Fenomene optice în

natură
Curcubeul, trăsnetul, aurora polară, diamond dust, norii
noctilucenți, etc.

Proiect realizat de Mîndrescu Andreea & Marian Justinian

Clasa a XI-a F1
 Optica este o ramură a fizicii care studiază proprietăţile şi
natura luminii, modul de producere a acesteia, şi legile propagării
şi interacţiunii luminii cu substanţa. Cuvântul "optica" vine de la
cuvântul grecesc optikos (relativ la vedere), înrudit cu optos
(vizibil) şi cu ops (ochi). Fenomenele optice care apar in natura
sunt:
• Curcubeul, cel mai frumos fenomen din atmosferă care a
impresionat omenirea din toate timpurile, fiind considerat un
“semn ceresc” care aduce binele, pacea și prosperitatea.
Curcubeul este un fenomen optic și meteorologic atmosferic
care se manifestă prin apariția pe cer a unui spectru de forma
unui arc colorat atunci când lumina soarelui se refractă în
picăturile de apă din atmosferă. De cele mai multe ori
curcubeul se observă după ploaie, când soarele este apropiat
de orizont.
Centrul curcubeului este în partea opusă soarelui față de observator. Trecerea
de la o culoare la alta se face continuu, dar în mod tradițional curcubeul este
descris ca având un anumit număr de culori; acest număr diferă de la o cultură
la alta, de exemplu în tradiția românească secvența culorilor este adesea
prezentată astfel: roșu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo și
violet, și memorată sub forma acronimului ROGVAIV. Ordinea culorilor este de
la roșu în exteriorul arcului la violet în interior.
Producerea curcubeului
Curcubeul poate fi explicat analizând mersul razelor de lumină într-o
sferă transparentă. Lumina albă de la soare suferă mai întâi o refrac ție
la intrarea în picătura de apă, moment în care începe separarea
culorilor. În partea opusă a picăturii are loc o reflexie la interfa ța dintre
apă și aer (o parte din lumină iese afară, dar aceasta nu produce efectul
de curcubeu). În continuare lumina iese din picătură printr-o a doua
refracție, care amplifică separarea culorilor.
Pentru fiecare lungime de undă există un unghi la care
intensitatea luminii ieșite din picătură are un maxim. Existența
acestui maxim se explică astfel: funcția care face legătura dintre
excentricitatea razei de intrare (distanța dintre raza de lumină
care intră în picătură și centrul picăturii) și unghiul de ieșire
(unghiul dintre raza de la intrare și cea de la ieșire) nu este
monotonă, ci crește de la zero, are un punct de întoarcere și
apoi scade.
În jurul punctului de întoarcere, pentru un interval relativ larg de excentricit ăți,
unghiul de ieșire se modifică foarte puțin, ceea ce face la acest unghi s ă ias ă
din picătură o cantitate de lumină mult mai mare decât la alte unghiuri. Acest
fenomen, combinat cu faptul că pentru fiecare lungime de und ă unghiul
corespunzător maximului de intensitate luminoasă are alt ă valoare, explic ă
formarea curcubeului sub forma unui arc colorat. Punctul de întoarcere
menționat se remarcă prin faptul că partea atmosferei din interiorul arcului
curcubeului este mai luminoasă decât cea din exterior.
Același raționament explică de ce razele care ies din picătura de apă fără nici o
reflexie internă nu formează un curcubeu : unghiul de ieșire depinde monoton
de excentricitatea razei de intrare, deci la nici un unghi nu se concentreaz ă o
parte semnificativă din lumina soarelui; aceste raze nu fac decât s ă împr ăștie
lumina într-un mod care depinde prea pu țin de lungimea de und ă.
Curcubeul secundar diferă de primul prin faptul că în interiorul picăturii de apă
lumina suferă două reflexii interne. Analog, ordinele superioare se ob țin printr-
un număr sporit de reflexii interne, ceea ce explică în parte intensitatea lor
scăzută.
Explicație științifică

