mai
bune (preţuri sporite) şi procedează la stocarea unei cantităţi de bunuri.
107
TIPURI DE OFERTĂ
Oferta individuală, adică oferta unui singur agent economic (o singură firmă),
exprimă cantităţile dintr-un bun economic pe care este dispus să-l producă şi
comercializeze într-o perioadă, la un anumit preţ: Qs = fi(p).
Oferta industriei (a ramurii) exprimă cantitatea totală dintr-un bun
economic pe care sunt dispuşi să o producă şi să o comercializeze toţi
întreprinzătorii care acţionează într-o anumită ramură. Ea este oferta pieţei pentru
un bun economic: Qs = fi(p)
Întrucât formarea preţurilor depinde de confruntarea ofertei totale a unei
ramuri cu cerere totală, oferta industriei pentru un bun reprezintă suma tuturor
cantităţilor oferite de toate firmele producătoare ale acestuia.
Pe piaţă concurenţială, prin agregarea ofertei fiecărei firme ce formează oferta
pieţei. La un preţ dat p, firma A aduce pe piaţă din produsul X, cantitatea q1,
indicată de curba sa de ofertă, firma B va aduce q2 şi aşa mai departe. Cantitatea
totală Q adusă pe piaţă pentru preţul dat p, va corespunde sumelor tuturor
cantităţilor pe care diferite firme doresc să le producă şi valorifice la acest preţ.
108
BAREMUL OFERTEI
Baremul ofertei: se prezintă sub forma unui tabel în care sunt exprimate
intenţiile de producţie şi de vânzare ale unei firme (oferta individuală) sau
ale tuturor firmelor din ramură (oferta industriei) la diferite niveluri de
preţuri
Preţul pieţei Oferta individuală (buc) Oferta industriei
p* F1 F2 F3 (buc)
350 250 400 550 1200
300 250 350 450 1050
250 200 300 400 900
200 100 250 350 750
150 100 200 350 600
100 - 150 300 450
109
FORMA CURBEI DE OFERTĂ
Forma curbei de ofertă este în relaţie directă cu efectul de substituire şi
efectul de venit.
Efectul de substituire. În mod normal, între preţ şi cantitatea ofertei
este o relaţie directă: oferta creşte pe măsură ce sporeşte preţul, iar la un
preţ în scădere corespunde o cantitate mai mică a ofertei. Dacă producătorul
aşteaptă de la o piaţă un anumit preţ la care el este dispus să vândă o
anumită cantitate şi dacă în realitate preţul pieţei este mai mic decât cel
aşteptat, atunci producătorul se abţine de a vinde bunul sau vinde o cantitate
mai redusă, restul de produse fiind stocate sau capătă utilizări în afara
pieţei.
Efectul de venit se manifestă în aceea că dacă agentul economic
doreşte să obţină un anumit venit iar preţul efectiv de piaţă este inferior
celui scontat, vânzătorul este obligat să sporească cantitatea ofertei.
Fenomenul de creştere a cantităţii ofertei în cazul scăderii preţului are o
anumită frecvenţă atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa mondială. 110
REPREZENTAREA GRAFICĂ A OFERTEI
(a) (b) (c)
111
MODIFICAREA OFERTEI
112
FACTORII (CONDIȚIILE) OFERTEI
PERSPECTIVA PROFITULUI
PREȚUL (COSTUL DE PRODUCȚIE)
PREȚUL ALTOR BUNURI
ALȚI FACTORI DE INFLUENȚĂ
113
COSTUL DE PRODUCȚIE
• Principalul factor sub influenţa căruia oferta se modifică este costul de producţie, în
ipostazele sale de cost mediu şi cost marginal. În condiţiile de ceteris paribus, între ofertă şi
cost este o relaţie negativă: diminuarea costului atrage după sine o creştere a cantităţii
oferite la acelaşi preţ. Ea se explică prin două împrejurări economice: preţul factorilor de
producţie şi productivitatea factorilor de producţie utilizaţi.
• Analiza relaţiei cost-ofertă este în fond o relaţie bilaterală, influenţele transmiţându-
se nu numai de la costuri spre ofertă, ci şi invers, creşterea ofertei determină reducerea
costurilor medii pe seama costurilor fixe. O astfel de reducere a costurilor se realizează
doar până la un punct, după care creşterea producţiei şi ofertei este însoţită de creşterea
costurilor medii ca efect al legii randamentelor descrescânde.
• Deşi, în principiu, între cost-ofertă este o relaţie negativă, o analiză mai aprofundată
conduce la concluzia că adeseori oferta şi costurile medii cresc sau scad în acelaşi timp.
Aceasta face necesară luarea în considerare a preţurilor care pot schimba concluzia iniţială.
Astfel, în situaţiile în care costul mediu creşte, dar într-o proporţie mai mică decât creşte
preţul, oferta şi costul mediu evoluează în acelaşi sens.
114
PREȚUL ALTOR BUNURI
În cazul bunurilor substituibile, orice majorare a preţului unui bun stimulează
oferta bunului respectiv. Însă, dat fiind caracterul limitat al factorilor de producţie
de care dispune firma, producţia şi oferta din alte bunuri ale firmei se vor diminua.
Variaţia ofertei dintr-un bun ca efect al modificării preţului la alt bun cu care este
substituibil şi se produce de aceeaşi firmă, se prezintă astfel:
- ori de câte ori preţul bunului substituibil se măreşte, oferta din celălalt bun
se micşorează, şi invers;
- creşterea preţului unui bun determină un salt spre stânga al ofertei celuilalt
bun, de pe o curbă pe alta, în timp de reducerea preţului, un salt spre dreapta.
Saltul spre stânga este echivalent cu micşorarea ofertei, iar saltul spre dreapta este
echivalent cu creşterea ofertei în raport cu situaţia iniţială.
În cazul bunurilor complementare creşterea preţului unui bun va determina
sporirea atât a ofertei bunului respectiv cât şi a ofertei din bunul complementar,
producţia celor două bunuri variind, în mod necesar în acelaşi sens.
115
ALȚI FACTORI DE INFLUENȚĂ
Alţi factori de influenţă asupra ofertei. În cadrul acestora se enumeră, în
primul rând, condiţiile de intrare (ieşire) din ramură, care ar putea fi taxele şi
subvenţiile. În condiţiile de ceteris paribus, când taxele sunt laxe sau se
atenuează restricţiile, oferta creşte şi invers. Oferta este în relaţie inversă cu
fiscalitatea.
Un alt factor care influenţează ar putea fi numărul ofertanţilor. În ipoteză că
oferta totală este direct proporţională cu numărul de ofertanţi pentru un
produs, cu cât va fi mai mare numărul de firme noi care intră pe piaţa
respectivă, cu atât mai mari vor fi salturile pe care oferta le realizează spre
dreapta.
Fără îndoială, oferta este influenţată de anticipaţiile cu privire la preţurile de
vânzare a bunurilor respective. Dacă preţurile au perspectivă de creştere,
oferta instantanee şi oferta pe termen scurt se reduce pentru că o parte din
producţie este stocată. Dacă, în perspectivă se vor micşora, oferta imediată
creşte.
116
ELASTICITATEA OFERTEI
Reacţia ofertei unui bun economic la modificarea preţului pe piaţă se exprimă prin elasticitatea
ofertei în raport cu preţul. Coeficientul de elasticitate a ofertei (E) măsoară variaţia relativă
a cantităţii oferite ca urmare a variaţiei relative a preţului. Pentru determinarea mărimii
acestuia se utilizează următoarele metode:
Q p % Q
Eo / p  / sau Eo / p  .
Q p % P
Dacă raţionăm pe baza unor variaţii infinitezimale de cantitate şi de preţ, atunci
coeficientul de elasticitate este:
dQ dp
Eo / p  /
Q p
117
OFERTA OPTIMĂ A FIRMEI
118
ECHILIBRUL CONCURENȚIAL
119
DEFICIT DE CERERE – DEFICIT DE OFERTĂ
În condițiile în care se impune pe piață (decătre stat) un preț minim p2,
atunci cantitatea cerută Qc2 va fi mai mică decât cantitatea oferită Qo2,
ceea ce înseamnă că pe piață se va manifesta un deficit de cerere sau un
exces de ofertă.
În condițiile în care echilibrul se stabilește liber pe piață, atunci
intersecția dintre curba cererii și curba ofertei vor determina prețul de
echilibru pE și cantitatea de echilibru QE.
În condițiile în care se impune pe piață (decătre stat) un preț maxim p1,
atunci cantitatea cerută Qc1 va fi mai mare decât cantitatea oferită Qo1,
ceea ce înseamnă că pe piață se va manifesta un deficit de ofertă sau un
exces de cerere.
120
PIAȚA DE CONCURENȚĂ
PURĂ ȘI PERFECTĂ
NOTE DE CURS
121
PIAȚA. CARACTERISTICI
Pentru o caracterizare sintetică a pieţei se impune luare în considerare a
diversităţii elementelor caracteristice:
- spaţiu economic în care se întâlnesc şi acţionează, în propriul interes
cumpărătorii, vânzătorii şi uneori diverse categorii de intermedieri;
- locul de întâlnire la un moment dat (la vedere sau la termen) în anumit mod
(directă sau indirectă, ordin scris, caiet de sarcini, ofertă de cumpărare, etc.) a
dorinţelor cumpărătorilor cu cele ale vânzătorilor;
- un ansamblu de mijloace de comunicare prin care participanţii la relaţiile de
schimb se informează reciproc asupra a ceea ce dispun , de ceea ce au nevoie,
de preţurile propuse şi acceptate;
- totalitatea relaţiilor de vânzare – cumpărare în legătură cu spaţiul economic în
care are loc şi procesele conexe care-i sunt caracteristice/concurentă,
publicitate, reglementări juridice, etc.);
- piaţa este locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţi cu
interese identice sau apropriate.
122
FUNCȚIILE PIEȚEI
În primul rând, piaţa realizează contactul permanent dintre producătorul ofertant
şi cumpărătorul consuma¬tor, separaţi datorită diviziunii muncii dar şi corelaţi,
pentru a-şi asigura existenţa. În al doilea rând, piaţa verifică gradul de
concordanţă a intenţiilor de cumpărare, respectiv de vânzare ale agenţilor
economici. Ca sistem de comunicare cumpărătorii şi vânzătorii se informează
reciproc asupra ce, cât, cum, la ce preţ intenţionează să producă, să vândă, să
consume. În al treilea rând, piaţa este forţa impersonală care, în ultimă
instanţă, reglează piaţa economică de ansamblu. Este „mâna invizibilă” când
piaţa este liberă şi competitivă, dar şi „pumnul invizibil” care prin variabilele ei
orientează pe vânzători şi cumpărători în adaptarea deciziilor privind problema
fundamentală a economiei: ce? cât?, cum ?, pentru cine? În al patrulea rând,
piaţa competitivă determină preţurile şi cantităţile de echilibru, emiţând
semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite
domenii şi categorii de utilizări. Când preţul obţinut este mai mare decât
cheltuielile efectuate, resursele se orientează spre acel domeniu: invers, ele îl
părăsesc şi se orientează spre altele.
123
TIPURI DE PIEȚE
Numărul agenţilor Numeroşi şi Câţiva, fiecare cu Unul, cu mare
ofertei: neomogeni ca forţă economică putere economică
Numărul forţă economică ridicată
Agenţilor cererii
Numeroşi şi Piaţă Oligopol Monopol
neomogeni ca forţă monopolistică
economică
Câţiva, fiecare cu Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat
forţă economică
ridicată
Unul, cu mare Monopson Monopson contrat Monopol
putere economică bilateral
124
CONCURENȚA
Concurenţa reprezintă confruntarea dintre producători pentru segmente cât
mai mari de piaţă, pentru sporirea volumului vânzărilor şi realizarea de
câştiguri ridicate şi sigure. Ea exprimă comportamentul specific al
agenţilor economici în condiţiile pieţei, lupta unora împotriva altora, a
fiecăruia împotriva tuturor. În lupta de concurenţă, un număr de
întreprinzători sunt continuu înlăturaţi şi totodată apar alţii. Printr-un filtru
sever al tuturor activităţilor individuale, concurenţa consacră ca sociale
numai pe cele ce răspund cerinţelor pieţei.
În concurenţă, fiecare acţionează din interes. Cumpărătorul
„aleargă” după vânzătorii cu preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună,
condiţii favorabile de livrare, condiţii post livrare, etc. Vânzătorii sunt
interesaţi de „banii clientului”, pentru a atrage cumpărători cât mai mulţi,
cu faţa economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi la preţ şi alte
favorabilităţi. Din această competiţie sunt învingători cei mai buni. 125
IPOTEZELE PIEȚEI DE CONCURENȚĂ PERFECTĂ
Atomicitatea purtătorilor cererii și ofertei
Omogenitatea perfectă a bunurilor
Fluiditate deplină
Transparență perfectă
Mobilitatea perfectă a factorilor de producție
126
ATOMICITATEA PURTĂTORILOR CERERII ȘI OFERTEI
Atomicitatea – adică existenţa unui “număr mare” de agenţi economici de

talie identică, ce participă pe piaţă în calitate de ofertanţi şi cumpărători.
Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieţei şi nu pot
influenţa formarea preţului. Aceştia negociază cantităţi mici de bunuri, astfel
încât o modificare a cererii şi ofertei individuale nu poate să determine o
schimbare a cererii şi a ofertei globale. Pe o asemenea piaţă, vânzătorii şi
cumpărătorii sunt primitori de preţuri (price takers). Un agent economic
este primitor de preţ când are o forţă economică aşa de redusă în raport
cu cererea pieţei (oferta industriei) încât el nu are nici o posibilitate de a-l
influenţa. Pentru un asemenea agent economic, preţul dat se formează prin
tatonări, adică permanenţe confruntări dintre cerere şi ofertă, care
constituie „comisarul preţurilor”, „toboşarul preţurilor”, sau un tablou de
afişaj al preţului.
Pe o piaţă concurenţială a unui produs, oferta unei firme este o cantitate
infinitezimală, oferta totală a pieţei fiind asigurată de un număr foarte
mare de firme mici.
127
OMOGENITATEA PERFECTĂ A BUNURILOR
Omogenitatea perfectă, concretizată în identitatea intrinsecă şi
extrinsecă a tuturor bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe
respectiva piaţă. Două sau mai multe bunuri sunt omogene intrinsec
dacă prin proprietăţile lor, şi care le definesc, sunt identice prin:
compoziţie, calitate, formă, culoare etc. Omogenitatea extrinsecă se
referă la forma de prezentare, condiţiile şi termenii de comercializare,
de livrare şi de plată (pe bază de credit comercial, cu sau fără avans, cu
plata integrală, în numerar sau prin virament etc.) amploarea
publicităţii care se fac în jurul produsului şi al firmei care îl
comercializează etc. Această caracteristică face ca, ipotetic,
cumpărătorul să nu aibă nici un motiv să prefere marfa producătorului
X, sau Y sau Z; el le tratează pe toate în mod identic.
128
FLUIDITATEA DEPLINĂ
Fluiditatea deplină. Intrarea şi ieşirea în/din industrie / piaţă este
liberă, nu există îngrădiri economice, juridice sau instituţionale. Intrarea
şi ieşirea se face pe baza raţionamentului economic. Producătorul
„intră” atunci când costul marginal este inferior sau cel mult egal cu
preţul de vânzare şi „iese” atunci preţul este mai mic decât costul
marginal. La rândul său, cumpărătorul „intră” pe piaţă prin
compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unui bun
cu acelaşi raport pentru alte bunuri substituibile sau de altă natură.
Când primul raport este mai mare, cumpărătorul „intra” pe piaţă, este
purtător al cererii. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa
bunului respectiv şi se orientează spre alte bunuri.
129
TRANSPARENȚA PERFECTĂ
Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi
agenţii economici sunt informaţi exact cu privire la piaţă.
Aceştia au informaţiile necesare despre natura şi
calitatea produsului, cantitatea cerută şi oferită, preţul
practicat pe piaţă. Ei activează în cunoştinţă de cauză şi
aleg pe baza criteriilor de raţionalitate economică.
Transparenţa pieţei este o condiţie pentru ca vânzătorii
şi cumpărătorii să încheie şi execute contracte atunci
când interesele lor sunt cel mai bine satisfăcute.
130
MOBILITATEA PERFECTĂ A FACTORILOR DE
PRODUCȚIE
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie presupune că agenţii
economici pot găsi şi folosi fără restricţii deosebite factorii de care au
nevoie la un moment dat. Factorii de producţie se îndreaptă liber spre
acele utilizări în care se obţine o rentabilitate ridicată.
Potrivit teoriei economice clasice, piaţa cu concurenţă perfectă are
menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a sistemului
economiei de piaţă. Ea este “corolarul” suveranităţii consumatorului şi
al echilibrului ideal. În căutarea profitului, producătorul se supune
voinţei consumatorului. Preţul de echilibru este cel ce rezultă din
confruntarea liberă a producătorilor şi consumatorilor şi se formează la
intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei, ambele având caracter elastic
în raport de preţ.
131
ECHILIBRUL PE PIAȚA DE CONCURENȚĂ
PERFECTĂ
A
P
132
DEFINIȚIA ECHILIBRULUI
• Echilibrul nu reprezintă o egalitate „matematică” între mai multe mărimi economice.
Multitudinea de factori ce se manifestă face ca echilibrul să reprezinte o stare spre care
economia tinde, o situaţie ideală, când interesele participanţilor (vânzători) şi
cumpărători, sunt cel mai bine satisfăcute astfel că surplusul cumpărătorului
(consumatorului) şi al producătorului sunt maxime, resursele sunt alocate pe domenii
în strictă concordanţă cu structura şi intensitatea nevoii de consum şi utilizate pe baza
unor criterii şi la nivel normal de eficienţă pentru etapa dată. Orice modificare a alocării
resurselor ar diminua eficienţa.
• O economie se află în stare de echilibru dacă:
• – fiecare firmă îşi desfăşoară activitatea în cele mai bune condiţii sub aspectul cererii şi
costurilor, adică acolo unde obţine profitul maxim şi toate întreprinderile realizează
nivelul optim de producţie;
• – cantitatea totală dintr-un bun ce urmează să fie vândută la preţul pieţei este egală cu
cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere la preţurile pieţei cu veniturile lor
disponibile.
133
VENITURILE FIRMEI
Pentru a studia veniturile pe care firmele le obţin din vân zarea produselor, se
utilizează conceptele: venit total, venit mediu şi venit marginal.
Venitul total (V T ) este încasarea totală obţinută de o firmă prin vânzarea unei
cantităţi dintr-un produs. Dacă q reprezintă cantităţile vândute dintr-un produs, iar p este
preţul, atunci:
V T = p . q.
Venitul mediu (V M ) este încasarea de venit obţinută per unitate de produs vândută .
El este egal cu preţul cu care este vândut produsul:
V p.q
VM  T   p.
q q
Venitul marginal (V mg ) este modificarea venitului total al firmei ce rezultă din
modificarea cantităţii vândute cu o unitate. La orice nivel existent al vânzărilor, venitul
marginal arată ce venit ar câştiga firma prin vânzarea unei unităţi suplimentare şi ce venit
ar pierde prin vânzarea cu o unitate mai puţin.
VT
V mg  .
q
Venitul marginal poate fi definit ca prima derivată a funcţiei venitului total în
raport cu producţia:
dVT
Vmg 
dq
134
CONDIȚIILE ECHILIBRULUI
Echilibrul firmei, pe termen scurt sau pe termen lung, exprimă acea situaţie care -i
permite să obţină cele mai bune rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului.
Fiind „primitoare de preţ”, firma pentru fiecare unitate suplimentară de bun produs şi
vândut, obţine un spor de încasări egal cu preţul pieţei. Urmărind maximizarea profitului,
forma realizează o creştere a venitului net (profit) când fiecare unitate vândută o costă
mai puţin decât încasează prin preţ.
Pe o piaţă perfect concurenţială, condiţia de profit maxim (oferta optimă) pentru o
firmă, pe termen scurt, se deduce astfel:
π = V T – C T  max
Condiţia de prim ordin:
π’ = 0
d dVT dCT
  0,
dQ dQ dQ
de unde:
V mg = C mg ; V mg = p e ; C mg = p e .
Condiţia de ordin doi: 135
SITUAȚII DE OPTIMIZARE A OFERTEI
Pe termen scurt, pe o piaţă cu concurenţă perfectă pot exista diverse situaţii de optimizare a ofertei:
a) pe > CTM minim,
firma obţine nu numai profit normal, ci şi profit economic pentru cantitatea vândută;
b) pe = Cmg = CTM minim,

