„Băieții deștepți” de la curtea lui Cuza Vodă

Trafic de influență, corupție dusă până la limita crimei organizate, averi agonisite de
„băieții deștepți” din afaceri ilegale cu statul. Plus o liotă de servicii secrete care-și vâră nasul
peste tot. Vă sună cunoscut? Bineînțeles că da! Sunt lucruri de care ne lovim zilnic, atât de des
încât am ajuns să credem că ar fi specifice doar capitalismului nostru sălbatic. Nimic mai puțin
adevărat.  Oricât ni s-ar putea părea de ciudat, corupția generalizată și „băieții deștepți” care se
îmbogățesc de pe urma ei, nu sunt invenții patentate de lumea dâmbovițeană post-decembriste.
Indiferent ce ne spunea propaganda oficială, corupția a existat și pe vremea regimului  comunist.
Iar înaintea instaurării „dictaturii proletariatului”, aceeași corupție, cu nimic mai prejos decât cea
din zilele noastre, a bântuit și prin „Micul Paris” din mult idilizata acum perioadă interbelică.
Coborând mai jos în istorie, către mijlocul zbuciumatului secol XlX, afacerile ilegale nu au ocolit
nici măcar vremurile lui Alexandru Ioan Cuza, domnul primei Uniri.
Cuza Vodă a fost bărbatul impunător imortalizat în tablourile vremii. A fost și „Vodă cel bun”,
cel ce a pupat obrazul obijduitului Moș Ion Roată, și  „Vodă cel drept” care-i vâna pe negustorii
prinși „cu ocaua mică”. Dar asta este doar imaginea lui idealizată, descrisă apologetic în
manualele oficiale de istorie. Adevăratul Alexandru Ioan Cuza nu a fost doar un erou de epopee,
idealizat până aproape de punctul în care l-am putea considera un fel de statuie eroică însuflețită.
Nu, el a fost cu mult mai mult decât atât:a fost un om politic al vremurilor sale. Un om viu, cu
multe calități dar și cu multe slăbiciuni care i-au marcat viața. A fost un om cu simțul datoriei.
Dar și cu ambiții personale. Într-o perioadă extrem de complexă, a condus Principatele abia
unite. A făcut reforme care au nemulțumit și i-au adus dușmani. A reorganizat oastea modernă a
țării, în fruntea căreia a pus Statul Major General al Armatei. A lucrat cu oameni excepționali dar
și cu mari canalii, dintre care unii i-au fost colaboratori deosebit de apropiați. Atât de apropiați
încât au alcătuit ceea ce, de atunci încoace, s-a numit „camarila lui Cuza”.
 Servicii secrete

Și pe atunci, la fel ca în zilele noastre, informația însemna putere. Motiv pentru care nici
un conducător adevărat nu se zgârcea când venea vorba despre obținerea unor informații care,
atent „gestionate”, deveneau  arme redutabile în lupta cu adversarii interni sau externi. Iar în
această privință, Alexandru Ioan Cuza nu a făcut excepție. De-a lungul celor șapte ani de
domnie, în Principatele Unite au existat mai multe servicii secrete, unele lucrând oficial, la
vedere, iar altele oculte, cu agenți infiltrați în toate nivelurile societății din acele vremuri deosebit
de tulburi. În ceea ce privește afacerile militare, pe plan intern a existat „Serviciul de Informații
al Armatei”, numit „Secția a ll-a”, sub comanda maiorul Gheorghe Slăniceanu. În schimb, pentru
culegerea de informații legate de  starea de spirit a „societății civile”, compusă din târgoveți și
țărani, la fel de ușor de manipulat și unii și alții, a funcționat structura informativă a „Siguranței
Statului”, condusă de Ioan G. Valentineanu. Dar mult mai importante decât serviciile secrete
„vizibile” par să fi fost cele „din umbră”, care activau discret, fără „surle și trâmbițe”. Unul
dintre acestea, dirijat strict în vederea unor scopuri politice, a fost structura de informații a
„Partidei Liberale” care era deosebit de eficientă, organizată fiind pe principii ierarhice
piramidale, specific masonice. Dar, de la un moment dat încolo, liberalii au  intrat într-o dispută
crâncenă cu șeful statului. La rândul său,Vodă Cuza a pus în mișcare alte două servicii secrete,
conduse de către oamenii săi de încredere. Servicii oculte care, la fel ca peste tot, au luptat
adeseori „pe frontul invizibil” cu cele oficiale, care activau la lumina zilei. Într-o situație politică
internațională extrem de fluidă și complexă, în care dușmanii interni ai domniei se aliau adeseori
cu dușmanii externi, secretele „ițelor  politice”de acasă înnodate cu cele din străinătate erau
adunate într-o singură mână de o structură  informativă internă și externă condusă de Arthur
Baligot de Beyene, secretarul personal al voievodului. Cel de- al doilea serviciu secret, deosebit
de puternic în acea vreme, a fost cel condus de maiorul Cesar Librecht, un aventurier belgian
aciuiat în Principetele Unite. El a fost canalia perfectă a acelor vremuri, un om care, venit de
niciunde, a reușit să devină „eminența cenușie” a regimului Cuza.
 Un dezertor uns cu toate alifiile