Există mai multe fenomene fizice care stau la baza

producerii curcubeului sau care îl pot influența:
•Tensiunea superficială  face ca picăturile de apă, mai
ales cele foarte mici, să fie aproape perfect sferice.
•Refracția și reflexia luminii explică de ce lumina
curcubeului are altă direcție decât lumina de la soare.
•Dispersia, adică dependența indicelui de refracție  al
apei de lungimea de undă a luminii, explică de ce
curcubeele sunt colorate și nu doar albe.
•Difracția luminii devine semnificativă atunci când
picăturile de apă sunt extrem de mici, de ordinul
micronilor, deci comparabile cu lungimea de undă Fotografie în contrast accentuat:
(aproximativ 0,5 μm). În acest caz culorile curcubeului se Curcubeu supranumerar în
estompează. interiorul curcubeului primar, cu
•Dacă picăturile sunt mari și nu se află într-un echilibru arcuri suplimentare verzi și
care să le asigure forma sferică, efectul de curcubeu fie violet, prin fenomenul de
este redus, fie nu apare. interferență a luminii
Trăsnetul
Trăsnetul este o descărcare electrică disruptivă
care se produce între nor și pământ și poate fi
negativ sau pozitiv.
Protecția împotriva trăsnetului
Protecția împotriva trăsnetului este dată de 
paratrăsnet, un dispozitiv inventat la jumătatea 
secolului al XVIII-lea de către Benjamin Franklin.
Majoritatea oamenilor loviți de trăsnet sunt
surprinși de furtună într-un loc expus sau se află în
imediata vecinătate a unui copac lovit de trăsnet.
Avioanele sunt protejate cu un dispozitiv numit în
engleză discharge wicks. Acestea sunt elemente
metalice ascuțite pe aripi care minimizează sarcina
statică ce se acumulează pe suprafața metalică a Trăsnete deasupra Oradei.
avionului în zbor.
Formarea trăsnetului

  Producerea unui trăsnet este însoţită de fulger şi tunet. Decalajul dintre

observarea fulgerului şi auzirea tunetului se datorează diferenţei dintre vitezele de
propagare ale celor două unde, luminoasă de ca. 300.000 km/s şi acustică
(sonoră) de ca. 332 m/s (la 0 °C şi presiunea de 1 atmosferă). Din aceast ă cauz ă
există un decalaj de timp între recepţionarea vizuală (fulgerul) şi auditivă (tunetul) a
trăsnetului. Acest decalaj creşte cu cât trasnetul este mai departe de observator.
Trăsnetul este o descărcare electrică care restabileşte echilibrul electric între nor şi
pământ (vedeţi figura). Tensiunea între un nor şi pământ a fost măsurată la câteva
zeci de milioane de volţi. Aerul uscat are o putere de străpungere de cca. 3
milioane de volţi/metru care ar duce (considerând lungimea trăsnetului de 1-2 km)
la o tensiune mult mai mare decât cea măsurată. La nivel mondial, trăsnetul
provoacă zeci de mii de victime umane în fiecare an.
Fulgerul este un arc electric luminos rezultat în urma unui proces de descărcare electrică între
nori cauzat de o diferenţă de potenţial electrostatic. Acest fenomen meteorologic are loc în
natură între nori încărcaţi cu sarcini electrice diferite. Deşi fulgerele sunt diferite de tr ăsnete în
care se creează o legătură intensivă electric între nor şi pământ (în esenţă), toate desc ărc ările
electrice sunt la fel. Un canal ionizat prin care se descarcă o cantitate mai mare sau mai mică
de electricitate.
Diferenţa dintre fulgere şi trăsnete este că acestea au loc în interiorul unui singur nor de
furtuna (nimbus cumulus sau cumulonimbus) sau între doi sau mai mulţi nori, pe când trăsnetul
are legătură directă cu pământul şi este responsabil de moartea anuală a multor oameni. Cel
mai comun tip de descărcare - cel în interiorul unui singur nor de furtună, care sare între
diferite regiuni încărcate din nor. Fie toate părţile canalului fie doar o parte din acestea pot fi
ascunse în interiorul norului şi pot sau nu pot fi vizibile pentru observatorul de pe pământ. A nu
se confunda cu fulgerele dintre doi sau mai mulţi nori.  
Tunetul este sunetul produs în urma unui proces de descărcare electrică în atmosferă (fulger
sau trăsnet). Aerul din jurul canalului în momentul descărcării trăsnetului se înc ălze şte brusc
ajungând la o temperatură de 28.000 °C (în medie), aproximată a fi de 5 ori temperatura de la
suprafaţa soarelui, iniţial producând o expansiune explozivă, rapidă şi violentă a aerului
înconjurător rezultând într-o undă de şoc care ulterior după o distanţă de aproximativ 10 metri
încetineşte la o viteză mai mică devenind o undă sonoră normală percepută de urechile
noastre ca „tunet”. 
Trăsnetul negativ (cel obișnuit) se
produce între baza norului și pământ,
trăsnetul pozitiv între partea
superioară a norului și pământ.
Deoarece trăsnetele pozitive lovesc
pământul într-o zonă care se poate
afla până la zece kilometri (sau mai
mult) distanță de baza norului de
furtună de origine, acestea au fost
numite trăsnete din cer senin. În plus,
trăsnetele pozitive au o energie mult
mai mare decât cele negative.
Aurora polară este un fenomen optic ce constă Auroră polară
într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn
în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca
rezultat al impactului particulelor de vânt solar în
câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera
nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de
aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo
Galilei, cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora,
și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas. Apare
în mod normal în intervalele septembrie-octombrie și
martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă
numele de auroră australă, după James Cook, o
referință directă la faptul că apare în sud.
Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat
și pe alte planete din Sistemul Solar, precum Jupiter,
Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de
origine naturală, deși poate fi reprodus artificial prin
explozii nucleare sau în laborator.
Mecanism
Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină
extinsă în spațiu orizontal. Câteodată se formează arcuri care își pot schimba
forma permanent. Fiecare cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele
și aliniate pe direcția liniilor de câmp magnetic, sugerând faptul c ă fenomenul
de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru. De asemenea,
variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de linii aurore de
tonalități și culori diferite.