ceea ce defineşte pragul de rentabilitate al firmei. În acest punct de ofertă, încasările totale acoperă
costurile totale, iar profitul economic este nul (π = 0), iar firma obţine doar profit normal care este inclus
în costul total.
Se relevă aici un argument suplimentar pentru a susţine că firma eficientă produce întotdeauna
într-o fază în care productivitatea marginală şi productivitatea medie sunt descrescătoare (adică unde
costul marginal şi costul mediu sunt crescătoare).
Totuşi, se admite că firma raţională, pe termen scurt poate suporta pierderi dacă acestea provin
de la costurile fixe care nu pot fi amortizate decât pe termen lung. în acest caz, producătorul trebuie să-şi
acopere costurile variabile pe termen scurt şi totalitatea costurilor pe termen lung.
c) pe < C VM minim, când din încasările totale se acoperă doar costurile variabile şi se pierd integral
costurile fixe. În această situaţie nu se mai justifică continuarea ofertei produsului respectiv. 136
PIAȚA DE CONCURENȚĂ
IMPERFECTĂ
NOTE DE CURS
137
DEFINIȚIA MONOPOLULUI
Monopolul, defineşte situaţia unei pieţe pe care nu există concurenţă din partea
ofertei, întrucât nu există decât un singur vânzător. Monopolul exprimă controlul
exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există
înlocuitor sau situaţia când o marfă este vândută pe o piaţă doar de o singură
firmă care fixează preţul.
Monopolul poate fi caracterizat ca situaţie a întreprinderii ce furnizează
totalitatea producţiei ramurii luată în considerare, respectiv ca situaţia în care un
producător unic al unui bun omogen se află în faţa unei infinităţi de cumpărători,
producătorul unic dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de activitate .
Situaţiile în care o singură firmă realizează ofertă pe o anumită piaţă sunt rar
întâlnite în economie. De aceea, în definirea monopolului, adesea se apelează la
noţiunea de elasticitate încrucişată. O firmă se află în situaţie de monopol atunci
când coeficientul de elasticitate încrucişată al cererii din produsul pe care ea îl
vinde, în raport cu preţul la care vând acelaşi produs toate celelalte firme, este
zero sau apropiat de zero. 138
MONOPOL PERFECT ȘI MONOPOL IMPERFECT
Monopolul perfect (absolut) este întâlnit de fiecare dată când o singură
firmă are la dispoziţie întreaga ofertă şi se găseşte în faţa unei pluralităţi de
cumpărători. Bunul care face obiectul ofertei este diferit de altele şi
imposibil de a fi substituit de către consumator.
Monopolul imperfect apare în situaţia în care, pe lângă producătorul,

respectiv ofertantul care domină ramura şi piaţa, sunt şi alte firme de o
forţă economică redusă.
139
TIPURI DE MONOPOL
- monopol natural, prin deţinerea unor resurse cu o raritate deosebită
existând posibilitatea influenţării cantităţii sau a preţului;
- monopol instituit juridic de către autoritatea statală, (monopolul legal sau
monopol instituţional) asupra unor sectoare de interes strategic (apărarea
naţională) şi de interes public;
- monopolul economic, marea unitate economică care domină piaţa şi
exclude concurenţa;
- monopol tehnologic generat de proprietatea asupra unui brevet de invenţie,
pentru un produs nou sau o tehnologie nouă, ceea ce conferă deţinătorului
putere de dominaţie o anumită perioadă de timp.
140
OFERTA DE MONOPOL
Oferta pieţei este oferta individuală a firmei monopoliste prin care se
urmăreşte obţinerea profitului ridicat de monopol.
În condiţii de monopol, oferta pieţei nu este o curbă a ofertei, ci un punct

pe curba cererii. Prin fixarea preţului de vânzare al bunului, preţ menit să
asigure profitul ridicat de monopol, se determină simultan şi cantitatea care
poate fi vândută în funcţie de cererea solvabilă pentru acel nivel al preţului.
Există şi situaţii în care monopolul poate fixa cantitatea oferită, de astă

dată prin relaţie cu cererea solvabilă determinându-se simultan preţul.
141
ECHILIBRUL PE PIAȚA DE MONOPOL
142
CANTITATEA DE ECHILIBRU
monopolul alege cantitatea pe care o produce şi deci trebuie să rezolve:
max V T(Q) – C T(Q) ,

p
după care deducem preţul optim, adică cel mai ridicat preţ la care poate vinde cantitatea
care îi maximizează profitul.
Pentru realizarea profitului maxim, trebuie să fie îndeplinite două condiţii:
a) prima derivată a funcţiei de profit se anulează:
dVT dCT dVT dCT
  0 adica  .
dQ dQ dQ dQ
Ştiind că derivatele lui V T şi C T în raport cu Q reprezintă mărimi marginale,
maximizarea profitului în funcţie de producţie se realizează când:
V mg = C mg .
143
MODALITĂȚI ALTERNATIVE DE GESTIUNE ÎN
MONOPOL
MAXIMIZAREA CIFREI DE AFACERI
Cifra de afaceri (venitul total) este maximă atunci când venitul marginal este egal
cu zero. Producţia corespunzătoare acestei situaţii este Q1 şi preţul este p1. La
cuplul p1 – Q1 are loc creşterea cantităţii vândute, o scădere a preţului şi a
profitului în raport cu obiectivul de maximizare a profitului.
GESTIUNEA ÎN STARE DE ECHILIBRU
Monopolul poate realiza un mare volum de vânzări, însă acestea pot genera
pierderi dacă curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu. În
aceste condiţii, monopolul poate prefera o gestiune care garantează echilibrul,
respectiv o situaţie în care profitul total este egal cu zero.
STABILIREA PREȚURILOR LA NIVELUL COSTULUI MARGINAL
Este modalitate utilizată frecvent de monopolurile aparţinând sectorului
public.Aceasta presupune determinarea simultană a cuplului preţuri-cantităţi de o
manieră încât preţul de vânzare (venitul mediu) să fie egal cu costul marginal, ceea
ce înseamnă că se produce cantitatea Q3 care va fi vândută cu preţul p3, care este
egal cu costul marginal 144
INDICATORI DE DETERMINARE A GRADULUI
DE MONOPOLIZARE
INDICATORUL LERNER. Abilitatea de a cere un preţ mai mare decât costul
marginal este o caracteristică a monopolului. Firmele maximizează profitul egalând
venitul marginal cu costul marginal, dar în timp ce în cazul concurenţei perfecte p = V mg ,
în situaţie de monopol p > V mg = C mg .
Gradul în care preţul se îndepărtează de costul marginal poate fi o măsură a
puterii de monopol a unei firme sau a gradului în care o structură de piaţă se apropie de
monopol. Indicatorul Lerner se determină cu relaţia:
p  C mg
L .
p
145
NIVELUL DE CONCENTRARE AL PIEŢEI.
Proporţiile concentrării dimensionale a pieţei se determină prin:
– ponderea vânzărilor celei mai mari firme în totalul vânzărilor de pe piaţa
respectivă;
– ponderea vânzării celor mai mari 3, 4, 5 firme din ramură în totalul
vânzărilor de pe piaţa respectivă.
Premisa de bază în luarea în considerare a gradului de concentrare pentru
aprecierea gradului de monopolizare este că, într o industrie competitivă,
cifra de afaceri a pieţei este distribuită între mai multe firme, în timp ce într-
o industrie monopolistă activitatea este concentrată în câteva firme sau chiar
într-o singură firmă. 146
INDICELE HERFINDAHL-HIRSCHMAN. Un indicator care ţine seama de
distribuţia după mărime a firmelor este indicele Herfindahl-Hirschman. Se defineşte ca
suma pătratelor cotelor de piaţă ale firmelor, cotele de piaţă fiind considerate numere
întregi. Acesta se calculează după formula:
n
H= 
i 1
P2i,
unde n este numărul de firme din industrie, iar Pi este ponderea firmei i în vânzările (sau
producţia, efectivul de lucrători etc.) totale pe o piaţă cu n firme.
147
OLIGOPOLUL
• O ramură în care acţiunile unui producător (ofertant) au o influenţă
semnificativă asupra concurenţelor, este în situaţie de oligopol.
Oligopolurile reprezintă o formă de piaţă caracterizată prin existenţa unui
număr mic de ofertanţi (producători) care sunt obligaţi să ţină seamă nu
numai de cerere, dar şi de reacţiile posibile ale concurenţilor. Firmele
existente se află în competiţie activă cu cealaltă, situaţie ce le conferă
putere de piaţă. Puterea de piaţă reprezintă gradul de control pe care o
firmă sau un grup de firme îl exercită asupra nivelului preţului şi producţiei
dintr-o anumită ramură de activitate. Indicatorul utilizat frecvent pentru
măsurarea puterii de piaţă este rata de concentrare. Aceasta măsoară
partea din producţia şi vânzările unei ramuri care sunt controlate de cele
mai reprezentative firme. D
148
TRĂSĂTURI SPECIFICE ALE PIEȚEI OLIGOPOLISTE
a. gradul înalt de concentrare economică a ramurilor oligopoliste, dat
de numărul restrâns al firmelor ce domină piaţa unui bun.
b. interdependenţa dintre firme: întregul proces decizional al unei
firme privind: nivelul preţurilor, amplasarea teritorială a unităţilor de
producţie şi comercializare, antitatea şi structura producţie, reclama etc.
depinde de procesul decizional al firmei rivale.
c. oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare în sensul că nu
au dorinţa să se transforme în monopoluri, deşi tendinţa există. Ele pot oferi
producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă avantajul
obţinerii de profituri mari.
d. intrarea pe piaţă oligopolistă este dificilă: există restricţii financiare,
economice,
149
OLIGOPOLUL NECOOPERANT
În cazul pieţei cu situaţie de oligopol necooperant fiecare firmă acţionează
independent dar cunoaşte comportamentul celorlalte. În funcţie de modul
în care fiecare firmă cunoaşte comportamentul celorlalte şi se aşteaptă ca
acestea să acţioneze au fost dezvoltate diferite modele specifice pieţelor
oligopoliste cu firme necooperante.
Pentru aceste modele sunt valabile următoarele ipoteze:
- produsele oferite de către firme sunt omogene, nediferenţiate;
- firmele îşi pot defini independent politici proprii privind preţul şi nivelul
producţiei;
- numărul de firme pe piaţă este constant;
- fiecare firmă îşi maximizează profitul când venitul marginal aşteptat devine
egal cu costul marginal şi în condiţiile existenţei anumitor aşteptări ale ei cu
privire la comportamentul celorlalte firme.
150
DUOPOLUL
Cea mai răspândită situaţie de oligopol este duopolul. Modelul teoretic de
comportament al acestuia se bazează pe „funcţia de reacţie”, care evidenţiază
modul de acţiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor adoptate de
concurentul său.
Care este preţul sau cantitatea decise de către agentul A la nivelul de
preţ sau cantitatea de producţie a agentului B?
Variabila strategică este preţul sau cantitatea? În cazul firmelor ce acţionează
în situaţie de concurenţă pură, variabila strategică este cantitatea, iar în cazul
de monopol se poate alege ca variabilă strategică preţul sau cantitatea,
rezultatul fiind acelaşi.
În situaţia de duopol, fixând preţul sau determinând canti¬tatea, rezultatul
furnizat de curba cererii nu este acelaşi. Când ambii combatanţi aleg preţul ca
instrument de luptă, iar produsul este omogen şi cererea fluidă, confruntările
succesive vor avea ca rezultat scăderea preţului. De fapt, unul din concurenţi
scăzând preţul său atrage o parte din clientela celuilalt. Aceasta, pentru a-şi
restabili poziţia şi a-şi adjudeca o parte însemnată a pieţei, reacţionează printr-
o scădere mai mare a preţului.
151
DUOPOLUL SIMETRIC DE DUBLĂ DEPENDENŢĂ
(DUOPOLUL COURNOT)
Un asemenea duopol presupune că fiecare dintre cei doi agenţi
economici refuză să domine pe celălalt. Fiecare adoptă o
atitudine de aşteptare şi consideră ca fiind dată ofertă firmei
concurente.
Cei doi agenţi îşi maximizează profiturile, fiind situaţi pe curbele
lor de reacţie în punctul în care nu mai acţionează pentru a-şi
modifica cantităţile produse, ceea ce înseamnă că avem de a
face cu o situaţie de echilibru stabil. O repartizare a resurselor
de aşa natură încât un individ să nu fie interesat să o modifice
printr-o acţiune unilaterală reprezintă o stare de echilibru
Cournot. 152
DUOPOLUL ASIMETRIC (STACKELBERG)
Duopolul de tip Stackelberg are la bază ipoteza că unul din concurenţi
adoptă o atitudine de lider, iar altul are un comportament de dependenţă, de
satelit. Prima firmă stabileşte volumul propriei producţii, considerând că a
doua firmă îşi adaptează producţia în funcţie de decizia sa. Ea adoptă
strategia proprie încât, ţinând seama de reacţia celei de-a doua firme, oferta
globală şi preţul permit atingerea acestui obiectiv. Pentru aceasta este
necesar să se introducă funcţia ofertei în funcţia profitului.
153
DUOPOLUL DUBLEI DOMINAŢII (BOWLEY)
• Duopolul Bowley are la bază ipoteza după care ambele firme
au o putere economică care le face capabile să candideze
simultan la dominarea pieţei, considerând că cealaltă firmă
va adopta un comportament de satelit.
154
CARTELUL
• Cartelul este un acord (explicit sau tacit) între firme care operează
pe o piaţă cu structură de oligopol şi se înţelege asupra preţului,
producţiei totale, a împărţirii pieţei, asupra repartizării profitului, etc.
Se întâlnesc carteluri pe pieţe de materii prime, cum sunt cupru,
bauxită, diamante, petrol, cafea, zahăr, cauciuc, oţel, energie
electrică, cu obiectivul declarat de a asigura stabilitatea preţului la
fluctuaţiile cererii mondiale.
155
Universitatea Spiru Haret
Facultatea Management Financiar Contabil Bucuresti
Specializarea: Contabilitate si informatica de gestiune
Disciplina: Microeconomie
Anul I, ZI, FR si ID
Lista subiectelor de examen (tematica)
1. Nevoi (trebuinte) umane. Definitie, clasificare, caracteristici (manual, vol. I, p. 13-17)

Definirea nevoilor:
În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu
ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor.
În sens general, este vorba de:
- nevoi de consum ale populaţiei (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire,
cultură etc.);
- nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective
necesare oamenilor.
Clasificarea nevoilor (trebuintelor):
Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului:
a) nevoi naturale sau fiziologice;
b) nevoi sociale
c) nevoi raţionale
Din punct de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor:
a) primare (fundamentale sau de bază);
b) nevoi superioare (complexe sau elevate)
Caracteristicile nevoilor:
a) Nevoile au caracter dynamic;
b) Nevoile sunt regenerabile;
c) Nevoile au caracter complementar
d) Nevoile sunt concurente
2. Resurse economice. Definitie, clasificare (manual, vol. I, p. 17-18)

Definirea resurselor economice:
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri
materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor.
Clasificarea resurselor economice:
a) resursele umane;
b) resursele materiale
Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile:
a) neregenerabile sau epuizabile ;
b) regenerabile
Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de
consum:
- recuperabile,
- parţial recuperabile,
- nerecuperabile.
3. Raritatea si alegerea. Costul de oportunitate (al alegerii). Curba posibilitatilor de productie

(manual, vol. I, p. 18-20)
Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu nevoile. Orice alegere
înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau sacrificarea acestora.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezinta costul celei mai bune alternative sacrificate, atunci când se face
o alegere între mai multe variante posibile.
Curba (frontiera) posibilitatilor de productie reflecta toate combinatiile posibile de producere a doua bunuri
prin folosirea integrala si eficienta a resurselor disponibile la un
moment dat. Miscarea de la un punct la altul pe aceasta frontiera arata o modificare în
cantitatile de bunuri produse care necesita o realocare a resurselor.
4. Activitatea economica si structurile acesteia (manual, vol. I, p. 20-23)

• Definire
Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi
folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri
materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor.
Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente sau acte fundamentale:
- producţia, în cadrul careia, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale si servicii;
- circulaţia, ce asigura trecerea bunurilor economice de la producator la consumator;
- distribuţia, ce asigura repartitia bunurilor si serviciilor pe destinatiile lor (satisfacerea nevoilor de consum sau
de productie);
- consumul, folosirea bunurilor si serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.
Alte structuri ale activităţii economice:
– Structuri verticale:
a) microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice, firmei sau întreprinderii;
b) mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică;
c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale; ansamblul formelor de economie
din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă între întreprinderi, ramuri, zone
teritoriale;
d) mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.
– Structura tehnologică a economiei naţionale
– Structura de ramură a economiei naţionale
5. Stiinta economica. Privire istorica (manual, vol. I, p. 23-26)

