Cunoașterea de sine este singurul proces real prin care omul poate ajunge la desăvârşire .

Oricâtă energie ar consuma

omul în cercetarea lumii exterioare, nu va descoperi niciodată acel secret sau elixir care să îl conducă la transformarea
într-o fiinţă completă, împăcată, desăvârşită. Singura metodă viabilă rămâne cercetarea propriului interior, acolo unde se
află toate răspunsurile la întrebările lui, unde se află atât cauza supremă, cât şi soluţia la problemele pe care le are.
Din punct de vedere psihic şi moral, cunoaşterea de sine este primul pas în cunoaşterea lumii în general.
Motivul cunoașterii de sine evocă(relevă) spaţii limitate, minuscule, adeseori condensate într-un cuvânt-simbol:,,Glasul
lui lăuntric însenină,/ Scoate adevărul la lumină,, . Imaginea celui care migăleşte asupra cuvântului se aseamănă cu
imaginea unui ieremit din Antichitate, a unui Socrate, care-şi elaborează Etica  nouă, demonstrată în spaţiul cuvântului
limitat, lucrând sub lentile microscopice mecanismele timpului imaginar, tradus în formulele exacte ale proximităţii
poetice.
“

Cunoaste-te pe tine însuți”, celebra maximă lui Socrate, este o chemare adresată celor care se complac în cultul
valorii externe , care mai putem numi și superficialul.
Poezia ”Autoportret” este o artă poetică în care poetul-filozof explică propria formă de cunoaștere, propriile aspirații - un
„autoportret” spiritual.
Eul liric este în căutarea vieţii eterne: „ El caută apa, / din care curcubeul / își bea frumuseţea și nefiinţa” - viața din cer,
unde apare curcubeul după ploaie, viața dincolo de moarte - o viaţă frumoasă, precum culorile curcubeului ”. Verbul „a
căuta” exprimă atitudinea lirică fundamentală evidențiată prin repetiție. A căuta înseamnă a investiga, a interoga tainele,
misterul vietii.
,,Vânătoarea de izvoare,, este modul în care eul liric caută certitudini, legături indestructibile intre poet și semeni, poet și
natură, poet și părinți, poet și moștenire, poet și omu lpoet, legături care să certifice eternitatea în modul ei aparent
trecător, de a fi.

Construind mănăstirea, Meşterul Manole restaurează universul, dar se construieşte şi pe sine, devine în interiorul inimii
lăcaş al Duhului Sfânt. Aceasta se petrece cu orice ctitor. Este, din punctul de vedere al esteticii expresioniste, un drum
în interior, iar din punctul de vedere al gândirii ortodoxe, un drum în cunoaşterea cu fapta. Meşterul Manole este cel care
ştie şi face. El este arhetipul omului care caută sfinţirea şi desăvârşirea. El ştie că, pentru a realiza acest edificiu, acest
vis estetic în exterior şi, în acelaşi timp, acest templu sacru în eul său, trebuie să se jertfească pe sine. Lumea s-a realizat
printr-un sacrificiu şi orice se creează urmează această lege.
Meşterul Manole îşi sacrifică ce-i era mai drag, adică soţia, care în balada populară poartă numele Ana, ceea ce
înseamnă început, iar în piesa lui Lucian Blaga, Mira, sugerând valorile cuvântului slav mir, care înseamnă lume dar şi
pace. Ea sugerează sacrificarea dragostei lumeşti a lui Manole pentru a obţine iubirea eternă, sacră, a îngerilor, aşa cum
fac cei ce se călugăresc.
Metamorfoza lui Manole într-un izvor pare însă mai curând o împlinire a unui verset din Sfânta Evanghelie: „şi voi face din
pântecul lui un izvor de apă vie“
Limitele lui Lucian Blaga sunt limitele filosofiei. Ele nu pot fi depăşite decât de profunzimile cunoaşterii teologiei şi apoi de
cunoaşterea contemplativă mistică

,,Cunoasterea de sine inseamna putere,, -ne dăm seama că imaginea de sine poate fi duşmanul sau prietenul nostru,
depinde dacă se hrăneşte din eşecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, sau dacă se hrăneşte din succesele
trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent şi să progresăm. Trebuie să descoperim secretul convieţuirii cu propria
persoană şi să nu ne temem de nimic. O imagine personală sănătoasă este cheia convieţuirii cu sine. Dacă ne percepem
realist şi ne acordăm respectul meritat, acumulând succesele şi sentimentele, păstrându-ne încrederea în sine în ciuda
eşecurilor şi iertându-ne propriile greşeli, ajungem întradevăr să trăim în armonie cu propria persoană.

Așadar, pentru „a trăi” cu adevărat, este necesar să ne cunoaștem pe sine.

pe parcursul autoanalizei personale se vor conştientiza propriile nevoi, adevăratele dorinţe, se va determina gradul de
fericire sau nefericire, se vor descoperi conflictele interne ce determină prin existenţa lor conflicte sau nemulţumiri în
realitatea palpabilă.
,, Din cunoaşterea mărului
Am învăţat doar rostul
Viermelui....,,