Auroră australă înregistrată la 22:50 (ora locală) în Lakes Entrance, 

Victoria, Australia.
 Nor noctilucent
Norii noctilucenți sau norii mezosferici
polari sunt nori de mare altitudine care
strălucesc la crepuscul în nuanțe argintii.
Norii noctilucenți se formează la altitudini
între 80 și 85 km și pot fi observați de la
latitudini cuprinse între 50 și 65 grade în lunile
de vară, iunie-iulie pentru emisfera nordică și
decembrie-ianuarie în emisfera sudică.

Fenomenul a fost observat pentru prima dată în 1885, după erupția vulcanului Krakatau din 1883.
Se presupune că norii noctilucenți ar putea fi formați din particule fine de ghea ță și cristale de 
metan. Aparițiile din ce în ce mai dese au fost puse pe seama fenomenului încălzirii globale, gazele
cu efect de seră conducând la creșterea temperaturii la sol, dar la scăderea temperaturii în zonele
cele mai înalte ale atmosferei. Un studiu efectuat de către o echipă a Institutului Leibniz de Fizica
Atmosferei al Universității din Rostock, Kühlungsborn, Germania, în perioada 2010 - 2013, susține
că apariția norilor ar putea fi influențată de temperatura de la sol și de curenții de aer polari de
mare altitudine.
 Halou
Haloul (adesea numit aură) este un inel
luminos, multicolor, care poate apărea pe
bolta cerească în jurul Soarelui sau al 
Lunii în condiții atmosferice propice.
Apare din cauza reflexiei sau refrac ției
luminii în cristale de gheață care sunt
prezente la nori de mare altitudine.
Multe sunt aproape de soare sau luna,
dar altele sunt în altă parte și chiar în
partea opusă a cerului. Ele se pot forma,
de asemenea, în jurul luminii artificiale, în
vreme foarte rece, atunci când cristalele
de gheață numite "praf de diamant"
plutesc în aerul din apropiere.
 • Reflexia luminii este
• Electroluminiscența este
un fenomen optic și
electric, în care un
material emite lumină ca
răspuns la un curent
electric care trece prin el,
sau de la un câmp electric
puternic. Acest lucru este
diferit de emisia de
lumină care rezultă din
căldură (metale
incandescente), din reacții
chimice (
chimioluminiscență), ca
efect de sunet (
sonoluminiscență), sau din
alte acțiuni mecanice (
mecanoluminiscență).
•Praful de diamant este un nor la
 nivelul solului compus din
fenomenul de schimbare mici cristale de gheață . Acest 
a direcției de propagare fenomen meteorologic este
a luminii la suprafața de denumit și simplu 
separare a două medii, cristale de gheață. Praful de
lumina întorcându-se în diamant se formează, în general,
mediul din care a venit. sub cerul altfel senin sau aproape
senin, deci este uneori denumit 
Apare la suprafața de precipitații cu cer senin . Praful
separare intre două de diamant este cel mai frecvent
medii optice. observat în Antarctica și în 
Arctica , dar poate apărea
oriunde cu o temperatură mult
sub îngheț. În 
regiunile polare ale Pământului ,
praful de diamant poate persista
câteva zile fără întrerupere.