În plan istoric vorbind, termenul de economie vine de la două cuvinte greceşti: oikos, care înseamnă casă,
gospodărie, şi nomos, care înseamnă ordine, principiu, lege.
- Grecia antică: Xenofon, Platon şi Aristotel.
- în Antichitate: Aristotel (384-322 î.e.n.) a scris “Politica şi Etica nicomachică”; el abordează probleme
ca: natura schimbului, diviziunea posesiunii lucrurilor, banii – produs al schimbului, marfa, preţul – ca
manifestare a valorii de schimb etc.
La începutul epocii moderne apare Mercantilismul (curent de gandire) (secolele XV-XVII) ce are ca obiect
de cercetare circulaţia mărfurilor. Reprezentantii mercantilismului :
- Antoine de Montchretične – a scris “Traité d’économie politique”, publicată în anul 1615;
- William Petty (1623-1687) a scris “Aritmetica politică”, “Câte ceva despre bani” etc. El susţine că
pământul este mama bogăţiei, iar munca, tatăl acesteia.
In secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, are loc constituirea ştiinţei economice. Apare Fiziocratismul (secolul
XVIII) (curent de gandire) in Franta. Reprezentanti:
- Fr. Quesnay, A.R.J.-Turgot, V.R. Mirabeau care susţin că munca din agricultură este singura
producătoare de venit;
- Fr. Quesnay publică lucrarea “Tabloul economic” (în 1758) unde explica probleme ale reproducţiei
de ansamblu, ale macroeconomiei;
- A.R.J. Turgot publică, în 1766, lucrarea “Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor”.
Şcoala clasică engleză. Acesti reprezentanti sustin teoria valoare-munca:
- Adam Smith (1723-1790), autorul lucrării “Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor
ei” (1776);
- David Ricardo (1772-1823), care elaborează lucrarea “Principiile economiei politice şi impunerii”
(1817);
- T. Robert Malthus (1766-1834);
- John Stuart Mill (1806-1873)
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea:
- Karl Marx (1818-1883) discipol al lui David Ricardo, a scris lucrarea “Capitalul”’
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea intalnim 3 scoli:
- Şcoala de la Viena – reprezentata de Von Wieser;
- Şcoala de la Lausanne – reprezentata de Leon Walras şi Vilfredo Pareto;
- Şcoala de la Cambridge – reprezentata de Alfred Marshall.
În perioada contemporană, din 1930 şi până în present are loc trecerea de la nivelul microeconomic la
nivelul macroeconomic de analiză. Reprezentanti:
- John Maynard Keynes (1883-1946), “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor” (1936).
În perioada postbelică:
- Dimitrie Cantemir (1673-1723) prin lucrarea “Descriptio Moldaviae”;
- in secolul al XIX-lea Nicolae Bălcescu (1819-1852);
- in a doua jumătate a secolului al XIX-lea I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, P.S.
Aurelian;
- in prima jumătate a secolului al XX-lea Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Gromoslav Mladenatz,
Ion Răducanu, N.I. Angelescu, George Taşcă, Mihail Manoilescu.
6. Economia politica. Obiect de studiu. Definitie (manual, vol. I, p. 27-29)

Moduri de definire:
Stuart Mill considera că economia este ştiinţa care tratează producţia şi distribuţia avuţiilor, în
măsura în care această producţie şi această distribuţie depind de natura umană.
J.P. Proudhon, economia este ştiinţa muncii, adică acţiunea inteligentă a oamenilor în societate
asupra materiei în scopul prevăzut, de satisfacţie personală.
J. Baptiste Say, în “Catéchisme d’economie politique” (1826), spunea că economia politică este
ştiinţa care ajută la cunoaşterea economiei societăţii, ea arată cum îşi procură naţiunea cele necesare pentru
a subzista.
Economia politică studiază activităţile care, punând sau nu în joc moneda, implică operaţii de
schimb între indivizi; ea cercetează cum oamenii decid să utilizeze resursele productive rare sau limitate, în
vederea creării de mărfuri sau servicii variate şi spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiţi
membri ai societăţii; ea studiază modul în care oamenii se comportă, în cursul obişnuitei lor existenţe,
câştigându-şi viaţa şi bucurându-se de fructele muncii lor; ea este ştiinţa care cercetează mijloacele de
ameliorare a societăţii şi de a face posibilă civilizaţia umană.
Paul A. Samuelson spunea că „ştiinţa economică cercetează modul în care oamenii şi societatea
decid, făcând sau nu uz de monedă, să aloce resursele productive rare producţiei de mărfuri şi servicii
variate şi să le repartizeze în scopul consumului prezent sau viitor între diferiţi indivizi şi colectivităţi. Ea
analizează, deci, costurile şi profiturile ce rezultă din cele mai bune structuri ale utilizării resurselor”.
Obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi
consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe
diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere
de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
7. Locul economiei politice în sistemul stiintelor economice (manual, vol. I, p. 29-30)

Economia politica nu este decât o componenta din sistemul stiintelor economice.
În structura acestuia sunt cuprinse urmatoarele:
a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică);
b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică,
prognoză economică etc;
c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură ;
d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice;
e) economia mondială:
f) ştiinţele economice de graniţă – econometria, cibernetica economică, informatica economică, psihologia
economică, sociologia economică etc.
Ca stiinta economica fundamentala, economia politica ofera baza teoretica si
metodologica generala stiintelor economice în ansamblul lor.
8. Metoda în stiinta economica (manual, vol. I, p. 30-33)

Metoda reprezintă un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la
extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a
problemelor practicii.
În general, metoda poate fi privită în dublu sens:
- ca metodă de cercetare;
- ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării.
Primele elemente de metodă în plan general – filosofic au fost formulate, în Antichitate, de către Socrate, care a
abordat teoria noţiunilor, deducţiei şi inducţiei, Platon care a sustinut teoria deducţiei şi demonstraţiei, Aristotel
în lucrarea sa “Organon”.
În epoca modernă, Francis Bacon (1596-1626) şi René Descartes (1596-1650) au reformat metoda aristotelică,
William Petty.
Şcoala clasica engleza: Fr.Quesnay, A.Smith şi D.Ricardo, J.Stuart Mill “Sistem de logică inductivă ş deductivă”
(1843)
Procedeele definitorii metodei în stiintele economice, frecvent utilizate sunt
urmatoarele:
- abstractizarea,
- inductia,
- deductia,
- îmbinarea metodei istorice cu cea logica,
- analiza cantitativa si analiza calitativa;
- experimentul economic.
Metoda istorică presupune luarea în considerare a faptelor, a realităţilor, în desfăşurarea lor istorică, cu detaliile
şi cu meandrele care au loc, chiar dacă ele nu concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării
economice.
9. Economia naturala si economia de schimb (manual, vol. I, p. 36-42)

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care
comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum, din producţia proprie, pe bază de autoconsum, fără a apela la
schimb.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.
Caracteristicile ec. de schimb :
a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în general (specializarea reprezintă un factor de progres
când are o fundamentare economică, întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ).
b) autonomia, independenţa agenţilor economici – presupune ca agenţii economici să dispună de libertatea de
acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. ;
c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani;
d) concurenţa.
10. Economia de piata. Trasaturi caracteristice (manual, vol. I, p. 48-53)

Economia de piata moderna are urmatoarele elemente specifice:
a) Pluralismul formelor de proprietate - în cadrul careia predomina proprietatea privata;
b) piata îndeplineste un rol important in reglarea activitatii economice;
c) motivatia activitatii agentilor economici o constituie maximizarea profitului;
d) concurenta stimuleaza agentii economici în promovarea progresului;
e) pentru majoritatea bunurilor si serviciilor, preturile se formeaza liber ;
f) existenta unei structuri tehnico-economice moderne care asigura o eficienta economica înalta;
g) statul democratic se manifesta, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de alta parte, actioneaza în
directia corectarii imperfectiunilor pietei prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-
financiare etc.
11. Avantajul absolut si relativ al specializarii (manual, vol. I, p. 38-41)

Avantajul absolut – cand un producător deţine un avantaj absolut când creează o cantitate dată de bunuri cu mai
puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.
Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dispunând de resurse egale, cantitativ şi calitativ, şi
identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când au abilităţi diferite.
A : 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
B : 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
C : 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. El obţine cea mai
mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând consumuri mai mici pe unitatea de produs.
Avantajul relativ – Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă realizează bunul cu cel mai
mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi.
Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de oportunitate, adică a şanselor la
care renunţă producătorul atunci când face o alegere.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată astfel:
- determinarea creşterii bunului X (ΔX=1);
- determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY=1) la care se renunţă;
- raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul pentru care se optează
(ΔY/ΔX).
Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să producă doar bunul X, rezultă că, pentru fiecare
unitate pe care o produce din acesta, el trebuie să renunţe la 0,5Y; dacă alege să producă doar bunul Y, pentru
fiecare unitate produsă din acesta, el renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători,
obţinem (tabelul 1):
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de
un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea
acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în
obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului Y,
fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare bun jumătate din
resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y, pentru că:
A produce 6 x şi 3 y
B produce 3 x şi 3y
C produce 1x şi 2y
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru Y, rezultă:
Qt = 12X+10Y, pentru că:
A produce 12 X
B produce 6Y
C produce 4 Y
Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de 4 unităţi (două unităţi din bunul X şi două
unităţi din bunul Y).
12. Banii. Definitie. Forme ale banilor (manual, vol. I, p. 42-44)

Definitie
Banii reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de
instrument general al schimbului.
Banii sunt elementul – cheie al economiei de schimb, monetare: „Ei sunt un semn – caracterizat printr-o hârtie, o
piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce
este produs şi oferit vânzării, în cadrul naţiunii unde aceşti bani sunt recunoscuţi”.
13. Functiile banilor (manual, vol. I, p. 44-48)

De-a lungul timpului, banii au îmbracat mai multe forme: marfa-bani, moneda de aur si argint, bani de hârtie,
bani electronici. Independent de etapa de evolutie si de continutul lor economic, banii îndeplinesc urmatoarele
functii :
a) mijloc de masurare a activitatii economice. În aceasta functie, banii masoara cheltuielile efectuate si
rezultatele obtinute în activitatea economica trecuta si prezenta, precum si cele avute în vedere în perioada ce
urmeaza;
b) mijloc de schimb. Banii îndeplinesc aceasta functie când marfurile se achita în momentul livrarii lor ;
c) mijloc de plata. Banii îndeplinesc aceasta functie în ipoteza în care marfurile se achita la un anumit termen,
dupa livrarea lor, când ele se vând pe credit sau se efectueaza diferite plati (achitarea salariului, impozitului etc.);
d) mijloc de rezerva de valoare
Functiile banilor au valabilitate si pentru banii nationali, care servesc piata interna, si pentru banii universali,
care servesc piata internationala, mijlocind schimburile externe de marfuri, turismul, transferul de tehnologii,
investitiile efectuate în strainatate etc. Pornind de la modul concret în care sunt folosite si adoptate deciziile, în
economia contemporana întâlnim doua sisteme de organizare si functionare a economiei de schimb: sistemul
economiei de piata si sistemul economiei de comanda.
14. Modelul teoretic (ideal) si modele reale de economie de piata (manual, vol. I, p. 49-53)
Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor;
fiecare agent economic şi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude
pluralismul formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă (monopoluri, sindicate) în
activitatea şi funcţionarea economiei.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează integral
caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are
propriul model.
Spre deosebire de economia de piata, în economia centralizata, de comanda, alocarea si utilizarea resurselor,
stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor
economici de aparatul de stat, pe baza acceptarii, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si
intereselor.
Nici unul din aceste sisteme nu exista în stare pura, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie
este o economie mixta în care se întâlnesc, în diferite proportii, elemente din ambele sisteme. Analiza
comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea a trei modele principale de economie „reusita”:
economia sociala de piata (Germania, tarile nordice), economia de piata „directionata de consum” (S.U.A) si
economia de piata „ghidata administrativ” (Japonia).
Activitatea economica în societate se desfasoara de catre oameni, organizati în cadrul unor unitati economice,
profitabile si specializate pe domenii distincte. Agentii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care
participa la viata economica a societatii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri si având anumite
comportamente economice. Agentii economici se grupeaza pe sectoare, pe baza functiei lor principale
în economie. Tinând seama de aceasta functie, în rândurile agentilor economici includem: întreprinderile,
gospodariile familiilor sau menajurilor, administratiile publice si private, institutiile de credit si asigurari,
strainatatea.
Relatiile dintre participantii la activitatile economice sunt interdependente.
Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice,
disponibilitati banesti etc., între agentii participanti la tranzactii.
Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice:
a) fluxuri reale (de bunuri), care pornesc de la producator si ajung la consumator;
b) fluxuri monetare , care au sens opus.
_
În economie au loc si tranzactii unilaterale, care sunt miscari sau transferuri

univoce de bunuri, fara a se primi în schimb contraprestatii.
Totalitatea fluxurilor economice formeaza circuitul economic.
Eforturile facute de agentii economici se concretizeaza în cheltuieli de productie curente si în noi dotari tehnice
pe baza investitiilor. Rezultatele obtinute la nivelul unitatilor economice se materializeaza în bunuri materiale si
servicii, fiind cuantificate în unitati fizice, natural-conventionale si valorice. În raport cu gradul lor de
cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri), finale (valoarea adaugata) si
nete (profitul brut si net).
15. Agentii economici. Definitie, principalii agenti (manual, vol. I, p. 53-54)

Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii,
îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice.
Principalii agenti sunt :
- întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de proprietate,
au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării
acestora, cu scopul de a obţine profit.
- gospodăriile familiale (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori
de bunuri şi servicii,
- administraţiile publice şi private, includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a
veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop
lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează
din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.
- instituţiile de credit şi asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private sau mixte şi care
îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.
- străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări
16. Fluxuri economice. Forme. Circuit economic (manual, vol. I, p. 54-57)

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice,
disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală sau
de piaţă este formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus.
Fluxurile reale cuprind intrări de resurse economice sau de factori de producţie şi ieşiri de produse, bunuri
materiale şi servicii.
Fluxurile monetare sunt alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti.
Tranzacţiile unilaterale sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contraprestaţii.
Ele pot fi:
- transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi indirecte, contribuţii
pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.),
- transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii economici implicaţi o
modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii
etc.).
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizeaza in cheltuieli de productie curente şi în noi dotări tehnice
pe baza investiţiilor.
În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi:
- rezultate globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate,iar indicatorul principal
de măsurare a lor este cifra de afaceri;
- rezultate finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu
cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea
adăugată, care reflectă contribuţia productivă a fiecărui agent economic.
Valoarea adaugata este de 2 feluri:
a) valoare adaugata neta (cuprinde veniturile factorilor de producţie),
b) valoarea adăugată brută (cuprinde valoarea adăugată netă şi amortizarea capitalului fix)
- rezultate nete care se măsoară prin :
* profitul brut este profitul încasat de întreprindere
* profitul net este profitul încasat minus impozitul pe profit
17. Piata. Dfinitie. Tipuri de piata (manual, vol. I, p. 61-64)

Definire.
Piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un anumit
spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte
de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.
Regulatorul principal al pietei este concurenta, fiecare urmarindu-si propriul interes, satisfacerea cât mai buna a
nevoilor de productie sau de consum personal. Deosebit de importanta sunt autonomia de decizie a agentilor
economici, libertatea lor economica, pentru ca numai astfel se poate actiona prompt si eficient la cerintele pietei.
Tipuri de piata :
a) din punct de vedere al obiectului tranzactiei economice:
- piata bunurilor de consum final,
- piata factorilor de productie care cuprinde:
 piata resurselor naturale,
 piata muncii
 piata capitalului
- piata monetara,
- piata financiara (inclusiv bursa);
b) din punct de vedere al extinderii teritoriale:
- piata locala,
- piata regionala,
- piata nationala
- piata mondiala;
c) din punct de vedere al desfasurarii concurentei:
- piata cu concurenta perfecta sau pura,
- piata cu concurenta imperfecta care cuprinde piata cu concurenta monopolistica de tip oligopol, monopol,
monopson, oligopson etc.
Aceste diferite tipuri de piata formeaza un tot unitar, un sistem de piata, în sensul ca ele se influenteaza reciproc,
schimbarile care au loc în cadrul unei piete reflectându-se, direct sau indirect, în evolutia altor piete sau în
ansamblul relatiilor de piata.
Diferitele tipuri de piaţă formează sistemul de piaţă în sensul că ele se influenţează reciproc.
Cererea si oferta sunt componentele fundamentale ale pietei, iar raportul dintre ele constituie o forma de
exprimare a relatiei dintre productie si consum, în conditiile economiei de schimb.
18. Cererea. Definitie. Factorii cererii (manual, vol. I, p. 64-65)

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac prin intermediul pieţei,
adică prin vânzare-cumpărare.
Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de
bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând date veniturile şi preferinţele
cumpărătorilor.
Cererea poate fi:
a) individuala (din partea unui singur cumparator la un bun economic);
b) totala (din partea tuturor cumparatorilor la un bun economic);
c) agregata sau globala (din partea tuturor cumparatorilor la toate bunurile existente).
Ca volum, structura si nivel al cerintelor de consum, cererea are caracter dinamic.
Principalii factori de care depinde cererea sunt :
- nevoile oamenilor,
- venitul si
- pretul.
19. Relatia cererii cu venitul (manual, vol. I, p. 65-66)

Veniturile exercită o mare influenţă asupra cererii; mărimea veniturilor populaţiei, ale agenţilor economici atrage
după sine creşterea capacităţii lor de cumpărare şi, deci, a cererii.
În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când venitul
creşte, se măreşte şi cererea, după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii.
20. Relatia cererii cu pretul. Legea cererii (manual, vol. I, p. 66-67)

Pretul constituie un factor care exercita o mare influenta asupra cererii de bunuri si servicii. Cererea se afla în
raport invers proportional fata de pret: când pretul creste, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea
de cumparare se micsoreaza; invers, când pretul scade, cererea creste. Astfel, cererea este o functie
descrescatoare fata de pret.
Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens invers faţă de
preţ.
21. Elasticitatea cererii si tipuri de cerere (manual, vol. I, p. 67-70)

Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a venitului.
Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit.
Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu, este negativ deoarece atunci când preţul se
măreşte, cererea scade, iar raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. Coeficientul de
elasticitate se calculează prin următoarele formule:
 C0 P P C P
E cp
  C1 : 1 0
 :
C 0 P 0 C P
0 0
în care:
Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ;
C1 = cererea din perioada curentă;
C0 = cererea din perioada anterioară;
P1 = preţul din perioada curentă;
P0 = preţul din perioada anterioară;
ΔC = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs;
ΔP = variaţia (modificarea) preţului acelui produs.
Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:
% C
E 
cp
% P
în care:
%ΔC = variaţia în procente a cererii;
%ΔP = variaţia în procente a preţului.
Vezi ex. la pag. 68