Considerat chiar și de contemporanii săi „piaza rea” a lui Alexandru Ioan Cuza, Cezar
Librecht a fost un personaj ciudat cu o biografie învăluită în mister în ceea ce privește perioada
ei de început. Chiar și pe atunci au existat voci care spuneau că, venit nu se știe de ce în Moldova
anilor 1850, belgianul Librecht ar fi fost mai întâi servitor în casa unui boier moldav, care cu
timpul, l-a propulsat spre serviciul telegrafic de la Galați. Alte zvonuri afirmau că, în tinerețea sa,
ar fi fost cadet în armata belgiană, de unde ar fi dezertat în urma unui act de gravă indisciplină
militară. Iar pentru a scăpa de pușcăria belgiană, s-ar fi refugiat în Moldova. Cert este că, încă de
la început, s-a dovedit a fi un aventurier care a știut să-și facă legături complexe printre
reprezentanții oculți ai cercurilor de putere. Pe Alexandru Ioan Cuza l-ar fi cunoscut la Cazinoul
din Galați, pe vremea când viitorul domnitor era doar pârcălab. Cu timpul, el a reușit să devină 
omul de încredere al lui Cuza: jucau cărți la Cazinou, iar atunci când pârcălabul pierdea până
rămânea fără o lăscaie, se împrumuta la prietenul belgian. Se spune că în acea vreme au făcut
împreună o serie de afaceri dar și că au participat la chefuri și escapade amoroase. Tot gurile rele
povesteau că Libriech a fost cel care i-ar fi prezentat-o lui Cuza pe Maria Obrenovici viitoarea
„țiitoare” domnească.

Cert este că, atunci când a fost ales domn al Principatelor Unite, Cuza nu și-a uitat vechiul
prieten. Mai întîi l-a reintrodus în armată unde, în doar patru ani, l-a ajutat să urce rapid treptele
ierarhice, de la simplu soldat la gradul de maior. Însă cea mai importantă dintre funcțiile pe care
l-a deținut fostul dezertor belgian a fost cea de Inspector General al Poștelor și Telegrafului.
 De la cazinou la curtea lui Vodă