Tipuri de cerere :
În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ:
- a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului:
C P
 iar Ecp < 1
C 0 P 0
b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ, atunci când:
C
0 şi, deci, Ecp = 0
C 0
c) cerere elastică, atunci când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia preţului:
C P
 când, deci, Ecp > 1
C 0 P 0
d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat, cererea creşte continuu (Ecp→∞):
P
0
P 0
e) cerere cu elasticitate unitară, când variaţia cererii este egală cu variaţia preţului:
C P
 când Ecp = 1
C 0 P 0
22. Efectul de venit si efectul de substitutie (manual, vol. I, p. 70-71)

Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile creşterea cererii şi
cumpărarea cu acelaşi venit a unei cantităţi mai mari din produsul respectiv, ceea ce echivalează cu
o sporire a venitului.
Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate, denumite substituibile, care se pot înlocui reciproc
în consum (spre exemplu, untul şi margarina; zahărul şi mierea; grâul şi secara; petrolul şi cărbunele); el reflectă
situaţia în care creşterea preţului la un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea, crescând, în schimb, cererea la un
alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fără ca preţul acestuia din urmă să se modifice.
În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul elasticitate încrucişată a cererii (Eîc); ea măsoară
sensibilitatea cererii consumului la bunul „A”, când preţul bunului „B” se modifică. Se calculează după formula:
Variatia in % a cererii la bunul A
E ic  Variatia in % a cererii la bunul B
Eîc > 0 adica este pozitiva
23. Cererea atipica (manual, vol. I, p. 71-72)
Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri evoluează în
acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi cererea.
Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii:
a) efectul Giffen ;
b) efectul de anticipare din partea consumatorilor;
c) efectul de venit nul ;
d) efectul de ostentaţie şi snobism ;
e) efectul de informare imperfectă;
f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi(înlocuitori), mărirea preţului lor, în general, nu
atrage după sine o diminuare a cererii.
24. Oferta. Definitie. Factorii ofertei (manual, vol. I, p. 73)

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un moment dat.
Ea poate fi:
a) individuală (oferta dintr-un bun din partea unui producator) ;
b) totală (întreaga cantitate dintr-un bun pe care producatorii o ofera spre vânzare);
c) agregată (globală) (toate bunurile si serviciile, din tara respectiva, destinate pietei, exprimate în bani)
Oferta de marfuri depinde de mai multi factori:
a) evolutia cererii de bunuri si servicii;
b) disponibilitatea factorilor de productie sau raritatea acestora, si randamentul lor economic;
c) costul de productie (de fapt, costul marginal);
d) pretul de vânzare al marfii;
e) posibilitatea de stocare a bunurilor si costul stocarii etc.
25. Relatia ofertei cu pretul. Legea ofertei (manual, vol. I, p. 73-74)

Oferta este o functie crescatoare fata de pret. Ea se afla în raport direct proportional fata de pret, adica
oferta creste când preturile cresc si se micsoreaza când preturile scad.
Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în acelaşi sens cu
preţul, ceilalţi factori fiind constanţi.
În practica exista si exceptii de la legea ofertei, denumite paradoxul ofertei (de exemplu, la produse perisabile –
legume, fructe, sau situatia în care unii producatori agricoli sunt nevoiti sa-si vânda produsele chiar si la preturi
în scadere, pentru a-si plati impozitele sau pentru a rambursa creditele).
Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe care producătorii le oferă
pe piaţă, spre vânzare.
26. Elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Tipuri de oferta (manual, vol. I, p. 74-77)
Elasticitatea ofertei în raport cu preţul reprezinta reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea se masoara prin
coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop sau EQ/P) , calculat prin raportarea modificarii cantitatilor oferite (ΔQ) la
modificarea pretului de vânzare (ΔP) :
Q1  Q0 P1  P0 Q P
a) E op  :  : sau
Q 0
P 0 Q P
0 0
%Q
b) E 
op
%P
Tipuri de oferta :
a) oferta elastica (variatia ofertei este mai mare decât variatia pretului);
Q P
 deci Eop > 1
Q 0
P 0
b) oferta cu elasticitate unitara (variatia ofertei este egala cu variatia pretului);

Q P
 deci Eop = 1
Q 0
P 0
c) oferta perfect elastica (la un nivel dat al pretului, cantitatea oferita creste continuu);
P
0 iar Eop  
P 0
d) oferta inelastica (modificarea ofertei este mai mica decât modificarea pretului);
Q P
 deci Eop < 1
Q 0
P 0
e) oferta perfect inelastica (la orice variatie a pretului, oferta nu se modifica).

Q
0 deci Eop = 0
Q 0
27. Echilibrul pietei. Pretul de echilibru. Variatia cererii si ofertei (manual, vol. I, p. 77-
81)
Echilibrul pietei reflecta situatia în care cantitatile oferite si cele cerute sunt egale, la pretul pietei. Se
poate spune ca piata este în echilibru la pretul care permite egalitatea cantitatii cerute de consumatori cu cea
oferita de producatori. Atunci când se ia în calcul o singura piata a unui produs, vorbim despre un echilibru
partial, iar când sunt luate în calcul toate pietele, tinând seama de interdependenta lor, vorbim despre echilibru
general.
Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de variaţia
ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei exista două situaţii:
a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă);
b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă)
În cazul variaţiei cererii intalnim două situaţii:
a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă);
b) b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă)
Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta
28. Bunul economic. Definitie. Clasificare (manual, vol. I, p. 84-86)

Clasificarea bunurilor din punct de vedere al provenientei, respectiv al modului de acces :
a) Bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la ele (posibilitatea de
procurare) este liber; spre exemplu, aerul, apa, fructele din păduri, energia şi lumina solară, energia
eoliană etc.
b) Bunurile economice, sunt acele elemente care sunt produse prin efortul omului, necesitând o prelucrare
mai mult sau mai puţin elaborată; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice.
Bunurile economice au un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse
prin activitatea umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul (plata sau
contraprestaţia).
Prin bun economic se întelege atât bunuri materiale, cât si servicii (acestea sunt rezultate imateriale ale
activitatii economice, ca, de exemplu, turism, cultura, educatie etc.).
Bunurile se mai clasifica si în functie de destinatia acestora în :
a) bunuri de consum (satisfactori) – bunuri ce fac obiectul consumului individual;
b) bunuri de productie (prodfactori) – bunuri folosite pentru producerea altor bunuri. În legatura cu bunurile
de consum, intereseaza capacitatea acestora de a satisface nevoile si dorintele de consum ale indivizilor. Pentru
descrierea acestei capacitati se foloseste conceptul de utilitate.
29. Utilitatea bunurilor. Utilitatea tehnica si utilitatea economica (manual, vol. I, p. 86-88)
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă, capacitate dată de proprietăţile,
însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
În sens economic, utilitatea este expresia satisfactiei pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei
cantitati determinate dintr-un bun, în anumite conditii spatiotemporale.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi
determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.
30. Teoria utilitatii cardinale (manual, vol. I, p. 88-90)

Teoria utilităţii cardinale semnaleaza că mulţimea bunurilor de consum este numărabilă şi că acestei
mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie utilitatea generată de consumul unor cantităţi din orice
bun.
Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt:
a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;
b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun nu sunt constante;
c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.
Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii care a pus bazele abordărilor moderne ale comportamentului
consumatorului pot fi amintite:
- legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde
dintr-un bun se va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate;
- formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului, pe baza căreia se va dezvolta cea mai mare parte
a teoriei deciziei;
- fundamentarea construcţiei curbei cererei;
- respectarea principiului simetriei dintre comportamentul producătorului şi cel al consumatorului;
- modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc.
31. Teoria utilitatii ordinale (manual, vol. I, p. 90- 91)

Teoria utilitatii ordinale fundamentata de Vilfredo Pareto, care considera ca nici nu este necesara masurarea
precisa a utilitatii si ca este suficienta o ordonare a utilitatilor.
Proprietăţile relaţiei de preordine au următoarea semnificaţie:
1. Oricare ar fi doi vectori (paneluri) de bunuri, se poate decide privind alegerea unuia sau altuia; bunurile
pot fi comparate şi ierarhizate ;
2. Orice ansamblu de bunuri poate fi comparat cu el însuşi; această relaţie este mai subtilă şi presupune
variaţia preferinţei pentru acelaşi bun sau ansamblu de bunuri.
3. Foarte cunoscuta relaţie de tranzitivitate este necesară pentru a uşura alcătuirea de ierarhii; pentru a
construi ierarhii într-o mulţime de paneluri de bunuri nu este necesară compararea efectivă după
principiul fiecare cu fiecare, rezultatele unor comparaţii fiind translatabile.
Exista obstacole cum ar fi :
- discontinuitatea funcţiilor de utilitate;
- interdependenţa bunurilor în consum,
32. Optimul consumatorului. Dreapta bugetului. Curba de indiferenta (manual, vol. I, p.

91-98)
Orice consumator rational va dori sa obtina maximum de satisfactie posibil din consumul unor bunuri
economice.
Optimul consumatorului presupune o asemenea combinare de bunuri si servicii în consum care, la nivelul
venitului de care dispune si al preturilor existente, sa-i asigure maximum de satisfactie. Conditia matematica a
optimului unui consumator care are de ales între doua bunuri este ca raportul utilitatilor
marginale sa fie egal cu raportul preturilor celor doua bunuri.
Curba de indiferenţă exprimă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul
satisfacţiei consumatorului să fie acelaşi.
Alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt:
I. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat (în acest caz, consumatorul îşi propune să cheltuiască tot
bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie)
II. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate. De această dată, consumatorul ştie precis
ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care poate obţine obiectivul fixat.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite
Linia (dreapta) bugetului, deoarece descrie combinaţiile liniare ale cantităţilor şi preţurilor celor două bunuri
conform relaţiei: B = xpx + ypy,
unde x şi y sunt cantităţile din cele două bunuri,
px şi py sunt preţurile acestora.
Relaţia (1) se numeşte restricţie bugetară, întrucât arată limitele băneşti ale abordării situaţiei de consum:
B  x  p  y  p (1)
x y
Ecuaţia dreptei bugetului (2) se obţine prin separarea lui y din restricţia bugetară (1):
y   Px x 
B
(2)
P y P y
33. Alegerile posibile si admisibile. Utilitatea marginala si rata marginala de substitutie

(manual, vol. I, p. 95-96)
Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate totală furnizat de consumul unei unităţi
suplimentare dintr-un bun.
Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele:
Umx = U / x pentru cazul discret ; Umx = dU / dx = U’x pentru cazul continuu
Umy = U / y pentru cazul discret ; Umy = dU / dy = U’y pentru cazul continuu
Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x care este necesară
pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă:
U'x y Umx
RMS  (caz continuu) ; RMS   (caz discret)
y/x
U' y y/x
x Umy
Diferenţiala funcţiei de utilitate se calculeaza prin relatia:
dU = U’xdx + U’ydy
34. Conditii de optim. Modificari ale acestora (manual, vol. I, p. 95-98)

• Condiţii de optim
Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de optimizare să fie pe aceeaşi curbă de indiferenţă) este
necesară condiţia: dU=0
De aici rezulta : -dy / dx = U’x / U’y = RMSy/x
În aceste condiţii, ecuaţia RMS optime trebuie pusă în legătură cu ecuaţia dreptei bugetului. Este uşor de
remarcat că derivata dreptei bugetului în raport cu x este:
dy / dx = -px / py
de unde rezultă că în punctul de optim (şi numai acolo)
RMSy/x = px / py = U’x / U’y
Adică, în punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor celor două bunuri.
• Modificări în condiţiile de optim

A. Modificări în volumul resurselor
Locul geometric al punctelor de optim rezultate din deplasarea spre dreapta a restricţiei bugetare se numeşte
calea de expansiune a consumului.
B. Modificarea preţurilor produselor de consum
35. Întreprinderea. Concept si formele acesteia (manual, vol. I, p. 100-103)

În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu o existenţă statuată juridic şi deplină autonomie
decizională, care prouce bunuri materiale şi prestează servicii pe baze comercial-lucrative.
In teoria producatorului intreprinderea apare drept cadru de combinare si transformare a factorilor de
productie in rezultate finale.
Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome,
înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni
referitoare la producţie, servicii, schimb etc.
După obiectivul urmărit în activitatea lor, intreprinderile sunt :
- cu scop lucrativ
- cu scop nonlucrativ
După forma de proprietate:
- întreprinderi private,
- publice
- mixte
După regimul juridic de organizare şi funcţionare:
- regii,
- companii
- diferite variante de societăţi comerciale
După dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) :
- întreprinderi mari,
- mici
- mijlocii
Analizata ca agent economic producator ce urmareste ca scop principal obtinerea profitului, întreprinderea este
numita firma de afaceri.
Initial, firma de afaceri a functionat ca firma clasica (care presupune existenta unei persoane cu o pozitie –
cheie, si anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îsi investeste capitalul în speranta unui profit
cât mai mare, asumându-si functia de conducere a propriei afaceri). În prezent, cea mai mare parte a activitatii
economice se desfasoara însa în firme manageriale (care marcheaza separarea managerului fata de proprietate
prin profesionalizarea actului conducerii). Cea mai reprezentativa firma manageriala este societatea pe actiuni.
Societăţile comerciale se clasifica :
a) in functie de natura răspunderii:
- societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii,
decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective;
- societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de
insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi
b) in functie de raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor :
- societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil;
- societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia
forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil.
In Romania firmele se împart în două categorii principale:
a) regii autonome întâlnite în ramurile strategice ale economiei nationale (industria de armament,
exploatarea minelor si a gazelor naturale, posta si transporturile feroviare),
b) societăţi comerciale se clasifica in :
- societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor;
- societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la
concurenţa aportului lor;
- societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei;
comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
- societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt
obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
- societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt
obligaţi numai la plata părţilor sociale.
36. Factorii de productie. Definitie si formele acestora (manual, vol. I, p. 104-109)

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzatorii îsi procura factori de productie. Resursele
economice atrase în circuitul economic, aflate în miscare ca fluxuri, constituie factori de productie. În general,
se considera ca la producerea bunurilor participa 3 factori :
- munca ;
- natura (pamantul) ;
- capitalul
Acestor factori clasici li se pot adauga si :
- intreprinderea (antreprenoriatul) care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie
de către întreprinzător
Exista si neofactori care pot fi separaţi de factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi
împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele :
- progresul tehnic ;
- inovatia ;
- resursele informationale
Munca reprezinta o actiune constienta, specific umana, îndreptata spre un anumit scop, în cadrul careia sunt
puse în miscare aptitudinile, experienta si cunostintele care îl definesc pe om, consumul de energie fizica si
intelectuala. Munca este un factor activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori în vederea
obtinerii de bunuri si servicii.
Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au intervenit în elementele ei
determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe
mediile urban şi rural.
Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfăşura o
activitate economică, precum şi vârsta legală.
Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, precum şi
persoanele care caută locuri de muncă. Ea este determinată de factori economici şi socio-culturali:
- capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între
cerere şi oferta de muncă;
- durata de şcolarizare;
- statutul social al femeii;
- imigraţia.
Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională.
În ultimele decenii, se contureaza o serie de caracteristici generale în evolutia factorului munca:
- tendinta generala de sporire a populatiei active, desi inegala pe tari si zone geografice;
- Modificarea structurii populaţiei ocupate (sporirea ponderii populatiei ocupate în sectorul tertiar si în
cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistreaza o scadere);
- sporirea calitatii resurselor de munca în corelatie cu nivelul de dezvoltare economica, cu progresul în
stiinta, tehnica, în cultura în general.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa motrice
virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Natura (pamantul) ca factor de productie, cuprinde pamântul, resursele de apa si resursele minerale.
Un loc important îi revine pamântului, care este decisiv nu numai pentru agricultura si silvicultura, ci si pentru
întreaga activitate umana, careia îi ofera suport de existenta si loc de desfasurare. Pentru viata economica actuala
prezinta interes si dimensiunea si calitatea suprafetei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografica a
secolului XX a diminuat suprafetele agricole si silvice pe locuitor, devenind astfel una din cele mai drastice
limitari cu care se confrunta agentii economici în activitatea lor.
Capitalul reprezinta ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activitati anterioare, utilizate
în producerea de noi bunuri materiale si servicii destinate vânzarii – cumpararii pe piata în scopul obtinerii unui
profit. Capitalul tehnic este format din masini, utilaje, echipamente, instalatii, cladiri, constructii, mijloace de
transport, animale de munca si de reproductie, materii prime, materiale, semifabricate.
Capitalul tehnic folosit in activitatea economica este constituit din:
a) capitalul fix - acea parte a capitalului care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat
si se înlocuieste la intervale mai mari de timp ;
b) capitalul circulant – acea partea acapitalului– acea parte a capitalului care se consuma integral într-un
singur ciclu de productie si trebuie înlocuit dupa fiecare ciclu de productie. Procesul consumarii
capitalului fix se manifesta prin fenomenul uzurii, care prezinta doua forme :
- uzura fizica – deprecierea treptata a masinilor, echipamentelor, instalatiilor ca urmare a folosirii lor în
activitatea economica sau a actiunii factorilor naturali;
- uzura morala – determinata de progresul tehnic, care favorizeaza fabricarea unor masini si utilaje cu noi
performante, superioare celor aflate în functiune, sau reducerea pretului la care poate fi cumparat un
echipament echivalent.
Starea capitalului fix se apreciaza cu ajutorul urmatorilor indicatori :
- Coeficientul uzurii capitalului (se calculeaza ca raport între valoarea uzurii capitalului fix si valoarea
capitalul fix) (UK/K) ;
- coeficientul starii fizice a capitalului fix (raportul între valoarea ramasa a capitalului fix si cea a
capitalului fix) (Kr/K);
- coeficientul intrarilor sau punerii în functiune a capitalului fix (raportul între intrarile sau iesirile de
capital fix si stocul de capital fix la valoarea initiala) (KPt/Kt; SKt/Kt).
Recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde
de cheltuielile cu procurarea capitalului si durata de functionare a acestuia.
Întreprinzatorii, pentru a produce si pentru a-si atinge scopul – a obtine un profit cât mai mare posibil – combina
factorii de productie si aleg varianta de combinare cea mai favorabila.
Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt:
a) investiţii nete
b) investiţii brute
37. Combinarea factorilor de productie. Definitie si premise. Functia de productie (manual, vol. I, p.
109-112)
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a factorilor de productie
privit atât sub aspect cantitativ, cât si structural – calitativ, atât din punct de vedere tehnic, cât si economic.
• Premisele combinării factorilor de producţie
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării,
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Relatia dintre intrari (factori de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv relatia dintre productia
scontata a se obtine dintr-un bun si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acesteia,
este exprimata prin functia de productie.
38. Combinarea factorilor de productie pe termen scurt. Legea randamentelor neproportionale

(manual, vol. I, p. 112-117)
În procesul de productie combinarea factorilor se poate realize in moduri diferite:
a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (functia de productie cu un singur factor variabil);
b) combinarea de cantitati diferite din ambii factori (functia de productie cu doi factori variabili).
Combinarea este posibila datorita urmatoarelor proprietati ale factorilor de productie:
a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se împarti în subunitati omogene,fara a fi afectata calitatea lui);
b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor cu mai multe unitati din alt factor);
c) complementaritatea (la o productie data, o anumita cantitate dintr-un factor se asociaza doar cu o cantitate
determinata de ceilalti factori);
d) substituibilitatea (posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o cantitate determinata din alt
factor, mentinând acelasi nivel al productiei).
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple, în
subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai
multe unităţi din alt factor de producţie.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de
producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie
printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci când un
întreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavând timpul necesar sa mareasca dimensiunile
întreprinderii.
Influenta factorului variabil se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:
a) produsul total obtinut în urma utilizarii factorilor de productie si exprimat prin functia de productie;
b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total si factorul de productie variabil): PM = PT/L
unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca;
c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de
productie) PMa = ΔPT/ΔL
unde PMa = produsul marginal, ΔPT = schimbare în produsul total, ΔL = schimbare în factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor
neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel:
dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă
progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se
schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.
Atunci când produsul total creşte produsul marginal al factorului variabil se măreşte Când produsul total scade,
produsul marginal este negativ.
39. Combinarea si substituirea factorilor de productie pe termen lung. Tipuri de substituire.

Indicatori de evaluare a alegerii (manual, vol. I, p. 117 – 120)
Pe termen lung, toti factorii de productie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea lor, ci si
substituirea lor. Analiza combinarii si substituirii factorilor în acest caz conduce la luarea în considerare nu doar
a randamentelor factoriale, ci si a randamentelor de scara, care pot fi:
a) constante (daca factorii de productie se dubleaza, productia se va dubla; daca factorii se tripleaza, productia
se va tripla etc.);
b) crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai mult decât dubla);
c) descrescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai putin decât dubla).
Isocuanta (curba de isoproductie) semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C)
între factorii de producţie (K şi L), care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (P).
Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor de indiferenţă.
Isocuantele au anumite particularităţi:
- nu se pot intersecta,
- sunt convexe la origine,
- iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire a factorilor.
• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie:
a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) - Factorii de producţie sunt complementari
şi nu este posibilă substituirea lor; vor fi utilizaţi în proporţii fixe;
b) substituirea perfectă - Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va corespunde
scăderii cu o unitate a celuilalt factor);
c) substituirea imperfectă - Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin
de o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate a celuilalt factor).
Indicatori de evaluare a alegerii :
- productivitatea marginală a factorilor de producţie;
- rata marginală de substituire a factorilor de producţie;
- elasticitatea substituirii.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie reprezintă producţia suplimentară (ΔQ) ce se poate
obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (ΔK) :
Q
PMa 
K
Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un factor
necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină
constantă.
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este
înlocuit cu altul sau se modifică utilizarea (creşterea sau descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul..
Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea factorului de producţie,
potrivit formulei: es = ΔQ/Q: DX/X
unde: Q = producţia
X = factorul de producţie
40. Economii si dezeconomii de scara. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 120-122)

Randamentele de scară pot fi:
- constante (dacă factorii de producţie se dublează, şi producţia se va dubla; dacă se triplează factorii,
producţia se va tripla etc.);
- crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă);
- descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).
Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi pot fi datorate unor cauze diferite,
cum ar fi:
- specializarea lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie;
- utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil şi care, în consecinţă, nu
poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate;
- factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie;
- avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc.
41. Productivitate sau randament. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 123-126)
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de
eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.
Productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în
cursul producerii ei”.
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii:
In functie de maniera de masurare a rezultatelor:
– productivitatea fizică, care masoara randamentele în natura ale utilizarii factorilor, fiind exprimata în unitati
fizice;
– productivitatea (măsurată) valorică, care masoara eficienta în termeni financiari – monetari.
O alta tipologie are in vedere notiunile:
– productivitatea brută, (productia este privita ca suma a valorilor adaugate brute de diferitele activitati)
– productivitatea netă, (se elimina din productia finala bruta valoarea achizitiilor exterioare si amortizarea);
- productivitate aparentă, (provenienta valorii adaugate nu este întotdeauna cunoscuta corect).
În literatura de specialitate productivitatea este de 2 tipuri consacrate:
– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând
performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui
factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).
Acestea pot fi masurate prin:
- productivitatea medie (Wi), calculata ca raport între marimea productiei (Q) si cantitatea (Xi) utilizata din
factorul respectiv : Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie;
- productivitatea marginala (Wm) , care reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati
suplimentare dintr-un factor (i), ceilalti factori ramânând constanti: Wm = ΔQ/ΔXi = dQ/dXi.
Aceste doua tipuri de productivitati pot fi calculate pentru factorii munca, capital si pamânt. Cresterea
productivitatii poate fi rezultatul progresului stiintific si tehnic, al cresterii calificarii fortei de munca, dar si al
revolutiei manageriale, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice,
folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.
42. Productivitatea muncii. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 126-129)

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca.
Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de
a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii.
Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de producţie şi munca
cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin produsul final (util sau inutil), se consideră
că sporirea „producţiei unor produse inutile poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei”.
Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie măsoară
productivitatea medie a muncii (WL):
WL = Q/L; WL = L/Q
Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a
utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔL), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.
Ea se exprimă prin relaţia:
WmL= ΔQ/ ΔL
Producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice.
Cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi măsurarea
productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi valorice.
43. Randamentul capitalului. Indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 129-130)

Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital si reprezinta legătura dintre
capital şi rezultatele producţiei.
Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă dată (Q), se determină
coeficientul mediu al capitalului (k):
k = K/Q
Dacă se raportează creşterea capitalului (ΔK) la creşterea producţiei (ΔQ) într-un interval de timp se determină
coeficientul marginal al capitalului:
km= ΔK/ΔQ
Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se determină productivitatea medie a capitalului:
WK = Q/K
Se poate deduce că WK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.
Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea capitalului se determină productivitatea marginală a
capitalului:
WmK = ΔQ/ΔK
Se poate deduce că WK =1/Km, deci inversul coeficientului marginal al capitalului.
Randamentul viitor al capitalului11 este raport între sporul de producţie şi capital (ΔQ/K).
44. Cresterea productivitatii muncii. Definitie, factori de crestere, importanta (manual, vol. I, p. 131-
135)
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-
o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de
muncă.
Productivitatea este influenţată de:
- factori naturali : condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.;
- factori tehnici: nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.; factori
economici: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea
materială;
- factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile
civile, politice;
- factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi
categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii
(motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de
familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
- factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în structura
pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale.
Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială:
- tipurile de specializare tehnică şi economică,
- capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc.
Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeştecapacitatea de a prelucra un volum mai mare de
materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se
amplifică stocul de capital uman).
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se urmăresc perfecţionarea
organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de
producţie etc.
Efecte economice şi sociale:
- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
- creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute;
- creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber
45. Costul de productie. Definire, forme, importanta (manual, vol. I, p. 138-141)

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate de
către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.
Se pot delimita urmatoarele concepte:
- Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă din
evidenţa contabilă a acesteia;
- Costul economic cuprinde, pe lânga costul contabil, si consumul de resurse care nu presupune plati
efective evidentiate sub forma de cheltuieli;
- Costul explicit indica cheltuielile efectuate de întreprindere si înregistrate în costurile efectiv platite
(este însusi costul contabil);
- Costul implicit reflecta acel consum de resurse al întreprinderii, neinclus în costul efectiv platit;
- Costul de oportunitate reprezinta valoarea celei mai bune sanse sacrificate în procesul de alegere a
variantei optime.
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în fundamentarea şi
adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei
de mărfuri, inovarea tehnologică etc.
Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel,
prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul
educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei,
şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei,
costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.
46. Marimea costului. Tipuri de costuri si curbele acestora (manual, vol. I, p. 141-148)
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de
bunuri economice, la un moment dat.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de
gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);
b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;
c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită:
a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită;
b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul
eficienţei;
c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică,
în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.
Tipuri de costuri:
A. Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat, dintr-un
bun. Poate fi privit:
a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix si cost variabil;
b) pe ansamblu, adica drept cost total global, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de
volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile
de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc.
Curba costului fix arata ca costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care
se poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul
producţiei. CV = f (Q).
Curba costului variabil arata ca costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q):
când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional;
dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional;
costul variabil este nul la un nivel de producţie nul.
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.
Astfel, CT = CF + CV.
Costul total mai poate fi determinat: ca produsîntre costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau
ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu:
CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
B. Costul mediu (CM) (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzator
structurii pe termen scurt si nivelului de abordare globala se disting:
- costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs),
- costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs)
- costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
CF
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF 
Q
Când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade,
costul mediu fix creşte.
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia:
CV
CMV 
Q
3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:
CV
CMV  sau CMT = CMF + CMV
Q
Formele costului mediu total:
- costul pe unitatea de volum;
- costul pe unitatea de lungime;
- costul pe unitatea de suprafaţă;
- costul pe unitatea de greutate;
- costul pe unitatea de timp de muncă;
- costul pe unitatea de viteză;
- costul pe unitatea de temperatură;
- costul pe unitatea de sunet etc.
C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de
CT CV
mică a cantităţii de produse: Cmg  sau Cmg 
Q Q
Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii; este stimulata marirea ofertei atunci
când fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cât mai mic si când sporul de productie
mareste mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescator atunci când costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i
inferior;
b) costul mediu total este crescator atunci când costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim.
De asemenea, pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci când, la un
nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste în aceeasi proportie cu productia.
Costul mediu nu este o marime constanta, evolutia sa depinzând de urmatorii factori:
a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs;
b) nivelul productivitatii;
c) pretul factorilor de productie utilizati.
În scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile pe unitatea de produs, actionând în
principal asupra acestor trei factori.
La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla în raport invers proportional fata
de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci când productivitatea medie creste, si
invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginala creste.
47. Relatia costului mediu cu costul marginal (manual, vol. I, p. 148-150)

Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal.
Costul mediu total este dependent de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior;
b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la nivel minim.
Alte relaţii
Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al
preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia.
48. Minimizarea costului. Relatia costurilor cu productivitatea muncii. Curbele acestora (manual,
vol. I, p. 151-154)
Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă),
care se micşorează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie,
ridicării nivelului de calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se achiziţionează materii
prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.
Minimizarea costului.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de
produs obţinut.
Actualitatea minimizării costurilor consta in:
- limitele resurselor;
- minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului.
- costul de producţie influenţează oferta de bunuri.
- schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.
• Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers
proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea
medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se
măreşte când productivitatea marginală scade.
• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii
marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea
costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai
scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care
productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al
costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
49. Echilibrul producatorului. Relatiile dintre costuri si încasari. Pragul de rentabilitate (manual, vol.
I, p. 154-158)
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică, conform căruia
producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă
cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă).
• Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă
acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de
producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.
Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Incasările pot fi:
- totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se determină
ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p;
- medii (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul
It Q  p
unitar: Im   ;
Q Q
- marginale (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii
vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (ΔIt) pe unitatea suplimentară (adiţională)
It
- de volum-desfacere (ΔM): Im g 
Q
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia ia în
calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale.
Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal
Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor:
Pr = It – CT.
Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită condiţie, şi anume: la nivelul
acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:
d Pr dVT dCT
  0
dQ dQ dQ
dVT dCT
Luând în calcul faptul că  Vmg (venitul marginal), iar  Cmg (costul marginal), se ajunge la
dQ dQ
următoarea concluzie:
condiţia de maximalizare a profitului devine:
Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg
• Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-
l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii.
Profitul obtinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se
obtine o diferenta maxima între totalul încasarilor si totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului productiei
care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indica
volumul de productie sau cifra de afaceri de la care producatorul începe sa obtina profit. În acest „punct mort”,
încasarile totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.
50. Constrângerea bugetara a producatorului. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 158-162)

Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor economice de care el
dispune, la un moment dat.
Curbele de isoprodus sau isocuante exprimă ansamblul combinărilor de muncă şi capital care, la o stare
dată a tehnicilor, asigură obţinerea aceleiaşi cantităţi de produse.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi folosite.
• Problema randamentelor de scară
Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând capacităţile sale de producţie.
Rrandamentul de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen lung atunci când se măreşte
cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se disting următoarele situaţii:
a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie superioară celei
în care cresc cantităţile de factori consumaţi; în acest caz, se obţin şi aşa-numitele economii de scară;
b) randamentele de scară sunt constante când unei măriri a cantităţilor de factori de producţie îi corespunde o
creştere în aceeaşi proporţie a volumului producţiei;
c) randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică
decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi.
În faza randamentelor crescatoare, costul mediu descreste pe termen lung, ceea ce înseamna ca
productivitatea medie a crescut si, deci, cantitatea produsa sporeste mai repede decât cantitatea factorilor
utilizati, realizându-se economii de scara. În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen
lung, deci, productivitatea medie este constanta, iar cantitatea produsa sporeste în acelasi ritm cu cantitatea de
factori utilizati. În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creste pe termen lung, ceea ce înseamna ca
productivitatea medie se micsoreaza si, deci, cantitatea produsa creste mai putin decât cantitatea de factori
utilizati. În acest caz, întreprinderea înregistreaza dez-economii de scara.
Principalele cai de reducere a costului sunt urmatoarele:
a) alegerea celui mai eficient proces de productie din punct de vedere tehnic, economic si ecologic;
b) cumpararea factorilor de productie la preturile cele mai mici (fara a neglija calitatea);
c) cresterea randamentului utilizarii factorilor de productie;
d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii;
e) realizarea obiectivelor stabilite, tinând cont de resursele disponibile, de conditiile de productie existente si de
restrictiile economice;
f) identificarea produselor care genereaza consumuri energetice mari si a produselor care aduc pierderi.
51. Concurenta. Definitie, intensitate. Functiile concurentei si rolul statului (manual, vol. I, p. 167-
170)
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât
mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.
Forme ale concurentei:
a) Perfecta - caracterizata prin trasaturi ce îi imprima un caracter de model pur teoretic;
b) Imperfecta - care se manifesta prin urmatoarele forme: monopolistica, oligopolista, monopson,
oligopson, duopson.
Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (excludem,
aici, situaţiile speciale de monopol şi monopson).
Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află în echilibru, concurenţa are intensitate relativ
joasă, relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe fondul unei rivalităţi abia vizibile; în această
ipoteză, fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar
pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus.
Concurenţa intersectorială este de 2 feluri:
- a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile, adică bunuri diferite care pot satisface una şi
aceeaşi trebuinţă;
b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite.
• Rolul concurenţei
Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia (obligă
întreprinderile să realizeze noi produse, să folosească noi tehnici de fabricaţie, să ridice nivelul general de
calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca).
Functiile concurentei :
- Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa realizează şi o selecţie a
producătorilor, eliminând pe cei slabi.
- Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la
producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creaţă prin sporirea productivităţii muncii.
- Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la
un nivel superior a trebuinţelor.
Rolul statului.
Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri:
a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară
activitatea economică în genere şi concurenţa;
b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor în calea concurenţei, a abuzurilor
monopolurilor ;
c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă ;
52. Pretul. Definitie si factorii sai determinanti (manual, vol. I, p. 171)

Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru a dobândi o unitate
dintr-un bun economic.
Nivelul preţului este influentat de o serie de factori cum sunt:
a) cost de productie;
b) raportul cerere-oferta;
c) calitate;
d) prezentare-ambalare etc.
53. Preturile si piata cu concurenta perfecta. Caracteristicile acesteia (manual, vol. I, p. 171- 173)
Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei.
• Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă:
- atomicitatea agenţilor economici;
- omogenitatea produselor fabricate şi vândute;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire de pe
piaţă);
- transparenţa perfectă a pieţelor.
Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a avea la dispoziţie
informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile
în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie, a pieţelor de desfacere, a
preţurilor de vânzare, a salariilor etc.
54. Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Mecanismul lui de formare si variatii posibile
ale acestuia (manual, vol. I, p. 173 – 180)
Pretul de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata
în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se
creeaza si se trimite pe piata.
• Preţul de echilibru
Pretul de echilibru este o categorie teoretica. În realitate, apare doar întâmplator.
Sunt conditii când pretul de piata efectiv este apropiat de pretul de echilibru, gravitând în jurul acestuia.
Modificarea pretului este un rezultat nu numai al miscarii independente a relatiei dintre cerere si oferta (la nivel
de ramura), ci si al schimbarilor intervenite în costurile de productie.
• Mecanismul de formare a preţului de echilibru
Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial existenţa preţului de
dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofertă.
Mecanismul de formare a pretului de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de
mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între
altele, de natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este teoretic
• Variaţii ale preţului de echilibru
Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se schimbă (considerăm că
nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în
aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este constant.
a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi;
corespunzător, preţul creşte ori scade;
b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi. Ca
urmare, preţul scade ori creşte ;
c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte dacă cererea creşte
mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta;
d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă cererea scade mai puţin
decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta.
55. Functiile pretului de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Optimizarea productiei (manual,
vol. I, p.180-182)
• Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă
a) informare (semnalizare);
b) realocare sau redistribuire a resurselor societatii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimarii
anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan;
c) evaluare si masurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;
d) principal instrument prin care se recupereaza cheltuielile si se obtine un profit.
Pretul îl determina pe producator sa restrânga sau sa abandoneze anumite activitati.
Mişcarea preţurilor reglează producţia.
• Preţul şi optimizarea producţiei
Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la
care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz, se impune
următoarea relaţie:
Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative
de combinare a capitalului şi muncii, adică mai multe soluţii, fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită
între capital şi muncă.
Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în
care: Preţul = Costul marginal = CM
Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în condiţii de concurenţă
perfectă, firma obţine doar profit normal.
56. Piata cu concurenta imperfecta si preturile. Particularitatile caracteristice ale agentilor economici
în conditiile unor tipuri diferite de piete cu concurenta imperfecta (manual, vol. I, p. 182-197)
Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi deosebesc
între ele. De aici fac parte:
- piaţa monopolistă,
- piaţa duopolistă,
- piaţa oligopolistă,
- piaţa monopolistică,
- piaţa tip monopson
- piaţa reglementată de stat.
În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să influenţeze, în grade diferite,
nivelul preţului.
In cadrul pietei monopoliste intalnim:
• Monopolul ca producător unic într-o ramură;
În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător.
Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl fabrică, şi
preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să
decidă doar asupra cantităţii de bunuri.
Monopolul stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte, şi obţine
un plus de profit în fiecare moment.
• Monopol prin alianţă.
Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce
încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul
de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa.
• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial
În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că, într-o ramură, funcţionează mai multe întreprinderi,
având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii între ele, privind producţia şi preţul.
• Există şi alte forme ori situaţii de monopol:
- monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafeţe reduse,
motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar preţul de vânzare ridicat;
- monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de
armament, deexemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile să creeze
produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite);
- monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul să comercializeze unele produse
ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa
liberă.
• Piaţa duopolistă
Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari. Ele pot fi de aceeaşi
talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi
furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare.
Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ.
• Piaţa oligopolistă
Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei),
care livrează întreaga cantitate de mărfuri.
Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie împărţirea pieţei între
producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei
de afaceri şi a profiturilor.
• Piaţa monopolistică
Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă.
Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi
prin diferenţierea produselor.
• Piaţa tip monopson
În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur, în baza unor convenţii
sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de cumpărători.
Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste.
Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător si a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la scara
ţării.
Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă,
dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă.
Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă
funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson.
57. Interventia statului în domeniile concurentei si al preturilor (manual, vol. I, p. 197-199)