La vremea aceea telegraful era cel mai rapid mod de comunicare. Dar și cel mai ușor de
ținut sub control. Ajuns în fruntea Poștelor și Telegrafului, Librecht și-a făcut rapid o rețea de
informatori recrutați dintre operatorii din subordine, un fel de „Big Brother” bazat pe
comunicațiile telegrafice.  Oameni de încredere care îi raportau conținutul depeșelor expediate de
oamenii importanți ai vremii, mai ales cele ale oamenilor politici. Astfel a pus bazele unui
serviciu de informații propriu, pe care l-a pus în slujba bunului său prieten Cuza Vodă. Mult mai
târziu s-a aflat că Librecht întocmise un registru special compus dintr-un soi de fișe de evidență
în care orice personaj influent avea propria rubrică în care se consemnau  atent toate datele sale
sociale, de la ambițiile de viitor la viciile și punctele nevralgice ale personalitații. Pornind de la
aceste „evidențe”, fostul dezertor belgian a ajuns să țină sub control toate numirile pe funcții cât
de cât importante. Fire pragmatică, Librecht nu s-a mulțumit, bineînțeles, doar cu puterea de
dragul puterii. Pe lângă informțiile oferite Principelui Cuza, el a știut să folosească vasta rețea de
funcționari publici pe care tot el îi numise, și pentru interesele propriului său buzunar. Mult mai
târziu, după detronarea lui Cuza, Librecht a fost acuzat de comiterea unor fapte de corupție
deosebit de grave. Ba, la un moment dat, a și fost arestat preventiv, pentru o scurtă perioadă de
timp. Ancheta oficială care a urmat a pus în evidență un mecanism infracțional deosebit de
complex prin care el a reușit să „jongleze” banul public. Acum DNA ne anunță periodic
descoperirea unor rețele ai căror membrii se îmbogățesc din trucarea prin trafic de influență a
unor licitații pentru lucrări publice. Ei bine, actualii procurori nu descoperă vreo mare noutate.
Izvoarele vremii descriu aceleași „mecanisme” care au funcționat, la fel de eficient și acum un
secol și jumătate. Atâta doar că pe atunci nu era vorba despre autostrăzi sau drumuri naționale ci
de ceea ce Librecht avea la îndemână: serviciul poștal.  Concret, belgianul a fost acuzat pentru:
adjudecarea ilegală a unei licitații privind construirea și amenajarea a 48 de stații de poștă,
precum și schimbarea condițiilor de contractare a construcției lor. Iar asta s-a făcut în
complicitate cu ministrul de interne. Plus: lipsa la inventar a peste 925 de cai de la stațile poștale;
lipsa unor evidențe contabile clare a cheltuielilor. Dar și deturnarea unei mari sume de bani
provenită dintr- un credit extraordinar acordat de Guvern, pentru inființarea și întreținerea
serviciului postal internațional. De asemenea el a mai fost acuzat de contractarea, fără licitație, a
câtorva zeci de diligente, în valoare de peste 220.000 lei, despre care, deși s-a spus că erau aduse
de la Viena, au fost construite în realitate , la  București. Bineînțeles că la prețuri cu mult mai
mici. Anchetele oficiale ale vremii au stabilit că, suma delapidată prin „ingineriile financiare”
puse la cale de Librecht s-a ridicat la un total de 3.303.148 lei. Motiv pentru care, el a și fost
condamnat, în primă instanță, la zece ani de pușcărie. Acum ni se pare că magistrații noștri sunt
de-a dreptul impotenți și ne plângem că avem corupție fără corupți trimiși după gratii. Așa o fi.
Atâta doar că nici pe vremuri  Justiția nu era cu mult mai viguroasă. La fel ca în zilele noastre,
avocații lui Librecht au reclamat, pe parcursul procesului, mai multe vicii de procedură. Apoi,
sentința inițială a fost casată, procesul a fost trimis la rejudecare la o instanță din Focșani, orașul
în care inculpatul mai avea încă foarte mulți prieteni sus-puși. Unde, chiar și în lipsa
protectorului său, Alexandru Ioan Cuza, detronat și autoexilat în Occident, lupta lui Librecht cu
justiția s-a încheiat grandios, în cel mai pur stil balcanic: inculpatul a fost achitat. Iar victoria lui
a fost sărbătorită cu prietenii, printr-un chef monstru „la Grădina Neron” unde le-a cîntat la
urcehe, după cum spune presa vremii chiar „muzica Regimentului 1, cu graduri de la colonel
pînă la sublocotenent”.