Interventia statului in domeniul preturilor:
a) fixarea de preturi maxime, în perioade critice, vizeaza marfuri care se adreseaza trebuintelor fundamentale ale
populatiei;
b) garantarea preturilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.
Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint numai două:
- fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri - vizează mărfuri care se adresează trebuinţelor fundamentale
ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.).;
- garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole.
58. Piata muncii. Definitie. Particularitati si functii (manual, vol. I, p. 202-204)

Piata muncii este spatiul economic în cadrul caruia se confrunta cererea de munca cu oferta de munca, au loc
negocieri privind angajarea salariala.
Particularitati si functii ale pietei muncii :
– este mai complexă, mai organizată şi reglementată;
– preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă, cât şi a negocierilor
purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea unităţilor, iar în unele situaţii, intervine şi guvernul
în detensionarea stării conflictuale;
– este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului – salariul şi a altor condiţii de
vânzare-cumpărare înscrise în contractul colectiv de muncă;
– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în sine laturi nu numai de
ordin economic, dar şi psihosociale; intrarea pe această piaţă a ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de
muncă este un act economic, dar şi de justiţie socială;
– este o piaţă cu concurenţă imperfectă.
• Funcţii
– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activitate, zone geografice,
meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de muncă existente, la un moment dat;
– furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent sau deficit de ofertă de
muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
– instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă pe termen mediu şi lung;
– stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor pârghii economico-
financiare;
– prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o perioadă delimitată.
59. Cererea de munca. Definitia si factorii cererii (manual, vol. I, p. 204-207)

• Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment dat, care se
satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială.
Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici.
Cererea de munca – relatie de la parte la întreg. Nevoia de munca exprima volumul total de munca necesar pe
ansamblul unei tari. Cererea de munca este necesarul de munca din partea agentilor economici la un moment dat,
care se satisface prin intermediu pietei muncii, prin relatii de angajare salariala. Se exprima prin locurile de
munca.
• Factorii de care depinde cererea de muncă:
a) Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de salariu: când salariul are o
tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de muncă, ceea ce duce la scăderea cererii de muncă din
partea agenţilor economici; invers, când salariul se micşorează, cererea de forţă de muncă sporeşte.
b) costul marginal al muncii reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a cantităţii de
muncă utilizate:
C (var iatia cos tului muncii)
Costul m arg inal al muncii 
L (var iatia cantitatii demunca)
(VMM-CMM=Profit), unde VMM – venitul marginal al muncii si CMM – costul marginal al muncii
c) fluxul investitional;
d) substituirea factorului munca;
e) faza ciclului economic;
f) conjunctura economica si sociala pe plan intern si international.
60. Oferta de munca. Definitia si factorii ofertei (individuale si totale) (manual, vol. I, p. 207-211)
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială.
Oferta de munca si disponibilitatile de forta de munca - relatie de la parte la întreg. Disponibilitatile de munca
reprezinta populatia apta de munca prezenta într-o tara pe perioada data de timp. Oferta de munca corespunde
populatiei disponibile active.
Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
• Delimitări privind structura populaţiei:
a) populatie totala se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă;,
b) populatie inactiva este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă
preşcolară, elevii, studenţii şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi.,
c) populatie disponibila activa este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele
ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă.
Populatia activa ocupata
Rata de activitate la nivelul populatieiunei tari   100
Populatia totala
Populatia ocupata
Gradul (rata) de ocupare   100
Populatia disponibila activa
• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:
– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare;
– emigrare.
• Structuri ale ofertei de muncă
Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat
doreşte să le efectueze.
Factori care influenţează oferta de muncă individuală:
– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de munca totala – exprima ofertele individuale totale ale segmentelor pietei muncii, formata din cei
angajati sau în cautarea unui loc de munca.
Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.
61. Salariul si echilibrul pietei muncii. Definitia salariului. Rolul si limitele salariului în
realizarea echilibrului (manual, vol. I, p. 211- 218)
Exista opinii diferite privind definirea salariului:
a) suma de bani cu care este remunerat factorul munca participant la obtinerea rezultatelor unei activitati
economice;
b) pret pentru care oamenii îsi închiriaza forta de munca;
c) pret al fortei de munca – marfa.
• Echilibrul
Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări:
– de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă;
– de dezechilibru:
a) când oferta este mai mica decât cererea de munca;
b) când oferta de munca depaseste cererea de munca.
Salariul – cost – reprezinta cheltuiala pentru agentul economic; venit pentru salariati. Reprezintă cheltuielile
suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. În
funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită.Abordari
conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes,
Samuelson etc.).
Salariul de echilibru – arata ca cererea este egala cu oferta de munca.
Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime
depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat.
Mărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de
angajare şi nivelul salariului.
62. Factorii care determina nivelul si dinamica salariului. Efectul de substitutie si efectul de venit
(manual, vol. I, p. 218-221)
Factorii care influienteaza marimea salariului:
a) raportul dintre cererea si oferta de forta de munca;
b) raportul dintre productivitatea muncii si salariul nominal;
c) cheltuielile necesare refacerii si dezvoltarii fortei de munca;
d) nivelul preturilor bunurilor si serviciilor de consum;
e) cheltuieli pentru odihna si viata spirituala;
f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicatii;
g) marirea chiriei;
h) gradul de organizare a sindicatelor
Efectul de substitutie – reducerea timpului liber si cresterea corespunzatoare a timpului destinat muncii, care-i
asigura lucratorului venituri mai mari.
Efectul de venit – situatia în care salariatul obtine un venit suficient de mare,astfel încât au loc micsorarea
timpului destinat muncii si sporirea corespunzatoare a timpului liber.
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii
de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea
presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii.
63. Formele salariului, importanta acestora în politica economica (manual, vol. I, p. 221- 225)
Forme ale salariului:
1. Salariul nominal (salariul negociat) reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea
pentru care lucrează sau prestează muncă.
2. Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut impozitul şi alte reţineri
prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj).
3. Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal, la un nivel
dat al preţurilor, într-o anumită perioadă.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):
SN
SR  unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; P – nivelul preturilor (in %)
P
În dinamica:
ISR  SR 1
 100 unde SR1= salariul real în perioada curenta; SR0= salariul real în perioada anterioara.
SR 0
ISN
ISR   100 unde ISN= indicele salariului nominal; IP= indicele preturilor
IP
Alte forme ale salariului:
- direct - este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare
pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu;
- indirect - este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.
- minim garantat - este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern.
- colectiv - este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt
deosebit de bune.
- social - reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub
forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.
Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea
salariului pentru fiecare salariat.
Forme de salarizare:
- Salarizarea în regie - reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună.
-Salarizarea in acord - este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de
produse realizate, de numărul operaţiilor executate.
Salarizarea in acord este de 3 feluri:
acord direct (constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată) ;
acord progresiv (presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau
operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv);
acord global (se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit
un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport
cu manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.)
-Salarizarea in remiza (cota procentuala) - Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de
îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru
muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică unde îşi
desfăşoară activitatea.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe
baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.
64. Profitul. Definitie. Dimensiune (manual, vol. I, p. 227-228)

Profitul este partea ramasa din venitul total ce revine întreprinzatorului dupa ce s-au scazut toate
cheltuielile aferente venitului respectiv.
65. Gândirea economica despre profit. Evolutie (manual, vol. I, p. 228- 231)
a) Reprezentanţii şcolii clasice, A. Smith, D. Ricardo concepeau profitul ca o parte a valorii mărfurilor care este
reţinută de patron.
b) Şcoala marginalistă: Leon Walras, A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark
c) Gândirea economică contemporană: prof. H. Guitton, J.A. Schumpeter
d) Doctrinele cooperatiste şi sociale
66. Formele profitului. Masa si rata profitului. Profitul maxim (manual, vol. I, p. 231-234)
Formele profitului:
a) profitul brut este reprezentat de partea ce ramâne din venitul total dupa ce s-au scazut cheltuielile de
productie; Pb = V – C În care:
Pb = profitul brut
V = venitul total sau încasat
C = cheltuieli de producţie (costul)
b) profitul net este partea din profitul brut care ramâne dupa ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al
întreprinzatorului, salariul ca recompensa pentru activitatea sa, arenda si chiria pentru terenul si cladirea care
îi apartin, impozitele si taxele ce se suporta direct din profit;
c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezinta remunerarea serviciilor întreprinzatorului, recompensa
sa pentru priceperea sa si raspunderea pe care si-o asuma, prima pentru risc si incertitudine;
d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurari deosebite care nu au legatura cu
activitatea întreprinzatorului. Este obtinut de acei întreprinzatori care au o pozitie de monopol în producerea
si/sau vânzarea produselor. Se realizeaza pe baza unor preturi de vânzare mai ridicate.
e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu diferenţa dintre venitul
marginal şi costul marginal.
• Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului
a) Mărimea profitului (masa profitului) (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între venitul total
(V) şi costul de producţie (C): Pr = V – C
Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi oferă măsura
rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs.
P
P'   100 în care:
K
P’ = rata profitului
P = masa profitului
K = capitalul folosit
Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firmă în producţia şi desfacerea unui
produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de factorul timp.
b) marimea relativa (în procente) ca rata:
Pr ofit
Rata economica   100
capital propriu  capital imprumutat
profit
Rata financiara   100
capital propriu
profit
Rata rentabilitatii   100
cos t
profit
Rata comerciala   100
cifra de afaceri
Dinamica profitului:
- pe termen scurt, pentru firmele care produc si vând în regim de concurenta libera, situatia optima este aceea
care le permite sa egalizeze costul marginal (Cma) cu pretul de vânzare (Cma = P). Aceasta egalitate marcheaza
echilibrul firmei (întreprinzatorului).
- pe termen lung, posibilitatile firmei de a asigura echilibrul si maximizarea profitului depind de capacitatea sa
de a realiza productia cu costuri inferioare pretului pietei, în conditiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.
67. Renta. Continutul si gândirea economica privind renta (manual, vol. I, p. 234-237)
Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pamânt, cladiri, constructii, resurse de
apa) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital banesc);
Renta economica este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a carei oferta totala
este insuficienta în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.
Gandirea economica.
În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concepţii, doctrine, şcoli cu privire la
natura, formele şi temeiurile rentei.
1. Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Ei considerau că formarea rentei
s-ar datora dărniciei naturii: William Petty, Adam Smith, David Ricardo, J. Stuart Mill, K. Marx.
2. Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea: A. Marshall, P. Samuelson.
În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad, P.S.
Aurelian), V. Madgearu.
3. În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin valabilitatea universală a
rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai agriculturii: J.B.
Clark.
68. Mecanismul rentei. Nivelul rentei si formele acesteia (manual, vol. I, p. 234 – 241)
Mecanismul formarii rentei presupune existenta unei situatii de monopol stabil sau temporar care sa confere
detinatorului si/sau utilizatorului unei resurse economice o pozitie privilegiata în raport cu ceilalti agenti si care
le permite urcarea pretului de vânzare peste nivelul considerat normal;
Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale; aceasta
consta în aceea ca, atunci când se combina unul sau mai multi factori constanti cu un alt factor, variabil,
cantitatile aditionale din acest ultim factor determina, într-o prima etapa, marirea productiei, apoi, productia
suplimentara aferenta cantitatii aditionale din factorul variabil îsi încetineste cresterea, pentru ca, în faza
urmatoare, sporul productiei sa fie tot mai slab, iar în final, productia chiar sa scada.
Randamentele rezultate din aditionarile succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie
premisa obtinerii rentei.
Marimea rentei este egala cu diferenta dintre venitul obtinut în urma utilizarii unui factor de productie cu
performante superioare si oferta inelastica si cel realizat în situatii când se folosesc factori cu randamente medii,
normale si mai usor de procurat.
• Forme de rentă:
1. Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra
terenului;
- rentă diferenţială, care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă pe terenuri
cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le
generează terenuri ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie (rentă de poziţie)
sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.
2. Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de
conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.
3. Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de
poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor.
4. Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu
însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.
5. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor
excepţionale pe care le are un individ.
6. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus
să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus.
7. Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care
pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat.
8. Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care
permit obţinerea de câştiguri suplimentare.
9. Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la
care sunt excluse celelalte persoane.
69. Pretul pamântului (manual, vol. I, p. 241-243)

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de proprietate asupra unei
suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.
Factori care influienteaza pretul pamantului:
- Cererea şi oferta de terenuri;
- Mărimea şi evoluţia rentei;
- Rata dobânzii bancare;
- Folosinţele alternative ale pământului;
- Ameliorarea poziţiei terenurilor.
Pretul pamântului este în relatie pozitiva cu renta:
R
P  100 unde R = renta; d’ = rata dobânzii practicata pe piata monetara.
d'
70. Moneda. Etapele aparitiei. Definitie si rol (manual, vol. I, p. 245-247)

Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi circulaţiei de mărfuri.
Scurt istoric asupra aparitiei monedei.
Prima etapa, din secolul al VI-lea î.e.n. pâna în secolul al XVII-lea în care s-au emis si au dominat monedele
metalice; a doua etapa, secolele XVIII – XIX, moneda de hârtie capata o tot mai mare raspândire, devenind
ulterior neconvertibila în aur; s-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapa – în prezent, când se introduc
mijloace electronice de plata. Numerarul, monedele si bancnotele, precum si cecurile si alte înscrisuri continua
sa circule, dar un numar tot mai mare de operatii se efectueaza prin „bani electronici”.
Definire
Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea
tranzacţiilor pe piaţă.
Rol
Nici un flux economic nu se poate desfasura fara participarea directa sau indirecta a monedei.
Ea face posibile tranzacţiile economice – schimburi marfare, operaţiuni financiare, transferuri de capital – de
regulă, la momentul şi în locurile cele mai potrivite pentru părţile interesate.
Cu ajutorul monedei fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă atunci când consideră că îi sunt
favorabile condiţiile şi acolo unde schimbul se desfăşoară cel mai avantajos pentru el.
Moneda este instrumentul prin care se conservă (acumulează) averea într-o formă abstractă, valorică, posibil de
transformat în orice bun.
Cu ajutorul monedei se poate face transmisiunea de valori de la un individ la altul, de la o unitate economică la
alta atât în teritoriul unei ţări, cât şi în planul relaţiilor internaţionale.
71. Masa monetara si componentele acesteia (manual, vol. I, p. 247-249)

Masa monetara reprezinta totalitatea instrumentelor de circulatie si de plata decare dispune economia unei tari,
la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an).
Componentele masei monetare :
a) disponibilitatile monetare propriu-zise (biletele Bancii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturala,
cecurile la purtator etc.);
b) disponibilitatile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casa ale bancilor, nominative sau la
purtator, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de comert negociabile etc.).
Agregatul masei monetare
Agregatul monetar desemneaza partile constitutive ale masei monetare si semimonetare, ale instrumentelor de
schimb si de plata în totalitatea lor, parti autonome prin functiile lor specifice, prin agenti bancari si financiari
care le emit si le gestioneaza.
1. Primul agregat (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie (moneda fiduciara) si cecurile de lucru
la purtator, apartinând rezidentilor nonfinanciari.
2. Al doilea agregat (M2) cuprinde pe primul M1, în plus, conturile pe librete de economii, depunerile pe termen
scurt în conturi bancare, bonurile de casa ale unor organisme nationale de credit, conturi de economii pentru
locuinte deschise la banci.
3. Al treilea agregat (M3) include pe M2 si, în plus, diferite averi în devize, plasamente pe termen nelimitat.
4. Al patrulea agregat (M4) cuprinde pe M3 si, în plus, economiile contractuale si diferite alte lichiditati pe
termen, negociabile, cum sunt titlurile de pe pietele monetare emise de creditorii nonbancari si de agentii
economici nonfinanciari.
72. Piata monetara . Definitie.Cererea de moneda si indicatorii de masura. Oferta de moneda si

sursele de formare (manual, vol. I, p. 249-252)
Piata monetara este ansamblul tranzactiilor cu moneda, confruntarea cererii si ofertei.
În funcţionarea
mecanismelor acestei pieţe sunt implicaţi următorii agenţi economici:
a) Statul, care, pe baza suveranităţii sale, conferă putere liberatorie monedei şi stabileşte coordonatele politicii
monetare;
b) Banca Centrală (de emisiune), care emite moneda şi exercită controlul asupra monedei aflate în circulaţie;
c) Sistemul bancar, care face legătura între agenţii privaţi, pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi
creează o formă specifică de monedă, cea bancară.
d) Întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei, care pot oferi sau solicita disponibilităţi băneşti, prin
intermediul băncilor sau al altor agenţi de schimb.
Cererea de moneda depinde de:
a) volumul operatiunilor, al tranzactiilor de bunuri si servicii intermediate efectiv de catre moneda;
b) viteza de rotatie a banilor (relevă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o
unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată).
Masa monetara (M) este direct proportionala cu cantitatea bunurilor si serviciilor supuse tranzactionarii la un
anumit pret (PT) si invers proportionala cu viteza de rotatie a banilor:
PT
M 
V
c) amploarea creditului de consum;
d) platile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenta, în perioada corespunzatoare;
e) cererea de moneda în scopuri speculative – functie de nivelul dobânzii.
• Oferta de monedă
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economice şi a altor
utilizatori de monedă de către sistemul bancar.
Cea mai mare parte a monedei este creată de băncile comerciale, prin ceea ce se cheamă piaţa interbancară.
Crearea de monedă de către bănci este limitată de o serie de mecanisme spontane care contribuie la echilibrarea
cererii şi ofertei de monedă.
73. Teorii privind valoarea banilor si cantitatea banilor în circulatie (manual, vol. I, p. 252-255)
1. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea şi valoarea mărfii – metal
preţios. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde, deci, de cantitatea de metal preţios monetar şi valoarea lui, pe de
o parte, şi de suma valorilor bunurilor schimbate, pe de altă parte.
2. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a fost legal atribuită de
emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie.
3. Teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher sustine ca o mărire a cantităţii de monedă în circulaţie
determină o creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi apoi o diminuare a valorii monedei, dacă
ceilalţi factori rămân constanţi.
Ecuaţia schimbului: Cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea cantităţii bunurilor cumpărate,
înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza de circulaţie a monedei:
P T
M 
V
4. Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de Şcoala de la Cambridge, J.M.
Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge:
n
n  y (k  rk ' ); y  în care:
(k  k ' )
y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k = cererea publică de încasări în moneda lichidă
k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r = rata rezervei monetare
74. Bancile. Functii si tipuri de banci (manual, vol. I, p. 255-258)

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite.
• Funcţiile băncilor si a celorlalte institutii de credit:
a) acordarea de împrumuturi solicitantilor care îndeplinesc conditiile de bonitate;
b) pastrarea elasticitatii mijloacelor de plata.
Functiile pasive ale bancilor se concretizeaza în primirea depunerilor pe care le fac clientii: depuneri spre
fructificare si depuneri pentru executarea de plati din ordinul clientilor.
• Tipuri de bănci:
- Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a
acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont, şi de a coordona întreaga politică monetară a
statului;
- Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţă prin
strângerea de depozite, care sunt capitaluri depuse de bănci pe termen scurt. La randul lor se clasifica in:
o bănci de depozit propriu – zise;
o bănci de afaceri
- Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate
cuprind: case de credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ
exterior etc.
75. Dobânda. Definitie si forme. Masa si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 258-261)
Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti
împrumutate.
Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă împrumutul, sau preţul
consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii.
Formele dobânzii.
a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între băncile
comerciale, între acestea şi banca centrală;
b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;
c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;
d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;
e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru
construcţii de locuinţe etc.
Marimea dobanzii se exprima prin:
• Masa şi rata dobânzii (anuale) reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală
împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între masa dobânzii şi
D d C
capitalul împrumutat: d   100 ; rezulta ca D 
C 100
în care:
d = rata anuală a dobânzii
D = masa dobânzii anuale
C = capitalul împrumutat
Rata dobânzii poate fi:
- rată nominală, adică rata plătită de debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei);
- rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei).
În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula: r = d-i, în care:
d = rata nominală a dobânzii
i = rata inflaţiei
Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i;
negativă, atunci când d ‹ i;
nulă, atunci când d = i.
În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculează după formula: r = d+a
în care:
a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor.
Dobanda este de 2 feluri:
- simplă;
- compusă
Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn - C, unde: Sn = C (1+d)n
în care:
Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani
d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
C = capitalul împrumutat
Rata reala poate fi: pozitiva, negativa, nula, în functie de evolutia ratei inflatiei.
76. Echilibrul pietei monetare (manual, vol. I, p. 261-262)

Echilibrul pietei monetare se realizeaza atunci când cererea de moneda este egala cu oferta de moneda.
Piaţa monetară se află în stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’), cantitatea de monedă
oferită (M0) este egală cu cantitatea de monedă cerută (Mc).
77. Politici monetare. Obiective si instrumente (manual, vol. I, p. 262-264)

Politica monetară este o acţiune exercitată de autorităţile monetare (Banca Centrală, Trezoreria) asupra masei
monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii financiari – bancari pot fi grupate în două categorii:
- protecţia deponenţilor,
- evitarea riscului;
- gestiunea corespunzătoare a resurselor
O politică monetară sănătoasă trebuie să-şi propună, deci, concilierea stabilităţii puterii de cumpărare a
monedei (nu stabilitatea masei băneşti) cu expansiunea economică.
• Instrumente ale politicii monetare
a) taxa rescontului (este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării
portofoliilor de cambii de la băncile comerciale);
b) variatiile cotelor obligatorii de rezerva ;
c) multiplicatorul creditului (pune în evidenţă cantitatea de monedă scripturală ce se poate crea folosind
 1
mecanismul creditului), al banilor ( M ) M   (r = rezerva obligatorie).
 r
Raportul dintre disponibilităţile suplimentare (noile depozite) şi rata rezervei obligatorii este multiplicatorul
D
banilor: M  în care: M = multiplicatorul banilor,
r
r = rata rezervei, iar D = disponibilitatea suplimentară.
78. Piata capitalului. Titluri de valoare. Definitie si functii (manual, vol. I, p. 266-270)
Piata capitalului este totalitatea tranzactiilor al carei obiect îl constituie titlurile de valoare.
Piata capitalului se scindeaza în:
a) piata primara – cuprinde totalitatea tranzactiilor al caror obiect îl reprezinta titlurile de valoare nou emise;
b) piata secundara – include totalitatea tranzactiilor efectuate cu titlurile de valoare emise si plasate anterior.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa,
anual, un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare:
- acţiunile,
- obligaţiunile,
- obligaţiunile ipotecare,
- titlurile de rentă,
- bonurile de tezaur.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil (de regulă),
numit dividend. Actiunile se impart in:
- nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului,
- acţiuni la purtător, care nu poartă niciun nume.
O alta clasificare a actiunilor:
- ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite,
- acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale.
Posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei întreprinderi, ori ai mai
multora.
Durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de
viaţă a întreprinderii.
Acţiunea este nerambursabilă atunci cand deţinătorii ei nu pot cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu
prilejul achiziţionării lor;
Acţiunea este negociabilă, atunci cand se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru dobândirea ei nefiind, deci,
imobilizaţi;
Dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât profitul obţinut de întreprindere oscilează de la un an la
altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în timp.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de stat, care dă dreptul
deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă.
Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri de valoare.
Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă.
Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi urbane), cu scopul acordării de
împrumuturi agenţilor economici, care le garantează cu terenuri sau imobile.
Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani
necesari acoperirii unor cheltuieli.
Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori administraţia bugetelor de
stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii.
Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se derulează la un preţ anumit, purtând numele de curs.
79. Piata primara a capitalului. Cererea de titluri de valoare. Venitul cumparatorilor si pretul
titlurilor de valoare. (manual, vol. I, p. 270-274)
Purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte instituţii. Cererea este funcţie
de mai multe variabile:
- veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare;
- randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare;
- riscul investiţiilor;
- câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual,
un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare sunt :
- actiuni,
- obligatiuni,
- titluri de renta,
- bonuri de tezaur.
• Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare
Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizează cererea. Veniturile disponibile
ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi preţul titlurilor de valoare influenţează şi ele cererea acestora.
80. Randamentul banilor investiti si rata dobânzii bancare (manual, vol. I, p. 274-278)
Randamentul actiunilor si obligatiunilor (rata dividendului pentru actiuni si rata dobânzii pentru obligatiuni) se
compara cu rata dobânzii bancare.
C
Randamentul titlurilor de valoare ptr. obligatiuni : R o   100 ; în care:
P
R0 = randamentul obligatiunii sau rata dobânzii obligatiunii;
C = cuponul sau dobânda totala;
P = pretul cu care se cumpara obligatiunea
W
Pentru actiuni: R a
  100 ; in care :
P
Ra = randamentul actiunii sau rata anuala a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = pretul cu care se cumpara actiunea.
Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă de frunctificare a
banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux, reprezentând valoarea
viitoare a unei sume prezente, se calculează cu ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de
valoare şi de modul de rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor).
Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza: pentru obligatiuni rambursabile la scadenta (dintr-o
dată) :
Vn = Vo + n(Vo · d) în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezenta (nominala) a obligatiunii;
n = durata de viata în ani a obligatiunii;
d= rata dobânzii obligatiunii.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale):
Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + … + Vn în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale): Vn = An
V d
în care: A = anuitatea, calculată după formula A  0
1
1
(1 d )
n
V d
Vn = An devine V n
 n( 0
)
1
1
(1 d )
n
Formula prin care dobânda şi împrumutul se rambursează la scadenţă: Vn = V0(1+d)n în care:

V0 = suma iniţială depusă la bancă
d = rata dobânzii bancare
n = durata în ani a depunerii
În abordări mai pretenţioase, decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe actualizare, adică pe
determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Dacă valoarea actuală este mai mare sau, la limită,
egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare, atunci investiţia este profitabilă.
81. Riscul investitiilor. Câstigul din vânzarea titlurilor la bursa (manual, vol. I, p. 278- 280)
Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa siguranţei acestora şi a ratei
dobânzii. Întrucât viaţa economică este incertă prin excelenţă, iar veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri
de valoare trebuie să ţină seama şi de risc, să anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor şi să precieze,
totodată, gradul în care acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face apel la teoria probabilităţilor
şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare medie. Pentru ca investiţia să fie profitabilă, primul termen
trebuie să aibă o valoare mai mică decât al doilea.
Valoarea medie a fluxului viitor de venituri
Tabelul 1
De la o perioadă la alta se modifică şi puterea de cumpărare a banilor şi, deci, şi a veniturilor.

Pentru investitorul în titluri de valoare este foarte important să anticipeze şi valoarea reală actuală a fluxului
viitor de venituri, să includă în factorii de risc şi fenomenele inflaţioniste.
Având în câmpul vizual inclusiv riscul falimentului posibil al unităţilor emitente, doritorii de titluri de valoare
calculează şi durata reîntoarcerii banilor investiţi în acţiuni. În acest scop se utilizează formula:
D = C/dv, în care:
D = durata reîntoarcerii investiţiei în număr de ani
C = cursul acţiunii
dv = dividendul anual anticipat
venit (dobanda)
Cursul obligatiunii  '
d (rata dobanzii)
divident
Cursul actiunii  '
d
Riscul portofoliului, adică al totalităţii titlurilor deţinute, depinde de:
- numărul titlurilor,
- numărul ramurilor emitente
- de viabilitatea întreprinderilor şi ramurilor care au plasat acţiunile şi obligaţiunile.
• Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă
Atunci când se cumpără titluri de valoare de pe piaţa primară se ia în calcul şi câştigul ce se poate obţine prin
vânzarea lor, la o dată viitoare, pe piaţa secundară. Câştigul potenţial, rezultat din diferenţa dintre preţul de
vânzare şi preţul de cumpărare (mai mic), trebuie adăugat – pentru a determina gradul de valorificare a banilor
investiţi – la fluxul de venituri încasat până în momentul vânzării.
V  P1  P0
Câstigul procentual obtinut din vânzarea titlurilor la bursa: R 
P 0
în care: V = dividendul ori dobânda încasată
P1 = preţul de vânzare al titlului pe piaţa secundară
P0 = preţul de cumpărare al titlului
82. Oferta titlurilor de valoare (manual, vol. I, p. 281-282)

Oferta de titluri de valoare este o sursă de finanţare alături de profit şi creditele bancare.
Este mai riscantă emisiunea de obligaţiuni dacă avem în vedere oscilaţiile producţiei.
Oferta de titluri de valoare este cerere de capital bănesc. Ea deriva din cererea de factori de producţie care la
randul ei rezulta din cererea de bunuri de consum şi trebuinţele populaţiei.
Oferta de titluri trebuie să fie precedată de calcule laborioase privind rata posibilă a profitului şi de
compararea ei cu rata dobânzii bancare şi veniturile distribuite deţinătorilor de titluri.
Oferta de titluri de valoare (de obligaţiuni şi bonuri de tezaur) porneşte şi de la stat sau de la instituţii ale
colectivităţilor locale: municipii, oraşe etc. şi se întemeiază pe calcule de oportunitate, dar devine evident
necesară, mai ales când conjunctura economică generală este nefavorabilă şi scad impozitele şi taxele care se
scurg în bugetele locale şi bugetul central.
83. Piata secundara a capitalului. Bursele de valori. Definitie si operatiuni. Pretul de vânzare –
cumparare a titlurilor. Cursul pietei. Evolutie (manual, vol. I, p. 282-289)
a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de
bănci.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea are ca scop încheierea de
tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.
Bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni.
Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu experienţă îndelungată,
iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina administraţiei bursei.
Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de
valoare, valute şi metale preţioase.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de schimb care sunt :
- brokeri agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor,
- brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA). Aceştia primesc
ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agenţi (care le-au colectat în prealabil de la diverse
persoane fizice şi juridice), le centralizează, participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de
cumpărare-vânzare.
b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene, ca acelea
realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Operatiunile care servesc publicul nonbancar ce au ca obiect, în
principal, schimbul valutei scripturale (de cont).
Aceste operatiuni sunt:
a) operatiuni la vedere – în care transferul efectiv de valuta are loc într-un interval de 48 ore lucratoare, socotite
de la încheierea contractului;
b) operatiuni la termen – în care valuta se transfera efectiv într-un interval de timp ce depaseste 48 ore
lucratoare, calculate de la data încheierii contractului.
Acest interval poate fi o luna, doua, trei etc. Specificitatea operatiunilor la termen consta în aceea ca transferul
valutei (la scadenta fixata) se face nu la cursul zilei, ci la cursul initial stabilit prin contract. De regula, aceste
operatiuni sunt speculative, adica urmaresc un profit rezultat din diferenta dintre cursul zilei si cel initial;
c) operatiuni tip Hedging (Hedging înseamna a se pune la adapost de riscuri).
În scopul prevenirii riscurilor, al evitarii unor pierderi care pot sa apara când valuta necesara platii marfurilor se
procura abia la scadenta, marii importatori efectueaza, într-o zi anume (înainte de aceasta data), o dubla
tranzactie: cumpararea la vedere a cantitatii de valuta de care au nevoi si revânzarea ei la termen.
c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa cum reiese din analiza de
la punctul b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela practicat pe piaţa primară.
d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele
general al pieţei bursiere, care se calculează de către toate bursele.
e) Piaţa secundară a capitalului
84. Conceptul de valuta. Clasificarea valutelor (manual, vol. I, p. 292-296)

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice străine.
Valuta are două forme de existenţă :
- forma numerar, numită şi valută efectivă în monedă, se foloseşte, de regulă, cu ocazia deplasărilor în
străinătate în interes de serviciu sau în scopuri turistice.
- forma scripturală, atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului din ţara proprie ori alte
ţări.
Valutele se mai pot grupa şi în :
1. valute convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără restricţii vizând sumele
solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care doresc să efectueze schimbul ;
2. valute neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi limitate şi în condiţii
strict reglementate.
Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei monede sunt :
- producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa calităţii şi preţului, atât în planul pieţei
interne, cât şi al pieţei externe ;
- practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere, echivalentă cu formarea lor pe temeiurile cheltuielilor de
producţie şi relaţiilor dintre cerere şi ofertă ;
- crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la dispoziţia băncii naţionale;
85. Piata valutara. Definitie (pg 296-298)

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare, încheiate într-un interval de
timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.
Piata valutara reprezinta acte de vanzare-cumparare al caroro obiect il constituie valutele.
Cursul valutar reprezinta raportul cantitativ în care o valuta se schimba cu alta.
Factorii care influienteaza cursul valutar :
a) cererea si oferta de valuta;
b) puterea de cumparare a valutelor care se schimba între ele;
c) evolutia inflatiei;
d) rata dobânzii;
e) factorii psihologici.
86. Cursul valutar si factorii acestuia (manual, vol. I, p. 298-302)

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat. Acest raport cantitativ, în care o valută se
schimbă cu alta, se numeşte curs valutar.
Factori de care depinde cursul valutar :
- capacitatea de cum-părare a monedelor naţionale care se schimbă între ele,
- Cererea şi oferta
- Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută
- Evoluţia inflaţiei în diverse ţări.
- Evoluţia ratei dobânzii.
- Factori psihologici.
87. Cererea si oferta de valuta. Balanta de plati. Inflatia si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 299-302)
Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari, de exemplu, cursul
dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare
de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi creşte cursul monedei naţionale (am
considerat oferta constantă).
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor
variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale.
Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un
excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa
comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei
primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o constituie, în ultimă analiză, modificarea raportului
dintre puterile de cumpărare ale monedelor naţionale pe piaţa internă.
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din
altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea
stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a
doua, o retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de
plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în
ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce ferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.
88. Categorii de operatiuni valutare si operatori pe piata valutara. (manual, vol. I, p. 302-305)
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie,
agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont)
şi sunt de trei feluri:
- operaţiuni la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de
ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului ;
- operaţiuni la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care
depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului ;
- operaţiuni de tip hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc
evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe
cont propriu, în scopul realizării de profit - operaţiuni de arbitraj valutar.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swapb înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt
operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de
împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci).
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual.
Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută
în numerar.
Operatiuni efectuate de banci:
Bancile efectueaza:
- operatiuni de arbitraj valutar;
- operatiuni Swap (swap inseamna schimb reciproc ori troc)
Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, între doua banci centrale cu scopul acordarii
de împrumuturi (de catre una din ele unei terte banci). Ele pot interveni si între marile banci comerciale.
Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere, denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual.
89. Cursul valutar. Evolutie. Datoria externa (manual, vol. I, p. 305-311)

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi defavorizează importul ţării
care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi factori cu acţiune mai puternică).
Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective, adică îl frânează.
Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl scumpeşte, şi favorizează
importul, întrucât îl ieftineşte.
Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează „importul” ei de turism.
Aprecierea monedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în sens opus asupra turismului extern.
Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică valoarea monedei
naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.
Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei ţări, întrucât ratele scadente
ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani devalorizaţi. De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea
împrumuturilor în cazul deprecierii monedei.
Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează dobânda, în bani care au o
valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului. În anumite împrejurări, împrumutul restituit
împreună cu dobânda pot avea o putere de cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.
Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avantajează pe creditori şi dezavantajează pe debitori.
Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani având valoare superioară celor primiţi.
DATORIA EXTERNĂ
Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe private, iar creditele acordate
celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe publice.
Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă totală.
Ea se poate calcula:
- ca suma absoluta (totalul datoriei externe);
- ca suma ce revine pe locuitor (suma absoluta a datoriei / numar de locuitori);
- ca procent din PIB.
Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenti în privinta gradului de îndatorare fata de strainatate.
Atunci când o tara este, concomitent, creditor si debitor, pentru cunoasterea situatiei sale reale, în raporturile
internationale, se calculeaza diferenta dintre împrumuturile acordate si cele primite.
În urma calculului se pot ivi trei situatii posibile:
a) situatia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioara sumei celor acordate);
b) situatia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioara sumei celor acordate);
c) situatia de echivalenta a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate.
Rambursarea datoriei începe la un anumit numar de ani dupa contractarea împrumutului.
Intervalul cuprins intre momentul primirii creditului si începerea restituirii lui, se numeste perioada de gratie.
Serviciul datoriei externe reprezinta transele anuale scadente ale împrumutului si dobânda anuala.
90. Esecul pietelor. Cauze si consecinte (manual, vol. I, p. 313-316)

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a
resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre.
Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să
favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei.
• Cauzele eşecului pieţei
Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel:
a) dificultatea individualizării dreptului de proprietate;
b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative;
c) eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos.
Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine
unui singur subiect economic, ci este deţinut de către un grup de persoane fizice sau chiar juridice.
Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte
persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune.
Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de
vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele sau tranzacţiile cele mai avantajoase, în
primul rând, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Din această cauză, cumpărătorul
este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi, ca atare, oferă mai puţin şi solicită
garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului.
O altă cauză majoră ce conduce la eşecul pieţelor o reprezintă costurile tranzacţionale semnificative. Pentru a
putea realiza schimburile dorite, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli
pentru căutarea şi cunoaşterea partenerilor, pentru înţelegerea comportamentului şi performanţelor acestora,
pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului, ca şi pentru negocierea unor clauze
contractuale cât mai avantajoase etc.
Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord
convenabil ambilor parteneri.
Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim:
- externalităţile,
- bunurile publice,
- bunurile de merit
- bunurile de nemerit
- orice formă de monopol.
91. Externalitati. Definitie. Caracteristici. Clasificare (manual, vol. I, p.317-322)

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul
natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile
şi rezultatele obţinute de către agenţii economici.
Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt:
a) derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le suportă costurile directe;
b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul
concurenţial.
În cazul externalitatilor, productia sau consumul unui bun de catre un agent economic schimba corelatiile
dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, si costurile sau beneficiile sociale, pe de alta parte.
Externalitatile apar, în principal, datorita faptului ca drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie
insuficient protejate, fie incomplet definite.
Întelegerea externalitatilor necesita prezentarea a doua perechi de concepte:
Prima parte:
a) costul social, care exprima cheltuielile si sansele sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii
comunitatii în urma organizarii si desfasurarii unei anumite activitati;
b) costul privat, care exprima numai cheltuielile suportate direct de unitatile implicate în organizarea si
desfasurarea activitatii respective.
A doua pereche:
a) beneficiul social, include, în expresie valorica, toate utilitatile de care beneficiaza membrii unei comunitati ca
urmare a organizarii si desfasurarii unei anumite activitati economice;
b) beneficiul privat include numai venitul obtinut direct de unitatile implicate în organizarea si desfasurarea
activitatii.
• Clasificare:
Externalităţile pot fi:
- externalităţi pozitive (efecte benefice) - unde beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale.
Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe unităţi marginale a consumului;
- externalităţi negative (efecte malefice) - se caracterizează prin aceea că nivelul costurilor private este
mai redus decât al celor sociale, care includ şi costurile externe suportate de terţi. Externalitatile negative
pot reprezenta argumente pentru interventia guvernamentala în calitate de monitor si corector al
efectelor negative.
Internalizarea externalităţilor negative constă în includerea costurilor externe în preţul pieţei.
Aplicarea impozitelor şi a subvenţiilor presupune, potrivit lui A.C.Pigou, un set de măsuri, cum ar fi:
a) aplicarea de taxe şi amenzi producătorilor de externalităţi negative;
b) acordarea de subvenţii şi facilităţi agenţilor economici care produc externalităţi pozitive;
c) stabilirea de impozite şi taxe care să aducă costurile private la nivelul celor sociale;
d) punerea producătorului de externalitate negativă în postura de receptor al unui asemenea efect.
R.Coase sustine că internalizarea poate fi realizată prin tranzacţii directe între părţi şi încheierea unor tranzacţii a
căror aplicare să fie riguros urmărită şi respectată..
Principala concluzie este aceea că – prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor de proprietate, concomitent cu
crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor
contractuale rezultate din tranzacţii – unele probleme economice legate de internalizarea externalităţilor pot fi
soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale, prin încheierea şi respectarea unor înţelegeri mutuale.
92. Bunuri publice. Continut, trasaturi (manual, vol. I, p.322-324)

Bunurile publice sunt unice si egale prin utilizatori, în sensul ca fiecare individ poate beneficia de ele. Aceste
bunuri sunt destinate consumului colectiv: sosele, apele râurilor, canale de navigatie, iluminatul public etc.
Trasaturi:
a) nonexcluziunea este generata de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice si presupune ca nici o
persoana nu poate fi eliminata sau exclusa din sfera consumatorilor potentiali ai bunurilor publice;
b) nonrivalitatea înseamna lipsa de rivalitate între utilizatori si este generata de indivizibilitatea ofertei de bunuri
publice.
Sectorul public se concretizează în:
a) sectorul public nonpiaţă, ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale;
b) sectorul public de piaţă, ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public.
93. Esecurile pietei si teoria bunastarii. Alocarea optima a resurselor (manual, vol. I, p. 324-327)
Teoria economică a bunăstării, are drept premise o serie de judecăţi de valoare care încearcă să pună de acord
sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială.
Potrivit lui V.Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că:
1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări;
2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale;
3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.
GLOSAR DE TERMENI- MICROECONOMIE
Amortizarea reprezintă suma de bani corespunzătoare părţii de capital fix consumat într-un
ciclu de producţie.
Bunurile economice sunt rezultat al activităţii de producţie. Principala lor caracteristică o

reprezintă raritatea. Producerea lor presupune un anumit efort sau cost (resurse umane, resurse
financiare, etc.) şi, implicit, ele au un preţ.
Capitalul cuprinde totalitatea bunurilor create de om şi folosite pentru a produce alte bunuri şi
servicii, destinate vânzării pe piaţă.
Capitalul circulant – este format din acele bunuri (materii prime, materiile auxiliare,
combustibilul, semifabricatele, energia, etc.) care participă la un singur ciclu de producţie, se
consumă integral într-un ciclu de producţie şi se înlocuiesc după fiecare ciclu de producţie.
Capitalul fix este format din acele bunuri (maşini, utilaje, instalaţii, echipamente de producţie,
sisteme informatice de producţie, clădirile şi construcţiile destinate activităţilor economice, etc.)
care participă la mai multe procese de producţie, se consumă în mod treptat şi se înlocuiesc după
mai multe cicluri de producţie.
Cererea este definită drept cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată la anumite
niveluri ale preţului.
Concurenţa reprezintă ansamblul relaţiilor dintre agenţii economici generate de dorinţa acestora
de a obţine un loc cât mai bun pe piaţă şi un preţ cât mai avantajos.
Concurenţa imperfectă desemnează o situaţie de piaţă în care agenţii economici, ofertanţi sau
cumpărători sunt capabili prin acţiunile lor să influenţeze preţul produselor.
118
Costul fix total (CFT) este expresia monetară a acelor elemente de cost care nu se modifică
odată cu creşterea sau descreşterea volumului producţiei.
Costul marginal (Cmg) poate fi definit drept modificarea costului total generată de creşterea
volumului producţiei cu o unitate.
Costul producătorului poate fi definit ca ansamblul cheltuielilor efectuate de producător până

când producţia ajunge ca ofertă pe piaţă.
Costul producţiei sau costul de producţie poate fi definit ca expresia monetară a consumului
factorilor de producţie utilizaţi în procesul de fabricaţie a produselor.
Costurile variabile totale (CVT) se caracterizează prin faptul că se modifică odată cu

modificarea producţiei, în acelaşi sens, dar nu întotdeauna în aceeaşi proporţie.
Curba de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor dintre bunurile x şi y care asigură

consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, deci au aceeaşi utilitate totală.
Curbele de producţie constantă (izocuantele) reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de

producţie care permit obţinerea aceluiaşi nivel de producţie.
Discriminarea monopolistă constă în diferenţierea preţurilor care nu este determinată de

diferenţe de costuri.
Dreapta bugetului consumatorului este o dreaptă care delimitează zona combinaţiilor posibile
privind cantităţile de bunuri ce pot fi achiziţionate în funcţie de preţ şi mărimea venitului
disponibil.
Dreapta bugetului producătorului reprezintă ecuaţia bugetului producătorului care utilizează

toate resursele de care dispune (factori de producţie), pentru producerea bunurilor, în condiţiile
unor preţuri date ale factorilor de producţie.
119
Echilibrul consumatorului reprezintă acea situaţie în care, în schimbul venitului disponibil şi la
preţuri determinate exogen, obţine maxim de utilitate.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii în care

agenţii economici produc bunuri destinate schimbului, prin intermediul căruia intră în posesia
bunurilor de care au nevoie pentru satisfacerea nevoilor.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi de desfăşurare a activităţii economice

în care nevoile de consum sunt satisfăcute cu rezultatele propriei activităţi, adică prin
autoconsum.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este modificarea cererii pentru un bun în funcţie de
modificarea preţului acestuia, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi.
Elasticitatea ofertei funcţie de preţ exprimă proporţia modificării cantităţii oferite în raport cu
modificarea preţului.
Externalităţile reprezintă o formă de eşec al pieţelor şi constau în efectele pozitive sau negative,
câştiguri sau pierderi, avantaje sau dezavantaje rezultate din activitatea agenţilor economici
producători sau consumatori, dar care sunt resimţite de alţi agenţi şi pentru care nu este prevăzută
nici o compensaţie, neregăsindu-se în preţurile pieţei.
Factorii de producţie reprezintă acele resurse care sunt utilizate şi consumate în procesul
producerii bunurilor.
Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse) între cantitatea cerută dintr-un
anumit bun economic şi preţul acelui bun.
Legea ofertei exprimă relaţia pozitivă dintre cantitatea oferită şi preţul bunului, manifestându-se
ca o lege de comportament a producătorului raţional.
120
Legea rarităţii resurselor exprimă relaţia dintre resurse şi nevoi, potrivit căreia faptul că
volumul, structura şi calitatea resurselor se modifică mai lent decât volumul, structura şi
intensitatea nevoilor economice.
Legea randamentelor nonproporţionale exprimă faptul că în condiţiile în care, pe termen

scurt, are loc combinarea dintre un factor de producţie fix şi ceilalţi variabili, randamentele sunt
la început crescătoare, ating un punct de maxim, ca apoi să devină descrescătoare.
Legea utilităţii marginale descrescătoare arată că utilitatea marginală resimţită din consumul
succesiv de unităţi dintr-un bun descreşte, iar utilitatea totală creşte cu o mărime descrescătoare
până la punctul de saturaţie.
Marfa reprezintă un bun ce are valoare de întrebuinţare sau utilitate, are valoare exprimată prin
preţ şi face obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă.
Microeconomia studiază fenomenele, procesele şi relaţiile generate de comportamentul

agenţilor economici individuali (producător, consumator), în procesul complex de alocare a
resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor.
Monopolul defineşte situaţia unei pieţe pe care nu există concurenţă de partea ofertei.
Monopsonul reprezintă tipul de piaţă imperfectă în cadrul căreia o mulţime de ofertanţi ai unui
bun omogen se află în relaţie cu un unic cumpărător.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, prin care
omul creează bunuri utilizând mijloace de producţie şi valorificându-şi propria forţă de muncă.
Nevoile economice sunt forme de manifestare ale necesităţilor economice ale oamenilor ca
indivizi şi ca membri ai societăţii a căror satisfacere implică cumpărarea şi consumarea de bunuri
economice.
121
Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a avea, de a fi, de a
şti, de a crede şi respectiv de a-şi însuşi bunuri
Oferta este definită drept cantitatea de bunuri ce poate fi vândută la anumite niveluri ale
preţului.
Oligopolul reprezintă o formă a concurenţei imperfecte în care un număr limitat de producători

deţin o parte importantă de piaţă, pe care se manifestă dificultăţi legate de intrarea în ramură şi
de controlul general al preţurilor.
Oligopsonul reprezintă o formă a concurenţei imperfecte în care un număr mic de firme cumpără
(cer) cea mai mare parte a unei anumite mărfi, aceasta fiind oferită de mai mulţi producători-
ofertanţi.
Piaţa reprezintă un spaţiu economic în care se manifestă un sistem de relaţii generate de

comportamentul agenţilor economici participanţi la actele de vânzare-cumpărare, fiecare
urmărindu-şi propriul interes.
Piaţa cu concurenţa perfectă presupune că purtătorii cererii şi ofertei nu pot influenţa nivelul
preţului. În aceste condiţii ei îşi adaptează cantităţile tranzacţionate funcţie de preţul pieţei.
Piaţa monopolistică este o formă a pieţelor imperfecte caracterizată, în principal, prin

multitudinea de agenţi economici şi diferenţierea bunurilor.
Pragul de închidere reprezintă acel nivel al producţiei care, vândută la preţul pieţei, asigură cel
puţin recuperarea cheltuielilor variabile.
Pragul de rentabilitate corespunde acelui nivel de producţie care, vândut la preţul pieţei,
permite recuperarea costurilor.
Preţul este expresia în bani a valorii bunului.
122
Preţul de echilibru este preţul pentru care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.
Preţurile administrate sunt formate sub influenţa agenţilor economici pe pieţele cu concurenţă
imperfectă sau sub influenţa statului, ca o formă de manifestare a limitelor pieţei.
Productivitatea este expresia sintetică a eficienţei factorilor de producţie utilizaţi.
Programul de consum, numit uneori şi plan de consum sau coş de consum, cuprinde cantităţi de
bunuri x, y ,z,...,w care asigură consumatorului o anumită utilitate totală.
Randamentele de scară (de dimensiune) reprezintă randamentele asociate modificării scării

întreprinderii pe termen lung.
Randamentele factoriale sunt randamente proprii termenului scurt şi sunt analizate luând în
considerare dinamica productivităţii marginale, care în funcţie de proporţia modificării
cantitative a factorului variabil în raport cu factorul fix, poate fi descrescătoare, constantă sau
crescătoare.
Randamentul se consideră a fi expresia eficienţei factorilor de producţie consumaţi.
Rata marginală de substituire (R.M.S.) constituie un instrument de analiză a comportamentului

unui consumator care, la un nivel dat al utilităţii totale, poate înlocui în anumite proporţii bunul y
cu bunul x sau invers.
Resursele reprezentate de potenţialul natural, uman, material, financiar, tehnico-ştiinţific şi

informaţional existent în societate la un moment dat, pot fi utilizate în calitate de mijloace pentru
satisfacerea nevoilor.
Resursele economice constau în totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea şi
obţinerea de bunuri economice.
123
Ştiinţa economică constă într-un ansamblu coerent, alcătuit din idei, teorii şi doctrine prin care
sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele şi comportamentele economice, din judecăţile de
valoare asupra acestora, precum şi din tehnicile, metodele şi procedeele de măsurare, evaluare,
gestionare şi simulare a activităţii economice.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care speră că o va obţine un consumator dat, prin
folosirea unei cantităţi (doze) determinate dintr-un anumit bun economic, în condiţii determinate
de loc şi de timp.
Utilitatea marginală (UMG) arată sporul de utilitate totală pentru un consumator, atunci când
cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte cu o unitate.
Utilitatea tehnică reprezintă capacitatea unui bun sau serviciu de a satisface o nevoie.
Utilitatea totală (UT) a unui bun oarecare X exprimă satisfacţia totală pe care un individ o
resimte prin consumarea unei anumite cantităţi (Q) din acest bun.
124

MICROECONOMIE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MICROECONOMIE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

ECONOMIA – FORMĂ DE ACŢIUNE SOCIALĂ

După abordarea acestei unităţi de învăţare, veţi fi capabili să:

1.2. Economia –formă principală a acţiunii sociale

Zona producţiei imposibile

(x1 ,y2) ●Pachet imposibil

ineficiente Pachet posibil (x2 ,y1)

Fig.1.1. Curba posibilităţilor de producţie

2. Legea rarităţii exprimă:

3. Pot fi considerate procedee de analiză economică:

4. Un model economico-matematic are în structura sa:

6. Costul de oportunitate reprezintă:

1.5. Răspunsuri la testul de autoevaluare

1.6. Lucrare de control

Fig.1 Frontiera posibilităţilor de producţie

2a. Curba posibilităţilor de producţie pune în evidenţă modul de utilizare a resurselor

TEORIA CONSUMATORULUI. CEREREA BUNURILOR

După abordarea acestei unităţi de învăţare, veţi fi capabili să:

Fig. 2.1. Interdependenţa dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Fig. 2.3. - Rata marginală de substituire a bunurilor

Pentru a se asigura acelaşi nivel de utilitate agregată, trebuie ca utilitatea marginală ce se

Pentru două bunuri, ecuaţia bugetară este de forma:

De unde se pot determina punctele de extrem ale dreptei bugetare, astfel:

Dreapta bugetului reprezintă toate punctele corespunzătoare combinaţiilor dintre

Fig. 2.5. – Echilibrul consumatorului

Determinarea echilibrului consumatorului prin metoda substituţiei utilizează scrierea

Fig.2.6. - Funcţia de cerere individuală

2.4.2. Factorii determinanţi ai cererii.

Fig. 2.7. – Curba lui Engel pentru bunuri normale

2.5. Teste de autoevaluare

2. Consumul poate îndeplini următoarele funcţii:

4. Utilitatea totală este:

5. Utilitatea marginală reprezintă:

6. Atunci când utilitatea totală este maximă, utilitatea marginală este:

7. O curbă de indiferenţă este:

8. Rata marginală de substituire a bunului X cu bunul Y semnifică::

Test de autoevaluare 2.3. (TA23)

2. Ecuaţia bugetului reprezintă:

3. Consumatorul este în situaţie de echilibru atunci când:

4. Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza prin:

5. A doua lege a lui Gossen face referire la:

6. Metoda analitică de determinare a echilibrului consumatorului ţine seama de:

7. Maximizarea funcţiei de utilitate presupune că:

8. Echilibrul consumatorului este:

Test de autoevaluare 2.4. (TA24)

2. Comportamentul atipic al cererii poate fi rezultat al unui efect de:

3. Dintre factorii determinanţi ai cererii fac parte:

4. Curba Engel pune în evidenţă:

6. În relaţia de calcul a elasticităţii cererii în funcţie de preţ, preţul este o variabilă:

7. Dacă elasticitatea cererii în funcţie de venit este unitară înseamnă că:

8. În relaţia de calcul a elasticităţii cererii în funcţie de venit, venitul este o variabilă:

2.6. Răspunsuri la testul de autoevaluare

Răspunsuri la testul de autoevaluare TA22

Răspunsuri la testul de autoevaluare TA23

2.7. Lucrare de control

a. Pentru determinarea utilităţii totale se foloseşte formula utilităţii marginale Umg =

b. Pentru a răspunde la întrebare se apelează la corelaţia dintre dinamica utilităţii totale şi

c. Pentru reprezentarea grafică, se trasează curbele utilităţii totale şi a utilităţii marginale,

2. Fie funcţia de utilitate a unui consumator U = x*y, unde x şi y sunt cantităţile

a.Pentru determinarea cantităţilor optime din X şi Y (acea combinaţie de cantităţi din

b. Rata marginală de substituire la nivelul echilibrului se determină pe baza celei de-a

c. Pentru reprezentarea grafică, se trasează în primul rând dreapta bugetului (prin

a. Baremul cererii(cantităţile cerute în funcţie de preţ) se prezintă astfel:

Ec/p - -0,1 -0,3 -0,43 -0,7 -1 -1,5 -2,33 -4